Literatură română contemporană

Scriitura Aniței Vulcan Grigoriu se situează la intersecția dintre biografic și arhetipal. Înapoi la Eleusis urmărește povestea protagonistei – Brândușa –, dar și a comunității în mijlocul căreia a crescut și în care revine, ca atrasă de o forță magnetică – cea a Țării Pădurilor Albe. Liniile existenței eroinei se întrețes cu cele ale tărâmului natal, iar experiențele-limită prin care trece tânăra sunt simultan trepte ale cunoașterii de sine, dar și imagini generice ale traumei, pierderii sau maternității. Lumile reale și interioare sunt supuse procesului lent și dureros al destrămării. Mesajul ultim al romanului (gândit ca o a doua secvență dintr-un triptic început prin Fata cu aluniță) rămâne cel al transfigurării suferinței și al reconstruirii sinelui, dincolo de umbrele trecutului și de dificultățile prezentului. Respirația cărții este una profund feminină. Statutul femeii în lume, responsabilitățile ei, formele de abuz a căror victimă este adesea, maternitatea și relația mamă-fiică – toate sunt reflectate în textul cu accente confesive, în care au loc deschideri și închideri simbolice, ca pentru a pecetlui, prin iertare și asumarea rădăcinilor, soarta personajului central. - Cristina Bogdan

Cocioaba este un roman memorabil, prezentând o lume izolată, rudimentară, o realitate îngrozitoare, ascunsă, din păcate, în noi, ca o manifestare atavică, ținând, însă, de complementaritatea ființei umane. Purtăm, cu toții, această infernală cocioabă. Ne relevă un astfel de tărâm tenebros, cu o știință scriitoricească aparte, cu o acuitate analitică specială, cu un rar simț al stilisticii limbii, al resurselor expresive ale acesteia, un autor care a avut curajul să coboare în iad sau, poate, să urce. PAUL ARETZU

Cu talent jurnalistic și prozistic, Katia Nanu face o carte în linie confesivă, fixată între evocare și faptul clocvial, totul structurat în secvențe, scurte povestiri care punctează reperele vieții ei. Persoane și evenimente ale ultimelor decenii, cărți, preocupări generale și unanim cunoscute sunt mixate cu fapte din biografia personală, rememorări, secvențe, fotografii, concentrate toate pe criza timpului și a îmbătrânirii, într-o societate care evoluează și ea, aducând în prim-plan observațiile unui povestitor atent, pe alocuri critic, neputincios în fața schimbărilor și a condiției de simplă „vrabie” dintr-un grup cu legi labile.

Doina Ruști

Există în scrisul Katiei Nanu o foame de adevăr care nu se mulțumește cu suprafața cronicii, ci sapă adânc, până la rădăcina unde „amintirile se adulmecă unele pe altele”. Jurnalistă cu ochi de șoim și poetă cu suflet de catifea, autoarea transformă realitatea ruginită a ultimelor decenii într-un adăpost viu pentru fragilitate.

Pomul cu vrăbii este metafora noastră colectivă: un „pom cumsecade”, în care ne înghesuim cu toții – cu traumele de la Cernobîl, cu larma anilor ‘90, cu singurătatea de pe Messenger și cu spaimele pandemice. Cartea este un strigăt scurt împotriva uitării, o dovadă că prezentul, deși discontinuu și adesea nedrept, rămâne singurul spațiu în care ne putem ciripi trăirea.

O carte ca un pom în care, dacă faci liniște, îți poți auzi propria bătaie de inimă.

Florina Zaharia

Ca în versul acela al Anei Blandiana, „Ar trebui să ne naștem bătrâni”, sau ca în filmul cu Brad Pitt, The Curious Case of Benjamin Button, cartea Katiei Nanu este un jurnal de-a-ndăratelea, de la senectute la copilărie. Dar dacă e să cauți lumina și ea se află în trecut, acest parcurs este cât se poate de necesar.

Katia Nanu este scriitoare prin excelență. Se vede că are obișnuința scrisului, că toată viața a trăit prin scris, din scris și pentru scris. Micropovestirile ei din Pomul cu vrăbii sunt flash-uri de viață trăite ori închipuite, gândite ori auzite, în care putem recunoaște plăcerea amănuntului semnificativ în tot ce observă și spune, dar și poeta care dă formă vasului și îl lipește pe dinafară, atât cât să nu se prelingă apa din el, apoi îl pictează cu pomi și vrăbii din care țâșnește viața.

