Moderni & contemporani

În Ghetoul interior, Santiago H. Amigorena îndrăznește să-și arunce personajul, pe Vicente Rosenberg, în vârtejul unei introspecții dureroase, violente pe alocuri, în căutarea unei justificări pentru ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea: oroarea supremă a secolului XX, Holocaustul.

Oscilând între normalitate și depresie adâncă, strivit între două lumi, cea interioară și cea exterioară, cea a vinovăției și cea a inocenței, între Bătrânul Continent și Lumea Nouă, eroul se refugiază într-o tăcere aparent fără întoarcere. Efortul de raționalizare îl conduce la chestionarea propriei identități, astfel că, obosit să fie polonez, Vicente se detestă pentru a fi visat să devină german și ajunge să-și urască identitatea evreiască. Numai iubirea, celălalt mare mister, reversul fecund al violenței și barbariei sterile, îl poate elibera de el însuși.

Cartea, cu puternice tușe autobiografice, se citește dintr-o răsuflare. Forța evocativă a autorului, stilul său direct, ce nu ocultează însă reflecția asupra condiției umane, captivează încă de la primul paragraf. Dincolo de lectură, cititorului i se propune o experiență formatoare și transformatoare.

„Santiago H. Amigorena dezvăluie în Ghetoul interior o dramă familială cumplită, așterne cuvinte simple și noi peste traumatismul colectiv, leagă intimul de universal. Este o carte bulversantă, trebuie s-o spunem... și s-o citim!“ Héléna Villovitch, Elle

„Santiago H. Amigorena își dezleagă astăzi bunicul de jurământul de tăcere și ne îngăduie să auzim vocea, atât de disperată și de demnă, a străbunicii sale. Mai mult, le reunește în această carte cu accente de kadiș, pe care le-o încredințează copiilor săi astfel încât aceștia să știe de unde vin și cu cine seamănă.“ Jérôme Garcin, L’Obs

Roman recompensat cu Man Booker Prize 2018, National Book Critics, Circle Award și Orwell Prize

Un roman cu impact remarcabil încă de la apariţie, Lăptarul impresionează atît prin dimensiunea personală, subiectivă, cît şi prin deschiderea istorică şi originalitatea radicală a vocii care îşi spune povestea. Naratoarea este o tînără ce se străduieşte să trăiască o viaţă normală într-o epocă tulbure şi într-o comunitate închisă şi temătoare. La un moment dat se vede asaltată de insistenţele unui bărbat mai în vîrstă, numit „lăptarul”, unul dintre liderii grupărilor paramilitare ce luptau pentru desprinderea Irlandei de Nord de Marea Britanie. Scris din perspectiva unei femei care şi-a trăit adolescenţa în perioada conflictului dintre comunitatea separatistă catolică şi cea protestantă, „loialistă”, susţinută de autorităţile britanice, Lăptarul oferă o imagine tulburătoare a unei societăţi frămîntate. Aici conflictele naţionaliste şi religioase, teama, moartea şi conformismul constituie normalitatea, iar libertatea e mereu o aparenţă. Umorul şi ironia ce se simt în vocea naratoarei conferă un farmec suplimentar unei poveşti în care viaţa cotidiană este marcată de absurdul interdicţiilor, regulilor şi spaimelor.

„Această carte debordează de energie, de mici răbufniri de bunătate şi de un soi de bucurie tinerească... Senzaţia ce te învăluie cînd te laşi înghiţit cu totul de vocea ei îţi aminteşte inevitabil că una dintre emoţiile cele mai complexe şi mai greu de inserat într-o carte sumbră este bucuria. Prin ea, Lăptarul reprezintă un triumf al puterii de a rezista.” (The Boston Globe)

„Vocea naratoarei este fascinantă, amuzantă, pătrunzătoare... Asemenea tuturor cărţilor mari, şi Lăptarul îşi inventează propriul context, devine propriul univers.” (The Irish Times)

„Lăptarul clocoteşte de umor negru şi furie adolescentină la adresa lumii adulte şi a brutalelor ei absurdităţi... Avînd ca subiect traiul supus feluritelor forme de control totalitar – politic, de gen, sectar, comunitar –, acest roman etalează un sarcasm fermecător.” (The New Yorker)

După ce Primul Război Mondial i-a răpit fratele şi logodnicul, Violet Speedwell a devenit o „femeie de prisos”, fără şansa de a avea familie. La 38 de ani, lucrează ca dactilografă pentru o companie de asigurări. Dorinţa de independenţă o îndeamnă să se mute la Winchester, la mică distanţă de mama ei (o femeie înrăită de doliu). Într-o zi în care vizitează maiestuoasa catedrală din oraş, nimereşte la o slujbă unde se sfinţesc pernele de rugăciune cusute de Grupul de brodeze al Catedralei. Aici, Violet se împrieteneşte cu exuberanta Gilda, lucru care-i va pune la încercare curajul cînd aceasta îşi va declara public dragostea pentru Dorothy, una dintre cele mai talentate brodeze. Însă şi ea are propriile secrete: e atrasă de Arthur, un clopotar însurat. Cînd forţe exterioare îi ameninţă greu cîştigata independenţă şi la orizont se iveşte perspectiva unui nou război, Violet trebuie să lupte din toate puterile să prindă rădăcini într-un loc neprielnic femeilor de prisos.

„Delicateţea cu care Tracy Chevalier tratează povestea de dragoste a lui Violet e fără cusur... Un singur fir e un roman fascinant despre cum poţi crea ceva durabil începînd cu o mică împunsătură de ac.” (NPR)

„Romanciera a descris cu măiestrie inegalabilă soarta unei întregi generaţii de femei la care ne gîndim rareori: mamele, surorile, soţiile şi logodnicele bărbaţilor căzuţi în Primul Război Mondial, a căror datorie era să păstreze memoria celor pierduţi, dar nu uitaţi.” (Associated Press)

„O poveste plină de viaţă despre calea spre acceptare şi fericire – începînd, ca toate călătoriile, cu un mic pas curajos.” (People)

„În vremuri potrivnice, Tracy Chevalier ne oferă un moment de respiro binevenit... cu maniere şi scene ce stîrnesc chicoteli molipsitoare de care Jane Austen ar fi mîndră.” (USA Today)

Tom Perrotta este autorul bestsellerului internaţional Mici copii şi scenaristul filmului omonim, nominalizat la Premiul Oscar.

