Literatură română contemporană

Am reușit să mâzgălesc trei cărți. Iar asta, în condiții de libertate, cred că înseamnă mult.
Dacă mă arestează, vă promit că voi mai scrie cel puțin una.
Dacă nu... cine știe?
Dacă am reușit să vă aduc un zâmbet, sunt mulțumit.
Dacă am reușit să vă pun puțin pe gânduri, sunt încântat.
Iar dacă am reușit să vă fac să le trăiți cu mine, aș putea spune că sunt fericit.

Mulțumesc!
Silviu Iliuță

După ce a devenit rapid foarte popular la el în bloc, la frageda vârstă de patruzeci de ani, Silviu Iliuță, autorul blogului cronicipebune.ro, a găsit, în sfârșit, un titlu pentru cea de-a doua carte, parte a unei trilogii. Și dacă tot a găsit titlul, s-a gândit să scrie și ce e între coperți.

Descriere? Trebuie să recunoaștem că după ce am citit cartea chiar și nouă ne-a fost greu să găsim descrierea potrivită. Îl înțelegem pe Silviu când a spus că nu reușit să identifice un titlu potrivit pentru această carte. Acum știm cu exactitate de ce. Este o carte fabuloasă, fără să exagerăm sau să încercăm să o facem altfel decât este în realitate.

„Berlin, Berlin“ este un volum de nuvele extinse, microromane, puse sub semnul unei teme obsedante in literatura lui Bedros Horasangian, vinovatia. Istorica, politica, umana… Cele trei texte („Berlin, Berlin“; „Atena Fishta“; „Rita“) scriu de fapt povestea unei jumatati de secol XX prin firescul tragediei umane, nationale, est-europene din inter‑ si postbelic. Germani din Est, albanezi stabiliti la Paris, cehi emigrati in Suedia – personaje in acest volum – traiesc impreuna intr‑o existenta obisnuita, multiplicata prin diferentele de tonuri, de scris, de povestile si interesele care se impletesc fara ca niciodata sa piarda cititorul. Horasangian echilibreaza genurile, stapaneste, inoveaza, ramanand neclasificabil, imposibil de pus intr-un singur capitol de istorie literara. Fictiune politica, psihologica, tratat de istorie orala, „Berlin, Berlin“ este mai mult decat atat, este proba inzestrarii de a recrea anxietate, tensiune si firescul fragil al fericirii. (Lucian Pricop)

Redactat intre octombrie 1984-septembrie 1985 si ramas in manuscris, acest roman a fost publicat, tot intr-o editie sumara, abia in 2001. Este una dintre cele mai putin cunoscute realizari ale lui Ovidiu Birlea. Ineditul romanului consta in subiectul sau, tesut in jurul unei protagoniste de exceptie, Ecaterina Varga, un mit printre romanii ardeleni de la jumatatea secolului 20 XIX. Autorul ii marturisea unui prieten: "Am intentia sa scriu un roman despre Ecaterina Varga. (...) Eu o consider o Ioana d'Arc a Buciumului si, pentru ceea ce a facut ea aici, merita mai mult decat s-a scris pana azi."

"Marea carte a uitarii (uitarea care-nchide-n scrin cu mâna ei cea rece eveni- mente şi destine) este deopotrivă o Mare carte de invățătură, în care nu e vorba doar de personaje și de întâmplări fictive, ci de noi toţi, oameni reali, fie că am trăit în acea epocă și într-un loc asemănător, fie că ne-am născut mai târziu şi într-un loc diferit (situaţie care va deveni în viitor absolut normală pentru toți cititorii), fiindcă noi toți avem de învățat din lecțiile istoriei. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și încă unul excepţional, în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate de care niciunul dintre noi nu e neapărat conștient când le trăiește sau când îi sunt relatate de o străină gură. În pofida pesimismului autorului de la sfârşit, îi citim romanul ca să învăţăm să nu uităm." NICOLAE MANOLESCU

Lucrarea prezinta, un episod important din istoria recenta a Romaniei, intr-un mod direct si facil, insa nu transmite doar unidirectional informatii, ci, prin seria de intrebari la care cititorii trebuie sa raspunda, ori sarcini pe care trebuie sa le indeplineasca, devine un instrument de lucru care provoaca si din punct de vedere intelectual. Iar impactul vizual al desenelor ajuta si la o retinere mult mai usoara a informatiilor. Lucrarea poate fi, asadar, un suport didactic util de folosit in scoli, licee si facultati, atat de catre profesori cat si de elevi.

