Moderni & contemporani

Traducere şi note de Vali Florescu

Romanul Frankissstein. O poveste de iubire a fost nominalizat Man Booker Prize în 2019, la Polari Prize și la Comedy Women in Print Prize în 2020.

„Odată făcut, monstrul nu mai poate fi desfăcut. Ce se va întâmpla a început deja.“ Cuvinte care răsună la fel și în 1816, când Mary Shelley scrie povestea gotică a monstrului Frankenstein, dar și în era inteligenței artificiale, când elanul prometeic al științei pune în pericol echilibrul umanității. Reluând tema savantului care cochetează cu statutul de demiurg, Jeanette Winterson ne îndeamnă să reflectăm  dacă nu cumva, de data aceasta, omul va fi izgonit de propria creație din paradisul terestru pe care l-a distrus.

„O meditație asupra responsabilităților creației, posibilităților inteligenței artificale și implicațiilor transsexualității și transumanismului. […]. Un roman solid și ingenios construit, conținând toate temele predilecte ale lui Winterson – genul, limbajul, sexualitatea, limitele libertății individuale și viața ideilor.“ - The Guardian

„Un roman volubil, isteț, anarhic și foarte sexy. Winterson joacă după propriile reguli.“ -The New York Times

„Jeanette Winterson reușește să omagieze pasiunea și viziunea lui Mary Shelley făcând în același timp dovada extraordinarei sale creativități.“ - The Washington Post

„Frankissstein evoluează în mai multe lumi, arătându-ne cum, de-a lungul timpului, conceptele de existență, identitate și inteligență emoțională s-au schimbat radical – sau deloc.“ - Wired

Concentrându-se asupra unor subiecte precum dragostea, alienarea și sincopele care apar în comunicare, Iubiri dificile urmărește aventurile individuale ale mai multor personaje și dezvăluie barierele psihologice care le împiedică să iasă din rutina solitudinii și a plictiselii. Această colecție fascinantă de povestiri, în care autorul amestecă realitatea și iluzia și disecă emoții cu o precizie aproape chirurgicală, ilustrează perspectiva unică și talentul narativ al lui Calvino.

„Extravaganța și grația scriiturii, originalitatea imaginației și incandescența ei, precum și o anumită nebunie adorabilă, toate fac ca această colecție să merite din plin a fi citită.“ Margaret Atwood

Ar fi putut pleca odată cu toți colegii lui, dar a vrut să-i rămână fidel șefului care-l exploata, până când s-a cufundat de tot. Ar putea foarte bine pleca de-acasă, s-ar putea însura sau călugări, dar nu vrea să-și abandoneze părinții și surorile. Când se va decide, va lua de soție o englezoaică, sau mai bine, o franțuzoaică. În nici un caz o rusoaică sau, Doamne ferește, o albaneză. Da. De altfel, ar putea fi cu orice femeie vrea. Doar să mai slăbească. Și să facă rost de bani.

Între aceste opțiuni contradictorii se învârtește viața lui Chrysovalandis, un bărbat care tocmai a împlinit cincizeci de ani, și-a pierdut slujba și se confruntă cu tot mai multe probleme.

Când toți te abandonează – șefii, iubitele, familia –, și lumea în care trăiești nu pare să mai aibă loc și pentru tine, soluția e una singură. Și trebuie s-o accepți cu zâmbetul pe buze. Râzând cu gura până la urechi. De fapt, tăvălindu-te pe jos de râs. Ca ieșit din minți.

Fantomele tinereții sunt cele mai dureroase pentru un bătrân, care nu mai e capabil decât să aștepte ora mesei, să-și încălzească oasele la soare și să-și târșâie picioarele pe o alee la capătul căreia poate pleca mai departe, dar, resemnat și obosit, nu face decât stânga-mprejur. Așa se întâmplă și cu bătrânii lui Hrabal din Milioanele arlechinului, se întorc din drum de fiecare dată când se lovesc de pereții vieții de zi cu zi care, imperturbabilă, merge mai departe dincolo de domeniul castelului unde trăiesc, devenit o casă a pensionarilor. Dar încotro să se mai ducă? Odată ieșiți la pensie, simt că și-au pierdut locul în lume.

„Melodia – Milioanele arlechinului – dă suflu acestei cărți, este un soundtrack trist al unui roman nostalgic și vivace.“ The Minneapolis Star Tribune

Lumea interioară a Giovannei se prăbușește când își aude tatăl spunând că fața ei își pierde drăgălășenia și începe să semene cu cea a disprețuitei mătuși Vittoria. Viața ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două orașe înrudite ce se urăsc reciproc: orașul Napoli al înălțimilor și al rafinamentului și același oraș, dar al adâncurilor, un loc al excesului și al vulgarității. Fata se mișcă între cele două realități înainte și înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o și care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.