Serialul „Doamna Fletcher” (sezonul 1), adaptarea romanului omonim semnat de Tom Perrota, este difuzat din data de 27 octombrie 2019 de HBO. Mai multe detalii, aici.

Eve Fletcher, o femeie de vîrsta a doua, atrăgătoare şi divorţată, îl conduce la facultate pe unicul ei fiu. Rămasă singură într-o casă mare şi pustie, se hotărăşte să facă nişte schimbări esenţiale în viaţa ei. Mai întîi se înscrie la un curs de „Gen şi societate” de la un colegiu comunitar şi descoperă că profesoara ei, dr. Fairchild, fusese în tinereţe bărbat. Apoi un mesaj cu tentă obscenă primit pe telefon o obsedează îndeajuns de mult pentru a-şi pune întrebări despre viaţa ei sexuală deplorabilă şi pentru a începe o explorare a propriului erotism. Nici nu trebuie să caute prea mult: e atrasă de o subalternă mai tînără, e curtată de un adolescent de vîrsta fiului ei, iar noaptea vizitează, cu o fascinaţie morbidă, un site pornografic dedicat aşa-numitelor MILF. Între timp fiul ei, Brendan, rupt de mediul său familiar, are probleme de adaptare la facultate, unde descoperă o realitate un pic diferită de cea pe care şi-o imaginase. În Doamna Fletcher, Tom Perrotta propune o meditaţie asupra obsesiilor, aspiraţiilor, spaimelor şi incertitudinilor oamenilor obişnuiţi. Identităţile sexuale, relaţiile complicate dintre generaţii şi transformările provocate de noile tehnologii şi ideologii sunt tratate cu un umor sănătos şi o ironie subtilă, făcînd din roman o oglindă a Americii contemporane.

„Doamna Fletcher este, probabil, cel mai simpatic şi mai cuceritor roman despre dependenţa de pornografie şi despre problemele stresante ale consimţămîntului sexual pe care l-aţi citit vreodată.” (The New York Times Book Review)

„Un roman ironic şi empatic despre ramificaţiile pornografiei ce se strecoară cu lejeritate, fără isterie sau imputări, în cultura mare. Tom Perrotta se pricepe foarte bine să prezinte diversele ciudăţenii şi obsesii ce ţin de comportamentul uman.” (The Atlantic)

„Există în Doamna Fletcher mai multă melancolie decît în cărţile anterioare ale lui Tom Perrotta. Sexul şi pornografia slujesc adesea drept stenograme pentru singurătatea personajelor şi pentru căutarea respectului de sine.” (The New York Times)

Women’s Prize for Fiction 2018

Isma este în sfîrşit liberă. După ce i-a crescut pe fraţii ei mai mici – gemenii Aneeka şi Parvaiz – de la moartea părinţilor, obţine o viză de studii care-i îngăduie să-şi împlinească visul de a-şi pregăti doctoratul în America. Isma pleacă la Amherst College, însă îşi face griji pentru Aneeka, sora ei frumoasă şi încăpăţînată, care a rămas în Londra, şi pentru Parvaiz, care dispare, călcînd pe urmele tatălui său jihadist. Bîntuit de trecutul tatălui, după ce află că acesta a fost torturat de americani la Bagram, Parvaiz se înrolează în ISIS şi fuge în Siria. La scurt timp, în viaţa surorilor se iveşte Eamonn, fiul unui important politician britanic. Să fie acesta o şansă la fericire? Un mijloc de a-l salva pe Parvaiz? Brusc, destinele a două familii se împletesc în acest roman care ne provoacă să ne întrebăm: ce sacrificii sîntem dispuşi să facem în numele iubirii?

„Romanul Kamilei Shamsie, nominalizat la Man Booker Prize în 2017, este o adaptare îndrăzneaţă a Antigonei lui Sofocle. Focul din casă păstrează temele tragediei antice: nesupunere civică, fidelitate şi lege. O poveste ingenioasă şi explozivă, în care tensiunea atinge cote maxime şi care se încheie cu una dintre cele mai memorabile scene din romanele acestui secol.” (The New York Times)

„Un roman bulversant, plin de răsturnări de situaţie.” (The Washington Post)

„Toate romanele Kamilei Shamsie sînt absolut impresionante şi abordează probleme morale complexe, oferind genul de lectură plină de satisfacţii la care speră cei mai mulţi dintre noi cînd aleg un roman.” (San Francisco Chronicle)

Aceasta antologie isi propune sa fie cea mai reprezentativa dovada a
imbinarii dintre jurnalism si literatura care a marcat intreaga cariera
de reporter a lui Gabriel Garcia Marquez. Pe parcursul mai multor
decenii, aceasta calatorie prin cincizeci de texte arata cum
jurnalismul, "cea mai frumoasa profesie din lume'', constituie centrul
activitatii castigatorului columbian al Premiului Nobel pentru
literatura.

