Moderni & contemporani

Akira Yoshimura este unul dintre cei mai importanți prozatori niponi din a doua jumătate a secolului XX. Scris în virtutea unei fascinante tradiții literare, romanul Naufragii pune în scenă o dramă cu reverberații mitice, al cărei resort constă în suspendarea moralității.

Inspirat dintr-o veche legendă niponă, romanul al cărui narator este Isaku, un copil de nouă ani, ne poartă în mijlocul unei comunități izolate, încremenită în tradiții, al cărei ritm este dictat de succesiunea anotimpurilor.
Ni se înfățișează o lume a pauperității, unde oamenii de la marginea mării se îndeletnicesc cu pescuitul, fac sare, pentru a o vinde în alte sate în schimbul cerealelor, se îndrăgostesc și cad pradă geloziei, ducând o viață apăsătoare, peste care plutește mereu neliniștea așteptării. Însă tradiția de a atrage prin focurile întrebuințate la făcutul sării vapoarele comerciale, o-fune-sama, ne dezvăluie violența primitivă a comunității care, deși crede în perpetuarea sufletelor celor morți, este obligată să ucidă pentru a supraviețui.

Ilustrația copertei: Ohara Koson, Bărci de pescuit (detaliu), cca. 1930

Cu magia, delicateţea şi virtuozitatea dintotdeauna ale artei sale, Alessandro Baricco propune în Mireasa tânără o neobişnuita poveste de dragoste, între doi tineri meniţi unul altuia încă din copilărie, recreând în acelaşi timp o lume gata să se năruie. Critica italiană a plasat romanul în seria cărţilor de mare succes ale autorului.

În aşteptarea Fiului rătăcitor care i-a fost hărăzit drept soţ, Mireasa tânără este iniţiată în arta iubirii în scene de un splendid erotism difuz. Alături de ea, în centrul naraţiunii lui Baricco trăieşte un personaj colectiv, Familia Fiului, cu figuri paradoxale, de un pitoresc rar întâlnit, din rândul cărora se detaşează Unchiul şi servitorul Modesto. La răstimpuri însă, îşi face apariţia un personaj improbabil şi surprinzător: naratorul, ale cărui nelinişti se materializează în povestea însăşi, conferind cărţii aura reflecţiei asupra meseriei de a scrie.

„Cum am putea defini romanul Mireasa tânără de Alessandro Baricco? O capricioasă şi foarte îndrăzneaţă poveste de dragoste, o fabulă suprareală, o expunere filozofico-libertină? Sau, mai simplu, încercarea unui Narator (inventat de Baricco) care tinde să-şi exorcizeze prin scris obsesiile?“ (Lorenzo MONDO – La Stampa)

„Romanul... este despre cineva ca mine: un imigrant, un copil al razboiului, un cintaret de rock, un artist care incearca sa traiasca intr-o lume moderna ce i se pare palpitanta. Exista si o latura de insurgenta politica in scrisul meu si, de asemenea, o groaza de sex, droguri si rock... Cred ca acesta poate fi marele roman iraniano-american – sau cel putin asa il voi numi pina cind cineva imi va dovedi ca gresesc.” (Ali Eskandarian)

Pentru Poate Estera, Katja Petrowskaja a fost distinsă, în 2013, cu Premiul Ingeborg Bachmann, unul dintre cele mai importante premii germane, destinat unei cărți nepublicate, în 2014, cu Premiul Ernst Toller și cu Premiul de literatură „aspekte“, iar în 2015, cu Premiul Strega Europeo.

În Poate Estera Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în căutarea originilor sale, descoperindu-și filiația încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanșat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci și unu de ani mai târziu; o străbunică care se numea, poate, Estera, și care, aflată la Kiev în 1941, a luat ea singură drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toți locuitorii evrei din oraș… Cartea se constituie din istorisirile unor asemenea destine sfărâmate, din amintiri și investigații precise la fața locului ori prin arhive; în ciuda caracterului documentar, amestecul tuturor acestor elemente, alternând virtuoz între trecut și prezent, se transformă în literatură în sensul cel mai adevărat al cuvântului.