Si iata-I pe extraordinarul Alex von Randa, urmasul unei familii ilustre, ajuns la capatul vietii. Se uita in jur: e gol. Gol si atat. isi da seama ca singura solutie e sinuciderea, dar nici gestul suprem nu i se pare o iesire demna. Iimpotriva cui sa se sinucida? Pentru ca, nu e asa?, "orice suicid e si pentru a impresiona ori a pedepsi pe cei ramasi in viata". Odata decizia luata, se simte liber cum nu s-a mai simtit niciodata. In plus, gaseste si un sens in intreaga poveste. Comite un gest menit sa-i rascumpere intreaga viata, sa-i dea un sens. Experimentele cu racheta balistica se apropie de sfarsit, Aggregat4 a atins nivelul suborbital, deci Hitler e foarte aproape sa aiba o arma care ar distruge omenirea. Si atunci Alex gaseste solutia de a transmite englezilor toate informatiiie necesare pentru a distruge centrul de cercetare de la Peenemnde. Daca viata lui nu a avut niciun sens, moartea sa capata deodata unul. Moare, cum spune el, util. lar existenta lui, atat de ezitanta, capata forma clara a unui destin. Pe contrasens (inutil sa mai dezleg titlul) e un roman extraordinar. Nu mai glosez acum nici pe marginea sumbrei lui actualitati. Atentie la numele lui Oleg Serebrian! Merita sa-i citim fara prejudecati romanele. Sunt printre cele mai bune carti de proza din literatura romana de azi. - Bogdan Cretu

Ghenadie Postolache este un profesionist al scrisului. O scoala facuta la marii maestri si o mana care exerseaza permanent cu materiale dintre cele mai capricioase sunt argumentele necesare. Intr-un alt sens, el este un lup singuratic al literaturii, fara a se incadra in vreun grup literar, fara a fi un scriitor-persoana publica. Un fel de sihastru, citindu-si in chilia sa psalmii (cartile religioase chiar sunt pe raftul intai al bibliotecii personale) si scriindu-si apocrifele, nascute postmodernist din carti de religie, beletristica, istorie, filozofie... - Mircea V. Ciobanu

Preocupat de rolul omului in univers, de originea mintii si a spiritului sau, scriitorul si doctorul Adrian Sangeorzan incearca un alt tip de literatura. Povestile lui Adrian Sangeorzan nu sunt situate nici in prezent, nici intr-un viitor sau trecut indepartat. Ele vor duce cititorul pe muchia subtire a unor experiente de viata care pasesc discret intre fantastic, magic si realitate. O interpretare inedita si incitanta a ceea ce poate ca suntem.

Acest nou roman graffiti al lui Constantin Abaluta suprapune elemente de viziune becketiana, textul in progresia sa acumuland permanent noi situatii imprevizibile. Gustul pentru oniric, macabru, proiectiile vagi ale dialecticii Eros/Thanatos sustin tensiunea estetica. Desi prozator cu origini suprarealiste, Abaluta provoaca literatura la o lectura ce mizeaza pe elementul neconventional, pe producerea replicii in retorta dicteului automat, pe decorul capabil sa ia orice contur, in esenta, pe doctrina unui autentic creator de proza. "Grafferul din Suedia. Roman graffiti acompaniat de portrete fanteziste si constructii la fel de fanteziste (obiecte imposibile)" poate fi citit si ca un fel de (re)formulare intr-un alt areal geografic a "Grafferului din lift".