"Mai presus de orice, sunt jurnalist. Toata viata am fost jurnalist.
Cartile mele sunt carti de jurnalist, chiar daca nu se prea vede".
Gabriel Garcia Marquez

Atunci când Jimmie Darling este admis la spitalul psihiatric
Beckomberga din afara orașului Stockholm, fiica lui – Jackie – începe
să petreacă tot mai mult timp acolo. În vreme ce mama acesteia își
petrece vacanță la Marea Neagră, spitalul devine întreaga ei lume.
Medicul responsabil este Edvard Winterson. Acesta insistă asupra
faptului că nu există motive pentru a nu îi lua la plimbare pe
pacienții săi, în afara spitalului, pentru a petrece o noapte prin
oraș: „o noapte în afara zidurilor spitalului vă va face om din nou"
este deviza lui. La spital, Jackie o întâlnește, de asemenea, pe Inger
Vogel, o „asistentă angelică în saboți", care pare să locuiască într-o
zonă crepusculară între ordine și devastare, și pe Vogel – un pacient
care îi ispitește atât pe Jimmie, cât și pe doctorul Winterson, cu
mărgelele ei, cu arcul și cu obsesiile despre libertate și moarte.
În romanul Sarei Stridsberg, acest spital psihiatric, cu poveștile și
misterele sale, amplasat într-un parc minunat, aproape de un lac, va
căpăta dimensiuni aproape mitice și roluri extrem de antagonice – acela
de înger răzbunător, dar și pe cel de mântuitor al sufletelor
pierdute...

O carte extrem de controversată încă de la apariţie şi ultima scrisă de Nabokov în limba maternă, Darul (1938) este o odă adusă literaturii ruse, evocînd operele lui Puşkin, Gogol, Blok, Nekrasov şi ale multor altora, de-a lungul unei naraţiuni în al cărei miez se ascunde şi o poveste de dragoste: povestea contelui Feodor Godunov-Cerdînţev, un tînăr poet emigrant, care locuieşte la Berlin şi visează să scrie cîndva o carte extraordinară intitulată Darul. Acesta începe prin a publica un volum de poezii şi strînge material pentru o fermecătoare carte ce ar fi urmat să descrie călătoriile tatălui său – un lepidopterist pasionat care dispare misterios în perioada revoluţiei ruse – în Asia Centrală. Îndrăgostindu-se de Zina Mertz, care îl îndeamnă: „Scrie ceva uriaş, să le tai tuturor răsuflarea”, pune în cele din urmă pe hîrtie o biografie a lui Nikolai Cernîşevski, o îndrăzneaţă carte construită circular, închisă cu agrafa unui sonet.

„Prin ambiguităţile, poezia, jocurile de cuvinte şi originalitatea lui structurală, Darul este o hartă pentru restul operei lui Nabokov. Titlul romanului este şi numele unui volum despre un tînăr scriitor emigrant, şi al cărţii pe care acesta vrea s-o scrie, dar şi o metaforă a literaturii ruse, cel mai mare dintre darurile făcute de Rusia lumii.” (Boston Review)

„Darul este, tematic şi stilistic, cea mai fecundă dintre cărţile de tinereţe ale lui Nabokov. Luînd drept temă principală exilul autorului din Rusia, aproape că respinge autocompătimirea şi autoglorificarea ce înconjoară de obicei această experienţă. Descrie, rezumă şi repudiază destul de rece scrisul într-o limbă moartă pentru un public pe moarte. Aşadar, este o carte «literară» la modul extrem de conştient, în care se face cronica, aproape clinică, a morţii unui mare romancier rus.” (The New York Review of Books)

„Era darul lui Nabokov să aducă raiul oriunde se oprea.” (John Updike)

Cel de-al treilea roman al lui Nabokov, Apărarea Lujin este povestea unei nebunii înfiorătoare. Singuratic şi recluziv în copilărie, Lujin este o enigmă pentru părinţi şi o victimă a semenilor. Ca să scape de angoasa cotidiană, ajunge să se refugieze în jocul de şah, pe care-l stăpîneşte cu virtuozitate; şahul devine însă o obsesie care înlocuieşte încet-încet o realitate şi aşa fragmentată.

„Apărarea... nu e o reprezentare a unui conflict între artă şi viaţă. Şahul este un joc ce-şi explorează la infinit doar propriile posibilităţi, pe cînd o adevărată operă de artă îşi explorează mediul pentru a-i găsi limitele în reprezentarea realităţii. Apărarea Lujin este un astfel de exemplu de operă împlinită.” (Leona Toker) 

„Iată un roman uluitor, cu un personaj de o genialitate înspăimîntătoare şi cu o poveste cum numai Nabokov poate scoate din mînecă: diabolic, scînteietor, mai original nici că se poate…” (Newsweek)

„Nabokov scrie proză chiar aşa cum ar trebui scrisă: ea trebuie să aducă extaz.” (John Updike)

O carte – eveniment, pe care-o recomanda insusi Jeffrey Eugenides, autorul bestsellerurilor: Middlesex si Sinuciderea fecioarelor: „Aris Fioretos, in romanul sau noir despre Berlinul anului 1928, ne serveste un cocteil ametitor in care amesteca parti egale de policier, farsa istorica, sex si literatura de cea mai buna calitate.”
„Un soi de «psychological thriller» plasat in timpul Republicii de la Weimar, o incursiune temerara, cu mijloace literare rafinate, in lumea «minoritatilor erotice», a caror drama si solitudine penduleaza obscur intre feminitate si masculinitate.“ (Norman Manea)
Actiunea romanului se petrece la Berlin, in torida vara a anului 1928. Sascha Knisch, un barbat cu obiceiuri sexuale aparte, lucreaza ca operator la cinematograful „Apollo”. Intr-o seara o reintilneste pe enigmatica Dora Wilms, cu care are o aventura secreta. O saptamina mai tirziu, cind politia descopera trupul neinsufletit al Dorei, Knisch este acuzat de crima. Incercind sa-si dovedeasca nevinovatia, personajul da de urma unei conspiratii stiintifice si se trezeste implicat intr-o poveste in care nimic nu este ce pare a fi. Cum poate dovedi ceva ce, aparent, nu s-a intimplat niciodata? Ce se petrece de fapt la Fundatia pentru Cercetari Sexologice? Si de ce este important sa ai testicule? Romanul reuseste sa reconstruiasca atmosfera unei epoci de criza, cu o gratie si un nerv narativ ce amintesc de Vladimir Nabokov, combinind in mod ingenios si rafinat istoria si fictiunea si intretesind totodata in urzeala complicata a naratiunii un tratat subtil de politica identitara.
„Fioretos este, fara indoiala, unul dintre cei mai talentati scriitori ai Europei.” (The New Yorker)

