Moderni & contemporani

VLADIMIR SOROKIN (n. 1955) este un scriitor rus de factură postmodernă, unul dintre cei mai populari autori din literatura rusă contemporană. A scris romane, piese de teatru, nuvele și scenarii de teatru și film, precum și libretul pentru Copiii lui Rosenthal, de Leonid Desiatnikov, prima operă comandată de Teatrul Bolșoi într-un sfert de secol.

Luis Sepúlveda (1949-2020) a fost unul dintre cei mai faimoşi şi mai apreciaţi scriitori chilieni. A explorat încă de foarte tânăr teritoriile posibile ale geografiei şi utopiei, din selva amazoniană în deşertul Saharei, din Patagonia până la Hamburg, din celulele dictatorului Pinochet pe navele organizaţiei ecologiste Greenpeace. Din această viaţă extrem de agitată a dat la iveală povestiri şi romane care l‑au impus imediat drept unul dintre cei mai înzestraţi prozatori sud‑americani. A debutat cu un volum de versuri, pe când avea doar şaptesprezece ani. Trei ani mai târziu îi apărea prima carte de povestiri, intitulată Cronicile lui Pedro Nimeni (1969). I‑au urmat romanele Bătrânul care citea romane de dragoste (1989, distins cu Premiul Tigre Juan şi ecranizat în 2001), Lumea de la capătul lumii (1989), Nume de toreador (1994), Povestea unei pescăruşe şi a motanului care a învăţat-o să zboare (1996), Jurnalul unui killer sentimental. Yacaré (1998), Hot Line (2002), volumele de povestiri Patagonia Express (1995), Neîntâlniri (1997) şi Istorii marginale (2000), acestea din urmă apărute mai întâi în ziarul spaniol El País. A fost distins cu premii literare de mare prestigiu în lumea hispanică şi tradus în numeroase ţări.

Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki şi a devenit cunoscută odată cu publicarea romanelor Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003; Polirom, 2012) şi Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Puhdistus (Purificare), ce s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului omonim, publicat în 2008 (Polirom, 2012, 2013, 2021). După apariţie, Purificare a urcat rapid în topul bestsellerurilor finlandeze şi a fost distins cu numeroase premii prestigioase precum Finlandia Prize (2008), Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010) sau Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Kun kyyhkyset katosivat (Ziua când au dispărut porumbeii, 2012; Polirom, 2013) şi Norma (2015). Sofi Oksanen a scris şi alte piese de teatru foarte apreciate de public, iar două dintre romanele ei, Baby Jane şi Purificare, au fost ecranizate. În 2013 scriitoarei i s-a decernat Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză, iar în 2018 a primit din partea statului francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.

Erich Maria Remarque s-a născut la 22 iunie 1898 în Germania, la Osnabrück. În vremea studenţiei la Universitatea din Münster, Remarque s-a înrolat în armata germană. A luptat în Primul Război Mondial şi a fost rănit de cinci ori. După război, a început să scrie la primul său roman, încercând în acelaşi timp să se întreţină. A fost, pe rând, profesor, pietrar, şofer de maşini de curse, jurnalist sportiv. În 1929 a publicat Pe frontul de vest nimic nou, cartea care va deveni, „fără îndoială, cea mai bună poveste despre Primul Război Mondial”. În numai un an, romanul s-a vândut în peste un milion de exemplare, fiind tradus aproape imediat în douăsprezece limbi şi inspirând în 1930 un film de succes, câştigător a două Premii Oscar. După nici trei ani, cartea şi filmul au fost interzise de regimul nazist, sub pretextul că ar aduce prejudicii naţiunii germane, iar Remarque a părăsit ţara, stabilindu-se iniţial în Elveţia, apoi în America. A mai scris nouă romane, toate inspirate de ororile războiului. S-a stins din viaţă în 1970, la Locarno (Elveţia), vegheat de soţia lui, actriţa Paulette Goddard. La Editura Polirom au apărut: Pe frontul de vest nimic nou (2016, 2017), Noapte la Lisabona (2016, 2019), Soroc de viaţă şi soroc de moarte (2016, 2020), Obeliscul negru (2017), Trei camarazi (2020) şi „Spune-mi că mă iubeşti…” Erich Maria Remarque – Marlene Dietrich: Mărturii ale unei patimi (2021).