Experiment este romanul lui Constantin Abaluta, asa cum in buna masura sunt toate cartile lui. In primul rand, aici, dar si in unele volume de poezie, conventia limbajului literar este rupta. Si nu doar prin coexistenta scripturalului cu graficul, ci mai ales prin conversia de limbaj, care devine vizual si spectaculos. Scrisul produce vizual, prozatorul stiind ca noua lege este imaginea. Daca eram obisnuiti cu sugestia, cu metafora, cu alegoria, "imaginarizarea" limbajului nu tine de retorica. Suntem in lumea inchipuita de Cesar Aira in "El juego de los mundos", o constructie SF in care literatura dispare pentru a fi tradusa total in imagini, un taram in care a citi inseamna a vedea o succesiune de imagini.

Romanul lui Bedros Horasangian are un comic straniu, pentru ca eroul-narator-sexolog este spitalizat intr-un ospiciu cand incepe sa poarte corespondenta cu diferiti indivizi, tineri, batrani, femei, barbati de tot felul aflati in impas amoros. Aceasta competenta vine din inzestrarea naratorului cu capacitatea de a pricepe cat de smintita e viata celorlalti; de fapt, epistolele, care nu rezolva mai nimic, il ajuta chiar pe Dr. Love la ceva, si anume, sa scrie despre complicatiile vietii sale... Proza lui Bedros Horasangian respira un aer de modernitate, inserturile de jurnal care echilibreaza textele scrisorilor arata o fantezie bine ordonata. Sunt de fapt aici ideile unui moralist cultivat si ale unui prozator de prim raft.

Cum sa vorbesc despre o carte fara sa scriu alta? Cum pot sa rezum in cateva vorbe viata dintre coperte? Este ca si cum as spune ca omul pare alcatuit din cap, trunchi si membre cand, de fapt, eu stiu ca nu mi-ar ajunge un secol sa descriu ceea ce se afla dincolo de ceea ce se vede.

Cartea este recomandată doar adulților care înțeleg puterea unei glume bune. A se folosi conform recomandării specialistului: cel puțin o glumă pe zi, dimineața și seara. În caz de tristețe sau plictiseală persistentă, recomandăm o doză dublă de umor. Fiecare glumă conține poante active care îți dezvoltă simțul umorului și rezistența la stres. Acest produs nu are dată de expirare. Autorii nu fac niciodată glume expirate!

Roman distins cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România, 2000

„De n-ar fi decât ceea ce pare – un roman despre adolescenţă scris cu mentalitatea şi cuvintele unui adolescent –, Muzici şi faze tot şi-ar câştiga un loc sigur, inconfundabil în proza românească de azi.” (Mircea Martin, 2000)

„Ovidiu Verdeş nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit. Cartea lui, Muzici şi faze, rămâne cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare şi mai nostalgică proză românească pe care am citit-o eu de zece ani încoace. O astfel de carte umileşte întregul experimentalism pretenţios al anilor ’80 ca şi oralitatea, de multe ori vulgară, a ultimului deceniu.” (Mircea Cărtărescu, 2002)

„Noul roman al lui Cristian Fulaș, Specii, nu seamănă cu nici una dintre cărțile publicate anterior de acest autor versatil și imprevizibil, care reconstituie minuțios – inclusiv la nivel de limbaj – lumea de azi, degradată, coruptă și haotică. «Lăsați orice speranță, voi ce intrați…» în universul ficțional populat de personaje precum Miron, politicianul ajuns din mare șef de partid un biet pușcăriaș părăsit de toți, Victor, omul lui de încredere care visează să devină împărat într-o lume de slugi, Corina, această Madame Bovary contemporană care nu știe cum să-și umple timpul (al ei și al copilului) fără ecrane și internet, sau Gelu, cel care, deși apare sporadic în paginile cărții, sintetizează perfect tupeul nețărmurit al canaliei absolute. Prozator pursânge, Cristian Fulaș ne oferă o radiografie bine calibrată a deșertăciunii, într-o narațiune care surprinde tensiunea destrămării realului în condițiile absenței totale a sensului.” (Carmen Mușat)

Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. (Gabriela Adameșteanu)

Un roman care explorează lumea puțin cunoscută și plină de mistere a colecționarilor și negustorilor de antichități, având în centrul său un personaj balzacian, Candid Ițescu.