Traducere și note de Raluca Nicolae

Un băiețel care se naște cu buzele lipite, un elefant condamnat să trăiască pe terasa unui centru comercial, o fetiță dispărută în spațiul dintre două clădiri, un șofer de autobuz maestru în arta patiseriei și a șahului și o misterioasă păpușă-automat fac din Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica un roman al instantaneelor pline de lirism, stranietate și miracol. Yōko Ogawa continuă explorarea relației dintre maestru și discipolul-copil din Profesorul și menajera într-o simfonie a pasiunii împărtășite, dar și a sensibilității devoratoare.

Singuratic și rezervat, un puști de șapte ani întâlnește din întâmplare un fost șofer obez, locatar al unui autobuz uimitor. Pasionat de șah, după ale cărui reguli se ghidează ca și cum ar fi o religie, acesta îi va descoperi talentul neobișnuit, transformându-l în urmașul său spiritual. Băiatul este deopotrivă fascinat de un elefant dus cândva pe acoperișul unui mare magazin și de o fetiță prizonieră în firida întunecoasă dintre două case din cartierul său. Când Maestrul moare și trupul lui rămâne captiv în autobuz, micul șahist are convingerea că a descoperit sentința fatidică a oricărei existențe: „Să crești e o dramă“.

Într-un avion, o femeie ascultă povestea vieții străinului aflat pe scaunul de lângă ea. Acesta îi istorisește lucruri legate de munca și căsnicia sa, îi relatează noaptea înfricoșătoare pe care tocmai a petrecut-o îngropând câinele familiei.

Femeia este Faye, o scriitoare aflată în drum spre Europa pentru a promova cartea pe care tocmai a publicat-o. Odată ajunsă la destinație, conversațiile pe care le poartă cu oamenii pe care îi întâlnește – despre artă și politică, despre familie și dragoste, despre tristețe și bucurie, despre dreptate și nedreptate – includ cele mai profunde întrebări pe care și le pun ființele umane. Aceste conversații, ultima dintre ele cu fiul ei, conduc la un punct culminant dramatic și impresionant.

Excelență, ultima parte a trilogiei care mai cuprinde volumele Schiță și Tranziție, este un roman de o forță copleșitoare, una dintre marile realizări ale prozei contemporane.

„Odată cu lansarea volumului Excelență, aceste trei romane pot fi acum apreciate – și vor fi cu siguranță – ca făcând parte din capodoperele literare ale vremii noastre.“ Washington Post

„Cutremurătoare într-un mod discret și uluitoare din punct de vedere intelectual... Scriitura lui Cusk este cristalină și precisă... Aceste romane sunt printre cele mai importante scrise în acest secol.“ The Globe and Mail

„Un final triumfător pentru o trilogie ambițioasă și neconvențională consolidează poziția lui Cusk ca unul dintre cei mai originali scriitori de ficțiune din zilele noastre.“ Toronto Star

„Excelență atinge un fel de perfecțiune formală. Rareori un singur cuvânt al prozei sale excepționale pare nelalocul lui... Cusk a triumfat în finalizarea acestei trilogii magistrale.“ Slate

Paul Hansen execută o pedeapsă de doi ani într-o închisoare din Montréal, unde împarte o celulă cu Patrick Horton, un Hell’s Angel încarcerat pentru crimă.

Înapoi în timp: Hansen este superintendent la L’Excelsior, un imobil în care își desfășoară talentele de portar, infirmier, grădinar, factotum și – mai mult decât atât – confesor și consolator al celor aflați în suferință. Când nu este ocupat să-i ajute pe rezidenții din L'Excelsior sau să întrețină clădirea, se alătură Winonei, partenera sa care, la manșa avionului ei, îl poartă în înaltul cerului, deasupra norilor. Dar în curând totul se schimbă. Un nou administrator este ales la L’Excelsior, iar conflictele încep să apară. Și inevitabilul se întâmplă.

O biserică invadată de nisipuri, o mină de azbest, meandrele unui fluviu de culoare argintie, valurile sonore ale unei orgi alcătuiesc diferitele peisaje în care are loc acest roman.

Fiecare cu povestea lui este una dintre cele mai frumoase cărți ale lui Jean-Paul Dubois. Descoperim un scriitor animat de simțul acut al fraternității și de un sentiment de revoltă la adresa oricăror forme de nedreptate.

„Fiecare cu povestea lui este un roman melancolic și luminos. Toate elementele care dezvăluie viziunea asupra lumii a lui Jean-Paul Dubois se regăsesc în carte: familia, orașul Toulouse, Canada, natura, melancolia, zeflemeaua și umorul său irezistibil.“ Le Figaro

„Dubois are umanitatea adânc înrădăcinată în suflet, dar nu-și face nici o iluzie. [...] Tocmai de aceea cocktailul său de umor, inteligență și emoție, servit cu o eleganță fals dezinvoltă, este încă o dată atât de reușit.“ BibliObs

„Cel mai nou roman al lui Jean-Paul Dubois, plin de o tandră disperare, ne lasă o dulce impresie de farmec irezistibil.“ Culturebox

Naratoarea din Un an de odihnă și relaxare ar trebui să fie fericită, nu-i așa? E tânără, zveltă, drăguță, proaspăt absolventă a Universității Columbia, cu o slujbă lejeră la o galerie de artă nonconformistă, locuiește într-un apartament din Upper East Side din Manhattan, plătit, la fel ca restul nevoilor sale, din banii moșteniți. Dar există o gaură neagră și absurdă în inima ei, și nu doar din cauza pierderii părinților sau a felului în care iubitul ei de pe Wall Street o tratează ori a relației sadomasochiste cu cea mai bună prietenă a sa, Reva. Este anul 2000 într-un oraș bogat și plin de posibilități; ce-ar putea merge atât de anapoda?

