Moderni & contemporani

Cu acţiunea plasată în Roma, în anii de după al Doilea Război Mondial, Roma cartierelor mărginaşe aflate în sărăcie şi lipsuri, Băieţii străzii spune povestea unui grup de copii, deveniţi adolescenţi, de la periferia societăţii. Trăind de pe o zi pe alta, Creţu, Caşu, Guriţă, Chioru, Alduccio şi prietenii lor duc o existenţă precară, având slujbe de ocazie, săvârşind furtişaguri mărunte şi prostituându-se. Personajele lui Pasolini străbat un itinerar picaresc, alcătuit din evenimente comice, tragice, groteşti.

Avându-şi rădăcinile în mişcarea neorealistă din anii ’50, Băieţii străzii este un omagiu plin de nostalgie şi de afecţiune adus unei întregi clase sociale aflate în pericol de a fi uitată. Cenzurat, criticat de specialişti şi blamat de publicul larg la apariţia sa, romanul lui Pasolini a fost, în cele din urmă, recunoscut universal drept o capodoperă a literaturii mondiale datorită forţei şi vitalităţii sale incontestabile.

Pasolini a fost un artist şi un gânditor care a încercat nu să-şi rezolve contradicţiile, ci mai degrabă să le materializeze pe deplin. The New York Times

Pasolini era într-o permanentă căutare, întotdeauna deschis la moduri diferite de a privi lucrurile. Jytte Jensen, curator al retrospectivei Pasolini la Muzeul de Artă Modernă din New York

Cine oare poate surprinde cu mai multă acuitate esența unei cărți, stilul ei, decât însuși autorul? Într-un volum recent (Longtemps, j’ai donné raison à Ginger Rogers, Grasset, 2020), Frédéric Vitoux își mărturisea, cu o dezarmantă sinceritate, preferințele:
Îmi plac scriitorii care pierd firul gândurilor, poveștilor, reflecțiilor. Și ce dacă, prin felul în care scriu, nu se țin ață de ceea ce voiau să spună, ci, dimpotrivă, se lasă duși de val, se descentrează, deschid paranteze înspre lumi nebănuite de ei înșiși cu o clipă înainte? Și ce dacă uită să le închidă? Eu n-am să fac niciodată elogiul închiderii.
Pe scurt, nimic mai încântător decât să te lași în voia unei literaturi vagabonde, să te simți liber, gata să te înclini în fața unei chemări, unei tentații. Când citesc, îmi sunt dragi cărțile în care știu, în care simt că autorul poate, în orice moment, la fiecare pagină, să mă poarte într-o direcție imprevizibilă, urmându-și fantezia, și că nimic nu e premeditat ori bătut în cuie dinainte. Îmi plac cărțile în mișcare, cărțile cu gust de hoinăreală…
La ce oră, din ce zi… e o astfel de carte, pornită să descopere, într-un colț de Paris, pasiuni, vise, decepții, într-un cuvânt, trăiri legate de un punct fix, micul bistrou Au Rendez-vous des Mariniers de pe insula Saint-Louis. Seismograf al unei epoci la ani-lumină de prezent și incredibil de aproape totuși, volumul e și un exercițiu de Gnosi seauton declinat în cheia lui „cunoaște-te pe tine însuți cunoscându-i pe ceilalți“. Când ei se cheamă Dos Passos, Hemingway, Cendrars, Simenon, Céline, Mauriac, Picasso… iar scriitura se joacă glosând cu un umor duios ori ironic, să rătăcești prin vremuri și cuvinte e, fără îndoială, o experiență fermecătoare.

Romanele autoarei Virginie Grimaldi, născută în 1977 și laureată a premiului E-crire Auféminin în 2014, sunt bestselleruri (O să-nțelegi când o să fii mai mare, Era și timpul să aprind iar stelele, Când amintirile vor veni să danseze). Primele două titluri au fost publicate de Editura Univers în 2019, iar ultimul este în curs de apariție. În 2018, Virginie Grimaldi ocupa locul 6 (cu peste 600.000 de exemplare vândute) în Top 10 al romancierilor francezi care au vândut cele mai multe cărți în Franța.