Povestea lui Candid Ițescu, un negustor de antichități care și-a agonisit colecția ca un avar, de-a lungul timpului, fie luând pe nimic obiecte de artă de la cei care fugeau în străinătate în vremea comunismului, fie de la nomenclaturiștii care, după 1989, scăpau de averi ca să aibă din ce trăi, cel puțin în anii 1990. Un personaj caricatural, care își dorește să doneze statului colecția la sfârșitul vieții, dar este împiedicat de propriii copii, care ar fi astfel dezmoșteniți – ca atare, plătesc un medic și un avocat să-l declare pe tatăl lor nebun. În cele din urmă, negustorul moare și agoniseala îi este risipită la licitații.

„definitiv. o trilogie” este o reverență adusă marelui scriitor american Paul Auster, în general, și cărții sale „Trilogia New Yorkului”, în special. Dacă în „Trilogia New Yorkului” avem trei false povestiri cu detectivi desfășurate pe fundalul uriașei metropole, adevăratele mize fiind căutarea unui sens, descoperirea de sine și rolul decisiv al hazardului, în „definitiv. o trilogie” avem trei povești, scrise în trei stiluri diferite, despre întâlnirea cu destinul, despre alegerile pe care le facem, neglijență și prețul pe care îl plătim după aceea, când e deja prea târziu ca să mai putem schimba ceva, teme existente și în opera lui Auster. Virgil, Marcel, Dorina, Harry și Dingo, câțiva dintre protagoniștii acestei cărți, ar putea fi oricare dintre noi. Toți mergem pe o cărare îngustă, printr-o pădure, crezând că o cunoaștem, pentru ca, într-o bună zi, ceva să schimbe dramatic totul. Adesea e o întâmplare simplă, un fapt banal, o nimica toată, la urma urmei, însă nu mai suntem aceiași și nici măcar nu conștientizăm asta. Unii îi spun destin. Alții hazard, neprevăzut ori soartă. Indiferent ce nume i-am da, viața noastră, din acel punct, e alta. „definitiv. o trilogie” e o carte despre nimicul care schimbă viața în moarte, lumina în întuneric și o ploaie obișnuită într-o catastrofă naturală.

„Ce face un adolescent, cu o imaginaţie efervescentă, care descoperă că nu e ca prietenii săi, fiind mai puţin atras de fete, şi foarte interesat de băieţi? Îi scrie poetului american Frank O’Hara (mort de vreo 15 ani), e în continuu conflict cu taică-su, învaţă să cânte la chitară, e preocupat de soarta câinilor care rămân fără stăpâni, visează să se facă pădurar, dar se pregăteşte pentru admiterea la Litere, încasează un pumn care-i sparge nasul, scrie, la examenul de bacalaureat, că Octavian Goga ar trebui scos din programa şcolară, îşi caută, angoasat şi derutat, identitatea. Gelu Diaconu reuşeşte să lege din scurt şi tensionat aceste „noduri” de multe altele, să scrie un roman cinematografic, fără cadre monotone şi replici mute, despre cea mai complicată perioadă a tinereţii şi să-I arunce pe Kaulas în cursa personajelor memorabile ale literaturii române contemporane.” (Robert Şerban)