Jessica Bruder este jurnalist specializat în reportaje despre subculturi și zone întunecate ale economiei americane. A scris pentru Harper's Magazine, New York Times și Washington Post, iar în prezent, predă la Columbia School of Journalism. A lucrat la Starbucks, s-a dat cu snowboardul, este pasionată de chitara electrică, a fost, pe rând, casieră într-un magazin de muzică, consilieră de tabără și chelneriță. Locuiește în Brooklyn împreună cu un câine pe nume Max și o mulțime de plante.
A mai scris Burning Book și, împreună cu Dale Maharidge, Snowden's Box: Trust in the Age of Surveillance.

În zorii unei zile de vară târzie din 1974, locuitorii din sudul Manhattanului stau încremeniți, uitându-se cu gurile căscate la Turnurile Gemene. Un funambul misterios aleargă, dansează și sare între cei doi zgârie-nori, suspendat la patru sute de metri deasupra pământului. Pe străzile de dedesubt, o multitudine de vieți obișnuite devin extraordinare datorită măiestriei cu care Colum McCann știe să zugrăvească portretul unui oraș și al locuitorilor săi.

Un călugăr irlandez care-și înfruntă demonii, un grup de mame care-și jelesc fiii morți în Vietnam, o artistă care asistă la un accident de mașină cu fuga autorului, o bunică prostituată care face tot posibilul să-și ocrotească familia – țesând laolaltă aceste vieți aparent disparate, alegoria lui McCann prinde viață în vocile de neuitat ale newyorkezilor, uniți în mod neașteptat de speranță, frumusețe și „delictul artistic al secolului“.

Roman de mare anvergură, cu note sociale pregnante, Goana nebună a lumii surprinde spiritul Americii într-o epocă de tranziție, de promisiuni enorme și, retrospectiv, de o inocență înduioșătoare.

Tahar ben Jelloun s-a născut pe 1 decembrie 1944, la Fès, Maroc. Locuiește la Paris și scrie în franceză, dar limba sa maternă este araba (Darja). După studii de filozofie în țara natală, a devenit profesor de filozofie și a început să publice în reviste literare. Participant la revolta studențească împotriva violențelor comise de poliție, în 1966 a fost închis într-o tabără disciplinară a armatei marocane. În 1971 a debutat cu un volum de poezii, după care s-a mutat la Paris și a început să scrie pentru Le Monde. În 1985 a atras atenția cu romanul Copilul de nisip (Nemira, 2020; L’Enfant de sable), care l-a propulsat pe scena literară. Doi ani mai târziu a câștigat Premiul Goncourt cu Noaptea sacră (La nuit sacrée), devenind primul scriitor maghrebian căruia i s-a acordat această distincție. Printre scrierile sale cele mai cunoscute se numără: Le racisme expliqué à ma fille (1998), Cette aveuglante absence de lumière (2000; roman distins cu International Dublin Literary Award, 2004), Le dernier ami (2006), Fericirea conjugală (Le bonheur conjugal, 2012), Căsătorie de plăcere (Nemira, 2017; Le mariage du plaisir, 2016), Le miel et l’amertume (2020).

Matt Haig este autorul mai multor volume de succes, precum Umanii (Nemira, 2016), Cum să oprești timpul (Nemira, 2018), Câteva motive să iubești viața (Nemira, 2018), Gânduri de pe o planetă nervoasă (Nemira, 2019) și Biblioteca de la Miezul Nopții (Nemira, 2020).

Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize și a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie.

În România au mai apărut, la Editura Nemi, volumele pentru copii Un băiat numit Crăciun (2016), Fetița care a salvat Crăciunul (2017), Eu și Moș Crăciun (2018) și Evie și animalele (2021).