Violeta Ionescu

Publicat în 1991, romanul Umbra penei de gâscă al prozatorului clujean Radu Ţuculescu se înscrie într‑un moment de tranziţie al literaturii române, când proza începe să experimenteze tot mai vizibil cu formule narative complexe şi cu strategiile intertextuale ale ficţiunii moderne târzii. Textul propune o meditaţie asupra destinului cărţii şi asupra condiţiei celor care îşi leagă existenţa de actul scrisului, explorând tensiunile dintre cunoaştere, putere şi libertate. În acest sens, romanul poate fi citit drept o reflecţie asupra fascinaţiei pe care cartea o exercită asupra individului, dar şi asupra riscurilor implicate de această fascinaţie. (…)

Citit astăzi, în noua ediţie apărută la Editura pentru Artă și Literatură, romanul Umbra penei de gâscă rămâne un text fascinant tocmai prin această ambivalenţă: pe de o parte, este un roman despre puterea literaturii, iar pe de altă parte, este un roman despre fragilitatea celor care o slujesc. Cartea apare simultan ca promisiune şi ca blestem, ca formă de libertate şi ca sursă de pericol. Romanul lui Radu Ţuculescu nu este doar o poveste despre trecut, ci şi o reflecţie asupra condiţiei scriitorului în orice epocă. Destinul lui Iţă Barabă devine simbolul tuturor celor care aleg să trăiască sub semnul scrisului, acceptând riscul pe care această alegere îl presupune. Iar „umbra penei de gâscă“ continuă să planeze asupra lor, ca semn al unei vocaţii care nu poate fi abandonată şi al unei fascinaţii de care nimeni nu se poate elibera cu adevărat.

„12 povestiri imaginate prin toată lumea, inspirate din trăirile reale ale unor oameni care s-au trezit, peste noapte, cu lumea la picioare.
Am încărcat această carte pe cele trei sisteme de inteligență artificială generativă la care am acces și le-am întrebat care e cel mai frumos lucru pe care l-au învățat citind-o. Acestea sunt răspunsurile lor:
Gemini AI: În spatele tuturor poveștilor, oricât de diferite ar fi, există o căutare comună a iubirii care reușește să transforme până și cea mai adâncă suferință într-o formă de vindecare.
Claude AI: Suferința e universală, dar felul în care fiecare om o poartă e atât de personal, încât devine cel mai intim lucru pe care îl poate oferi unui străin.
Chat GPT: Am învățat că oamenii nu sunt salvați de norocul banilor, ci de norocul de a se găsi unii pe alții.” (Adrian Teleșpan)

Adrian Teleșpan s-a născut pe 11 noiembrie 1979, la Drăgășani, în județul Vâlcea, din doi părinți și nu își mai aduce aminte când a decis că nu îi place să scrie biografii de tip prezentare. Neplăcerea aceasta are cel puțin zece ani. Suntem pe 3 februarie 2022 când aceste rânduri curg pe ecranul unui laptop vechi din 2017. Uitați, de aceea, eu, Adrian Malvinus Teleșpan, profit de această ocazie să le transmit cititorilor că oricine e liber să îmi cumpere un MacBook Pro. Nou. Un alt lucru foarte important despre Adrian e că îi place foarte mult piureul de cartofi. E mâncarea lui preferată. Ca să știți. În câțiva ani poate fi o întrebare la un text de cultură generală, cine știe. De asemenea, lui Adrian îi place să petreacă timp și cu oameni, dar și singur, și niciodată mai mult de două săptămâni în oricare din cele două situații. De fapt, patru zile cu oameni și trei zile singur e cel mai splendid. Vă mulțumesc. All the bless.

Scriitura Oharei Donovetsky din Casting pentru ursitoare funcționează ca un zoetrop, creând senzația de mișcare prin succesiunea rapidă a trei chipuri feminine (Lenca, Haia și Mira), care își proiectează pe peretele scriiturii câte un fragment din siluetă și câte o fâșie de poveste, într-o horă a istoriilor pe care le poartă tatuate în pieile lor identitare și pe care le împărtășesc în conversațiile ce le ritmează existențele.

Comparația cu dispozitivul optic inventat în veacul al XIX-lea, considerat a fi unul dintre precursorii cinematografului, poate atinge inclusiv dimensiunea lingvistică, căci înțelesul etimologic al zoetropului este acela de roată a vieții. În fond, asistăm în acest roman la rotirea destinelor celor trei prietene, atât de diferite și perfect complementare, încât par a fi consubstanțiale, precum Moirele, Parcele, ursitoarele sau ielele. La limită, ar putea fi chiar cele trei fețe – privind înspre direcții diferite – ale aceluiași personaj, o trimitere subtilă la Hecate Triformis. Numele acestei divinități este pus, de regulă, în legătură cu vocabula grecească hekás, având sensul de „departe”, pentru a sublinia ideea că această ființă supranaturală acționează sau veghează de la distanță, așa cum fac și întruchipările feminine invocate anterior. Cristina BOGDAN

N-ai cum să nu remarci măiestria cu care autoarea pune în act capacitățile combinatorii ale cuvintelor și ale poveștilor, calculul milimetric pentru plasarea „coincidenței”, ironia, jubilația potrivirii, suspansul din jurul acestor asamblaje. N-ai cum să nu sesizezi propensiunea pentru bivalență a scriitoarei, abilitatea ei de a ține simultan în frâu fantasticul și realul, jongleria în echilibru cu care conjugă abstracțiunea visului premonitoriu, viziunea și exercițiul intelectual cu „poezia” materialității. Iuliana MIU

OHARA DONOVETSKY (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995), este doctor în filologie și scriitoare.