Un an de odihnă și relaxare este un răspuns viguros la această întrebare. Povestind cum a petrecut eroina sa un an sub influența unei combinații cu adevărat nebunești de medicamente menite să o vindece de alienarea acestei lumi, Ottessa Moshfegh ne arată cât de rezonabilă, chiar necesară, poate fi alienarea. Deopotrivă tandru și amuzant, nemilos și plin de compasiune, romanul prezintă eforturile unei tinere de a se proteja de metehnele lumii, cufundându-se într-o lungă hibernare cu ajutorul uneia dintre cele mai nepricepute psihoterapeute din analele literaturii și a melanjului de medicamente pe care aceasta i le prescrie.

„Într-o proză precisă, seacă, lipsită de podoabe, care amintește de structura ritmică a lui Joan Didion și de candoarea lucidă a lui Mary Gaitskill, Moshfegh prezintă viața interioară fără noimă a unei eroine narcisiste, care în același timp se urăște pe sine și e ostentativă… Un an de odihnă și relaxare e o comedie neagră urbană convingătoare, o satiră pătrunzătoare, plămădită din pasaje de o sobrietate morbidă, ca un fel de amestec pervers dintre Totul despre sex și Recviem pentru un vis.“ Joyce Carol Oates, The New York Review of Books

„Un triumf straniu și înviorător... Moshfegh scrie cu o inteligență singulară și cu o claritate care, luată de una singură, ar fi mai mult decât îndeajuns. Însă forța cumulată a narațiunii ei este o adevărată revelație: tristă, amuzantă, uluitoare și de neuitat.“ Entertainment Weekly

20 februarie 1933. O zi banală de iarnă berlineză. Într-un salon luxos din reşedinţa preşedintelui Republicii are loc o întâlnire secretă între douăzeci şi patru de mari industriaşi germani şi oficiali nazişti de rang înalt veniţi să ceară sprijin financiar pentru Partidul Naţional-Socialist înaintea alegerilor. Satisfăcuţi de perspectivele care li se oferă, magnaţii îşi deschid larg pungile, gest care va avea consecinţe cumplite pentru întreaga lume. 12 martie 1938. Anexarea Austriei este în curs.

În acea zi menită să rămână în istorie, jurnalele de ştiri înfăţişează o armată motorizată în mişcare, o forţă teribilă, inexorabilă. În spatele propagandei lui Goebbels se desfăşoară însă un surogat de Blitzkrieg, căci panzerele se defectează unul după altul pe drum. Adevărata istorie a Anschlussului este departe de imaginea cunoscută.

Nu tăria de caracter sau hotărârea unui popor aduc victoria, ci o combinaţie între intimidare şi cacealma. Prin această relatare intensă şi captivantă, Éric Vuillard avertizează cu privire la pericolul orbirii voite şi aminteşte că, în ultimă instanţă, cel mai rău deznodământ nu este inevitabil.

În Ordinea de zi, laureatul Premiului Goncourt 2017 disecă modul în care o succesiune de mici laşităţi au deschis calea nazismului triumfător. Paris Match Ordinea de zi este o carte de o forţă uluitoare în simplitatea ei. Le Monde

Ordinea de zi este o carte sinistră, amuzantă şi inclasabilă, nici relatare istorică, nici roman – sau ambele în acelaşi timp. Pe scurt, Vuillard a inventat un gen. Ar trebui să i se dea un nume. L’Opinion

„Philip Roth nu are rival în alegerea detaliului de atmosferă a secolului XX din New Jersey. În Nemesis, el atrage atenţia prin fineţea rece a observaţiei, prin felul în care sînt descrise efectele remuşcării asupra psihicului, zădărnicia furiei îndreptate către Dumnezeu sau soartă şi înăbuşirea fără rost a frustrărilor.” (Library Journal)

„Nemesis este o revelaţie a prozei americane la fel de surprinzătoare precum descoperirea unei planete sau alinierea unei noi constelaţii. Dintre toate romanele scrise de Philip Roth, acesta este poate cel mai întunecat, una dintre cele mai provocatoare cărţi contemporane.” (Kirkus Reviews)

Eşafodul, unul dintre romanele cele mai apreciate ale lui Cinghiz Aitmatov, urmăreşte două destine întru cîtva asemănătoare: cel al lupoaicei Akbara, izgonită de invazia oamenilor din locurile unde vînează, şi cel al tînărului Avdeu Kallistratov, prigonit de semeni pentru convingerile sale religioase. Dat afară de la seminar din cauza noţiunii lui despre Dumnezeu pe care ceilalţi o consideră o erezie, Avdeu nu-şi pierde o clipă credinţa în puterea religiei de a-i face pe oameni mai buni şi încearcă neîncetat să-i reformeze pe cei din jur. Dar, de cîte ori vrea să-i aducă pe alţii pe calea cea dreaptă, fie că e vorba de o bandă de contrabandişti sau de o şleahtă de beţivi, sfîrşeşte bătut şi lumea ajunge să-l socotească un fel de „nebun întru Hristos”. Alături de paginile în care sînt descrise peisajele de o frumuseţe fără egal din Kîrgîzstan, ce trădează ataşamentul profund al scriitorului faţă de natura sălbatică şi de pămîntul natal, magistrală este viziunea halucinantă a polemicii dintre Hristos şi Pilat din Pont pe marginea primatului vieţii spirituale sau a dorinţei de putere, ce aminteşte de Maestrul şi Margareta lui Bulgakov.