"Un captivant thriller politic de o uimitoare plauzibilitate psihologică, o analiză pe cât de sumbră, pe atât de subtilă a sistemelor dictatoriale. Aici, mecanismele puterii totalitare sunt expuse în mod necruțător." (Sudwestrundfunk)

Domnul Henri, charismaticul patron al restaurantului Le Relais Fleuri, s-a opus mereu, fara explicatii, ca fiul sau, Julien, sa devina bucatar. Cand intra in coma, Julien are o singura obsesie: sa gaseasca caietul in care, inca din copilarie, si-a vazut tatal scriindu-si retetele. Apoi descopera alte secrete si intelege de ce Henri si-a lasat sotia sa plece fara un cuvant.

Maddy are 16 ani, este inteligentă, amuzantă și profundă. Are prieteni loiali, o mamă de care este neobișnuit de apropiată și un tată pe care nu l‑a întâlnit, bunici devotați și o pasiune pentru un băiat pe nume Jack. Maddy are, de asemenea, cancer. Trăind în umbra incertitudinii, ea este forțată să crească repede. Maddy caută prima ei relație romantică, își găsește consolarea în muzică și artă și îl descoperă pe tatăl ei, Antonio. Ea testează continuu limitele apropierii de mama ei, în timp ce Eva trebuie să se împace cu fiica pe care o cunoaște doar parțial, într‑o lume pe care nu o poate controla.

Traducere de Sorin Mărculescu

Cea mai cunoscută operă a lui Giovanni Arpino, Parfum de femeie a fost ecranizat în 1974, de Dino Risi, cu Vittorio Gassman în rolul principal, şi în 1992, în regia lui Martin Brest, cu Al Pacino şi Chris O'Donnell în distribuţie. Pentru memorabila interpretare a personajului Frank Spade, colonelul infirm, Al Pacino a primit premiul Oscar.

În fiecare an, căpitanul Fausto călătoreşte o săptămână prin Italia, dar nu se poate bucura de priveliştea inundată de soarele verii. În timpul unor manevre militare pe timp de pace, explozia unui obuz i-a răpit vederea şi i-a retezat degetele de la o mână. De aceea, are nevoie de un însoţitor, un recrut trimis de la garnizoană. Alături de dezabuzatul Fausto, ale cărui vorbe muşcătoare nu iartă pe nimeni, tânărul începe prin a-şi regreta fapta bună. Călătoria lor pare un pelerinaj fără credinţă, o odisee fără glorie: Fausto, cufundat în lumea întunericului, fuge de sine şi de casa în care îşi trăieşte calvarul nemărturisit. Dar oraşele toropite de caniculă se dovedesc reperele unui paradoxal parcurs iniţiatic: ţinta tânărului este să ajute un nevăzător, dar acesta din urmă îi va deschide ochii asupra lumii. Ţinta lui Fausto este autodistrugerea, dar va sfârşi găsind iubirea.

„Pentru mine, a scrie romane înseamă a depune o mărturie poetică despre lumea în care trăim. Eu înşfac realitatea şi îi extrag esenţele ascunse, misterioase, exemplare.“ — GIOVANNI ARPINO

Un roman despre dragostea familială, cu toate emoțiile în bătaia armelor, ca pe un câmp de luptă.

Aceasta este povestea unui cuplu aflat la un pas de a se destrăma, urmare a agresiunii nestăvilite a fiului lor, un adolescent în vârsta de 15 ani. Cu ce au gresit? Cu nimic. Dar războiul a început și ei nu se simt deloc pregătiți pentru acest fapt. Școala nu se implică, tatăl o ia razna, mama încearcă să salveze situația.

.Nu în fiecare zi un scriitor poate să scrie, cu intensitatea puternică a destăinuirii, despre viața de familie și criza unui copil adolescent."

