Literatură română contemporană

Valeriu Timisana este un jurnalist care s-a saturat de meseria sa si doreste sa schimbe macazul, imbratisind cariera de scriitor. Provocat de un vechi maestru al jurnalisticii interbelice, pe nume Pillat, omul de presa bucurestean pleaca spre Constanta, orasul sau natal, in scopul documentarii pentru un roman. Iar locul, mustind de istorie si lume pitoreasca, in ultimul deceniu comunist, pare plin de posibilitati. Scriitorul aspirant incearca sa reinnoade legatura cu vechi cunostinte, merge pe firul istoriei locale, pina in timpul exilatului Ovidiu, si descopera ca potentiale personaje doi ciobani veniti sa-si desfaca produsele deficitare pe litoral, un campion la table, un oberchelner si chiar un iluzionist. Cu toate acestea, ceva pare sa nu se lege... La capatul noptii este un roman reusit despre incercarea nereusita de a scrie un roman, o poveste incar-cata de umor si ironie fina.

„Densitatea textului Norei Iuga integreaza nu doar voci, frinturi de cotidian, poezie, ci si trup, mult trup. Si sex. Nu intimplator: sexul – pulsiunea primara – nu cunoaste limita ordinii venite de undeva de sus. Textul nu este nimic altceva decit replica literara a inconstientului: o productie care nu cunoaste legea ca ordine venita de sus, impusa din afara, ci care se desfasoara vital, impulsiv... Nicaieri n-a provocat Nora Iuga mai mult cititorul la lectura ca in Lebada cu doua intrari. Autoarei Nora Iuga ii place sa se joace. Nu-i da mina sa-si tina prea mult cititorul la respect. Nora Iuga este un scriitor lumesc. De-a lungul unei opere, Nora Iuga a alternat jocuri, joaca, a facut un joc de fort-da cu propriul ego (traducind multe carti, in umbra carora s-a asezat). Dintre toate piesele acestui puzzle, Lebada cu doua intrari ramine proiectul ei literar cel mai radical. Clipa in care ninsoarea de iarna, ploaia de mai, cromatica agonica de toamna si clipoceala de vara s-au revoltat. Trebuie sa admit, avem aici un text extrem(ist). La cit de balcanica si romantica ne este literatura, codul rosu inscris in Lebada cu doua intrari poate fi anuntat ca eveniment major la toate «posturile de radio si televiziune» din limba romana.” (Alexandru Matei)

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine.

Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“

Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de la coafor este urmarea best-sellerului Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut. Ambele volume s-au născut în paginile săptămânalului satiric Caţavencii. Deşi pare că e vorba de un "război între sexe", în realitate, autorii n-au dus niciodată un război, ci un dialog. Rând pe rând, toate stereotipurile care circulă despre viaţa de cuplu au fost puse într-o lumină umoristică, eliberatoare. Primul volum s-a bucurat de o primire extraordinară din partea publicului, atingând în mai puţin de doi ani de la lansare un tiraj de aproape 20.000 de exemplare. Ne face plăcere să vă oferim acum continuarea lui, constând într-o nouă colecţie de texte pline de umor, inteligenţă şi autoironie.

Absolventă de Litere la Universitatea Bucureşti, Simona Tache a intrat în presă ca senior editor la Tabu, apoi a spart embargoul din cazarma Academiei Caţavencu de pe vremuri, devenind prima femeie cu statut şi drepturi de "caţaveancă". A ţinut, timp de 5 ani, cronică TV în Cotidianul, a mai semnat texte în Dilema, Playboy, Maxim şi Unica. Şi-a făcut auzită vocea la matinalul de la Radio Guerrilla, iar actualmente scrie în Caţavencii şi postează zilnic pe unul dintre cele mai cunoscute bloguri de la noi, simonatache.ro.