„Aşteptam romanul domnului Marcu, eram sigur că e vorba de un romancier de cursă lungă. Îi citisem foiletoanele, în ziare, dar şi într-un volum – cartea unui jurnalist de seamă, întâmpinat cu elogii, odinioară, de Mircea Mihăieş. De ce proză scurtă? S-a transferat foiletonistul, înainte de «încheierea» romanului, în autor de «proză scurtă»? Fiecare dintre schiţe — fiecare pagină de proză scurtă sau ultrascurtă din acest volum îşi poartă eroii de la minus infinitul unei istorii imposibile în lumea fericită a istoriilor posibile. Fericite. Din lumea abisală a războiului cu palate rarisime, descoperim personajele care işi trăiesc, în locuri mira-bi le, anii. După război ul care putea să-i piardă. Un judecător nu vrea să-și amintească de un moment rău al vieții, când a condamnat un nevinovat. Ce-i de făcut? Să se sinucidă? Desigur, nu. Un om se întoarce «acasă», în satul său, după ani. Nimic n-a rămas acum cum știa el. Să rămână? Un om bogat, după ce a suit treptele gloriei personale, află că soţia îl inşală. Cu prietenii lui. şi îi spune de ce. Cei doi se întorc în casa lor, în palatul lor, împăcaţi. Sau nu? Cititorul are datoria să prelungească el schiţa — să o integreze în romanul sau romanele sale. Aştept cu încredere romanul domnului Adrian Marcu. «Prozele scurte» camuflează romanul. Sau romanele domnului Adrian Marcu?” (Cornel Ungureanu)

Tadeu Hâjdeu se naşte pe 26 februarie 1838 la Cristineşti (Ucraina de astăzi) într-o familie de cărturari. În primii ani este dăscălit acasă şi la mai multe şcoli din Podolia şi Volînia, unde predă tatăl său. Se înscrie la liceul de băieţi din Chişinău, apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Harkov. Ca urmare a faptului că îşi rupe paşaportul rusesc şi îl trimite la Consulat, este judecat în lipsă, dezmoştenit de drepturile asupra posesiunilor basarabene şi condamnat la exil în Siberia. După ce se stabileşte la Iaşi, lucrează ca bibliotecar şi profesor de istorie, geografie şi statistică şi îşi schimbă numele în Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din cauza unui scandal soldat cu un răsunător proces de presă, îşi pierde posturile. Se mută în Bucureşti, unde activează ca membru al Comisiei moşiilor mănăstireşti. Pe lângă munca la monumentalele proiecte istorice şi lingvistice, scrie poezii, fabule politice, schiţe satirice, piese de teatru şi romane istorice şi fondează mai multe ziare şi reviste, printre care România, Foiţa de istorie şi literatură, Lumina, Satyrul, Columna lui Traian, Revista nouă. Este ales deputat în două rânduri. Bănuit că s-ar fi implicat în Republica de la Ploieşti, în 1870 este arestat şi închis la Văcăreşti timp de nouă zile. În 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar un an mai târziu este primit în Societatea Academică Română. În 1888, fiica sa, Iulia, studentă la Sorbona, moare de tuberculoză, iar Hasdeu devine un adept înfocat al spiritismului. Fire polemică şi personalitate controversată, una dintre cele mai impresionante minţi ale epocii sale, Bogdan Petriceicu Hasdeu moare în 1907, singur, în Castelul din Câmpina.

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercînd să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș)

Promisiuni pe-o frunza de artar este o juxtapunere de voci narative, o pendulare nu doar intre doua tari aflate la antipod din punct de vedere geografic, material si spiritual, dar si intre doua societati proiectate temporal diferit: Romania inchistat comunista si Romania postrevolutionara, invadata de o libertate gresit inteleasa.

În anul 2007, Eusebiu Iordan, un inginer octogenar care a salvat de la demolare mai multe biserici în anii ’80, află cu stupoare o veste care tinde să îi schimbe întreaga perspectivă asupra Revoluției din 1989. Ajuns, datorită spiritului său loial, într-un minister-cheie, Paul George Ionescu, un tânăr ingenuu, însă marcat de o traumă de separare din copilărie, descoperă o realitate care îl ia prin surprindere. Laitmotivul interacțiunii destinelor unor oameni precum: Diplomatul, Arvinte, Eusebiu Iordan și Paul George Ionescu, în care multiple și nebănuite forme de putere se transpun, animă întreaga acțiune a romanului.