Madame Figaro

O carte care îi va consola pe părinţii de adolescenţi, care cred că numai lor li se întâmplă aşa ceva, şi le va oferi speranţe părinţilor care încă nu au trecut prin furtuna de după vârsta de 12 ani. Există viaţă şi

după adolescenţă.

Despre autor

Jérôme Colin s-a născut în 1974. Este realizator de emisiuni radiofonice la RTBF (Belgia). Primul său roman, Éviter les péages, a fost publicat în 2015 la Allary Éditions

În inima Africii, într-o noapte, rebelii descind în satul lui Obinna și nu fac decât să semene teroare. Strâng copiii în mijlocul satului și îi măsoară în înălțime după „standardul” unei puști AK-47. Cei mai mici decât arma sunt lăsați acasă. Cei care sunt mai înalți sunt luați. Obinna și fratele său mai mare, Akot, devin noi recruți ai armatei rebele. Dar, în timp ce Akot participă aproape de bunăvoie la instrucție, Obinna rezistă, hotărât să nu se lase pervertit de sloganurile și de violența revoluționarilor. Deși Căpitanul e hotărât să-l zdrobească, Obinna găsește sprijin într-un soldat numit Preotul și în puterea propriilor vise. Romanul descrie o viață de neimaginat, radical diferită de a noastră, dar una pe care o trăiesc astăzi zeci de mii de copii soldați. Fără compromisuri, viu și crud, autorul face un portret uluitor al unei minți de copil care încearcă să dea sens unei lumi fără sens.

Când autorul însuși avea 9 ani, armata rebelilor a atacat satul său, luând toți copiii mai înalți decât un AK-47 pentru a-i face soldați ai revoluției. El a fost prea scund. Acest roman este povestea a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost cu două degete mai înalt.

„O poveste la fel de sfâșietoare pe cât este de frumoasă, despre un băiat care trebuie să lupte pentru a rezista în condiții mai rele decât ar trebui să fie nevoit să îndure un om – cu atât mai puțin un copil. Ca roman al identității, al capacității de a rezista în fața răului și al compromisurilor pe care suntem dispuși să le facem pentru a supraviețui, este deopotrivă înfiorător și captivant, aruncând lumină asupra ororilor continue suferite de copiii soldați.”- Shelf Awareness for Readers

„Bine creionată și inteligent structurată, principala sa calitate decurge în cele din urmă din eroul său… întruchiparea luptei de a rămâne în viață ca un ucigaș călit este ceea ce conferă cărții forța sa narativă.”- TLS

Un roman care reuşeşte să facă o paralelă între viziunea orientală şi cea occidentală asupra vieţii. Personajul experimentează, la fel ca autorul însuşi, cele două moduri de viaţă şi, la sfârşit, trage concluziile...

Dhan Gopal Mukerji (1890-1936) este considerat primul indian care a reuşit o carieră literară de succes în America. Născut într-un sat din apropierea Calcuttei şi crescut în tradiţiile castei brahmanilor, a fost educat în şcolile unor misiuni protestante, unde şi-a însuşit de foarte timpuriu cunoaşterea englezei vorbite şi scrise. După studii începute la Universitatea din Calcutta, întrerupte de o perioadă de implicare în activitatea revoluţionară anticolonială la care aderase sub influenţa fratelui său mai mare Jadu și, după o scurtă trecere prin Japonia, în 1910, ajunge în America, unde începe să scrie pentru a putea studia la Universitatea Californiei şi la Universitatea Stanford, unde, patru ani mai târziu, îşi va lua diploma în filosofie. De-a lungul carierei sale strălucite şi tragice, a publicat circa douăzeci şi cinci de volume de poezie, dramă, ficţiune, filosofie, publicistică socială şi traduceri din literatura religioasă a Indiei, dintre care, cele mai cunoscute, de mult traduse în principalele limbi ale lumii, sunt cele două romane autobiografice Caste and Outcast (1923, oferit acum publicului românesc sub titlul Brahman și Paria) şi My Brother's Face (1924), biografia lui Ramakrishna The Face of Silence (1926), și povestirile pentru copii Kari the Elephant (1922), Gay Neck: The Story of a Pigeon (1927).