Semnează Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014), cartea de eseuri pe teme frazeologice Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021), volumele de versuri Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022) și Ce treabă are Gutenberg (CDPL, 2024), epistolarul Cozonac la patru mâini, în colaborare cu Doina Jela (2021), și volumul de proze Ceai de zahăr ars, în dialog cu picturile Iuliei Șchiopu (Editura pentru Artă și Literatură, 2024).

Este autoarea romanelor Casting pentru ursitoare (ediția I, Polirom, 2018), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019) și Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), Vedere cu solzi (Editura pentru Artă și Literatură, 2025).

Este prezentă în antologii, cu eseuri în Prof de română I, III, IV (CDPL, pentru vol. III, Spațiul dintre punct și virgulă) și cu texte literare în Nume de cod: Flash Fiction (Paralela 45, 2019), Literatura la feminin (Seneca, 2021).

Ține rubrica Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne cu voaletă din Observator cultural.

 Casting pentru ursitoare a fost nominalizat în 2018 la Premiile Uniunii Scriitorilor din România (secțiunea Cartea de debut) și la „Festival du Premier Roman“ de la Chambéry, iar în 2025 a fost tradus în limba bulgară de Vanina Bojikova și publicat de Editura Paradox.

Inimi este o carte-album sensibilă și profundă, în care Dana Saulea transformă emoțiile, fragilitățile și speranțele umane într-o poveste alegorică plină de farmec. Într-o lume în care oamenii aleg să renunțe la sentimente pentru a trăi mai eficient, inimile își iau zborul, lăsând în urmă existențe lipsite de bucurie, iubire și sens. Prin imagini poetice și ilustrații realizate chiar de autoare, volumul vorbește despre puterea de a simți, despre pierdere, regăsire și curajul de a rămâne vulnerabili. O carte pentru copii și adulți deopotrivă, care ne amintește că adevărata bogăție a vieții se află în inimile noastre.

În ultima dintre zilele mele, după ce voi fi străbătut toate deșerturile lumii, după ce voi fi băut din toate râurile și voi fi râs cu toți copiii ulițelor prăfuite, în ultima dintre zile, Desculțul Se va întoarce spre mine și va șopti: Taci și iubește-mă… – Crin-Triandafil Theodorescu

O nouă carte a preotului-scriitor Crin-Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de albastru, așază în paginile sale o colecție impresionantă și emoționantă de texte izvorâte din harul său inimitabil, certificat de miile de exemplare tipărite ale cărții sale de debut, Într-o zi se va termina, și de zecile de mii de urmăritori care îi așteaptă în fiecare săptămână postările de pe Facebook. Autorul cărții, Crin-Triandafil Theodorescu, este parohul Bisericii Lușca (Năsăud) și este nu doar teolog, ci și, deopotrivă, cercetător doctorand, muzeograf și speolog, fiind custodele peşterii Izvorul Tăuşoarelor, din Bistriţa-Năsăud.

Recenta apariție a Editurii Cărțile Tango adună în cele cinci capitole ale sale diverse nuanțe de albastru sufletesc și mărturisiri cuprinse în mai multe forme literare, trecând de la poemul în proză la eseu, schiță sau narațiune cu final neașteptat.

Înaintarea lecturii de la un capitol la altul (Lapis Lazuli – Dragostea nu cade niciodată; Ultramarin – Deșertul înflorit; Indigo – Predici neconvenționale; Cerneală – Poveștile Desculțului; Azuriu – Frăția Psaltirii) oferă, de fapt, fiecărui cititor, ghidare într-o călătorie inițiatică spre iubirea înțeleasă, trăită și preschimbată în lege imuabilă.

Semnatarul Cuvântului Înainte, Benedict Vesa Bistrițeanul, episcop-vicar, scrie astfel despre Cerșetorul de albastru:

“Părintele Crin este un sacerdot al altarului, dar și un slujitor al lumii, subterane sau alpine, acolo unde Dumnezeu-Iubire se aciuiește și unde așteaptă să fie căutat. Totul se întâmplă ca un concurs după regulile jocului, unde omul iese întotdeauna câștigător de vreme ce Dumnezeu îi devine complice.

Narațiunile în notă poetică cuprinse în acest volum urmează această perspectivă. Toate sunt legate de viață, pe care o sărbătoresc, deslușind-o ca întâlnire dintre Dumnezeu și om, în termenii unei iubiri în care fiecare se lasă îmblânzit, în mijlocul unei lumi care le stă drept martor la bucuria pe care o trăiesc. Părintele Crin Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni, Îl indică în tot ce îi stă în jur, iar tovarășului său, cititorului, îi oferă șansa să se odihnească lângă inima Acestuia. Aceasta este scriitura lui. Episod după episod, narațiune după narațiune, popas după popas. Mulți suntem personaje vii în textele sale, dar, și mai mulți, oameni vii în viața pe care acesta o descrie luminos, cu miresme proaspete și într-un colorit variat.