Absolvent de Filozofie la Universitatea Al. I Cuza din Iaşi, Mihai Radu a lucrat mai întâi ca profesor, după care a intrat în presă. După câţiva ani la Aspirina Săracului şi Plai cu Boi, s-a alăturat redacţiei Academiei Caţavencu, devenită între timp Caţavencii. A publicat volumul de proză scurtă Hobby şi alte povestiri şi romanul Sebastian, ceilalţi şi-un câine. În momentul de faţă, semnează texte în Caţavencii şi este scenarist la emisiunea Starea Naţiei.

Dacă mai există o revistă de cultură, singura după știința mea care are o rubrică permanentă de articole despre educația școlară și învățământ, Luceafărul de dimineață, lucrul acesta se datorează tenacității și competenței autorului acestei rubrici: profesorul Adrian Costache. Din fericire, prins de pasiunea sa pentru pedagogie și de munca la manuale și dicționare de specialitate, din care a publicat o mulțime, profesorul nu s-a ignorat ca prozator. 

După romanele din ciclul Trilogia de la Sf. Sava, Adrian Costache ne oferă acum o carte de proză scurtă. Îl prefer pe autor în ipostaza de făuritor de povestiri pentru că își valorifică, mai bine decât în romane, capacitatea de observație și de sinteză. Povestirea îl obligă la o concentrare a substanței epice, la găsirea episodului relevant. 

Un alt motiv al preferinței mele este că povestirile lui Adrian Costache, spre deosebire de romane, au o câtime de absurd și fantastic pe care scriitorul o dozează foarte bine lăsând-o să-și insinueze atât cât trebuie aroma în text, ca un condiment prețios. Agreabile, cu fraze impecabil construite, de o diversitate care face plăcere cititorului – acesta fiind posesor, în finalurile textelor, al unor alternative de interpretare – povestirile lui Adrian Costache nu trebuie ignorate de niciun iubitor rafinat al prozei. (Horia Gârbea, scriitor)

Echivocul unei prietenii amoroase, o fată misterioasă care suferă de frig în august, al șaselea simț al unui bunic... și atâtea alte frânturi de viață adevărată și de tulburătoare prospețime ne întâmpină în paginile noii cărți a lui Adrian Costache. (Gheorghe Lăzărescu, profesor)

„Lenin a dispărut din Piaţa Roşie într-o noapte ploioasă de aprilie 1953. Dracul a deschis sarcofagul şi l-a tras de picioare…"

Aşa începe această pasionantă poveste relatată de patru beţivi şi plasată de autor în timpul Războiului Rece. Scena pe care se desfăşoară palpitanta acţiune este Europa — Moscova, Berlin, Paris, Viena, Praga. Este un policier clasic şi un roman de aventuri scris după toate regulile, dar mai ales un roman oniric, o parodie macabră şi adesea cinică. Este o pastişă scrisă cu o rară strălucire a stilului. Stelian Tănase este un continuator al lui Gogol şi Bulgakov, dar nu mai puţin al lui Celine şi Borges. Imaginaţia sa lucrează în aceste pagini la turaţie maximă pentru a oferi cititorului unul dintre cele mai surprinzătoare romane din literatura contemporană.

Este dincolo de orice comedie neagră, un imens hohot de rîs pe seama „uitatului secol XX". Sarcasmul autorului nu se opreşte în faţa niciunei statui sau prejudecăţi. O mitologie întreagă (Kafka, Lenin, Brecht, Freud, Tzara etc.) este demontată cu precizie de ceasornicar. Ce este Dracul şi mumia? Un roman care nu te lasă să dormi..

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine.

Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“

Condamnat candva pentru o vina obscura, inchis de ani buni intr-un penitenciar cu misterioase ramificatii subterane, unde se dovedeste a fi un detinut rabdator si constiincios, Kosef J. se trezeste intr-o dimineata eliberat. Fara sa-si fi dorit. Fara sa i se spuna de ce. Fara sa i se explice macar ce presupune „a fi liber”. In asteptarea intalnirii (amanate sine die) cu directorul inchisorii, domnul K. descopera cu stupoare imprejurimile coloniei. Parcurgand, odata cu „privilegiatul” personaj, serii concentrice de lumi kafkiene, cititorul acestui roman s-ar putea simti, deloc paradoxal, la el acasa...