Atât în scrierile sale, cât şi în numeroase turnee de conferinţe ţinute în America şi Europa, Mukerji şi-a asumat rolul de interpret al religiei şi filosofiei indiene, în încercarea de a oferi Occidentului sufocat de materialism alternativa unităţii spirituale a tuturor lucrurilor şi refacerea raportului cu natura şi cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, acţiunea lui poate fi privită ca o continuare a celei începute de turneul american al lui Vivekananda din 1899-1900, soldat cu înfiinţarea la New York a vestitei Ramakrishna Mission, cu al cărui conducător din acea vreme, Swami Nikhilandanda, s-a şi aflat în raporturi apropiate. Fără să-şi renege niciodată calitatea de aparţinător al celei mai înalte caste a tradiţiei indiene, el vede în ea o  responsabilitate, nu un privilegiu, manifestând în romanele lui cea mai profundă simpatie şi dragoste pentru cei mai umili reprezentanţi ai celorlalte caste şi plasându-se astfel la antipodul scrierii pamfletului Katherinei Mayo Mother India (1927) căruia s-a şi simţit obligat să-i dea replica intitulată A Son of Mother India Answers (1928).

EDDY DE WIND s-a născut pe 6 februarie 1916 la Haga, într-o familie evreiască prosperă. Tatăl i-a murit pe când băiatul avea numai trei ani, dar a crescut într-o atmosferă stabilă, ocrotit de mama pentru care avea o mare afecțiune. Inteligent și tenace, Eddy a urmat medicina la Leiden și a fost un tânăr activ și vesel, cu o viață socială dinamică, cu prieteni atât evrei, cât și creștini, pasionat de bărci și muzică, fiind membru al trupei de jazz Rhythm Rascals. După ce ocupația germană a impus excluderea studenților evrei, Eddy a reușit, cu ajutorul profesorilor săi, să-și termine studiile mai devreme și să devină astfel ultimul evreu din Leiden care și-a luat diploma de absolvire. Și-a făcut rezidențiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam, și după o încercare ratată de a fugi în Elveția a mers voluntar în lagărul de tranzit de la Westerbork, unde spera să-și găsească mama; a aflat însă că fusese deja trimisă la Auschwitz. La Westerbork a întâlnit o tânără infirmieră, Friedel, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit, iar mai apoi au fost deportați împreună la Auschwitz. Deși pe toată perioada cumplită a detenției au reușit să păstreze legătura, în haosul ultimelor zile ale lagărului au fost despărțiti. Înainte chiar de eliberarea lagărului, la care a fost martor, el a început să noteze într-un caiet primele gânduri și impresii care vor constitui punctul de pornire al cărții de față. După eliberare, a rămas încă trei luni la Auschwitz, la cererea comandanților sovietici, lucrând ca medic. Acesta este răstimpul în care și-a consemnat în scris întreaga mărturie care avea să devină apoi cartea-document Auschwitz, ultima stație. Încă nesigur asupra sorții care îl aştepta, a atribuit toate întâmplările unui personaj pe care l-a numit Hans van Dam. La întoarcerea în Olanda, în 1946, a aflat că și Friedel a supraviețuit, și în același an a apărut prima ediție a cărții sale. În anii ce au urmat, Eddy de Wind s-a specializat în psihiatrie și psihanaliză și a scris despre sindromul KZ, sindromul vinii supraviețuitorului, și transmiterea transgenerațională a traumei, fiind unul dintre primii autori din lume care au abordat aceste teme în mod științific. A murit la 27 septembrie 1987, la vârsta de 71 de ani. Cei care au supraviețuit împreună cu Eddy de Wind au privit mereu mărturia sa ca pe una dintre cele mai importante cărți despre Auschwitz.