Cărțile lui au fost traduse în peste 40 de limbi.

Nicolae Velimirovici s’a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană, la 5 Ianuarie 1880. A urmat cursurile Seminarului Sfântul Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicându-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema „Filosofia lui Berkeley,” în 1909. La sfârşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei. În Aprilie 1915, în timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de către guvernul Serbiei în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor şi a popoarelor Slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este numit episcop al Ohridei. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către Gestapo pe când se afla în Mănăstirea Jicea, fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia. Mai târziu a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lângă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sârb Gavriil (Dozici), până la sfârşitul lui 1944. La 14 Decembrie 1944, a fost trimis în lagărul de la Dahau, împreună cu Patriarhul Sârb Gavriil, unde a avut parte de un tratament deosebit de aspru. După război imigrează în Statele Unite ale Americii. Aici va începe să predea în cadrul câtorva seminarii Creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sârb Sfântul Sava din Libertyville, Illinois, Seminarul Theologic Ortodox Sfântul Tihon, din South Canaan, Pennsylvania şi Seminarul Theologic Ortodox Sfântul Vladimir, din Crestwood, New York. A trecut la Domnul pe 18 Martie 1956. La 19 Mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jicei în sinaxarul sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Rus al San Francisco-ului, care a fost o vreme profesor la Seminarul Ortodox din Bitolia, spunea despre el că este „un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)… Amândoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe.”

GUZEL IAHINA s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga -- Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia și este la rândul său finalist al Premiului Médicis Étranger, în 2021. Cel mai recent roman semnat de Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand, apărut în 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste 20 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste 40 de țări.

Oriana Fallaci (29 iunie 1929 – 15 septembrie 2006), jurnalist de origine italiană, a început studiile la Universitatea din Florența, în medicină și chimie, dar ulterior s-a transferat în domeniul artei, însă fără a absolvi. La îndemnul unchiului său, el însuși jurnalist, Oriana Fallaci a început cariera de jurnalism, devenind corespondent special pentru ziarul italian ,,Il mattino dell`Italia centrale” (1946). Începând cu anul 1967, a fost corespondent de război în Vietnam, Orientul Mijlociu și America de Sud. Un personaj controversat, cu un curaj feroce și o determinare ieșită din comun, Oriana Fallaci a fost un adversar al Islamului, considerându-l noul fascism, și contestând modul în care erau tratate femeile musulmane. Interviurile sale absolut remarcabile au vizat prin întrebările sale incomode numeroase personalități: Yasser Arafat (om politic palestinian), Golda Meir (prim-ministru în Israel), Indira Gandhi (prim-ministru în India), Haile Selassie (împăratul Etiopiei), Deng Xiaoping (politician în China), Henry Kissinger (secretar de stat american). După ce a pierdut o sarcină, a devenit o militantă activă împotriva avortului. Astfel s-a născut cartea ,,Scrisoare către un copil care nu s-a născut niciodată”. Nu a fost căsătorită, însă a trăit timp de trei ani alături de activistul politic grec Alekos Panagoulis, care a murit în condiții suspecte și despre care Oriana Fallaci a scris în cartea sa ,,Un uomo”. După atentatele din 11 septembrie 2001, Oriana Fallaci a publicat două cărți care au devenit bestselleruri în Italia: ,,Furia și mândria”, o critică adusă occidentului pentru atitudinea mult prea conciliantă față de pericolul islamizării, și ,,Puterea rațiunii”, în care a pledat pentru superioritatea civilizației occidentale. Cărțile sale au fost traduse în peste 21 de limbi. A primit numeroase premii de-a lungul carierei sale pentru contribuțiile culturale notabile, dar și pentru curajul de a fi un simbol în lupta împotriva fascismului: în anii 1967 și 1971 a primit premiul pentru jurnalism „St. Vincent”. Anul 1970 i-a adus premiul Bancarella pentru cea mai bună carte ,,Nothing, and So Be It”, iar nouă ani mai târziu, premiul internațional pentru pace, progres, cultură, „Viarregio-Versilia”, îi revine datorită volumului ,,Un uomo”. În 2005, la New York, un alt premiu, „Annie Taylor”, i-a fost oferit pentru curajul neobișnuit în condiții nefavorabile și de risc major, de către Centrul pentru Studiul Culturii Populare. Președintele Republicii italiene, Carlo Azeglio Ciampi, i-a acordat, în anul 2005, o medalie de aur pentru contribuțiile sale culturale, însă din cauza problemelor de sănătate, Oriana Fallaci nu a putut participa la ceremonie, a fost însă profund mișcată de recunoașterea meritelor sale. În anul 2006, a primit din nou, la New York, o medalie de aur din partea Consiliului Toscanei, oferită de către președintele Riccardo Nencini pentru aportul său cultural; în timpul ceremoniei, Oriana Fallaci a afirmat că va face o caricatură a lui Mohammed.