„Un scriitor nu face nimic altceva decit sa recupereze, cum sustine Camus, cele doua sau trei imagini simple si mari spre care s-a deschis inima prima data. Ce face el scriind – o spune Wittgenstein – este similar cu ce face copilul care pretinde a conduce o masina nemiscata stind doar pe scaunul soferului si manevrind volanul.

Valoarea unei carti sta in calitatea unui suflet – ce transcende realul, transformind pentru totdeauna existenta intr-un pur sentiment al existentei – si ea, cartea, se incheie atunci cind el, sufletul, a epuizat suma posibilitatilor sale.” (Serban Alexandru)

…la aproape cincisprezece ani de la aparitia romanului Simion liftnicul, Petru Cimpoesu ne face cunostinta cu Celalalt Simion, intr-o poveste plina de surprize si umor.

Umorul insa nu mai este unul tolerant, ci a devenit sarcastic si, pe alocuri, necrutator.

Intre timp, „tranzitia” s-a incheiat, dar personajele lui Cimpoesu, prizoniere ale unui trecut de care nu se pot detasa, par blocate intr-o logica a esecului.

„De-aproape patruzeci de ani regizorul Mihai Maniutiu isi alinta, oranduieste, biciuieste, ocroteste si insceneaza cosmarurile cu ludica marinimie. Si-a petrecut singuratatile dureroase prin sangeroasele tragedii ale vechii Elade, prin Shakespeare, cabaretul expresionist si teatrul-dans. A fictionat borgesian, a cultivat absurdul existential beckettian, a facut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuara din folclorul romanesc, ritualizand cu stralucitoare raceala ororile subconstientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotica, mecanismele terorii, uitarea si pustiirea de sine. Acum a ajuns la esenta. Inauntrul fiintei. Acolo unde nu mai sunt(em) decat eu si cu mine. Hingherul si umbra lui. Incotro? Si la ce bun? Exista iesire, ispasire, izbavire? «Suntem in limb», draga prietene, ar spune camusianul Clamence din Caderea. Adica in anticamera infernului. Bun venit!“ (Dan C. MIHAILESCU)

„Florin Piersic jr are o voce care se recunoaste si in scris. Timbrul sau este inimitabil. Nu cred ca Florin Piersic jr e un teribilist. Dimpotriva, cred ca este un om care s-a cautat indelung, cu toata seriozitatea si deznadejdea, iar acum – cand s-a descoperit – spune povestea acestor cautari in minunate parabole.
Florin Piersic jr nu este doar un actor, asa cum nu este doar un scriitor. El este un artist. El crede in puterea povestilor nu doar de a adormi copiii, ci si de a vindeca inimile noastre zdrobite de greutatea acestei poveri careia ceilalti, deloc artisti, s-au obisnuit sa-i spuna viata.“ (Andrei Craciun)

Acesta este „romanul” ultimului Caragiale, Mateiu. Un demers insolit, impletire de autentic, imaginatie si verosimil pe scenabelle epoque a lumii dimbovitene. O lume urmarita atit din exteriorul, cit si din interiorul unui cuget aparte, cugetul „celui mai reactionar scriitor roman”. Personajul este unul cu totul special, semet, nonconformist, dificil de acceptat. Tinar, isi tese cu obstinatie modul de existenta si infatisarea de veritabil dandy, scandalizindu-si filistinii contemporani, in frunte cu celebrul sau tata. Matur, se izoleaza in tinuta si trufie, ajungind personalitatea cea mai ciudata a Bucurestiului interbelic. Devine, din bastardul „berarului” Caragiale, urmasul contilor transilvaneni pe care-i adoptase. Isi traieste ultimul deceniu in casa boieroaicei Marica Sion, cirpind mosia acesteia din Baragan, pe care se incapatineaza sa o transforme intr-o adevarata seniorie. Acum, prin toata fiinta, demonstreaza ceea ce dorise: noblesse, elegance, style. Aproape ca se rupe de vremea lui, vremea in care „alesii vulgului incep sa imbaloseze totul”. Tinjea dupa Romania dinainte de primul razboi, asa cum tinjesc unii dintre noi dupa Romania dinaintea celui de-al doilea.