În cele din urmă, fie că suntem sau nu actori în povestirile sale, scriitura sa ni se oferă generos, ne cuprinde, ne cheamă, ne ispitește, pentru ca, în cele din urmă, să ne facă să ne simțim parte din viața pe care el o sărbătorește. Ne așezăm cuviincios înăuntrul acesteia, ne odihnim la izvorul său viu și, mai ales, ne „culcușim” la pieptul lui Dumnezeu, care o susține.

Acesta este scopul implicit al autorului – prin narațiunile sale, să împreună-călătorească cu noi pe cea mai importantă cale, care ne duce până la capăt, la marginea lumii, la începutul lui Dumnezeu.” † BENEDICT Vesa Bistrițeanul Episcop-vicar

„Ar trebui să mă ridic acum din pat și să mă duc acasă, dar mintea mă trage înapoi. Acasă e aici, strigă ea, e subsolul acesta în care ai visat cel mai mult. E oglinda veche, în care ai fost frumoasă. Între pereții aceștia roșii, care mă sufocă, viața mea se desface în trei, ca triumo-ul lăcuit al Rozei: copil, femeie, epavă. Am cincizeci de ani, sunt terminată; patruzeci și cinci, femeia lui Haim o să moară repede; treizeci și opt, Malik e viu, încă mai pot naște; douăzeci și cinci, tata e în putere, din nou împreună, le ucidem pe Audrey și pe Donna și le îngropăm sub castan; doisprezece, viața e un film, iar eu la piciorul ei.” (Tatiana Țîbuleac)

"Nu e o autoficțiune, e o carte scrisă la persoana a treia, cu un personaj feminin, Sabina, care trebuie să reziste în București, în anii ’90. În mod paradoxal, este un volum cu un substrat social foarte puternic și n-aș fi crezut c-o să-mi iasă așa. E o reflectare de lumi foarte variate, un roman picaresc, dar și o poveste de dragoste. Mi-am folosit biografia moderat, scoțînd la lumină cîteva povești din propriul trecut. Dar am mizat, ca orice scriitor, și pe fi cțiune. E o lume de oameni tineri care trebuie să supraviețuiască. Despre asta am scris, despre supraviețuire…“ - Ioana Nicolaie

„Dacă vreți o poveste ca viața, melancolică, amăruie, dar cu buna memorie a dulcelui spre care tînjim, O pasăre pe sîrmă e cartea potrivită.“ - Tania Radu

„Proza Ioanei Nicolaie are un puternic filtru liric, O pasăre pe sîrmă fiind un bildungs-poem urban în gri despre supraviețuire la vîrste tinere, un poem cu gustul amărui al tristeții și al compasiunii pentru o fată săracă șezînd singură pe sîrma vieții.“ - Marius Chivu

„Romanul Mariei Pilchin urmărește două destine feminine marcate de totalitarism, dar care rămân întregi și chiar întregite, capabile să mai creadă în oameni, să-și spună povestea, să-și dezvăluie vulnerabilitatea, frica, furia, umilința și, mai ales, puterea. Scriitura ei – sensibilă, profundă, cu efect aproape terapeutic – are grijă de personaje și de cititori deopotrivă, așezându-i alături și protejându-i, atât cât poate un scriitor, de nebunia Istoriei.” - Zinaida Bolea

„În Lecția de rusă, Maria Pilchin surprinde trei dimensiuni esențiale ale tragediei Basarabiei sub regimul totalitar sovietic: contextul local («făleștenii și bobocenii mei») și istoria personală; feminizarea represiunii și a deportărilor – fenomen bine cunoscut istoricilor, dar mai puțin publicului larg –, întrucât deportările din 1949 au fost, în mare parte, deportările femeilor și ale copiilor; și, în fine, drama «celuilalt», a celui de lângă noi, a cărui poveste, la fel de dureroasă, se pierde adesea, deși este spusă chiar în limba celui care l-a supus represiunii.” - Octavian Țîcu

„Lecția de rusă a Mariei Pilchin vine să completeze foarte reușit un raft necesar nu doar pentru istoria noastră literară, ci și pentru o istorie a femeilor – a destinelor frânte, a rezistenței și a luptei pentru supraviețuire –, căci experiența celor deportate din spațiul dintre Prut și Nistru rămâne încă insuficient explorată. Personajele acestei cărți au prototipuri reale, urmează traiectoria unor vieți marcate de suferință și ne oferă un adevăr comun, susținut de o puternică dimensiune emoțională și metaforică. Trenul de pe copertă devine un simbol al groazei și al dezrădăcinării, iar fundalul roșu, intens ca sângele, trimite direct la violența istoriei și la brutalitatea imperiului sovietic, sub a cărui emblemă aceste tragedii au fost posibile.” - Diana Iepure