În 4 ianuarie 1960, pe drumul de întoarcere la Paris dinspre casa din Lourmarin, maşina în care se afla Albert Camus se izbeşte de un platan, iar scriitorul moare pe loc. Pe scaunul din spate al automobilului este găsită o geantă cu un manuscris intitulat Primul om. Ultimul roman al scriitorului a rămas neterminat: o probă originală a geniului său, care permite cititorului să se apropie de personalitatea lui şi să-i savureze din plin scriitura, mai exaltată şi pasionantă aici decît în alte cărţi. Inspirat din propria viaţă şi din copilăria petrecută în Algeria, Camus îşi propunea, ambiţios, un roman în trei părţi: numai prima a fost scrisă, în vreme ce a doua este doar schiţată, iar ultima lipseşte cu totul. Scriitorul se întoarce, aici, spre lucrurile pe care le iubeşte cel mai mult: tatăl, mama, învăţătorul, străzile Algerului. Şi, din mijlocul sărăciei, al muncii din copilărie şi-al războiului, răzbate, totuşi, fericirea tinereţii.

„Citi pe mormînt data naşterii tatălui său, pe care des-coperi cu prilejul acela că n-o cunoştea. […] Brusc, îl izbi un gînd care-l zgudui aproape fizic. Avea patruzeci de ani. Omul înmormîntat sub lespedea aceea şi care fusese tatăl său era mai tînăr decît el. Şi valul de tandreţe şi de milă care-i umplu brusc inima nu era mişcarea sufletească ce-l poartă pe fiu spre amintirea tatălui dispărut, ci compasiunea emoţionată pe care un om matur o resimte în faţa copilului pe nedrept asasinat – ceva nu era aici în ordinea firească a lucrurilor şi, la drept vorbind, nu exista nici o ordine, ci doar nebunie şi haos acolo unde fiul era mai în vîrstă decît tatăl. Înşiruirea timpului însuşi se sfărîma în jurul lui, nemişcat între acele morminte pe care nu le mai vedea, iar anii încetau să se mai orînduiască urmînd acel mare fluviu care curge spre propriul capăt.” (Albert Camus)

Bradley Pearson, autorul a trei romane aclamate de critică, dar fără succes comercial, și-a părăsit în sfârșit slujba plictisitoare de inspector fiscal.

Bradley speră să se retragă la țară și să trăiască în liniște, dar prietenii și cunoștințele îi spulberă speranțele: sora sa, aflată în plină depresie, care a hotărât să vină să locuiască la el; fosta lui soție care speră să reînvie trecutul; fratele ei delincvent care vrea în permanență bani; prietenul și rivalul lui, Arnold Baffin, un autor de succes de ficțiune comercială.

Întâlnim în cartea lui Iris Murdoch scene de seducție, de sinucidere, de răpire, idile romantice, o crimă și chiar un proces. Bradley încearcă să le evite pe toate, dar nu reușește, acțiunea romanului conducând către un punct culminant violent care aruncă o lumină diferită asupra a întâmplărilor precedente.

Unul dintre cele mai bune romane ale lui Murdoch... oferă un neobișnuit amestec de plăceri: povești ingenioase, construcție elegantă, provocări la adresa miturilor și filosofiei. The New York Times

Există în acest roman pasiune, sex și violență suficient cât să satisfacă pe oricine. The New York Review of Books

Când Bee, fiica de cincisprezece ani a lui Bernadette, îi cere mamei ei să plece în excursia cu familia pe care i-a promis-o dacă obține rezultate bune la școală, aceasta din urmă începe să facă pregătiri frenetice pentru călătorie. Agorafobă și extenuată de viața în Seattle pe care nu și-a dorit-o niciodată, Bernadette este în pragul unei crize de nervi până când, într-o bună zi, dispare de acasă. Iar lui Bee nu-i rămâne decât să pună cap la cap e-mailuri, documente oficiale și scrisori pentru a dezvălui trecutul secret pe care Bernadette l-a ascuns timp de zeci de ani...

Unde ai dispărut, Bernadette? este un roman ingenios și antrenant despre o familie ai cărei membri ajung să se accepte așa cum sunt, și despre puterea iubirii unei fiice pentru mama ei nu tocmai perfectă.

Am devorat această carte cu o poftă sălbatică. Jonathan Franzen

La fel de inteligent și de strălucitor pe cât este de fermecător... Unde ai dispărut, Bernadette? își poartă cititorii într-o aventură a imaginației originală și emoționantă. Elle

Captivant și extrem de ingenios. Entertainment Weekly

„Lucruri transparente este poate cea mai bună carte din cîte s-au scris pînă acum despre facerea și desfacerea ficțiunii... Iar Nabokov este într-adevăr un connaisseur, un student insațiabil al gustului pe care îl au și al felului în care ajung să fie resimțite micile evenimente mentale, cineva care poate să vorbească cu tact și autoritate unice despre deliciile amețitoare și jalnicele umilințe pe care le presupune munca de a fi autor.” (The Times Literary Supplement)

„După ce și-a petrecut mare parte din viață construind Taj Mahalul, Nabokov a decis, la vîrsta de șaptezeci și trei de ani – pentru propriul amuzament și, întîmplător, spre încîntarea noastră –, să construiască și o replică îngroșată caricatural a marelui monument. Miniatura nu are nici o fisură, dar cele mai splendide trăsături ale magnificului model au fost ușor parodiate. Vedeți, parcă ar vrea să ne spună, că trecutul nu-i decît o joacă.” (The New York Times)

„Cu cît mai important devine un subiect, cu atît încetează să mă intereseze. Unele dintre cele mai rodnice preocupări ale mele sînt peticele microscopice de culoare.” (Vladimir Nabokov)

„O capodoperă tîrzie... Indignare este cel mai bun roman al lui Philip Roth de la Contraviaţa încoace.” (Financial Times)