Variante la un autoportret reprezintă o selecţie de proză scurtă din Noaptea pe latura lungă (1969), Primele porţi (1975), Octombrie, ora opt (1981, 1997).

E limpede că şi adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi mai periculos decât meseria de zână. Un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în „ordinar" o sămânţă de extraordinar care dă rod epic. Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei“.

„Din viata si din cultura, din intimplarile terne ale uneia si din lipsa de evenimente pasionale a celeilalte, Cosasu stie sa faca un singur spectacol, continuu si scinteietor. Cosasu are harul frazei ce nu seamana cu a nimanui, un har pe care nu-l ocroteste, nu-l cruta, nu-l divinizeaza si nu-l rasfata, dindu-i dimpotriva mereu si mereu ceva de facut, ceva de lucru, nesuportind sa-l vada stind degeaba, intr-un dulce si binemeritat repaus.

Jurassic cu daci și voievozi

Bogdan Teodorescu este un cunoscut analist politic care și-a părăsit, prin specializările succesive și funcțiile ocupate, cândva chiar în Guvern, formația inițială de inginer constructor. Ceea ce nu a lăsat în urmă, ci regăsește periodic, este vocația de scriitor. Un scriitor tipic pentru o parte dintre prozatorii noului val care aduc în proza lor o puternica influență, vizibilă narativ și stilistic, a jurnalismului.

-

-

„Am intrat in zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Cata scoala are, in fond, liota de asistente TV si manelisti care populeaza emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are sa citesti, cand o cariera de succes se poate cladi atat de usor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Cate BMW-uri iti poate oferi o catedra de istoria artei? Mai lasati-ne cu barometrul de cultura, zau asa.“ (Radu Paraschivescu)

„Iata deci una din ultimele carti ale privirii dintr-o epoca in care nu totul putea fi privit, dar ceea ce era ingaduit devenea semnificativ si pentru domeniul neingaduit, acuitatea privirii fiind intensificata tocmai de interdictie. Aceasta carte, scrisa inca sub cenzura, suporta din plin lectura timpurilor noi, spre care, chiar cu rateurile stiute, se indreapta si Romania.“ (Monica Lovinescu)

Adriana Bittel. Cititoare impatimita si prozatoare, maestra neegalata a prozei scurte. Pe langa alte preocupari, cum ar fi crearea unei splendide fototeci, a stabilit cum (si de ce) incarunteste o blonda, a avut intalniri (tainice) la Paris, unde s-a ascuns sub un nume de cod, a urmarit-o pe Iulia in iulie si l-a citit pe Cehov (de la anticariat), fara sa se sature vreodata de el. De scris, scrie rar, dar bine, adica invers decat se procedeaza indeobste. Tot ce atinge in viata cotidiana devine literatura. Povestirile ei au trecut fluierand proba timpului si n-au incaruntit deloc. (Ioana Parvulescu)

-

-

Povestea Soniei, o tanara de douazeci si sase de ani care afla ca are cancer la stomac si numai o jumatate de an de trait, ne conduce catre intelegerea sensului si a libertatii omului intr-o societate urbana tot mai agitata, lipsita de sentimente si plina de artificial. Dincolo de ritmul de cavalcada nebuneasca spre moarte si de bravada dureroasa, perfect justificata de circumstante, Soni are puritate si un romantism cu care tinerii vor rezona intotdeauna. Deoarece, dupa cum afirma personajul principal, "nu e nimic aici in afara dorintei noastre de a muri cat mai tarziu posibil". Multe intrebari incomode, mult sex, multe droguri, intr-un roman contemporan despre decadere si iluminare.