Traducere de Dana Ligia Ilin după versiunea semnată de Nicholas de Lange

Traducere de Dana Ligia Ilin

Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi. Poveste despre dragoste şi întuneric a primit zece distincţii literare internaţionale, printre care Premiul France Culture în 2004, Premiul Goethe în 2005 și National Jewish Book Award în 2006. În 2015, Natalie Portman regizează o adaptare cinematografică a cărții în care joacă unul dintre rolurile principale..

Dragostea şi întunericul sunt cele două forţe care dau viaţă extraordinarei poveşti a lui Amos Oz. Scriitorul ne poartă într-o călătorie insolită şi seducătoare prin copilăria şi adolescenţa lui petrecute pe străzile toropite de căldură din Ierusalimul anilor '40-'50, prin istoria neaşezată a Israelului aflat la răscrucea vremurilor şi prin tumultul vieţii de familie alături de o mamă romantică şi visătoare şi de un tată logic şi sobru, antrenaţi în nesfârşite discuţii intelectuale. Prins între cele două lumi, cea dinăuntrul şi cea din afara căminului părintesc, copilul Amos simte greutatea trecutului şi a prezentului apăsându-i umerii, iar prin ochii lui de martor inocent şi curios luăm parte la naşterea unei naţiuni.

Traducere de Marlena Braester

Amos Oz scrutează pasiunile şi slăbiciunile omeneşti într-o mare carte despre singurătate. Între prieteni a primit în 2013 National Jewish Book Award USA. Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi.

Între prieteni este „un roman din povestiri“ ce recompun universul dens şi apăsător al vieţii într-un kibbutz din anii '50 ai veacului trecut, în răstimpul dintre două războaie. Viaţa locuitorilor este aspră, guvernată de reguli inflexibile şi, uneori, absurde, iar personajele suferă, mai toate, de singurătate, cum ar fi tatăl care nu poate accepta faptul că trebuie să-şi culce fiul, noapte după noapte, într-un dormitor special, destinat copiilor din kibbutz, tânjind mereu după apropierea trupului mititel şi alimentându-şi zi după zi frustrarea. Întreaga comunitate vuieşte în clipa în care secretarul, un tânăr destoinic, întâiul copil născut în kibbutz, este bănuit a avea o relaţie secretă cu una dintre cele mai frumoase şi dorite femei – o tânără căsătorită, în mod inexplicabil, cu un bărbat lipsit de maniere, total nepotrivit pentru ea. Un cuplu se destramă din pricina infidelităţii soţului, însă un schimb de scrisori între soţie şi cea pentru care a fost părăsită dezvăluie viaţa monotonă şi neîmplinită a tinerilor care trăiesc în kibbutz. Părinţii îşi sacrifică relaţia cu propriii copii de dragul unor idealuri la care nu pot renunţa, iar copiii lor, odată deveniţi adulţi, caută instinctiv o fericire la care visează să ajungă în afara hotarelor kibbutzului.

„Între prieteni explorează strălucit relaţiile nesigure şi sensibile dintre bărbaţi şi femei, dintre părinţi şi copii, dintre prieteni şi duşmani, într-un limbaj care se potrivește perfect cu tonul laconic al naraţiunii.“ — Guardian

Traducere de Coman Lupu

Construit, la fel ca Mătuşa Julia şi condeierul, pe două planuri, Povestaşul este romanul unui scriitor frământat de rostul lui şi al ficţiunii în genere. Amintirile naratorului despre un coleg din tinereţea universitară, atras irezistibil de o cultură amazoniană, alternează cu povestirile pline de poezie ale unui povestaş, personaj enigmatic, depozitar al memoriei colective şi garant al unităţii unei mici comunităţi pierdute în selva peruviană. Confluenţa finală a celor două planuri dezvăluie secreta lor unitate şi nevoia absolută de ficţiune a omului, de la individul societăţilor primitive până la exponentul culturilor occidentalizate. O carte-simbol despre nevoia noastră de real magic.