„Dintre toate romanele recente ale lui Roth, Indignare se aventurează cel mai departe în necunoscut. În felul său discret, cu toată specificitatea sa cotidiană şi tot scepticismul lui necruţător, Roth încearcă să işte o furtună în rai – o întreprindere de o îndrăzneală cu atît mai disperată cu cît pare extrem de sigur că acesta nu există.” (The New York Times Book Review)

„La fel de tăios ca unul dintre cuţitele de măcelărie ce bîntuie visele lui Marcus, Indignare este un roman pe care, dacă-i greu să-l îndrăgeşti, este mult mai greu să-l uiţi.” (Newsweek)

National Book Critics Circle Award in Fiction în 2017

„O capodoperă a vieții cotidiene” (Newsday)

Romanul Îmbunătățire a fost elogiat – și pe bună dreptate – pentru căldura umană a poveștilor care îl construiesc, pentru umorul subtil și construcția rafinată.În jurul poveștii de iubire a Reynei, o tînără newyorkeză săracă, care își crește singură băiatul dintr-o relație mai veche, răsar și se ramifică alte istorii de viață, cu personaje dintre cele mai diverse: o mătușă pasionată de lecturi care și-a trăit o parte din viață în Turcia, fiind căsătorită acolo cu un vînzător de covoare, o gașcă de traficanți naivi de țigări din New York, o cosmeticiană de culoare, ambițioasă și dură, un trio de tineri nemți care încearcă să facă trafic cu antichități scoase ilegal din Turcia. Legăturile dintre ele, peste spațiu și timp, cu volute și întreruperi, cu povești de dragoste întortocheate, vinovății resimțite acut și datorii plătite, țes un model la fel de complex ca valoroasele covoare turcești ale mătușii eroinei.

„Iată un roman de o bogăţie şi o profunzime ce oferă o plăcere imensă la lectură. Silber ştie – şi ne arată şi nouă – cît de aproape de abis ne ducem vieţile, dar, în egală măsură, ştie ce înseamnă bucuria vieţii, în special bucuria născută din legăturile cu cei apropiaţi... Cu un talent desăvîrşit, romanciera dezvăluie surprinzătoare conexiuni între personajele din New Yorkul contemporan şi cele din Turcia anilor 1970.” (The New York Times Book Review)

„O cronică provocatoare a lumii contemporane.” (BBC Culture)

„Un roman superb scris, amuzant şi extrem de uman...” (The Seattle Times)

Andreï Makine a dezvăluit, spre stupefacţia generală, într-un interviu din 2011 pentru Le Figaro, că sub semnătura scriitorului Gabriel Osmonde se ascunde tot el. Sub propriul nume, încoronat de laurii premiului Goncourt în 1995, a publicat 18 volume, sub cel de-al doilea, doar patru. Romanul Dincolo de frontiere îi aduce pe cei doi între coperţile aceleiaşi cărţi, în care Osmonde devine personaj, mentor spiritual, mag şi călător prin interstiţiile lumii vizibile. Complexa arhitectură a volumului, sub arcadele căreia se intersectează nu doar măşti umane din toate azimuturile, ci şi ficţiuni diferite, ne poartă de la Paris la Bruxelles şi apoi într-o Abhazie edenică, unde sîntem pregătiţi să înţelegem rosturile celei de-a Treia Naşteri, Alternaşterea, adică supravieţuirea dincolo de identităţile noastre, biologică şi socială, şi chiar „dincolo de dispariţia noastră fizică”.

„Frontierele despre care vorbeşte autorul Testamentului francez sînt cele pe care le depăşeşti prin radicalizare, sau prin exil, dar şi cele ale romanului. Cine vorbeşte, de fapt, în această carte? Andreï Makine îşi pune o mulţime de măşti. Dacă Gabriel Osmonde este un nume de împrumut cu care a semnat mai multe romane în urmă cu vreo zece ani, mai ales Alternaştere, deducem că în Dincolo de frontiere există trei voci: Lynden, Osmonde şi Makine. Adică un cavaler al Apocalipsei, un scriitor bîntuit de viziuni felliniene şi un narator mai rezonabil. Pe cine trebuie să asculţi? Acest joc ne conduce la singura întrebare care merită pusă: se poate spune totul prin literatură? Cu-adevărat? În ce măsură o epocă îi permite unui scriitor – Makine, Osmonde, Lynden – să deschidă robinetul temerilor şi fantasmelor sale, să elibereze torente de cuvinte, idei, imagini fără să i se reproşeze că provoacă, perverteşte, murdăreşte?” (Le Figaro littéraire)

„De data aceasta, Andreï Makine nu ne mai ia cu el în călătorie în Siberia, ci împinge tot mai departe limitele noastre psihologice. În Dincolo de frontiere, el pune sub semnul întrebării atît condiţia umană, cît şi pe cea de scriitor: poate acesta din urmă să scrie totul? Un roman sclipitor şi exploziv.” (La Voix du Nord)

În drum spre casa unor prieteni, unde e invitată la cină, Peri – soţie casnică şi mamă a trei copii – este pusă în faţa unui fapt neplăcut: îi este furată geanta de pe bancheta din spate a maşinii. Reuşind s-o recupereze şi cercetîndu-i cu mîini tremurătoare conţinutul, dă peste o poză polaroid din anii de studenţie la Oxford, ce are în centru un profesor charismatic şi nonconformist înconjurat de trei studente. Imaginea îi readuce dintr-odată în minte trecutul. Mai întîi îşi vede familia scindată, în care mama este sensibilă la moştenirea religioasă, pe cînd tatăl se închină raţiunii, privind credinţa ca pe o formă de ignoranţă. Apoi anii de studenţie la Oxford, unde se împrieteneşte cu Shirin, o englezoaică-iraniană atee, şi cu Mona, o americancă-egipteană religioasă, cu care poartă discuţii aprinse despre islam şi feminism în casa din Jericho unde locuiesc împreună. Trei tinere aduse împreună de capriciile sorţii, Shirin, Mona şi Peri sînt Păcătoasa, Credincioasa şi Nehotărîta, care încearcă să treacă peste diferenţe şi prejudecăţi şi să-şi găsească locul într-o lume din ce în ce mai ameninţătoare.