E ca o navetă „Meciul” ăsta: între ţări, între oraşe, între castele, între ape, între identităţi. Între rigorile (plus prejudecăţile) germane şi acomodarea balcanică. Între copilărie şi maturitate. Între educaţia din noua casă şi risipirea ei în preajma celei vechi. Meciul lui Michael Zwischen este aparent o poveste fără eroi (şi, tot aparent, fără bestii). Nimeni nu are contur de nufăr şi aripi de albatros. Oamenii din carte sunt aidoma celor din viaţă, cu umbre care le atacă raza de lumină, cu gesturi pe care le regretă sau nu, cu şovăiri şi clătinări pe drumul care le poate deveni destin. Şi descoperi, la final de poveste, că există totuşi o convertire pe care poate că n-ai fi bănuit-o la început: cea a lui Heinz Zwischen, tatăl de împrumut al puiului de ţigan Mihai / Michael, în slujba unui bine care-şi lasă urma în minţile noastre printr-o poezie-epitaf. O poezie scrisă de / pentru Heinz, pe care Michael o prelungeşte înapoi în viaţă, alegând să intre voluntar în război de partea asupritului ucrainean în lupta lui cu Anticristul. - Radu Paraschivescu

Pintilie era tatăl poveștilor despre toate familiile țării, era dumnezeul necunoscut al fiecărui cartier, era dumnezeul adevărului absolut despre o întreagă națiune. Ce vedea, aia îți arăta. (Astfel, atât televizorul, cât și ecranul de la cinema erau acum oglinzi, oricât și-ar fi dorit comuniștii ăia să te mintă frumos cu propaganda lor.) Poveștile lui, povești mici, erau dureroase pentru că nu erau ficțiune. Erau povești din viață. Sigur, la orice moment al zilei, undeva, prin țară, era cel puțin unul (de obicei mult mai mulți) căruia viața i se întâmpla exact așa cum spunea Pintilie povestea pe ecran. Ăsta era marele secret, ingredientul de bază – că, orice spunea, se putea întâmpla oricui, oricând, sau s-a întâmplat deja, sub o formă sau alta.

Ioan Cordoș s-a născut la 15 iunie 1956 în localitatea Vărșand, județul Arad.A absolvit Liceul „Moise Nicoară” din Arad, promoția 1975 și Facultatea de Medicină din București în anul 1981. Între 1981 și 1990 este medic șef de unitate militară. Din 1990 până în anul 2000 lucrează ca medic specialist, apoi primar de chirurgie generală și toracică în Spitalul Clinic de Urgență Militar Central București. A condus Clinica de Chirurgie toracică din Institutul de pneumoftiziologie „Marius Nasta” – București din 2000 până la ieșirea la pensie din iunie 2023. A debutat în aprilie 1977 în revista Amfiteatru, cu o prezentare de Ștefan Bănulescu. În 1998 îi apare la Editura Etios (Brașov) volumul de nuvele În câmpul cel cu flori, iar în 2013 îi apare la Tirana traducerea în limba albaneză a nuvelei „Ultimul drum” (din vol. În câmpul cel cu flori). În 1979 i se acordă Premiul I pentru proză și reportaj al revistelor Viața studențească și Amfiteatru. În 2024 a publicat volumul Mama și alte istorisiri.

Adevărata istorie a romilor (GIPSY)! Această carte nu este doar o poveste. Este o chemare. O chemare adresată tuturor celor care simt, undeva în adâncul sufletului, că poporul rom nu este o greșeală a istoriei, ci o taină a ei.

„Sunt secvențe narative a căror relativă autonomie nu anulează impresia că fac parte din același întreg. Îi revine cititorului menirea de a reconstitui coerența epică, umplând golurile și refăcând legăturile latente dintre episoade și personaje, și de a descoperi «desenul din covor», dincolo de fragmentarea structurii de suprafață. Gabriela Adameșteanu construiește astfel un roman latent – formulă narativă hibridă, utilizată, printre alții, și de Milan Kundera în Ridicole iubiri...“ (Carmen Mușat)

The International Dublin Literary Award 2024

Los Angeles Times Book Prize for Fiction 2023

Roman nominalizat la International Booker Prize 2025

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.“ — GABRIEL LIICEANU

Ideea acestui volum s-a născut din dorința de a mă încadra, și eu, cu modestie, dar fără a reuși a mă dezbăra complet și de o oarece semeţie, în rândul celor care au încercat să răspundă cât mai personalizat la atât de notoriile întrebări: „cine suntem?”, „de unde venim?”, dar mai ales... „unde oare ne ducem?”.

Nu vă entuziasmați prea tare, pentru că, până la urmă, nici eu nu am găsit suficiente resurse, rămânând, spre rușinea mea, tot la faza aceea de... a-mi da cu presupusu’. Nădăjduiesc totuși că poate istorioarele personajelor acestei cărți vor avea în ele suficiente pilde și provocări pentru a vă trezi interesul şi de a vă remodela sau reorienta anumite principii sau crezuri pe care le-ați avut până acum, sau poate, în aceeaşi măsură, doar pentru a vi le consolida.