Imigranți, o lume răvășită și anarhiile ei, într-o poveste puternică, pe teme controversate.

„O ficțiune inconfortabilă tematic, multistratificată, o poveste sensibilă, tulburătoare și adâncă, despre ură, dar și despre generozitate; despre abjecţie, dar și despre sublim; despre decădere, dar și despre înălţare – toate probând incredibila forţă a supravieţuitorului. Un antierou exemplar, a cărui devenire întunecată ascunde și o pledoarie aspră pentru redimensionarea autentică a ideii de alteritate.“ Emanuela Ilie

Andrei Ungureanu. Născut în 1992, în satul Valea Popii (Argeș), Andrei Ungureanu e asistent universitar (Sibiu) și ex-bursier al guvernului francez. A debutat cu volumul Povestiri și întâmplări din țara fumului (2021). Romanul Nașterea eroului a câștigat Premiul I la concursul „Primul roman” (2022), organizat de Editura Litera.

În Dobrenii, Olga Căpățână sădește Pomul vieții, îl îngrijește și îl crește – un trunchi cu scoarță groasă, plină de adevăruri – multe știute, multe nespuse –, priviri și obiceiuri, cu rădăcini adânci, muncite și ramuri dese și încărcate. Sub forma unei cronici de familie din secolul trecut, romanul reunește caracterele încercate din trei generații de moldoveni, între uniri și dureri, între subteran și înaltul cerului, pe drumuri și iar drumuri, netede, cu hopuri, cu munți și hăuri, din beznă spre lumină, înainte, înainte! Cu dragoste, într-un basm dorit „până la adânci bătrâneți”, Olga Căpățână ne dă speranța că „va veni timpul când toți se vor aduna din nou, prietenoși și iubitori ca niște frați și își vor spune cuvinte de iertare”. (Alexandra Dumitrescu, redactor)

„În anul istoric în care este tipărită această carte – 2022, marcat de șocantul război ruso-ucrainean, a vorbi despre înarmare și armată a devenit o obișnuință mediatică și civilă. Romanul AMR 273 (in extenso... Au Mai Rămas 273) al lui Tudor Călin Zarojanu reconstruiește, cu o molipsitoare poftă de viață și de joc (lingvistic), o atmosferă cazonă care amintește de faimoasele și haioasele aventuri ale bravului soldat Švejk și o poveste de dragoste în dulcele stil clasic al Liceenilor, dar ne și pregătește indirect, mental și informațional, în același timp, pentru o posibilitate. Una pe care nici nu îndrăznim să o numim. Războiul.” (Alina Hucai, redactor)

„Gabriela Adameșteanu a dat deja literaturii române câteva personaje memorabile. Doar că prin ele erau investigate narativ istoria familiei (istoria mică) și, deopotrivă, istoria țării (istoria mare). Voci la distanță intră, în chip fericit, în același tipar. Situat în imediata actualitate, în chiar anii noștri, cu toate provocările lor, romanul aduce la expresie consistente voci individuale, prin care se încearcă descifrarea unor voci familiale. Aș spune că, mai presus de orice, Voci la distanță este un puternic roman de familie. La urma urmei, bogați ori săraci, demnitari sau oameni simpli, toți au familii și suferă ori se bucură (mai ales suferă) din cauza lor, încercând să le mențină, după abilitățile fiecăruia, coeziunea sau, dimpotrivă, să le distrugă pentru a crea altele mai promițătoare. Un roman pe care îl recomand cu toată căldura nu doar pentru că e bine scris și remarcabil construit, ci pentru că ne oferă șansa de a descoperi sau asuma vocile noastre dinăuntru ori pe cele esențiale (pentru noi) din afară, din lumea dezlănțuită. Din zgomotul și disonanțele vieții, percepute cu necruțare, Gabriela Adameșteanu are harul de a crea armonia universului artistic.” (Sanda Cordoș)