Volumul Iubitul nefericit reuneşte şapte povestiri, scrise cu eleganţă şi fluiditate. Fie că este vorba despre un puşti a cărui imaginaţie înfierbîntată îl face să intre în conflict cu o pisică, fie că iţele poveştii dau la iveală motive mai tulburătoare, precum incompatibilitatea erotică ce duce la disperare continuă, mută, mai mult, la nepotrivirea individului cu însăşi matca vieţii sale, Moravia surprinde cu limpezime poetică momente de cumpănă, de formare, din existenţa personajelor. Tema iubirii infuzează aproape toate textele: pe rînd, ea este trădată, devine chinuitoare cînd nu este mărturisită cum se cuvine sau consumată, de cele mai multe ori rămînînd în stadiul de contemplaţie, cea a martorului neputincios, care nu reuşeşte să ia în mîini frîiele propriei vieţi. Imaturitatea emoţională e pusă la încercare, călită, iar rigiditatea individului pasiv, îmbolnăvit de ritualizarea vieţii, e şi ea chestionată.

Bob Honey e un american divorţat, de vîrsta a doua, care se pricepe la o mulţime de lucruri, de la curăţarea foselor septice, domeniu în care încearcă să-şi extindă afacerea în afara Americii, pînă la explozibili făcuţi în casă. Însă, în 2003, o întîlnire întîmplătoare în Bagdadul devastat de război îl face să devină asasin plătit, mai exact, asasin de bătrîni. Pe parcursul noii sale cariere, Bob Honey „face şi drege”: execută misiuni, inventează ritualuri şi, la un moment dat, se îndrăgosteşte de o tînără cu perucă, bolnavă de alopecie, fără să ştie că propria lui viaţă e în pericol. Dincolo de intriga trăsnită şi plină de întorsături neaşteptate, Bob Honey care face şi drege este o acută satiră socială, Sean Penn descriind societatea americană contemporană într-o cheie distopică. Romanul său este încărcat de aluzii politice şi diatribe la adresa unei lumi distorsionate ficţional tocmai pentru a dezvălui o realitate profund îngrijorătoare.

„Comic, coşmaresc, fremătînd de viaţă... Bob Honey este un erou al vremurilor noastre şi-al epocii Trump, reflectat în oglinda crăpată a scriiturii lui Penn.” (Paul Theroux)

„O carte cuceritor de ciudată... Penn îşi stabileşte un obiectiv ambiţios, iar reuşita lui este una spectaculoasă. Bob e un personaj minunat, genul de ins de la care nu-ţi mai poţi lua ochii... şi partea aceasta din carte are un farmec aproape incomensurabil.” (Booklist)

„Am bănuiala că lui Thomas Pynchon şi Hunter S. Thompson le-ar plăcea teribil această carte.” (Salman Rushdie)

1913 e anul în care Henry Ford introduce în fabrica sa o linie de asamblare automată, iar Louis Armstrong pune pentru prima oară mîna pe o trompetă – şi nu oriunde şi oricum, ci într-o şcoală de corecţie, unde fusese închis. Charlie Chaplin semnează contractul pentru cel dintîi film al său, Proust îşi începe marele ciclu dedicat timpului, Stravinski are premiera la originalul şi scandalosul balet Sărbătoarea primăverii, iar prima expoziţie Armory Show din New York face cunoscute lumea lui Picasso şi universul artei abstracte. E inventat drogul ecstasy, e executat primul looping. Discipolul Carl Gustav Jung se desparte de maestrul său, Sigmund Freud. Portretul Mona Lisei este găsit în sfîrşit şi se dovedeşte că a trecut printr-o serie întreagă de aventuri de cînd a fost furat şi pînă la recuperare. Robert Musil îşi începe Omul fără însuşiri cu o informaţie greşită, iţele pasiunii dintre Alma Mahler şi Oskar Kokoschka duc pînă aproape de căsătorie, Rainer Maria Rilke suferă şi le scrie iubitelor sale. Toate aceste personaje şi evenimente le regăsim în cartea lui Florian Illies, alături de ceilalţi eroi (sau monştri): Thomas Mann, Hesse, Rodin, Gottfried Benn, Matisse, dar şi Hitler, Stalin şi Tito.

Traducere și note de Luminița Bălan

Yu Hua, autorul bestsellerurilor internaționale În viață și Cronica unui negustor de sânge, ne oferă un roman despre cea mai pură și mai înduioșătoare pietate filială, o meditație în registru când ludic, când poetic despre destin și moarte, un tablou necruțător al Chinei contemporane aflate între comunism și hipercapitalism.

Yang Fei, născut într-un tren și crescut de un tată adoptiv sărac, este personajul în jurul căruia se desfășoară această poveste tulburătoare. Ajuns la vârsta de mijloc, viața îi e curmată în mod neașteptat, într-o zi în care încerca să deslușească misterul dispariției tatălui său și să afle amănunte despre moartea recentă a fostei sale soții. Cum nu are un loc pentru odihna veșnică și nici pe cineva care să se ocupe de întreg ritualul funerar, sufletul lui rătăcește vreme de șapte zile – prilej de rememorare a unor episoade din mărunta lui existență și de reîntâlnire cu cei care au făcut parte din universul său. Călătoria lui Yang Fei între cele două lumi dezvăluie, uneori cu umor negru, alteori cu detașare, absurdul existenței în societatea chineză consumeristă, marcată de nedreptate, corupție și suferință. În contrast cu toate acestea sunt însă legăturile sufletești profunde, țesute între personajele romanului Ziua a șaptea, din paginile căruia transpare, ca de altfel din întreaga operă a lui Yu Hua, o extraordinară forță emoțională.