„O poveste fascinantă... cu o măiestrie uriaşă şi evident farmec, Vargas Llosa înaintează sinuos prin misterul ce înconjoară destinul lui Saúl Zuratas.“ — Time

Traducere de Jean Grosu

Alegând lozinca insurgenților Sorbonei din mai 1968 drept titlu al romanului său, Milan Kundera așază destinul unei întregi generații sub semnul eșecului. Eroul său nu este însă un tânăr al acelor locuri și vremuri, ci unul care-și trăiește dureroasa maturizare în epoca instaurării regimului comunist în Cehoslovacia. Adolescent vulnerabil, bântuit de teama de ridicol, dar de o extremă puritate, poetul Jaromil se simte atras de ideologia marxistă, care-i promite o iluzorie revanșă împotriva unei lumi ce nu-l poate cuprinde. Treptat, el devine prizonierul unui sistem care îi cere să renunțe la tot ce venerase în chipul cel mai curat cu putință și să intre în concertul platitudinilor care se dau drept singura literatură adevărată.

Puritatea lui ultragiată se transformă atunci de-a dreptul în abjecție, odată cu denunțul prin care Jaromil își trimite prietena la închisoare. Și dacă, așa cum se spune, viața poetului este exponențială, căderea lui Jaromil, pusă de autor față în față cu căderile atâtor mari poeți ai lumii, vorbește despre căderea tuturor celor prinși în vâltoarea istoriei. Iată de ce romanul său n-a putut apărea decât în afara granițelor Cehoslovaciei, în 1973, mai întâi în Franța, unde a primit Prix Médicis étranger.

„Alături de Don Quijote și Doamna Bovary, Viața e în altă parte este probabil opera cea mai dură care s-a scris vreodată despre poezie. Despre poezie ca ultim refugiu al lui Dumnezeu.“ — FRANÇOIS RICARD

Traducere și note de Tudora Șandru |Mehedinți

Ultimul mare mit al literaturii argentiniene, Ernesto Sabato este creatorul unei opere proteice, care conține eternele contradicții și frământări ale ființei umane și ale societății, circumscrise unui univers artistic și spiritual dens și original.

„În romanul meu am încercat să surprind realitatea în toată extinderea și profunzimea ei, înglobând nu doar partea diurnă a existenței, ci și pe aceea nocturnă și tenebroasă. Întrucât Fernando Vidal este personajul central și precumpănitor, tot ce se referea la el era important și trebuia descris... Raportul reprezintă marele coșmar trăit de el, exprimând, chiar dacă simbolic și oarecum incert, miezul cel mai semnificativ al condiției și existenței sale. Dacă aș fi suprimat această parte din roman, din considerente legate de coerența logică, ar fi însemnat să suprim visele oamenilor, care aparțin viziunii lor integrale asupra vieții.“ — ERNESTO SABATO

Adevărată capodoperă, Despre eroi și morminte (1961), cel de-al doilea volet al trilogiei care începe cu Tunelul (1948) și se încheie cu Abaddón, exterminatorul (1974), este un roman total, scris cu credința mărturisită de autor că „nu se poate trăi fără eroi, sfinți și martiri“ și că „prezentul generează trecutul“. Trei planuri se întrepătrund, într-un joc fascinant de umbre și lumini, în complexa sa structură narativă de voci alternante, întemeiată pe împletirea istoriei naționale argentiniene cu drama individuală: povestea de dragoste dintre Martín și Alejandra, trecutul glorios dezgropat din morminte, reconsiderat printr-o radiografie a Argentinei contemporane, și obsedanta temă a orbirii și a nebuniei din celebrul Raport despre orbi.

Traducere și note de Mihnea Gafița

Bestseller New York Times, declarat una dintre cele mai bune cărți ale anului de San Francisco Chronicle, NPR, Los Angeles Times, The Guardian, The Telegraph, National Post, BookPage și Kirkus Reviews

Întinzându-se pe cinci decenii, de la sfârșitul anilor '70 până în zilele noastre, schimbând mereu decorul și sporind suspansul în pregătirea unei concluzii cel puțin surprinzătoare, acest roman într-adins complicat oferă o nouă viziune asupra motivului casei bântuite, pe care o distorsionează precum oglinzile de la bâlci.