„… o scriitură minunată, plină de forță… un cadou formidabil oferit limbii germane.“ (Din motivația juriului Premiului Ingeborg Bachmann)

Domnul Ibrahim şi florile din Coran a fost adaptat pentru marele ecran în 2003, filmul avându-i în distribuţie pe Omar Sharif şi Isabelle Adjani. Nominalizată la Golden Globe, pelicula a fost distinsă cu Premiul César şi Premiul Publicului la Festivalul de film de la Veneţia.

Tribul lui Edward se da jos din copac. Tribul lui Edward invata sa stea in doua picioare. Edward trebuie sa-si apere familia de fiarele junglei si descopera focul (intimpina mici dificultati sa descopere si cum sa-l stinga, dar tribul are toata istoria umanitatii inainte…). Edward tine discursuri despre necesitatea evolutiei, propovaduieste exogamia pentru imbunatatirea inzestrarii genetice, arunca halci de carne in jar ca sa elimine riscul de indigestie, il incurajeaza pe micul Alexander sa zugraveasca peretii pesterii cu umbre de animale. Edward e Progresistul. Edward e mincat de fiii si nurorile sale, care gasesc cu aceasta ocazie, de capul lor, drumul catre spiritualitate.
Delicioasa cronica (anacronica) din pleistocen, romanul lui Roy Lewis populeaza cu hominizi surprinzator de discursivi o poveste de un comic dezlantuit. Daca Fred si Barney s-ar fi apucat de literatura, ar fi rezultat Cum l-am mincat pe tata.

„O descriere tacanita, scrisa in raspar, a evolutiei umanitatii, in care personajele principale sunt membrii unei familii ce aminteste de Familia Flintstone. Doar ca dialogul si satira, amestecate cu anacronisme dincolo de orice inchipuire, ridica aceasta carte mult deasupra unei simple animatii.” (Publishers Weekly)

„Romanul lui Lewis amesteca forta si stranietatea parabolelor lui Kafka si Calvino cu situatiile tari din Monty Python…” (The City Paper)

La sfirsitul anilor 1950, in Chateauroux, Pierre si Rachel se trezesc prinsi intr-o legatura fugara, insa foarte intensa. El, tinar de familie buna, erudit, lucrind temporar in provincie, o cucereste pe Rachel, angajata la Casa de Contributii Sociale, o evreica fermecatoare, dar saraca. Si din acest motiv, si din pricina celibatului care-i asigura libertatea, Pierre ii spune de la bun inceput ca niciodata nu o va lua de sotie, desi isi doresc un copil impreuna. Chiar dinainte ca micuta Christine sa se nasca, Pierre paraseste Chateauroux si va fi doar o prezenta episodica in viata copilului, insa nu mai putin marcanta. Rachel afla abia dupa multi ani ca Pierre a profitat de propria fiica. Un sentiment de vinovatie o sfisie, caci inima ei adaposteste deopotriva iubirea fara margini pentru Christine si pasiunea pentru un barbat pe care de fapt nu-l cunoaste.

„O iubire imposibila este romanul unei eliberari. E vorba despre o emancipare atit de abrupta, incit pina si textul sfirseste prin a-si cistiga independenta fata de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care ingradeste destinul lui Rachel Schwartz, cititorii inchid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii nostri, Rachel nu e eterna victima a celor dominanti, nu este nici fiinta fragila care se zdrobeste de zidul societatii burgheze. Pagina dupa pagina, Christine Angot i-a redat puterea de a trai si de a lua hotariri. Iata splendida generozitate a acestei scriitoare: creeaza texte mai puternice chiar decit ea insasi.” (Le Monde)

„Pentru a intelege pe cineva, fie el chiar si un personaj, nu este obligatorie empatia, antipatia e suficienta; perspicacitatea se dezvolta si atunci cind ura te innebuneste. Mama din roman simte o ramasita de iubire pentru tatal copilului ei, dar e o ramasita, poate o relicva. Rusinea care o covirseste vine din faptul ca n-a stiut sa-si apere fiica. Societatea nu iarta femeilor asa ceva. Slabiciunea unui barbat emotioneaza. Lipsurile unei femei aduc rusine. Intervine cliseul mamei complice. Va spun, exista un singur lucru, si-acela e literatura. Nu exista adevar in afara literaturii. In politie, in educatie exista frinturi de adevar. Asa cum se exprima Lacan: «Spun intotdeauna adevarul, nu tot...». Ei bine, noi, scriitorii, il spunem, il spunem tot.” (Christine Angot)

Roman al devenirii și o sofisticată poveste de iubire, Iuda repune în discuție, din perspectiva etică, politică și istorică, figura tradatorului și conceptul de tradare. O realizare literară de proporțiile unei simfonii, Iuda îmbină un subiect pasionant cu reflecții îndrăznețe asupra evenimentelor istorice care au determinat, pe de o parte, relațiile dintre evrei și creștini și, pe de alta parte, cele dintre Israel și lumea arabă.