Pe o alee dosnică din Tokyo, într-un subsol răcoros, se află o micuță cafenea în care, de mai bine de o sută de ani, se servește o cafea pregătită cu artă. Clienții sunt mai mereu aceiași, ocupă mereu aceleași locuri și își petrec timpul în același fel. Dar tihna și cafeaua nu sunt singurele experiențe pe care cafeneaua le are de oferit. Dacă te așezi pe un anumit scaun, poți să te întorci în timp, într-un moment anume. Există însă anumite reguli. Cea mai importantă este să bei cafeaua până nu se răcește, altfel rămâi blocat în afara timpului. Iar regula cea mai crudă este că, orice ai face în acele câteva minute, prezentul nu poate fi schimbat. Atunci, la ce bun să te mai întorci acolo? se întreabă rând pe rând personajele care decid să facă scurta călătorie. Adevărul este că refacerea momentului, recuperarea unui gest, a unui cuvânt ratat în trecut schimbă fundamental ceva: modul de înțelegere, de raportare la prezentul neschimbat, valorizarea unui om, a unei relații, poate a întregii vieți. Există încă șansa de a schimba viitorul.

Până nu se răcește cafeaua, romanul de debut al lui Toshikazu Kawaguchi, aduce în scenă personaje complexe, convingătoare, emoții intense și o viziune particulară asupra vieții și destinului.

CARE SANTOS s-a născut în 1970, în orașul Mataró din apropierea Barcelonei. A studiat mai întâi dreptul, apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Și-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacțiile cotidienelor ABC și El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo și coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. E autoarea a numeroase romane și volume de proză scurtă, a două volume de poezii, precum și a multe cărți pentru copii și adolescenți, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé, Cervantes Chico de Literatura Infantil i Juvenil. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo, 2008, roman semnat împreună cu Francesc Miralles; Humanitas Fiction, 2017), Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas, 2011; Humanitas Fiction, 2013), Aerul pe care îl respiri (El aire que respires, 2013; Humanitas Fiction, 2014). În 2014, Care Santos publică romanul Poftă de ciocolată (Desig de xocolata), devenit bestseller și recompensat cu Premiul Ramon Llull, iar în 2015, romanul Diamant blau. Bestsellerul Jumătate de viață (Media vida; Humanitas Fiction, 2018) apare mai întâi în castiliană în 2017, fiind distins cu Premiul Nadal. În 2018 publică, în catalană și castiliană, un nou roman de succes, Tot binele și tot răul (Tot el bé e tot el mal; Humanitas Fiction, 2019), urmat în 2020 de Voi merge pe urmele pașilor tăi (Seguiré els teus passos; Humanitas Fiction, 2021). Opera lui Care Santos este tradusă în peste 20 de țări.