„Am crescut într-o lume în care părea normal ca bărbații (tați, frați, iubiți) să aibă dreptul să te lovească pentru a te corija, să te educe ca femeie, în fine, pentru că-ți voiau binele... Puterea masculină, fie că e exercitată în mod grosolan, fie politicos, vrea să ne subordoneze în continuare. Prea multe femei sunt umilite în fiecare zi, și nu doar în plan simbolic." Elena Ferrante

„Fanii Tetralogiei Napolitane vor regăsi și în acest roman temele la care Ferrante se întoarce obsesiv: tensiunile dintre clasele sociale, suprapunerea frumuseții și a vulgarității, banii, prietenia dintre femei, relațiile dintre mame și fiice." Times Literary Supplement

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în așa-numita „Febră Ferrante".
Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârșită, cu o intuiție artistică ieșită din comun, care a câștigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – și a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc.
Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbește într-un stil plin de frumusețe și de forță despre sentimentul de apartenență, despre relațiile umane, dragoste, familie și prietenie.
La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară, Zilele abandonului și Viața mincinoasă a adulților, volumul de interviuri, eseuri și confesiuni Frantumaglia, precum și cartea pentru copii Noaptea pe plajă.
Povestea fetiței pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) și a primit Medalia de Aur pentru ficțiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).
Tetralogia Napolitană este ecranizată de HBO sub forma unui miniserial.

Când Bythell, orgoliosul patron al celui mai mare magazin de cărți vechi din Scoția și ­a înființat, în 2010, pagina de Facebook, a hotărât, în mod premeditat, să se concentreze asupra comportamentului clienților.
Acest jurnal, ținut timp de un an, nu face altceva, ba chiar mai aduce și alte personaje pitorești în colimatorul autorului. Deși este cutremurător de amuzantă, cartea aceasta conține și un miez mai mult decât serios: este o scrisoare furibundă din linia întâi a luptei dintre proprietarii micilor afaceri cu cărți și giganți precum Amazon.

Meseria de librar cere o răbdare de fier. Bythell face și el ce poate, dar nu-i iese întotdeauna. The Independent

Jurnalul unui librar este o carte amuzantă și plină de căldură (spre deosebire de magazinul autorului) și merită să devină unul dintre acele bestselleruri care-­l irită pe Bythell atât de mult. Mail on Sunday

Trebuie neapărat să cumpărați cartea asta și, cu riscul de a fi bruscați sau insultați, luați­-o de la un librar adevărat! Sunday Express

Shaun Bythell este din 2001 proprietarul magazinului de cărți vechi The Bookshop din Wigtown, cel mai mare magazin de acest fel din Scoția.
În 2010 a înființat pagina de Facebook a magazinului, unde postează observații acide legate de întrebările stupide, trăsnite sau comentariile răuvoitoare ale clienților săi. Jurnalul unui librar (2018) este prima lui carte, unde relatează evenimentele cotidiene din viața unui librar, care arată total diferit de versiunea idilică pe care o avem cu toții în minte. În 2019 a publicat o a doua parte a memoriilor sale, The Confessions of a Bookseller.

Naratoarea acestui roman este o fetiță care renunță să mai vorbească. Înfășurată în întuneric, tăcere și singurătate, ea se retrage din fața vieții. Fratele ei mai mare trăiește închis în camera lui, de unde refuză să iasă. Tatăl lor a murit, însă apare de-a lungul cărții în amintiri și în viziunile fetei. Mama, o actriță frumoasă, își vede de viața ei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe toți aceștia, chiar și pe tatăl reconstruit din amintiri, îi unește o dorință neexprimată de a fi împreună, într-o stranie comuniune.

Povestea scrisă de Knausgård despre o familie aflată în plină criză este șocantă și plină de imaginație. Stilul frumos și sobru sugerează că, până la urmă, lumina se naște din întuneric. Juriul Premiului August

Bine ai venit în America! este asemenea unui studiu, în accepția muzicală a termenului: o temă de bază ce variază la infinit, dobândind, cu fiece variație, o nouă fațetă. Un triumf literar! Le Monde

Un roman îndrăzneț și răscolitor. Nu vei uita prea curând vocea naratoarei de 11 ani, dar nici tăcerea ei. MDR Kultur

O carte, asemenea unei persoane, nu poate atinge perfecțiunea. Dar Linda Boström Knausgård reușește să ajungă foarte aproape de această stare. Își păstrează echilibrul la perfecție: nu judecă niciodată, nu justifică nimic. Ea doar povestește și o face perfect. SYDSVENSKAN

Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoașterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, începând cu Helioskatastrofen, continuând cu romanul de față (2016) și cu Octoberbarn (2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, împreună cu care are patru copii.

Autobiografia împletește realitatea cu ficțiunea într-un joc al oglinzilor ce pune față-n față doi mari scriitori: José Saramago și José Luís Peixoto

În Lisabona anilor ’90, drumul unui tânăr scriitor aflat în plină criză existențială – similară celei pe care a trăit-o Peixoto însuși – se intersectează cu cel al unui mare scriitor mai vârstnic: José Saramago. Din relația celor doi se naște această poveste, în care granițele dintre ficțiune și autobiografie se diluează până la dispariție. José Luís Peixoto explorează în acest joc de oglinzi absolut unic creația literară și frontiera translucidă dintre viață și literatură. În același timp, își sondează propriile obsesii într-o proză plină de detalii și de lirism ce a marcat literatura contemporană portugheză.