În decorul neprietenos al unui Ierusalim iernatic de la începutul anului 1960, tânărul Shmuel Asch înțelege ca viața lui are nevoie de o schimbare. Dezamăgit în urma unei povești de dragoste încheiate brusc și sclav al unei vieți studențești lipsite de satisfacții, el hotaraște să se izoleze în casa veche a unui batrân intelectual infirm, a carui nora îl angajează pentru a-i ține acestuia companie câteva ore în fiecare zi. Ceea ce nu știe Shmuel este ca traiul între zidurile groase ale casei de la marginea orașului vechi, alaturi de doi oameni aparținând parca altor vremuri, nu face decât sa-l reconecteze la viața, pregătindu-l pentru ceea ce-l așteaptă cu adevărat. El descopera treptat toate fațetele iubirii și ale sacrificiului, pe masură ce desface taina celor în casa cărora locuiește.

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Romanciera, autoare a numeroase volume de proza scurta si eseista, recompensata cu cele mai importante premii literare din Japonia, tradusa in peste 20 de limbi, Yoko Ogawa este mai cu seama cunoscuta datorita romanuluiProfesorul si menajera, ecranizat in 2006 de regizorul Takashi Koizumi.

Robin ştia că Paul nu era perfect. Dar fiindcă el i-a spus că sunt foarte norocoşi că s-au întâlnit, ea l-a crezut.

În atmosfera stranie a Marocului, Paul e aşa cum a visat Robin: pasional, talentat, competent. E convinsă că aici va rămâne în sfârşit însărcinată.

Când însă Paul dispare brusc, iar Robin se trezeşte principala suspectă în ancheta poliţiei, totul se schimbă.

Pe măsură ce începe să afle adevărul, Robin rătăceşte din atmosfera decadentă ce învăluie Casablanca în arşiţa nemiloasă a deşertului Sahara, prinsă într-un vârtej tot mai terifiant din care nu ştie dacă va reuşi să scape.

 Cu talentul său de a scrie romane care te ţin cu sufletul la gură, dar te şi îndeamnă la meditaţie, Douglas Kennedy te invită într-o călătorie palpitantă în inima întunericului, adresându-ţi totodată o provocare: ce ai face dacă viaţa ta ar depinde tocmai de această călătorie?

Kennedy are o înţelegere profundă a personajelor feminine sofisticate, dar nefericite." Daily Mirror

O poveste de dragoste noir, superb scrisă." The Times

Cu același limbaj plin de intensitate, electrizant din romanul Așteptându-i pe barbari, J.M. Coetzee reinventează în Foe povestea din Robinson Crusoe, atrăgând cititorului atenția că arta povestirii presupune în același timp seducție și tiranie.

Aflată la bordul unui vas al cărui echipaj se revoltă, Susan Barton este lăsată în derivă pe mare, într-o barcă unde se mai află trupul neînsuflețit al căpitanului, ucis cu sălbăticie în timpul confruntării. După mai multe zile, ea ajunge pe legendara insulă a lui Cruso, din romanul lui Daniel Defoe. Relația care se leagă între cele trei personaje — Susan, Cruso și Vineri — e una plină de compasiune și solidaritate, dar are, totodată, zone de umbră care deconspiră adevărata natură a raporturilor dintre ei: cruzimea și indiferența, teama și violența. În cele din urmă, cei trei sunt salvați de echipajul unei corăbii care se apropie de insulă, dar Cruso moare în timpul călătoriei de întoarcere în Anglia. Susan Barton hotărăște să-l găsească pe Daniel Foe, pentru a-i propune să scrie despre teribila aventură pe care o trăise pe insulă. Înainte de a-l întâlni va trebui să înfrunte cinismul și răutatea unei societăți care vede în Vineri numai un sclav bun de vândut pe bani frumoși, iar în ea o femeie lipsită de moralitate.