Dacă inițial am avut intenția să intitulez acest volum: Trei canalii, scrisul, dar și mersul acțiunii, m-au făcut să renunț și să rămân la ideea „anonimatului”. Asta și pentru că, printre cele peste opt miliarde de oameni care încă mai populează astăzi Pământul, dar și printre cele alte zeci de miliarde care s-au retras în veșnicie până acum, oricât de mari vedete sau notorietăți s-ar crede unii, tot nu ne-am putea considera altfel decât nişte simpli „pacienţi” anonimi, suferinzi de viaţă, o boală paradoxală, cu un sfârşit previzibil şi totuşi foarte incert.

Această carte mi-am dorit să fie şi o scurtă monografie a trei epoci care se suprapun, şi prin care, ţărişoara noastră dragă, România, a trecut şi, din păcate, încă se mai chinuie să iasă... vie. Personajele mele, cele mai multe negative, sunt desigur imaginare, și tot imaginare sunt și poziţiile lor în societate.
Celor mai multe le-am atribuit câteva din cele mai întâlnite vicii, gesturi și întâmplări, care ar părea la prima vedere greu de imaginat, dar cu care, în mod direct sau indirect, ne-am întâlnit cu toţii în viața de zi cu zi. Nici orașele sau satele în care se petrec acțiunile nu pot fi considerate ca fiind întru totul reale, chiar dacă, după denumiri sau descrieri, pe unele le-am putea identifica pe vreo hartă. Pe unul dintre cele trei personaje principale l-am preluat dintr-o nuvelă a unui alt volum al meu, și i-am continuat povestea vieţii, considerându-l, pentru epoca lui, un caz foarte reprezentativ.

O altă epocă este reprezentată de un simplu țăran, iar cea de a treia de un politician. Pentru o mai corectă percepţie, și o încadrare cât mai reală în atmosfera, anturajul, dar și educaţia personajelor, am folosit un limbaj, poate, nu chiar întotdeauna academic. Asta şi pentru că, așa după cum veţi constata, nici personajele mele nu sunt chiar nişte... academicieni. Uneori, chiar în momentele celor mai încrâncenate, triste sau chiar monstruoase acţiuni, am strecurat printre rânduri şi firimituri de ironie sau umor de situaţie, încercând să detensionez starea cititorului şi să-l readuc în lumea reală.

Dacă am reuşit sau nu, rămâne de verificat. Una peste alta, dacă veți avea bunăvoinţa să deosebiți realitatea de ficțiune, dar și fabulosul de fabulație, atunci, negreșit, vă veți bucura de o lectură plăcută, dar și interesantă.

„Alexei Marinat este un scriitor-simbol al scriitorilor români din Basarabia.” (Maria ȘLEAHTIȚCHI) „A rămas în istoria literaturii române din Republica Moldova, așa cum spun criticii de pe ambele malurile ale Prutului, un Soljenițîn.” (Ion HADÂRCĂ)

„Acum când se dă lupta cu nostalgia, populația noastră, care duce dorul regimului și al trecutului, să vadă ce barbar a fost acel trecut, cum a distrus suflete, cum a distrus destine, cum a distrus oameni de mare cultură și demnitate.” (Vladimir BEȘLEAGĂ)

„Întreaga creaţie a scriitorului (…) pledează contra pierderii de suflet. Romanele sale ţintesc anume în această direcţie. Dacă am încerca să completăm o fișă a personajelor, ne-am convinge că cei mai mulţi sunt purtătorii unui mesaj etic bogat, în care grija pentru suflet ocupă un loc esenţial. Toate împreună, romane le (în continuarea poeziei) devin o veritabilă profesiune de credinţă a artistului şi cetăţeanului.” (Stela LUCA)

Carte cu autograf

Au trecut douăzeci de ani nu doar din viaţa muschetarilor lui Dumas, ci şi din cea a nesimţitului român. Timpul scurs între Ghidul din 2006 şi cel de astăzi poate fi rezumat într-o spusă a unui politruc de pe vremuri: „Situaţia s-a ameliorat din ce în ce mai rău“. Formele nesimţirii s-au diversificat, canalele împrăştierii ei în spaţiul public sunt mai multe ca altădată. Au apărut reţelele sociale, s-a consolidat atacul la persoană, s-a înteţit viforul şovin şi xenofob. Plăcerea de-a insulta şi de-a mânji e la aceleaşi cote ca acum două decenii, semn că „România educată“ a fost şi rămâne un slogan fără acoperire.

Cartea de faţă e un (nou) tur ghidat al nesimţirii, care conţine o serie de probe ale virtuozităţii în domeniu. Uneori pitorescul se îneacă în abjecţie, alteori râsul îngheaţă pe buze. Radu Paraschivescu îşi plimbă cititorii prin câteva zone şi spaţii din care bunele maniere au fost evacuate şi unde domneşte mârlănia. În politică şi în fotbal, în sala de spectacole şi în studioul de televiziune, în metrou sau pe stradă, nesimţirea nu e doar un colorant vremelnic. Zgomotoasă şi agresivă, ea vorbeşte despre o lume în care înjurătura dizolvă argumentul, iar paharul cu apă aruncat în figură ţine loc de răspuns la întrebare.