ETGAR KERET s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review și Zoetrope. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestselleruri, fiind traduse în 42 de limbi — Tzinorot (Conducte, 1992, 2004), Ga’aguay Le-Kissinjer (Mi-e dor de Kissinger, 1994), Ha-Kaytana Shel Kneller (Tabăra de vară a lui Kneller, 1998), Anihu (Eu sunt el, 2002), Și, deodată, cineva bate la ușă (Pitom Dfika Ba-Delet, 2010; Humanitas Fiction, 2018) și Haide, zboară odată (Takala Bi-Ketzeh Ha-Galaxia; Humanitas Fiction, 2021), cu care a câștigat în 2018 Premiul Sapir și National Jewish Book Award for Fiction. Keret este autorul câtorva cărți pentru copii și al volumului de memorii Șapte ani buni (Seven Good Years, 2015; Humanitas, 2018). A primit în 2016 Charles Bronfman Prize și English Pen Award și, în calitate de regizor, în 2007 a câștigat împreună cu soția sa, Shira Geffen, Caméra d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot. În 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În prezent predă la Facultatea de Litere a Universității Ben-Gurion din Negev și la Facultatea de Cinematografie a Universității din Tel Aviv.

Umberto Eco (1932-2016) a fost, în anii ’60, unul dintre reprezentanţii de frunte ai avangardei culturale italiene. A predat la cele mai faimoase universităţi din lume, devenind Doctor Honoris Causa a peste cincizeci dintre ele. A scris romane care au ajuns în scurt timp celebre, studii de semiotică, estetică şi teorie literară şi numeroase articole cu teme dintre cele mai diverse. Din opera sa, la Editura Polirom au apărut În ce cred cei care nu cred? (în colaborare cu Carlo Maria Martini), În căutarea limbii perfecte, Misterioasa flacără a reginei Loana, Trei povestiri (în colaborare cu Eugenio Carmi), Pendulul lui Foucault, Baudolino, Cum se face o teză de licenţă, Şase plimbări prin pădurea narativă, Limitele interpretării, Apocaliptici şi integraţi. Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă, A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere, Insula din ziua de ieri, De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn şi interpretare, Kant şi ornitorincul, Cimitirul din Praga, Cum ne construim duşmanul, Confesiunile unui tînăr romancier, Numărul zero, Cronicile unei societăți lichide, Scrieri despre gîndirea medievală şi Despre televiziune. Scrieri 1956-2015.

Sophie Hardcastle s-a născut în 1993, la Sydney. Părinţii ei erau marinari de profesie, participând la întreceri nautice pe iahturi, iar Sophie a învăţat la rândul ei navigaţia şi surfingul competitiv. Şi-a luat diploma în arte vizuale la Sydney College of the Arts, specializându-se în pictură. Este scriitoare, artistă, scenaristă şi cercetătoare. A publicat un volum de memorii, Running like China (2015), centrat pe experienţele ei ca persoană diagnosticată tardiv cu tulburare bipolară. Este şi autoarea unui roman pentru adolescenţi de mare succes, Breathing Under Water (2016). În 2018 a studiat literatura engleză ca bursieră la Worcester College, University of Oxford, perioadă în care a scris Sub punte, pentru care s-a inspirat din propriile experienţe pe mare, în Antarctica, precum şi din două episoade dureroase de violenţă sexuală suferite în adolescenţă şi la vârsta de douăzeci şi trei de ani. În prezent lucrează ca asistent de cercetare la University of Oxford. Sophie Hardcastle este coscenaristă şi coregizoare a miniserialului online Cloudy River.

Miguel Bonnefoy s-a născut în 1986, în Franța, dintr-o mamă venezueleană și un tată chilian. Romanele sale Le Voyage d'Octavio (finalist la Premiul Goncourt pentru roman de debut, mențiune specială la Premiul celor cinci continente ale Francofoniei) și Sucre noir (finalist la Premiul Fémina și la Premiul Mille Pages) s-au vândut în Franța în peste 30 000 de exemplare și au fost traduse în mai multe limbi.
În 2013, Miguel Bonnefoy a fost recompensat cu Premiul Tânărului Scriitor de limbă franceză pentru Icare et autres nouvelles.
Ereditate s-a bucurat de un mare succes încă de la apariție: a fost nominalizat la Premiul Fémina și la Marele Premiu al Academiei Franceze.
A obținut Premiul Librarilor din Franța în 2021.