Publicat in 30 de tari, Eseuri de indragostit s-a vandut in peste doua milioane de exemplare.

Ca o galerie de instantanee, Cartea scurtelor iubiri eterne surprinde, in capitole de mica intindere, dar de o intensitate inegalabila, opt momente de gratie dintr-o existenta framintata, cind manifestarea neasteptata a iubirii preschimba clipa in eternitate. Rememorind episoade disparate din copilaria, adolescenta si tineretea sa, plasate in Uniunea Sovietica din perioada poststalinista si pina in anii destramarii sale, naratorul denunta – dincolo de falsitatea propagandei sovietice, grotescul aranjamentelor scenice ale marilor defilari si dimensiunea carcerala a regimului – absenta din paradisul utopic comunist a unui ingredient esential: iubirea. Singura doctrina adevarata, iubirea, da nastere, in cele mai umile locuri si in cele mai neobisnuite imprejurari, unor momente de o luminozitate, o seninatate si o candoare fara seaman, care transcend uritenia, grosolania si brutalitatea lumii.

Publicata in Germania in anul 1929 (cu titlul Im Westen nichts Neues), Pe frontul de vest nimic nou va deveni „fara indoiala, cea mai buna poveste despre Primul Razboi Mondial”. In numai un an, romanul se vinde in peste un milion de exemplare, fiind tradus aproape imediat in douasprezece limbi si inspirind in 1930 un film de succes, cistigator a doua Premii Oscar. Dupa nici trei ani, cartea si filmul sint interzise de regimul nazist, sub pretextul ca ar aduce prejudicii natiunii germane.

Cuprins de entuziasmul de a deveni soldat, Paul Baumer vrea sa lupte alaturi de prietenii sai pe frontul Primului Razboi Mondial. Pentru generatia lui, razboiul e glorie, e scoala vietii unde baietii devin barbati, e eroism. Odata cu inceputul infruntarii si cu intrarea in transeele mortii, iluziile tinerilor se destrama. Pe masura ce razboiul se prelungeste, vazindu-si apropiatii doboriți de gloante unul cite unul, Paul incearca sa supravietuiasca imboldit de un singur gind: trebuie sa lupte impotriva unui principiu distructiv, care conduce la moarte tineri de aceeasi virsta, imbracati in uniformele unor armate potrivnice.

„Umbra razboiului pluteste asupra noastra mai ales cind incercam sa-l uitam. In clipa cind m-a izbit acest gind, am inceput sa scriu.” (Erich Maria Remarque)

„Pe frontul de vest nimic nou ramine o piesa esentiala in puzzle-ul istoriei umanitatii.” (The Telegraph)

„Prin Erich Maria Remarque, lumea a cistigat un mare scriitor. El este, neindoielnic, un maestru de prim rang, un om care poate imblinzi limbajul. Indiferent daca scrie despre oameni sau despre natura incremenita, fraza lui ramine plina de sensibilitate, ferma, hotarita.” (The New York Times Book Review)

Cesare Pavese, unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului trecut, este autorul romanului Femei singure, o capodopera a realismului italian.

E noaptea Sfintului Rocco, o noapte fierbinte, senzuala, cu povesti amare si triste, in care spiritele se dezlantuie. Muzica sarbatorii strabate intunericul, ii face pe oameni sa danseze si sa cinte. Undeva, acordurile rasunatoare tin treaz un preot care blestema ispitele noptii, dar le supravietuieste, un profesor care descopera binecuvintata liniste a beznei pe cale sa se stinga si un tinar care e gata sa-si uite orice farima de umanitate si sa omoare pentru iluzia libertatii.

Publicate dupa moartea autorului lor, povestirile si nuvelele lui Pavese contin toate subiectele regasite in romane: singuratatea amara a detinutului, farmecul primitiv al vietii de la tara si un intreg univers pigmentat de detaliile periferiei orasului, aspiratiile esuate ale intelectualilor si angoasele lumii burgheze. Fundalul acestor proze poate deveni realitatea dureroasa a conditiei umane, lasind in acelasi timp loc naivitatii si sperantelor iluzorii.