Noul ghid al nesimţitului e cronica unei vieţi punctate de răcnete, scandări obscene, găselniţe rasiste, gesturi revoltătoare şi dispreţ.

E sfârșitul anilor ’40. Un fost sublocotenent de artilerie trăiește ascuns într-un pod, complet izolat, fiind căutat și de trupele ruse aflate în București, și de noua poliție politică. Dacă ar ieși de acolo un singur minut, și-ar pune viața în pericol și, foarte probabil, le-ar provoca destul de mult rău și tuturor celor pe care îi iubește. Privește lumea de afară fie printr-o deschizătură îngustă din chepengul cel mare al podului, fie prin chepengul cel mic din acoperiș. În această temniță în care domnesc doar frigul, praful și încremenirea, singurul lucru pe care poate să-l facă este să scrie. E leacul lui. E un antidot împotriva disperării și a nebuniei. Pune pe hârtie trăiri mai vechi și mai noi, asistă la un prezent mutilant, descrie întâmplări de pe frontul din vest și de pe frontul din est, își amintește fel și fel de povești din interbelicul bucureștean și din trecutul familiei, totul țesut pe urzeala unor cifre și numere care dau iluzia că absurdul lumii are un sens.

„Rareori se întâmplă ca un volum de povestiri să fie atât de omogen, de inteligent și de atent construit în jurul a trei mari teme, tratate uneori foarte subtil: exilul, familia, timpul. Scrise cu multă maturitate, de o prozatoare venită târziu în literatură, aceste povestiri spun câteva istorii memorabile ale primei generații de emigranți de după Revoluție, prinși între două lumi imposibile: România comunistă și America de azi. Umorul și tragicul, suspansul și domesticul, familiarul și diferitul, inocența și cruzimea, dragostea și boala, alienarea și nostalgia se împletesc fermecător în căutarea deopotrivă a unui trecut promis și a unui prezent compromis. Placebo de Adriana Neagoe este unul dintre foarte puținele volume de proză scurtă cu adevărat inedite apărute la noi în ultimul deceniu.” (Marius Chivu)

BILDUNGSNOVELLA

Premiul Observator cultural pentru debut, 2019

Prix du Festival du Premier Roman de Chambéry, 2019

Roman tradus în neerlandeză și nominalizat la Europese Literatuurprijs

Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu spune nu doar povestea unor aventuri și-a oamenilor care-l înconjoară pe erou, ci și a lumii neîmblânzite și pline de frumusețe din care vin cu toții. Priță Barsacu se naște într-un sat mărginaș al Văii Oltului, într-o regiune care, deși nu e ruptă nici de istorie, nici de lumea cea mare, pare să aibă o atmosferă doar a ei, unde violența și dragostea merg mână în mână. Priță nu crește în cea mai bună dintre familii și trebuie să navigheze cu grijă, păstrându-și speranța, printre obstacolele impuse nu doar de sărăcie, alcoolism și criminalitate, ci și de schimbarea contextului istoric. Nu le înțelege întotdeauna și totuși, în mijlocul lor,

se străduiește să-și încropească un trai din puțin. Reușește să facă asta o vreme, găsindu-și un prieten neașteptat într-o fată din vecini, alături de care pornește în explorarea lumii cu o curiozitate neobișnuită de naturalist. Dar viața are capriciile ei, pe care niciun naturalist nu poate să le domesticească.

„Lumea sumbră și violentă descrisă de Bocai nu este – așa cum ilustrează romanul său – niciodată doar sumbră, niciodată doar violentă, ci în același timp plină de frumusețe și iubire.“ - Dutch Review of Books

„Ce înseamnă exact denumirea de literatură universală nu mi-a fost niciodată pe deplin clar, dar, orice ar însemna, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu cu siguranță se califică.“ - Hans vander Heijde, Tzum

„Serile îi prindeau așa și cădeau peste ei ca oboseala, seri din acelea în care frica de a rămâne afară creștea în tine, dacă erai copil, odată cu amurgitul; câteodată, când apusul îi găsea în vale, la nevăstuici sau la scăldat, îi apuca puțin panica — căci știau că noaptea o să-i prindă pe drum. Când se întâmpla așa, Stanca îi zicea lui Priță să stea în poartă până ajunge ea acasă, ca să nu i se facă frică dacă se uită cumva înapoi și vede ulița pustie, înfricoșătoare în întuneric. Dacă înnegurarea îi prindea mai aproape de casă, aveau suficient curaj să rămână afară cu greierii, să ia pietre de prin șanțuri și, izbindu-le unele de altele, să vadă care dintre ele face scântei mai mari.“ – Iulian Bocai

Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cum laude în filologie la Universitatea din București. A publicat până în prezent două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Prix du Festival du Premier Roman de Chambéry; tradus în neerlandeză în 2025) și Constantin (2019, Premiul Tânărul Scriitor), o istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, Filologii (2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul „Alexandru Piru“ al Muzeului Național al Literaturii Române), un volum de proză scurtă, Revărsatul zorilor (2025), precum și eseuri. Din 2022, ține o rubrică de cronica ideilor pentru „Scena 9“. De același autor, la Editura Trei a mai apărut Revărsatul zorilor, nominalizat la Premiile Observator cultural și la Premiile Radio România Cultural. Cartea de față este o reeditare a romanului apărut în 2018.