José Luís Peixoto este una dintre revelațiile cele mai surprinzătoare ale literaturii portugheze. José Saramago

Viața mea s-a schimbat radical după ce l-am cunoscut pe José Saramago. E foarte greu să-mi imaginez povestea vieții mele în afara prezenței lui. Romanul aceasta este dovada recunoștinței pe care i-o port. În același timp, este o reflecție asupra influenței literare, asupra paternității, o temă foarte prezentă în cărțile mele. Și, bineînțeles, asupra scrisului. Scrisul este viața. José Luís Peixoto

Peixoto are o percepție extraordinară asupra realității, pe care o fructifică prin folosirea absolut originală a limbajului și a imaginilor. Times Literary Supplement

Patosul evocărilor lui Peixoto este temperat doar de simțul lui ascuțit pentru detectarea absurdului. Financial Times

José Luís Peixoto s-a născut în 1974, într-un sat din sudul Portugaliei, în regiunea numită Alentejo. Este licențiat în limbi și literaturi germanice al Universidade Nova de Lisboa. Înainte de a se dedica scrisului, a predat timp de un an. A scris poezie, proză, teatru și critică literară. A primit premiul Jovens Criadores (Tineri creatori) în 1997, 1998 și 2000. În 2001, primul său roman, Nici o privire, a primit Premiul José Saramago. Au urmat alte două romane, Uma Casa na Escuridão (2002) și Cimitirul pianelor (2006). În 2003, într-un proiect fără precedent, Peixoto și-a unit forțele cu membrii formației Moonspell, lansând, în același timp, un album și un mic roman fantastic. A mai publicat romanele Livro (2010) și Galveias (2014). Autobiografia este cel mai recent roman al său.

Celebra fotografă suprarealistă Dora Maar, pe numele ei real Henriette Theodora Markovitch, a murit în 1997. Printre însemnările făcute în limba franceză, în apartamentul său a fost găsit și un carnet scris în croată, limba tatălui, pe care o vorbea perfect. Viața Dorei alături de Picasso, așa cum reiese din însemnări, și consecințele traumatizante pe care le-a avut despărțirea lor asupra ei dezvăluie relația tumultuoasă a două personalități creatoare, dintre care una este zdrobitor de dominatoare.

Slavenka Drakulić este o scriitoare și o jurnalistă a cărei voce aparține lumii întregi. Gloria Steinem

Îmi dau seama că tot ceea ce am sunt cuvintele și că, din când în când, dacă le strâng în brațe mă simt mai puțin singură. Slavenka Drakulić

Stilul Slavenkăi Drakulić are poeticitatea austeră a scriiturii lui Marguerite Duras. The Guardian

Romanele Slavenkăi Drakulić sunt opera unei prozatoare foarte talentate care folosește toate șiretlicurile imaginabile, ba chiar și unele inimaginabile, pentru a ne transporta în trecutul nu foarte îndepărtat. Timothy Snyder

Slavenka Drakulić s-a născut în Croația (fosta Iugoslavie) în 1949. A publicat șapte romane și cinci cărți de eseuri. Este colaboratoare permanentă la The Nation, iar eseurile ei au apărut în The New Republic, The New York Times Magazine, The New York Review of Books, Süddeutsche Zeitung, Internazionale, Dagens Nyheter, The Guardian, Eurozine ș.a. În 2004 a primit prestigiosul The Leipzig Book Award For European Understanding. În 2010, în cadrul Reuniunii Internaționale a Scriitorilor care a avut loc la Praga, a fost numită drept una dintre cele mai influente scriitoare europene a vremurilor noastre. În prezent, își împarte viața între Suedia, Austria și Croația, alături de soțul ei, scriitorul și jurnalistul Richard Swartz.

Chiar înainte de nașterea lui Milkman, un bărbat încearcă să zboare, cu aripi din mătase albastră, de pe acoperișul spitalului albilor. De-a lungul romanului, povestea acestui straniu personaj se desfășoară caleidoscopic, plină de mituri, simboluri biblice, secrete stranii. Mama sa Ruth îl ține lipit de ea o vreme prea îndelungată, iar tatăl, Macon Dead, îl obligă să se implice de tânăr în afacerile cu proprietăți, îndemnându-și fiul să-i urmeze dorința de înavuțire. Ajuns la vârsta de 32 de ani și nemulțumit de viața, tot ce-și mai dorește Milkman este să plece în lumea largă. Însă nu poți lăsa în urmă fantomele trecutului.

Cântecul lui Solomon a fost recompensat în 1977 cu National Book Critics Circle Awards, câștigând în fața unei competiții extrem de onorante - formate din nume ca Philip Roth, Joan Didion, John Cheever -, și este considerat unul dintre cele mai bune romane de limbă engleză scrise în secolul XX.

"Morrison se mișcă cu ușurință înăuntrul și în afara vieților și gândurilor personajelor sale, desfătându-se cu diversitatea circumstanțelor și a personalităților și savurând sunetul vocilor acestora, bucurându-se în același timp și de vocea proprie, un ecou ce le dezvoltă pe celelalte." The New Yorker

1 august 1937. Parisul e plin de steaguri roșii. Este ziua de naștere și, totodată, procesiunea de înmormântare a Gerdei Taro, prima femeie fotograf ucisă pe front. Robert Capa –  cel care o învățase să folosească un aparat Leica și alături de care plecase în Spania să documenteze Războiul civil – este în fruntea procesiunii.