„Singura placere pe care-o gasesc in aceasta viata este aceea de a fi viu. Restul e suferinta.” (Cesare Pavese)

„Prozele lui Pavese construiesc cel mai dens, cel mai dramatic, cel mai omogen ciclu fictional inspirat din Italia moderna. Mediul lor este o combinatie intre cronica sociala si comedia umana.” (Italo Calvino)

„Pavese a facut o incercare eroica – si reusita – de a cuprinde in prozele lui o dimensiune nationala si sociala… Este cel mai important prozator din perioada neorealismului italian.” (The New York Review of Books)

„Eu am fost cea care a citit mai intii cartea, eu am fost cea fascinata si inspaimintata de ea. Am gresit cind i-am dat-o s-o citeasca, socotind ca si el va fi la fel de fascinat ca mine. A fost fascinat, dar nu s-a multumit cu asta, ci si-a dorit sa plece pe tarimul acela. Desi i-am spus ca la mijloc nu era decit o carte, nu l-am putut indupleca. Era iubitul meu. Am pornit la drum, am colindat oras cu oras, am fost induiosati de laturile superficiale ale vietii, am patruns in maruntaiele ascunse ale culorilor, am cautat esenta, dar n-am izbutit sa o aflam. Pentru ca intre noi incepeau sa se iste certuri, l-am lasat singur in cautarile lui, m-am intors acasa, la mama si la tata, si l-am asteptat. In cele din urma, iubitul meu a revenit la mine, dar era cu totul altul. Mi-a spus, vorbind despre carte, ca ii abatuse din cale pe foarte multi oameni, ca le smintise viata foarte multor nefericiti, ca era izvorul tuturor relelor. Jurase sa se razbune pe ea pentru ca provocase toate acele deziluzii si frinsese atitea vieti. I-am spus ca nu cartea era de vina, ca erau nenumarate alte carti de acelasi fel. I-am spus ca importante erau lucrurile pe care le desluseau oamenii cind o citeau, dar n-a vrut sa plece urechea la mine.” (Orhan Pamuk)

Americanca Sally Goodchild are 37 de ani, o fire foarte independenta si este jurnalista. Nu se vede nicidecum asezata la casa ei. Intalnirea cu Tony Hobbs, un ziarist englez, ii va marca insa existenta: se trezeste la Londra, casatorita si insarcinata, avand de luat niste decizii importante in legatura cu viata ei. Perpectiva unui trai la Londra, cu Tony, pare ademenitoare, dar adaptarea nu este deloc usoara, iar casnicia lor ia o turnura neasteptata.

Romanul Animalul inimii a fost încununat cu prestigiosul International IMPAC Dublin Literary Award.

Patru tineri încearcă să supraviețuiască în universul totalitar românesc, cu regulile absurde, abuzurile și teroarea sa tacită. Naratoarea, Edgar, Kurt și Georg sunt în permanență hărțuiți de căpitanul Piele, supuși interogatoriilor umilitoare și împinși treptat spre un inevitabil sfârșit. În această lume, guvernată de figurile amenințătoare ale securiștilor și anchetatorilor și bântuită de siluetele fantomatice ale nebunilor orașului, cei patru tineri citesc pe ascuns literatură, se refugiază într-un limbaj cifrat, straniu ca o poezie suprarealistă, mereu cu iluzia evadării într-un Occident fantomatic. Doar trei dintre ei vor reuși să fugă, iar tentaculele Securității se vor dovedi suficient de lungi pentru a-i ajunge din urmã, cu consecințe dezastruoase pentru viețile lor.

„Herta Müller este un exemplu de onestitate, iar Animalul inimii este mărturia ei. Autoarea descrie în amănunte precise, necruțătoare ce a însemnat să trăiești în România sub comunism.“ (The Washington Post)

„Un roman cu adevarat stralucitor.” (Kenzaburo Oe)
 
Alcatuit cu fine tuse de observatie atenta, romanul Pisica musafir straluceste prin micile momente si bucurii ale vietii, surprinse pe fundalul unei frumuseti poetice rare. La finalul epocii Showa, el si ea – sotul care tocmai demisionase de la o editura si sotia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie in centrul orasului Tokyo, intr-o casa din curtea unui conac construit in anii ’60. Intre cuplul trecut de prima tinerete si Mica, pisica vecinilor, care vine adesea in vizite clandestine, se infiripa o puternica legatura afectiva prin care viata capata un alt sens. Aceasta fericire a lucrurilor marunte dureaza pina intr-o zi, cind Mica isi intirzie mai mult decit de obicei aparitia si panica se insinueaza in molcomul sir de intimplari cotidiene…
 
„Un sir de obiecte si experiente iesite din comun care par sa nu se mai termine, o combinatie curioasa de iuteala si minutiozitate: ceea ce la inceput pare aglomerare de imagini intimplatoare se transforma intr-o colectie aproape microscopica de emotii si fenomene.” (The Believer)
 
„Romanul lui Takashi Hiraide este o imagine intima, vie, surprinsa in detaliul unui loc in acelasi timp deschis tuturor privirilor si plin de taine.” (The New York Times Book Review)
 
„Pisica musafir ofera o lectura captivanta, plina de inteligenta si umor.” (Publishers Weekly)
 
„O poveste delicata si incintatoare despre dorinta de a fi aproape de cineva si durerea absentei.” (Atmospheres)

Inventeaza ceva aduce laolalta douazeci si trei de povestiri scrise de-a lungul mai multor ani si publicate in diverse reviste literare sau cu totul inedite. Sumbre sau amuzante, provocatoare, excentrice si tulburatoare, povestirile lui Chuck Palahniuk sint, fiecare in parte, un exercitiu stilistic de o originalitate si o inventivitate cuceritoare.
Ca e vorba de un adolescent eminent, lobotomizat dupa o sesiune de electrosocuri cu defibrilatorul din cabinetul medical al scolii, ca in „Zombi”, sau de un fiu increzator in terapia prin ris care incearca sa-si salveze tatal bolnav de cancer in faza terminala cu o colectie de glume nesarate, ca in „Cioc-cioc”, sau de primele aparitii ale faimosului Tyler Durden din Fight Club, cum se-ntimpla in „Expeditia”, povestirile sale infioara, uluiesc sau incinta, insa nu te lasa nici o clipa indiferent.
 
„Cele mai inspirate povestiri semnate de Palahniuk, o imbinare de bufonerie, oroare si emotie, te propulseaza dincolo de incredibil, in spatiul locuit de cele mai bune comicsuri sau de spiritul unui Rabelais ori al unui Burroughs.” (The Guardian)
 
„Palahniuk reuneste pentru prima data in volum povestirile care-i poarta marca: umor, oroare si indrazneala nebuna, toate devenite subiect alaturi de foc, fluide corporale, malformatii, materialismul societatii, bestialitate, o minge de tenis fermecata si o crima ce are loc in timpul unui festival.” (Publishers Weekly)
 
„Stilul modern, unic al lui Palahniuk inlatura orice conventie, orice aer vetust… cititorului ii e cu neputinta sa se complaca in confortul narativ.” (Booklist)

Alice Howland se mandreste cu viata pe care a muncit din greu sa si-o construiasca. La cincizeci de ani, tine prelegeri de psihologie cognitiva la Harvard, fiind recunoscuta international pentru teoriile sale inovatoare din domeniul psiholingvisticii. Are un sot cu o cariera stralucita si trei copii adulti. Cand incepe sa devina tot mai dezorientata si sa uite lucruri, un diagnostic cumplit ii schimba viata – si relatia cu propria familie si cu lumea – pentru totdeauna. Emotionant si zguduitor, Altfel… si totusi Alice infatiseaza destinul tragic al unui om care se confrunta cu instalarea timpurie a bolii Alzheimer si suferinta imensa pe care aceasta o provoaca.

„Alice statea pe podea, in fata oglinzii mari din dormitor, si isi studia imaginea. Fata din oglinda avea cearcane adanci si negre. Pielea i se lasase, era patata peste tot si ridata la colturile ochilor si pe frunte. Sprancenele groase si asimetrice aveau nevoie de un pensat. Parul ei carliontat era in cea mai mare parte negru, dar firele carunte se vedeau bine. Fata din oglinda arata urata si batrana. Si-a trecut degetele peste obraji si frunte, simtindu-si fata pe degete si degetele pe fata. Asta nu pot sa fiu eu. Ce e in neregula cu fata mea? I se facea rau din cauza fetei din oglinda.“