Parisul de sus strălucește. Parisul subteran devorează.

Uneori, primul pas spre dezastru seamănă perfect cu libertatea.

Bun-venit în Néant – locul în care golul devine experiență premium.

 S-au regăsit în Paris. S-au pierdut în Néant.

Anghel Dorneanu pleacă din România cu sentimentul că nu a emigrat, ci a fost evacuat din propria viață. Ca mulți dintre cei alungați de corupție, compromis și nedreptate, ajunge la Paris împreună cu soția lui, Letiția, convins că un oraș străin le poate oferi ceea ce propria țară le-a refuzat: demnitate, libertate, un nou început.

Parisul li se arată în toată splendoarea lui: rafinat, strălucitor, irezistibil. Dar frumusețea aceasta ascunde adâncuri întunecate. Cu fiecare pas făcut dincolo de masca orașului, printre cluburi libertine, întâlniri seducătoare și nopți fierbinți, Parisul devine erotic, toxic, sufocant. Un abis care nu îți cere să te prăbușești, ci te convinge s-o faci de bunăvoie.

Néant este un thriller psihologic despre fascinația golului, despre eros și cădere, despre farmecul primejdios al unui oraș care te primește cu brațele deschise doar ca să te înghită și despre prăpastia dintre confortul resemnat al Estului și mirajul imoral al Vestului.

Viața ca un carambol este un volum omagial, publicat postum, care adună poeziile și povestioarele cu tâlc ale actorului Teodor Corban – un suflet profund acordat la vibrația artei.

Cartea este nu doar o întâlnire cu scrisul său, ci și cu vocea sa: unele texte sunt însoțite de coduri QR ce deschid accesul la interpretările filmate ale autorului, păstrând vie emoția și autenticitatea prezenței și inspirației sale.

„Undeva, cândva, trăiam în formă de sferă. Și toți din jur eram sfere. Eram viu colorat și îmi zburdam rostogolul țanțos, ca orișicine care la tinerețe se dă rotund. Odată, o sferă neagră mi-a spus: „Ai grijă, viața nu e chiar așa… rondă. Viața, pentru noi sferele, e un biliard”. Am văzut-o pe Madam. Și-a suflecat mânecile și, cu coada coasei, ca un tac, a lovit o sferă anunțând: „Bila 8 la gaură!” Eram foarte tânăr și 8 era prietenul meu; tânăr și el. Apoi, vremea tot trecea și tacul tot băga, una câte una, cu sarcastică precizie, și alte sfere: prietene, rude ori cunoștințe din carambolurile vieții. Într-o zi, Madam a anunțat: „Azi, timeout! Nicio bilă la gaură!”. Și, un pic istovită, și-a pus coasa pe umăr, și-a potrivit gluga mai bine și… a dat să plece în weekend… În urmă, din răsucire, colțul coasei a atins ușor o bilă. Bila s-a rostogolit încet, încet spre mantă, s-a oprit mirată, cu ochii ațintiți la gaura ce se căsca lângă ea. O boare de primăvară a adiat peste ea, fluturându-i șuvițele albe, apoi, discret, fără să scoată un sunet măcar, s-a scurs alene în gaură. Era… sfera din a cărei circumferință mă născusem. Era mama. Azi, mi-au rămas doar nopțile. Mă uit spre cer și văd sfere mici și luminoase, care se învârt alene deasupra noastră. Și parcă aud un glas bătrân, cu barbă albă, care, cu toiagul ca un tac împresurat de flori le mână, și șoptește în răstimpuri: „Bila albă, la viață”. Și bila albă, ascultătoare, suspinând, gângurește iar a viață.” (Viața ca un carambol, Poezie din volum)

„Teo a fost cel mai important actor român al ultimilor 20 de ani. Fără dubiu. Și n-o spun doar acum, când lumea poate înțelege, privind în urmă, ce mare actor a fost. Pentru mine este, de ani buni, referința în actorie. Omul era de a dreptul transparent, înțelegeai prin ce trece personajul cu foarte puține mijloace de expresie, fără să apese nuanțele sau să abuzeze de tehnică. Nu scotea actorul în față, ci împrumuta din sensibilitatea lui personajului pe care l avea de jucat și, prin tipul ăsta de transfer empatic, îl făcea uman și memorabil. Teo era un om cu adevărat special. Avea umor, sensibilitate, chef de joacă și de lucru, verticalitate. O să mi lipsească mult.” (Interviu din Filmsinframe – Radu Muntean)