Gerta Pohorylle – sub numele său adevărat – fusese arestată în 1933 pentru activitățile antinaziste și se exilase la Paris, unde întâlnise alți tineri „înstrăinați”, care asemenea ei, luptau pentru a-și găsi locul într-o lume a cărei atitudine ostilă împotriva evreilor era din ce în ce mai pregnantă. Naționalitatea germană a Gerdei, desigur, nu-i spăla păcatul de a avea origini israelite. Tot la Paris l-a întâlnit pe André Friedmann, pentru care avea să inventeze pseudonimul Robert Capa. Fotografiile realizate de aceștia în Spania devastate de război constituie materialul celebrei „valise mexicane” – peste 4000 de negative dispărute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și redescoperite abia în 2007.

În Fata cu Leica, Helena Janeczek a ales să spună povestea personajului său prin prisma a trei martori, care au împărțit cu Taro aceeași viață și aceleași pasiuni: Willy Chardack, student la medicină, Ruth Cerf, prietena ei cea mai apropiată și jurnalistă, și Georg Kuritzkes, activist zelos, înscris în Brigăzile Internaționale din Spania.

Gerda Taro și-a găsit sfârșitul tragic la doar 26 de ani, dar prin subtilitatea și măiestria literară a Helenei Janeczek rămâne până în ziua de azi un model feminin surprinzător prin eleganță și nonconformism.

În lumea actuală, bântuită de spectrul depresiei, sinuciderea poate deveni contagioasă. Molipsit, prietenul de-o viață și mentorul unei scriitoare îngrozite de contextul literar al momentului, în care autorii urmaresc doar câștigul material și pentru asta n-ar refuza nici măcar oferta de a poza nud în calendare, alege să-și pună capăt zilelor lăsând în grija ei un uriaș dog german și povara unor întrebări cărora doar el le-ar fi putut da răspuns.

Alături de Apollo, uriașul, dar blândul patruped, deprimat - asemenea ei -  de moartea stăpânului său, femeia se descoperă capabilă de o relație de prietenie despre care până atunci auzise numai în povești. Amenințată atât cu evacuarea din apartament - în blocul unde locuiește, câinii nu sunt acceptați -,cât și cu despărțirea iminentă și definitivă de noul ei prieten blănos - câinii de talie mare nu trăiesc foarte mult -, începe să-și dorească și să creadă în miracole. Vrea ca Apollo să trăiască la fel de mult ca ea, pentru că mai puțin ar fi nedrept. Știe că nu se poate, dar speră mereu la o vară, două sau trei în plus.

O introspecție până în străfundurile nostalgiei și ale sentimentului de pierdere, care se pot cuibări nu doar în sufletul uman, ci și înăuntrul oricărei vietăți cu suflet.

„O carte minunată. O lume care ne oferă o perspectivă asupra morții, a durerii, a artei și a dragostei.“ The Wall Street Journal

AUTOAREA BESTSELLERULUI VEGETARIANA

Pe fundalul unui oraș european cu o istorie recentă zbuciumată, o naratoare nenumită se confruntă cu o tragedie care a urmărit-o peste continente, o poveste adânc ascunsă în carnea familiei sale: povestea surorii ei care a murit în brațele mamei, la câteva ore după naștere. Pornind de la o listă de obiecte albe care conțin în ele atât viața, cât și moartea - scutecul bebelușului, laptele matern, prăjiturile din orez rotunde ca chipul fetiței -, tânăra îi scrie surorii pe care n-a cunoscut-o niciodată, încercând să se împace cu această imensă povară care o apasă.

Cartea albă este atât o meditație asupra culorii alb, cât și o călătorie în cotloanele celei mai ascunse dureri. Într-un stil poetic și laconic, volumul vorbește despre doliu și suferință, dar mai ales despre capacitatea spiritului uman de a depăși momentele critice, contemplând în același timp fragilitatea, frumusețea și caracterul bizar al vieții.

"Fiecare propoziție și fiecare imagine conțin frumusețe și suferință, acutizate de simplitatea și onestitatea lor dureroasă." New Internationalist

"O splendidă psihogeografie a durerii, așa cum pendulează între locuri, istorii și amintiri. Tonul este în permanență echilibrat și nu se abate niciun moment de la demnitatea senină care-l caracterizează. Cartea albă este un text misterios, întru câtva ca o carte de rugăciuni profană." The Guardian

Sufocată de constrângerile societății victoriene și de o familie conservatoare, Iris îndrăznește să își ia viața în propriile mâini atunci când un membru al Frăției Prerafaelite îi oferă șansa să își perfecționeze talentul de pictoriță. În schimbul orelor de pictură oferite de acesta, Iris va trebui să-i pozeze ca model, ceea ce îi va schimba radical existența și o va duce pe un drum greu de imaginat.

Pornind de la o intrigă simplă, Elizabeth Macneal deconstruiește modelul iubirii cavalerești, care, deși idealizat în literatură și pictură, se dovedește impracticabil și adesea dezastruos în viața reală.