David Biro a absolvit Universitatea din Pennsylvania și Columbia Medical School. Și-a luat doctoratul în literatură engleză la Universitatea Oxford. În prezent, este profesor la SUNY Downstate Medical Center și medic dermatolog în Bay Ridge, Brooklyn.
Este autorul a două cărți de nonficțiune: One Hundred Days: My Unexpected Journey from Doctor to Patient și The Language of Pain: Finding Words, Compassion, and Relief.
Această splendidă mare pestriță este romanul său de debut.
David Biro a publicat articole în The New York Times, Slate, Philadelphia Inquirer și în numeroase reviste medicale.
Locuiește la New York, împreună cu soția sa și cei doi fii gemeni ai lor.

Gabriela Garcia este fiică de imigranți din Cuba și Mexic. A fost crescută la Miami și locuiește în prezent în San Francisco Bay Area. S-a făcut remarcată prin opiniile ei feministe și ca activistă ce susține drepturile imigranților, lucrând în presă și în domeniul muzical. A absolvit sociologia la Fordham University și masteratul în literatură la Purdue University, unde a predat apoi scriere creativă.

Proza și poeziile ei au fost publicate în Best American Poetry, Tin House, Zyzzyva, Iowa Review, Michigan Quarterly Review, The Cincinnati Review sau Black Warrior Review. A primit numeroase premii și burse de creație, printre care se numără Rona Jaffe Foundation Writer’s Award, Steinbeck Fellowship, bursele Breadloaf, Sarabande Books, Lighthouse Works, the Keller Estate și Community of Writers at Squaw Valley. Romanul său de debut, Femei și sare (Of Women and Salt, 2021), o saga matriliniară inspirată de povestea propriei familii, a fost deja tradus în zece limbi.

K. Bromberg, una dintre cele mai bine vândute autoare New York Times și USA Today, scrie romane contemporane romantice, emoționante, senzuale și cu un strop de realitate. Ea însăși este puțin din fiecare personaj feminin pe care îl creează: inteligentă, încăpățânată, rezervată, prietenoasă, determinată, emotivă, puternică și cu o inimă mare. Pe toate acestea le afișează zilnic față de soțul ei și de cei trei copii, alături de care locuiește în sudul Californiei.

Chiar dacă și-a publicat prima carte mai mult din capriciu, Kristy a reușit să vândă din 2013 peste un milion și jumătate de copii ale cărților sale în 17 țări diferite. Iar seria Driven a ajuns să fie ecranizată de Passionflix.

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, ROMAIN GARY, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Les racines du ciel (1956, Premiul Goncourt), Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Les oiseaux vont mourir au Pérou (1962), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros-Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).

Dalia Sofer este autoarea bestsellerului Septembrie în Shiraz (Leda, 2008), care a obținut PEN/Robert W. Bingham Prize, s-a numărat printre finalistele National Jewish Book Award, a figurat pe lista lungă pentru Orange Prize și pe cea de cărți notabile a The New York Times. Romanul fost publicat în șaisprezece țări și a fost ecranizat în 2015. Este laureată a Whiting Writers’ Award, iar scrierile ei au apărut în publicațiile The New York Times Book Review, The Believer, Los Angeles Review of Books și nu numai. Născută în Teheran, ea locuiește la New York.

Sofi Oksanen s-a născut în 1977, la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki, devenind cunoscută odată cu romanele Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003; Polirom, 2012) şi Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Puhdistus (Purificare), ce s-a bucurat de mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului cu acelaşi titlu, publicat în 2008. Purificare a ajuns în topul bestsellerurilor finlandeze şi i s-au decernat numeroase premii de prestigiu, printre care Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010), A Barnes & Noble Summer 2010 Discover Title (2010), European Book Prize (2010) şi Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Kun kyyhkyset katosivat (Ziua când au dispărut porumbeii, 2012; Polirom, 2013), Norma (2015) şi Koirapuisto (Parcul pentru câini, 2019; în curs de apariţie la Editura Polirom), care i-au confirmat valoarea de-a lungul timpului şi au propulsat-o printre cei mai buni scriitori finlandezi contemporani.