                                                            

Volumul inaugural al Operelor lui Mircea Nedelciu cuprinde primele doua culegeri ale sale de texte scurte, care l-au impus rapid ca autor talentat si novator, de mare valoare: Amendament la instinctul proprietatii (1979) si Efectul de ecou controlat (1981). Decupaje alerte de realitate cotidiana, patrunzator-realiste, dar si inteligent-experimentale, de o prospetime remarcabila, textele sale schitau la inceputul anilor ’80 contururile prozei postmoderne autohtone, cu adaosul unei foarte personale marci Nedelciu, acrosanta, cuceritoare.

Adina Rosetti impresioneaza prin abilitatea de a varia tonurile: de la realism la umor si poezie, plus o irizare de fantastic pentru a pigmenta totul – un autor innascut! (Stéphanie Dupays, Le Monde des livres)

Chris Simion s-a nascut pe 20 august 1977, in Bucuresti. A absolvit Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale" – Bucuresti, sectia teatrologie, in 2000 si sectia regie teatru in 2005.

Prima carte, Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, i-a fost publicata la varsta de 16 ani, in 1994, autoarea fiind numita de criticul George Pruteanu „un fel de pui de Cioran in fusta lunga si neagra". La 17 ani i se publica Dogmatica fericirii, iar in prefata cartii actorul Florian Pittis scrie: „Citindu-ti cartea am tras si eu o concluzie. „Vrei sa fii fericit? Daca esti pregatit sa suferi, iubeste! Chris Simion... nu esti cumva o reincarnare a mea?" Alte titluri publicate: Disperarea de a fi (1996); De ce nu suntem ceea ce putem fi? (1997); Spovedania unui condamnat (1998/2000); In fiecare zi, Dumnezeu se roaga la mine (2002), Ce ne spunem cand nu ne vorbim (Editura Trei, 2010).

Un azil de batrini izolat pe malul marii, in vecinatatea unei mlastini, a unor faleze de marmura si a unui sat de pescari. Aici ajunge artistul Daniel Petric, a carui sarcina este sa sculpteze chipul fiecarui batrin care moare. Avind experienta scolii de corectie, a ospiciului si a inchisorii, Petric este convins ca se va adapta, insa incet-incet descopera ca viata locuitorilor azilului este dominata de ura, denunturi, lasitati agresive, violenta si amenintari. Iar peste toate pluteste figura Batrinului, un personaj pe care nu l-a vazut nimeni, dar care pare sa faca legea in acest loc intunecat.

„Paul Goma – unul dintre cazurile cele mai tulburatoare ale literaturii romanesti. De neintelegere, ignorare, injustitie din partea contemporanilor au mai avut parte si alte personalitati asezate oblic fata de vremea lor, de la Macedonski la Stere si Panait Istrati. Dar conflictul se inscria in ramele asa-zisei normalitati a unei societati in care era admisa replica, in care controversa se putea desfasura in voie. Spre deosebire de amintitii sai inaintasi, Goma a avut de infruntat un sistem feroce antidemocratic, care nu-i lasa dreptul de autoaparare, care nu-i ingaduia libertatea civila. Lupta sa devansa cu mult limitele unei opacitati estetice sau ale unor neaderențe de vederi politice care se pot transa in vazul lumii, audiindu-se toate partile, chiar daca una ar fi, intr-o anumita conjunctura, defavorizata. Era o lupta cu Istoria, cu o Istorie intrata intr-o perioada de criza convulsiva din pricina instaurarii si indelungatei persistente a totalitarismului rosu. Sa nu uitam, caci in orice caz posteritatea nu va uita, un lucru elementar: Goma a fost cel mai radical, cel mai sonor oponent al opresiunii comuniste din Romania, suficient de bine cunoscut si in Occident ca un herald al unei eliberari la care si-a adus o contributie morala de netagaduit.” (Gheorghe Grigurcu)