„Un roman impresionant care vorbește despre putere, artă și obsesie. Cu fiecare pagină, așteptările cititorului sunt demolate – este un roman istoric, cu toate acestea este incredibil de relevant și de actual. Am fost sedusă de căldura lui, de sarcasmul lui și de felul în care fiecare mic fir narativ duce către un deznodământ insuportabil de tensionat și de cutremurător.“ Sophie Mackintosh

„O carte de debut de o îndrăzneală halucinantă... îți taie pur și simplu respirația.“ Ian Rankin

„Când o carte refuză să-și întoarcă privirea de la mizerie și brutalitate, venerând totodată frumosul și pasiunea, ceea ce rezultă este o experiență memorabilă. [...] Nu există detaliu al Londrei victoriene pe care Macneal să nu-l fi tratat cu deplină pricepere.“ The New York Times Book Review

„O poveste dură, înfricoșătoare și evocativă despre dragoste, artă și obsesie.“ Paula Hawkins 

De la începutul relației lor, Yejide și Akin au fost de acord: poligamia nu e pentru ei. Dar după patru ani de căsnicie – și nenumărate vizite la doctori, specialiști în fertilitate și diverși tămăduitori, după leacuri improbabile și combinații ciudate de ierburi –, rodul iubirii celor doi întârzie să apară. Yejide nu-și face probleme – are tot timpul din lume să rămână însărcinată. Însă rudele sale sunt de altă părere: într-o zi, pe nepusă masă, tinerei îi este prezentată cea de-a doua nevastă a soțului ei. Șocată, furioasă și roasă de gelozie, Yejide știe că singura modalitate de a-și salva căsnicia e să rămână însărcinată.

Desfășurându-se pe fundalul revoltelor politice și sociale din Nigeria anilor ʼ80, cartea rezonează cu vocile, culoarea, bucuriile și fricile societății pe care o surprinde. Adébáyò scrie o poveste devastatoare despre fragilitatea iubirii conjugale și distrugerea unui cămin, despre durere și cât de mult poți sacrifica în numele unei familii și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă să fii mamă.

„Pătimașă, captivantă, pe scurt, minunată.“ Margaret Atwood

„Puternic magnetică. În siajul marilor cărți ale lui Chinua Achebe și Chimamandei Ngozi Adichie. Un portret perfect contemporan și profund emoționant al unei căsnicii.“ The New York Times  Book Review

„Un triumf.“ Chicago Tribune

„O manifestare senină și generoasă a spiritului feminin.“ The Guardian 

„Conținând elemente de fabulă, o poveste de dragoste, o dramă de familie și un strop de mister, Rămâi cu mine are câteva ceva pentru aproape toată lumea, fără să semene, în același timp, cu nimic altceva.“ Bustle

Nicolas Fiorillo - zis Maharajahul - este un adolescent ambițios și inteligent care, la numai cincisprezece ani, urmărește cu înverșunare să pună mâna pe putere, să întoarcă banii cu lopata și să facă legea în orașul Napoli. Pe scuter, cu viteză, alături de gașca lui - pe care visează să o transforme curând într-o nouă paranza -, străbate străzile orașului, fură și minte, învață dedesubturile crimei organizate și ale traficului de droguri, leagă și dezleagă alianțe cu clanurile bătrâne, pentru ca în cele din urmă să înceapă să controleze cartier după cartier în goana lui amețitoare spre vârful ierarhiei. Doar că, așa cum se întâmplă întotdeauna, vâltoarea în care se lasă purtat, ba chiar se aruncă cu capul înainte - una a violenței și a morții - ajunge să-i cuprindă și pe cei nevinovați.

Piranha: Copiii Camorrei imaginează o poveste de o fascinație sinistră cu aceeași însuflețire cu care a transformat Gomora într-o senzație mondială.

"Cu acea îndrăzneală nedisimulată specifică oricărui scriitor adevărat, Roberto Saviano mai spune o dată povestea inimii îndurerate și neînfricate a orașului Neapolelui." Elena Ferrante

"Nu reușesc niciodată să păstrez distanța, așa că am suferit mult de-a lungul timpului. Uneori mi-a plăcea să nu mai fiu cine sunt, să duc o viață decentă, dar continui ceea ce fac - ar zice unii din ambiție, alții, din narcisism - pentru onoare. Continui deși știu foarte bine că atrag asupra mea ura, singurătatea, disprețul. Nu am niciun avantaj: cel mai simplu lucru ar fi să tac din gură. Dar eu continui." Roberto Saviano

Dacă în Viață după viață Atkinson prezintă posibilele vieți ale Ursulei Todd în timpul celui ce-al Doilea Război Mondial, Un zeu năruit propune o schimbare a perspectivei, în centrul atenției fiind acum fratele Ursulei, Teddy, căpitan de bombardier în timpul conflagrației. Autoarea dislocă voit cronologia evenimentelor, ceea ce face să aflăm înainte de vreme amănunte din viața lui Teddy, dar, paradoxal, acest lucru nu diminuează, ci amplifică suspansul relatării, lăsându-ne să ne întrebăm, cu fiecare capitol parcurs: cum de s-a ajuns aici? Romanul este, printre altele, o reflecție etică asupra războiului și, în contextul morții, asupra a ceea ce înseamnă a fi de partea binelui sau a răului.

"Atkinson continuă să scrie, așa cum a făcut în Viață după viață, despre atrocitățile războiului, într-o proză clară, cu detalii intense... Fie că e vorba despre stoicul Teddy, despre pragmatica lui soție, despre fiica lor incredibil de egoistă, sau despre nepoții lăsați în voia sorții, absolut toate personajele lui Atkinson, mai devreme sau mai târziu, le vor frânge inimile cititorilor." Booklist

"Kate Atkinson face față cu brio provocării de a dramatiza raidurile aeriene, suprinzând într-o proză puternică și nesentimentală natura aproape suicidară a acestor acțiuni." Wall Street Journal

Scrise pe parcursul a douăzeci de ani, prozele scurte din Refugiații explorează probleme precum imigrația, dezrădăcinarea, lupta pentru regăsirea identității și reconcilierea cu propriul trecut. Personajele care populează universul lui Viet Thanh Nguyen sunt prinse între două lumi: de la tânărul refugiat vietnamez care suferă un profund șoc cultural atunci când vine în San Francisco să locuiască alături de doi bărbați gay la tânăra femeie bântuită de uciderea fratelui ei pe mare, cu ani în urmă în timp ce fugeau din Vietnam cu o barcă, proza lui Nguyen este o mărturie captivantă a viselor și a greutăților greu de închipuit prin care trec acești oameni.

"Refugiații a venit la țanc. Personajele din această carte nu sunt, contrar opiniilor lui Trump, o masă amorfă și amenințătoare. Ele sunt ființe umane complicate și merită atenția și înțelegerea noastră.  În clipa de față, a privi fără ocolișuri și empatic la rănile provocate de dislocare, a depune mărturie pentru rănile din trecut și vulnerabilitățile din prezent de care vorbesc aceste răni reprezintă un act politic în sine. La fel este și dedicația lui Nguyen: Pentru toți refugiații, de pretutindeni." Boston Globe

"Aceste povestiri despre refugiații vietnamezi se lasă ca o vrajă asupra ta. O colecție superbă. Proza subtilă și atentă și stilul narativ direct se potrivesc de minune cu viețile discrete ale oamenilor pe care le explorează. Cu volumul dat la minimum, ne aplecăm urechea mai aproape ca să ascultăm dincolo de ce spun refugiații și să întrăm în pielea lor." New York Times Book Review

"Viet Thanh Nguyen este unul dintre cei mai mari cronicari ai dezrădăcinării." Joyce Carol Oates, New Yorker

Bestseller The Toronto Star, The Globe & Mail și CBC Books

"Un Doctor Jivago al Iranului." – Margaret Atwood

În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri.
Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei.
În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.

„Aria este o odisee feministă, despre o fată în vremuri complicate, la izbucnirea revoluției din Iran. Un roman istoric echilibrat și dramatic, cu rezonanță în prezent." – John Irving

„Copleșitor, cinematografic și, ah, cât de captivant!" – Sunday Telegraph

„Te lasă cu inima grea și, totodată, plină de speranță." – Sunday Times

„Explorează întunecimile și speranța într-un oraș aflat în pragul revoluției… Un debut impresionant, care nu va putea fi uitat ușor." - Observer

Nazanine Hozar s-a născut la Teheran și a părăsit Iranul la vârsta de opt ani. În prezent, locuiește în Canada, în British Columbia. Lucrările ei de ficțiune și nonficțiune au fost publicate în Vancouver Observer și în revista Prairie Fire. Are un masterat în scriere creativă la Universitatea British Columbia și lucrează deja la al doilea roman.

Daniel Martin, eroul ce dă numele romanului lui John Fowles, este un dramaturg britanic devenit scenarist la Hollywood, care în urma acestei metamorfoze ajunge să se îndoiască de propriile valori şi principii. Revenit în Anglia pentru a-şi vizita un prieten bolnav, Daniel Martin se confruntă cu trecutul său îngropat, redescoperindu-şi adevărata identitate. Secrete de familie, întrebări rămase fără răspuns, fuga de responsabilitate şi de povara realităţii, dar şi evoluţia Angliei postbelice, dispariţia unei societăţi şi relaţiile dintre fapt şi ficţiune formează substanţa unui roman ce rămîne una dintre realizările remarcabile ale lui Fowles.

„Daniel Martin reactualizează toate virtuţile romanului proteic: naraţiunea incitantă, culoarea, dramatismul, pasiunea, simţul peisajului şi, mai presus de orice, dimen-siunea socială. Fowles a construit nu numai un roman de mare anvergură, ci şi unul copleşitor din punct de vedere emoţional şi intelectual, o poveste complexă şi vie.” (Newsday)

Autoarea bestsellerului Legămintele

Să spui mulţumesc. Să primeşti recunoştinţa celuilalt. Pare foarte simplu. „Însă, uneori, este foarte complicat”, ne asigură scriitoarea Delphine de Vigan, ea însăşi protagonista unei drame asemănătoare celei din roman, mama ei fiind internată într-o instituţie de boli mintale. Recunoştinţă urmăreşte destinele a trei personaje: Michka, o bătrînă doamnă odinioară sclipitoare, reporter şi corector la reviste de prestigiu, căreia bătrîneţea îi răpeşte încet-încet independenţa şi limbajul, silind-o să se interneze într-un cămin de bătrîni; Marie, tînăra care a fost crescută de Michka, pentru că mama ei a eşuat lamentabil, şi care, dintr-odată, vede că nu mai are timp să-şi exprime recunoştinţa; şi Jérôme, tînărul ortofonist de la căminul de bătrîni, care-şi face meseria cu dăruire şi compasiune, fiind absorbit în valsul acesta al recunoştinţelor. Ceea ce-i leagă sînt amintirile din copilărie şi acel „mulţumesc” pe care n-au mai apucat să-l spună, trecutul care se întoarce şi le determină viaţa de mai tîrziu. Îi urmărim rînd pe rînd, descoperindu-le secretele şi rănile vii, necicatrizate. Pe fundalul dramatic al pierderii implacabile, autoarea proiectează un fascinant joc al cuvintelor: Michka, afazică, îşi pierde cuvintele şi inventează altele noi, răvăşind şi orientînd vorbirea în direcţii neaşteptate, adesea amuzante, dar mai cu seamă înduioşătoare.

„Delphine de Vigan îi priveşte cu o imensă empatie pe cei foarte în vîrstă, atunci cînd viaţa devine o flacără firavă, care se poate stinge în orice clipă. […] Locuit de tăceri copleşitoare, acest roman luminos, scris într-un stil simplu şi tandru la fel ca personajele sale, ne aminteşte că există atît de multă recunoştinţă, încît avem nevoie de ani buni înainte s-o putem exprima.” (La Croix)

„Într-o lume în care discursul urii se dezlănţuie pe ecranele noastre, romanul lui Delphine de Vigan pare să aibă asupra Franţei efectul unui balsam.” (Le Devoir)

„Ne-am putea imagina o relaţie apropiată între loialitate şi recunoştinţă – să fii conştient de ce datorezi cuiva, să-i fii recunoscător, nu e acesta punctul de plecare al loialităţii? La un an după ce a consacrat un roman primului concept, Delphine de Vigan, care pare hotărîtă să dedice un ciclu de texte scurte legăturilor ce unesc oamenii, trece la al doilea, scoţînd la iveală o carte foarte diferită.” (Le Monde)

Într-o dimineață însorită în timp ce se plimba prin Parcul Steglitz din Berlin, Franz Kafka a întâlnit o fetiță care plângea. Fără să știe de ce, plânsul ei l-a durut atât de tare, încât trebuia să afle de ce. O chema Elsi și își pierduse păpușa, pe draga ei Brigida. „Dar păpușa ta nu s-a pierdut, a plecat într-o călătorie și ți-a trimis o scrisoare. O, cum am uitat! Desigur, ți-o aduc mâine. Eu sunt poștașul păpușilor”. Și, timp de trei săptămâni, Franz Kafka i-a scris lui Elsi, în fiecare zi, câte o scrisoare.

– O, ce adorabilă!

Înfometată şi demnă de milă, o pisicuţă murdară este salvată din cartierele sărăcăcioase din New Delhi şi are şansa unei vieţi pe care nu şi-o imaginase vreodată. Într-un sanctuar frumos care dă spre munţii Himalaya acoperiţi de zăpadă, ea îşi începe noua existenţă ca pisică a lui Dalai Lama.

Autoarea bestsellerului Istoria albinelor

Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu

Traduse în peste cincizeci de țări, cărțile scriitoarei norvegiene Maja Lunde s-au vândut în peste trei milioane de exemplare. În 2020 a primit două prestigioase premii, Peer Gynt-prisen și Bjørnsonprisen. Asemenea bestsellerului internațional Istoria albinelor, al doilea său roman, Istoria apelor, este hipnotic, emoționant, inspirator și se concentrează  asupra puterii naturii și a spiritului uman.

În fiordurile înghețate ale Norvegiei de azi, a căror frumusețe sălbatică este mutilată de lăcomia omului, sau în Europa viitorului, deșertificată, devastată de războaiele purtate pentru cea mai prețioasă resursă a vieții, apa este cea care hotărăște destine și reconfigurează harta lumii.

„Istoria apelor, un nou bestseller! Consistent și impresionant. Primul ei roman, Istoria albinelor, a cucerit lumea. Iar acum, Maja Lunde a reușit aceeași performanță.“ —  Dagens Næringsliv

„În acest roman sensibil  și plin de suspans se intersectează două povești despre impactul schimbărilor climatice. Ambele, construite cu mare atenție la detalii, sunt tulburătoare, iar Maja Lunde le unește treptat și subtil, cu un mare impact emoțional.“—  Kirkus Reviews 

„Un roman captivant, impecabil construit, și totodată un avertisment cât se poate de serios. Va genera dezbateri, dar nu prin enunțarea unei teze, ci prin influența pe care o are o carte excelentă. Printre rânduri, citim întrebările: Ce se va întâmpla? Ce putem face? Ce este cu adevărat important în viața noastră?“ — Klassekampen

„Pe plan internațional, Maja Lunde este una dintre cele mai valoroase și interesante voci literare norvegiene. În câțiva ani, cărțile sale au fost publicate în zeci de limbi, iar ea a devenit un susținător important al cauzei climatului.“ — Juriul Premiului Peer Gynt

„Pentru Maja Lunde, asemenea poetului laureat Nobel Bjørnstjerne Bjørnson, demnitatea umană și drepturile sunt importante. Cărțile sale reușesc să pledeze pentru aceste cauze într-un fel strălucit care rezonează cu cititori din întreaga lume.“— Academia Bjørnstjerne Bjørnson

2017. Signe a crescut în Norvegia, într-un peisaj sălbatic, cu cascade, râuri învolburate, ghețari milenari și fiorduri adânci. Toată viața a luptat împotriva acelora care încercau să supună forțele naturii, secătuindu-i resursele. A luptat cu atâta înverșunare, încât a renunțat la marea ei dragoste, Magnus, când acesta a trădat principiile pe care credea că le împărtășesc. Iar acum, în toamna vieții, Signe pornește cu velierul ei, Albastru, într-o călătorie plină de primejdii  până la Bordeaux și apoi pe Canal de Garonne, ca să îl sfideze încă o dată pe Magnus. Navigând printre amintiri dureroase, Signe nu știe că, de fapt, Magnus o așteaptă.

2041. David străbate Franța, spre nord, împreună cu fiica sa, Lou. Drumul lor, presărat cu popasuri în taberele de refugiați, este o nesfârșită căutare, într-o Europă aridă, pustiită de război și depopulată. Un incendiu i-a despărțit de ființele cele mai dragi, Anna și August, iar tatăl și fiica au fost nevoiți să-și părăsească orașul mistuit de flăcări. Într-o tabără nu departe de Bordeaux, unde proviziile de apă și resursele de umanitate se împuținează pe zi ce trece, în albia secată a unui canal care străbate un sat-fantomă, un velier îi așteaptă.

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărți s-au vândut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 până în prezent i-au apărut  peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional, tradus în peste treizeci și cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) și Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Istoria apelor (Blå, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandlerprisen, a devenit, la rândul lui, bestseller internațional și e deja tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Przewalskis hest (Calul lui Przewalski), se bucură de același success. În 2020, Lunde a fost recompensată cu Peer Gynt-prisen și Bjørnsonprisen.

Traducere și note de Justina Bandol

Roman distins cu premiul Iasnaia Poliana 2019 – Alegerea cititorilor

Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov, ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo... Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.

Al 27-lea oraş este un roman deosebit de puternic, ambiţios şi bine conceput. Cu o luciditate adeseori impregnată de cinism, Franzen descrie, într-o manieră ce îmbină realismul şi fantezia, evoluţia – sau, mai degrabă, involuţia – oraşului său natal, St. Louis, devenit miza unor jocuri de putere pe cât de complexe, pe atît de periculoase.

„Al 27-lea oraş ar trebui descris nu ca un roman de debut, ci mai degrabă ca un adevărat tur de forţă, o imagine detaliată şi nemiloasă a societăţii americane din anii ’80.” (The Seattle Times)

„O poveste despre ambiție, putere, corupţie, politică şi apatie în America zilelor noastre.” (People)

„Un roman neliniştitor şi vizionar, pe care nu-l poţi nici ignora, nici uita.” (The Washington Post)

Acum: Aflat în pragul căsătoriei, Charlie Lewis, în vârstă de treizeci și opt de ani, primește invitația la un eveniment care îl va reconecta cu un trecut aproape uitat.

Atunci: Charlie Lewis, șaisprezece ani, este genul de băiat pe care nu ți-l mai amintești din fotografia de absolvire. La examene, nu reușește să ia note de trecere. Acasă, are grijă de tatăl său deprimat – când, cu siguranță, ar trebui să fie invers. Dar în viața lui apare Fran Fisher și totul ia o întorsătură neașteptată. Pentru a-și petrece timpul cu Fran, Charlie trebuie să-și asume o provocare ce pare să-i depășească total posibilitățile: să se integreze într-un nou grup de prieteni, să se familiarizeze cu teatrul lui Shakespeare și să devină actor.

Tulburătoare, amuzantă, fermecătoare, devastatoare, Dulce tristețe este o tragicomedie despre drumul plin de obstacole către maturitate, o poveste încântătoare și plină de haz despre emoția primei iubiri și despre cum o singură vară poate schimba pentru totdeauna o viață.

„Un frumos omagiu adus iubirii juvenile, Dulce tristețe este o carte în care autorul face ceea ce știe cel mai bine, introducând cititorul în profunzimea unui peisaj nostalgic și relatând o poveste de dragoste ce reușește să emoționeze fără a face uz de sentimentalism, bazându-se pe abilitatea compozițională, pe inteligență și, cel mai important, pe umor.” Guardian

„Autorul romanelor O zi și Noi nu a scris niciodată cu atâta perspicacitate și tandrețe cum a făcut-o în această poveste dulce-amară [...] în care surprinde perfect amețitoarele culmi și abisuri ale primei iubiri.“ Daily Express

„Caracterizată de o observație pătrunzătoare, de un umor debordant, dar și de o tristețe dureroasă, aceasta este cea mai bună carte a lui David Nicholls.“ Daily Mirror

Oglinda turcească îl poartă pe cititor într-o călătorie aventuroasă în Ungaria secolului al XVI-lea, când țara se afla sub suzeranitatea impusă de Imperiul Otoman în timpul sultanului Soliman Magnificul. Acțiunea se desfășoară la granița instabilă a celor două mari puteri, o cavalcadă plină de culoare a calendarelor, sistemelor de taxe, limbilor, scrierilor secrete, împăraților și puternicilor sultani, nobililor maghiari și bey-lor otomani, iar din când în când, a îngerilor și djinnilor ori a mașinilor de zbor deosebite.

În roman vedem povestea orașului Pécs care face loc treptat lumii din Cele O mie și Una de Nopți, unde cămile se plimbă în voie pe străzi, caisele și curmalele se găsesc din abudență în copaci, hoții jefuiesc la drumul mare și sunt construite prima baie și prima moschee turcească.