Născut în 1975 la Bâle (mama, de origine franceză, tatăl – slovac), Pascal Janovjak a studiat literatura comparată şi istoria artei la Strasbourg, a predat în Orientul Apropiat şi a condus Alianţa franceză de la Dhaka (Bangladesh), a predat literatură în Palestina, unde a început să-şi scrie primele cărţi. După obţinerea unei burse de rezident la Institutul elveţian din Roma, în 2011, se instalează în capitala italiană, unde locuieşte şi azi, şi unde se naşte ideea cărţii Un zoo la Roma. Mai multe  premii – printre care Premiul elveţian de literatură, premiul publicului RTS, cât şi premiul „Michel Dentan” – i-au recompensat activitatea de până acum. A mai publica: Coléoptères, culegere de poeme în proză, éditions Samizdat, Geneva, 2007; L’Invisible, roman, BuchetChastel, Paris, 2009; À toi, povestiri încrucişate, în colaborare cu Kim Thúy, Editura Librex, Montréal, 2011.

Laura Lindstedt (n. 1976) este o scriitoare care forțează limitele prozei. A mai publicat un roman, Sakset (Foarfecile, Teos, 2007), nominalizat la premiul Finlandia, a scris povestiri și eseuri și a elaborat spectacole (performance-uri) la intersecția mai multor arte. Cel mai recent, Inima Rosei Imaculada (2013), a combinat elemente din dans, literatură şi cardiologie. Lindstedt face parte din Mahdollisen Kirjallisuuden Seura (Societatea Literaturii Posibile) şi din colectivul Kieleke.

LAURA LINDSTEDT s-a născut la Kajaani, în Finlanda, în 1976. A studiat literatura, filozofia, limba franceză, istoria artei și semiotica la Universitatea din Helsinki, de unde a obținut doctoratul cu o teză despre scriitoarea Nathalie Sarraute. Numită de presă „steaua rock“ a literaturii finlandeze, Lindstedt a debutat în 2007 cu romanul Sasket (Foarfecile), nominalizat la prestigiosul premiu Finlandia, pe care l-a câștigat în 2015 cu cel de-al doilea roman, Oneiron, apărut în același an. Acesta a mai fost distins cu premiul Toisinkoinen și nominalizat la Marele Premiu pentru Literatură al Consiliului Nordic și la premiile Runenberg și Flame Bearer. Drepturile de publicare pentru cel mai recent roman al sau, Prietena mea Natalia (Ystäväni Natalia, 2019; Humanitas Fiction, 2021) au fost vândute în 20 de țări, cartea fiind considerată o revelație atât în Europa, cât și în Statele Unite, unde a fost declarată New York Times Editor’s Choice și Entertainment Weekly’s Best Book of The Month.

Fotografia autoarei © Jarkko Mikkonen

Un profesor spaniol invitat la Oxford privește celebrul centru universitar cu detașare, cu amuzament, cu încântare, dar și cu un oarecare dezgust față de capriciile și vanitatea care îi caracterizează, în viziunea sa, pe britanici. Destul de singuratic, nu întotdeauna dispus să-și întâlnească amanta – fermecătoare, dar cât se poate de căsătorită –, caută să -și facă de lucru, fiind prea puțin ocupat cu predarea. Și totuși, în existența amorțită a Oxfordului intervin atât de multe: prietenie, confruntări de opinii, competiție, delicate schimburi de favoruri, bârfe, adulter, atitudini condescendente, înjunghieri pe la spate.

Fin observator al naturii umane, Javier Marías demonstrează un gust aparte pentru excentricitate în acest inteligent roman despre viața universitară și despre dragoste.

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd