Moderni & contemporani

Aceasta carte povesteste ce-am facut ca sa incetez sa mai dau coltul prosteste, ca toata lumea. Nici nu se pune problema sa mor fara sa reactionez. - Frederic Beigbeder

Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno.

Când soseşte împreună cu familia la vila de vacanţă de pe Coasta de Azur, Joe vede un cadavru în piscină. Dar fata nu e moartă, ci, dimpotrivă, plină de viaţă. Este Kitty Finch, o botanistă autoproclamată cu unghiile vopsite cu verde, ieşind goală din apă şi făcându-şi intrarea spectaculoasă în mijlocul vacanţei lor.

De ce e acolo? Ce vrea de la ei? Şi de ce soţia enigmatică a lui Joe îi permite să rămână?

Un studiu subversiv şi strălucitor despre iubire, Înotând spre casă dezvăluie modul în care cele mai devastatoare secrete sunt cele pe care le păstrăm faţă de noi înşine.

„Elegantă... subtilă... stranie... Plăcerea seducătoare a prozei lui Levy izvorăşte din strălucirea ei stratificată... Înotând spre casă este o carte plină de spirit până când devine insuportabil de tristă.“The Washington Post

„O poveste excelentă, spusă cu subtilitatea şi tensiunea ameninţătoare ale unui dramaturg veteran.“ The Wall Street Journal

„Splendid... Simţul formei dramatice al lui Levy, pe măsură ce povestirea înaintează spre finalul sumbru, este infailibil, iar proza ei imperturbabilă, precisă face apel fără efort la oameni şi peisaje.“ The New Yorker

„Doamna Levy este o povestitoare înnăscută, care ne adoarme bănuielile în timp ce presară indicii de-a lungul naraţiunii sale.“ The New York Times

Cand două cupluri tinere se intalnesc pentru prima dată in timpul Marii Crize, descoperă rapid că au multe lucruri in comun: Charity Lang și Sally Morgan sunt amandouă insărcinate, in vreme ce soții lor Sid și Larry lucrează amandoi in cadrul catedrei de engleză a Universității din Wisconsin. Ca urmare, imediat intre ei ia naștere o prietenie pe viață, care devine tot mai complexă pe măsură ce impărtășesc cateva zeci de ani de dragoste, loialitate, vulnerabilitate și conflict.

La distanță de trei decenii, soții Morgan vizitează reședința de vară a prietenilor lor, in Vermont, pentru ceea ce știu că va fi ultimul lor weekend cu Charity. In timpul vizitei, Larry rememorează toți acești ani, cartea devenind astfel o reflecție profundă asupra dragostei și prieteniei, o investigare a luptei celor două cupluri pentru a face față incercărilor și tragediilor vieții de zi cu zi.

Numit "decanul scriitorilor occidentali”, Wallace Stegner este caștigător al Premiului Pulitzer și al National Book Award. Spre țărmul ocrotit a fost finalist la National Book Critics Circle Award, devenind, de-a lungul anilor, unul dintre cele mai importante și mai prețuite romane americane ale secolului XX.

"O carte superbă... Nimic din aceste vieți nu este pierdut sau irosit, suferința devine o binecuvantare ce imbogățește viețile protagoniștilor, iar viața insăși, o experiență luminoasă.” (The New York Times Book Review)

"... o dramă umană credibilă, ale cărei dimensiuni trec dincolo de sfarșitul poveștii și rezonează in inima cititorului.” (Publishers Weekly)

"O poveste magnifică... plină de ințelepciune.” (The Washington Post Book World)

Lacoste, Franta, anii '60. Patrick Melrose, un copil plin de imaginatie, se adapteaza cu greu la viata alaturi de parintii sai. Intr-o dupa-amiaza, inainte de sosirea oaspetilor la o petrecere, viata lui Patrick se va schimba radical.

În vârstă de nouăsprezece ani și cântărind 145 de kilograme, Winston „Duru’“ Foshay trăiește în Harlem, unde rupe oase, împușcă câini și visează să scoată milioane din ideea lui pentru Cap’n Crunch – Filmul, cu Danny DeVito în rolul principal. Cel mai bun prieten al său este un musulman cu handicap care vrea să jefuiască bănci, lumina lui călăuzitoare e o femeie asiatică ex-hipiotă care a lucrat pentru Malcolm X, iar cu soția sa, Yolanda, s-a căsătorit din închisoare, prin telefon. Este nostim și violent, frustrat și temut. Iar când Winston decide să candideze pentru consiliul municipal, acest roman uimitor devine din amuzant de-a dreptul sublim.

Cu personaje secundare extrem de hazlii, Winston Duru’ este o satiră la superlativ. Un protest satiric, extravagant din inima orașului... Winston Duru’ este o carte amuzantă, iar elocința directă, ireverențioasă a lui Beatty are o forță uluitoare. The New York Times

Scris cu măiestrie și teribil de amuzant... Savuros și memorabil. The Boston Globe Orice ar scrie, Beatty nu are cum să te lase indifferent. USA Today

Două fete metise visează să devină dansatoare, dar numai una, Tracey, are talent.

Cealaltă are idei: despre ritm și despre muzica celor de culoare, despre vremurile în care trăiesc și despre ce o face pe o persoană să se simtă cu adevărat liberă. Este o prietenie apropiată, din copilărie, care se termină însă brusc când fetele abia depășiseră vârsta de douăzeci de ani, o prietenie la care nu se vor întoarce niciodată, dar care nu va fi nicicând uitată. Tracey reușește să fie acceptată într-un ansamblu de dans, dar se luptă cu greutățile vieții adulte, în timp ce prietena ei părăsește vechiul cartier, călătorește în lume ca asistentă a unei cântărețe faimoase, Aimee, fiind martoră la viața celor bogați și celebri. Dar când Aimee începe să aibă ambiții filantropice, povestea se mută din Londra în Africa de Vest, unde turiștii din diaspora călătoresc în timp pentru a-și găsi rădăcinile, tinerii își riscă viața pentru a-și construi un viitor diferit, femeile dansează la fel ca Tracey – aceleași răsuciri, aceleași scuturări ale șoldurilor –, iar originile unei inegalități profunde nu sunt o chestiune de istorie îndepărtată, ci un dans actual pe muzica timpului. Un roman ambițios, exuberant, a cărui acțiune se mută din nord-vestul Londrei în Africa de Vest, scris de autoarea multipremiată a bestsellerurilor Dinți albi și Despre frumusețe.

„Este o poveste în același timp intimă și globală, care vorbește deopotrivă despre prietenia din copilărie și despre faptele caritabile internaționale, la fel de fascinată de soarta unei mame singure, șomere și de atotputernicia unei cântărețe de nivel mondial… Atenția lui Smith la detaliile prieteniei este exactă ca întotdeauna… Swing Time se folosește de amploarea și de structura sincopată ca să întoarcă pe toate părțile chestiunea rasei și a claselor sociale.“ The Washington Post

„O reprezentație de maestru, plină de observații distincte și nuanțate despre dans, rasă, clase sociale, celebritate, cultură mondială, finanţări internaţionale și intimitatea specială dintre fete și dintre mame și fiice.“ BBC.com 

La doi ani de la publicarea romanului autobiografic Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, care l-a propulsat pe Édouard Louis în atenția criticilor și a cititorilor din lumea întreagă ca unul dintre cei mai remarcabili tineri scriitori francezi, autorul revine cu o poveste șocantă.

În seara zilei de 24 decembrie, când se întorcea acasă după o cină cu prietenii, Édouard întâlnește un necunoscut și îl invită în apartamentul său. Câteva ore mai târziu, într-un act de brutalitate neobișnuită, tânărul magrebian îl violează și încearcă să-l stranguleze. Bazându-se pe această experiență traumatizantă, autorul a făcut un exercițiu îndrăzneț de catharsis literar, nu doar pentru a analiza și a înțelege impulsurile cele mai josnice și mai scandaloase de care ființa umană este capabilă, ci și pentru a explora multiplele fațete ale violenței.

Într-un impuls de sinceritate extremă, Édouard Louis depășește bariera pudorii și obține ceva care este la îndemâna a foarte puțini creatori: ne face să simțim și să gândim în același timp. Lipsită de orice reținere, mărturia lui este profund emoționantă și plină de inteligență, ceea ce face din O istorie a violenței, noul său roman autobiografic, una dintre cele mai repre - zentative opere ale timpului nostru.

„Édouard Louis... este o specie relativ rară – un romancier care are ceva de spus și dorința de a o spune, fără rezerve.“ The Times

„O carte intensă și incomodă, care folosește evenimentele teribile din acea dimineață de Crăciun ca punct de pornire pentru o explorare mai amplă a conceptelor de clasă, rasă și individualism... un roman care nu ezită nici un moment în examinarea noțiunilor de clasă și discriminare.“ Times Literary Supplement

„O poveste spusă la rece despre un delict și despre chinuitoarea căutare a dreptății în urma lui... o istorie de dimensiuni reduse, dar plină de forță, ce nu face economie de detalii și este în același timp plină de compasiune pentru oamenii care sunt implicați fără voie în ea, inclusiv cititorul.“ Kirkus Reviews

Mathinna, o fetita aborigena din Van Dieme`s Land, este adoptata de exploratorul Sir John Frankilin si de sotia sa, Lady Jane. Franklin este increzator ca va reusi sa o civilizeze pe Mathinna, dar cand acesta moare intr-o expeditie artica, Lady Jane ii scrie lui Charles Dikens, cerandu-i sa-i apere reputatia lui Franklin pe fondul zvonurilor ca echipajul sau a trecut la canibalism.
Dikers raspunde prin punerea in scena a unei piese in care joaca rolul principal - Franklin -, dar se indragosteste de o actrita de optsprezece ani. Pe masura ce ratiunea lasa loc dorintei, granita dintre civilizatie si barbarie dispare, iar Mathinna, acum o postituata adolescenta, dispare intr-o noapte fatala.

Un roman despre „frumoasa nebunie”, construit în jurul personajului Ada și al ideii de identitate fracturată, Apă dulce a apărut în limba română în traducerea lui Cristian Fulaș, în colecția Endorfiction.

Inspirându-se din mitologia nigeriană, într-un stil când colocvial, intim, senzual, când poetic, incantatoriu, Emezi transformă întregul roman într-o cameră de marmură, în care răsună memorabil vocile acestor zei sângeroși, în căutare de teritorii umane demne de locuit. Cum va reuși o singură ființă umană să le conțină? Cea mai nouă endorfină literară, a se citi în apropierea unei fântâni.

Un Bestseller New York Times

O critica acida a pretentiilor mileniale, a dependentei de jocurile video si a lipsei de performanta a comunitatii academice, dar si o sensibila meditatie asupra prieteniilor legate in copilarie, aprimei iubiri sau a abandonului matern. In plus, un foarte eficient tutorial despre radicalismul anilor ’60. - Entertainment Weekly

Romanul Inventia lui Morel al scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares (1914-1999), "cel mai pur dintre scriitorii fantastici din Argentina si, poate, din America" (Luis Alberto Sanchez), este, neindoios, una dintre operele emblematice ale literaturii contemporane de expresie spaniola. Jorge Luis Borges, marele prieten si colaborator al autorului, conchide in prologul pe care il semneaza: „...am recitit cartea: nu mi se pare o inexactitate sau o hiperbola sa o calific drept perfecta". Roman de aventuri, de dragoste, dar mai cu seama de mister, Inventia lui Morel cultiva genul science-fiction maniera originala, abordand fantasticul prin prisma caracterului sau tehnic. Este o captivanta confesiune a protagonistului - un fugar fara nume, scriitor venezuelean condamnat pe viata de o justitie nedreapta - care ajunge pe o insula neospitaliera, aparent pustie, unde, pe masura ce invata sa supravietuiasca in conditii dramatice, este tot mai fascinat de prezenta fantomatica a unui grup de oameni care ii apare la rastimpuri, precum si a unor stranii fenomene ce par a contrazice legile firii. - Tudora Sandru Mehedinti

Povestita de un protagonist al carui nume nu este spus niciodata, actiunea incepe cu sosirea acestuia pe o insula aparent pustie, cuscopul de a se izola de lume. Circula un zvon ca insula a fost declaratain carantina din cauza unei boli misterioase. Cu toate acestea, dupa primele plimbari, protagonistul se va intalni cu un grup mare de oameni, aparent turisti, insa o femeie din acest grup, numita Faustine, ii atrage atentia personajului principal. Explicatia enigmelor este pe cat de surprinzatoare, pe atat de neasteptata, astfel incat se poate trage concluzia ca ne aflam in fata unui roman science-fiction de dragoste.

Traducere şi note de Anca Bărbulescu

Un roman delicios despre glamour, sex și aventură, despre o tânără care descoperă că pentru a fi om bun nu este neapărat nevoie să fii fată cuminte.

Elizabeth Gilbert se întoarce la ficțiune cu o poveste de dragoste aparte, pe fundalul lumii teatrului newyorkez din anii ’40. Spusă într-un ritm alert, din perspectiva unei femei mai în vârstă care privește în urmă la propria tinerețe cu un amestec de bucurie și regret, Orașul fetelor explorează teme ca sexualitatea și promiscuitatea feminină, dar și idiosincraziile iubirii adevărate.
În 1940, Vivian Morris are 19 ani și tocmai a fost dată afară de la Vassar College după o evoluție dezamăgitoare în primul an. Părinții, oameni cu stare, o trimit în Manhattan să locuiască cu mătușa ei, care deține Lily Playhouse – un teatru de varieté în centrul insulei. Acolo, Vivian face cunoștință cu un întreg univers de personaje neconvenționale și carismatice – animatoare mereu puse pe distracție, un actor sexy, o mare doamnă a actoriei, un Don Juan scenarist, o administratoare strictă. Când Vivian comite o greșeală care provoacă un scandal profesional, noua ei viață se răstoarnă cu susul în jos, iar consecințele le va înțelege de-abia ani și ani mai târziu. În cele din urmă însă, toate acestea o vor face să vadă cu alți ochi genul de viață pe care și-l dorește – și genul de libertate de care are nevoie. Mai mult, experiențele tinereții o vor conduce la iubirea vieții ei, o iubire cu totul ieșită din comun.

„Pur și simplu unul din cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani. [...] Un roman-bijuterie, sclipitor.“ – Observer

„Cuceritor și captivant. Un roman mare în toate sensurile cuvântului.“ – The Daily Telegraph

Traducere din limba engleză de Cristian Ionescu

Într-o zi de vară, tînărul Elio asistă la sosirea unui nou rezident la vila italiană a părinţilor săi de pe ţărmul Mediteranei: Oliver, un universitar american de aproape treizeci de ani. Oliver este fermecător, rafinat, plin de vitalitate și cucerește pe toată lumea. Între el și Elio, care are șaptesprezece ani și trăiește din plin tulburările vîrstei, se naște o relaţie de prietenie capricioasă, ce pare să aștepte doar un prilej pentru a se transforma în ceva mai profund. Tensiunea acumulată treptat între cei doi are nevoie doar de momentul potrivit să se elibereze în atmosfera de vacanţă lipsită de griji de pe Riviera italiană. Strigă-mă pe numele tău este o poveste despre jocurile și focurile pasiunii trăite cu înfiorarea tinereţii. Relatată din perspectiva tînărului Elio, cu o dozare impecabilă a evoluţiei sentimentelor și cu scene de o frumuseţe la fel de copleșitoare ca aceea a decorului mediteraneean, istoria acestei pasiuni trăite sub semnul efemerităţii cucerește prin sinceritate, vitalitate, prin melancolica privire retrospectivă asupra unei lumi pierdute.

Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu

Chinuit de gelozie, Patrice Mersault hotărăște să accepte invitația iubitei sale, Marthe, de a-l cunoaște pe primul bărbat din viața ei, acum infirm și țintuit într-un scaun cu rotile, pe care ea îl mai vizitează din cînd în cînd din milă. Bogat, inteligent și excentric, Roland Zagreus consideră că atingerea fericirii trebuie să fie scopul vieții fiecărui individ și discută îndelung cu Mersault despre ce merită să faci pentru asta... poate chiar să ucizi? Moartea fericită, primul roman al lui Camus, la care scriitorul a lucrat între anii 1936 și 1938, a fost publicată postum abia în 1971. Autobiografic, bogat în descrieri hipnotice și presărat cu reflecții originale, acest proiect romanesc are drept temă căutarea asiduă a fericirii, pentru atingerea căreia nici un preț nu este prea mare.

„Sînt convins, începu Zagreus, că nu poți fi fericit fără bani. Atîta tot. Nu-mi plac nici lucrurile simple, nici romantismul. Vreau să-nțeleg. Ei bine, am băgat de seamă că există printre anumite persoane de elită un soi de snobism spiritual, potrivit căruia banii n-au legătură cu fericirea. E o prostie, o minciună și, într-o oarecare măsură, o lașitate. Vezi dumneata, Mersault, pentru un om de viță nobilă nu e niciodată complicat să fie fericit. E de-ajuns să repete destinul tuturor, nu cu intenția renunțării, ca atîtea pretinse mari personalități, ci cu voința fericirii. Numai că, pentru a fi fericit, e nevoie de timp. De mult timp. Fericirea înseamnă și ea răbdare. Şi, în aproape toate cazurile, ne irosim viața ca să cîștigăm bani, cînd s-ar cuveni ca, prin intermediul banilor, să cîștigăm timp. Asta e singura problemă care m-a interesat vreodată. E exactă. E limpede.” (Albert Camus)

Traducere și note de Luana Schidu

„Tulburător și puternic.“ – Sunday Times

Ne aflăm în iarna anului 1947, în Londra devastată de război. Tânăra Albertine Whitelaw, o franțuzoaică sosită de curând aici cu soțul ei englez, răspunde unui anunț văzut întâmplător și se angajează să-i țină companie câteva zile pe săptămână unui bătrân misterios, un nobil imigrant rus dintr-o familie care a inspirat unul dintre cele mai cunoscute romane. Și, în timp ce el își deapănă încet povestea, viața Albertinei e răscolită adânc.

Jean d'Ormesson (1925-2017) este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist si filozof, este adesea evocat ca eternul ''fericit'', gratie seninatatii sale indelung hranite cultural. Nascut la Paris, intr-o familie aristocratica, in care vederile de dreapta si de stanga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir Francois de Paule Le Fevre d'Ormesson a studiat filozofia la Ecole normale superieure. Intre 1974 si 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. In 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluand fotoliul lui Jules Romains, dupa ce obtinuse, in 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l'Empire.

Cînd Jay Mendelsohn, în vîrstă de 81 de ani, se decide să asiste la cursul despre Odiseea lui Homer – ţinut de fiul său –, cei doi, tată şi fiu, pornesc, fără s-o ştie, într-o aventură a cunoaşterii reciproce, înlesnită de lectura textului homeric. Pentru bătrînul Mendelsohn, fost cibernetician, cursul despre Odiseea pare a fi ultima şansă de a relua studiul clasicilor, pe care-l abandonase în liceu, în favoarea matematicii, dar şi de a-şi înţelege fiul, scriitor şi clasicist. Pentru Daniel, înfruntarea săptămînală cu tatăl care îi pune la îndoială interpretările se dovedeşte iarăşi a fi o ultimă şansă: aceea de a pătrunde secretele unui tată de multe ori dificil, aspru şi necomunicativ. Atunci cînd cei doi se îmbarcă într-o croazieră mediteraneeană ce reface traseul lui Odiseu, Daniel realizează că încă are enorm de învăţat de la bătrînul său tată. O carte-hibrid, O odisee explorează domeniul fragil al relaţiei tată-fiu, dar şi tragedia bătrîneţii, a imposibilităţii de a-ţi cunoaşte cu adevărat părinţii.

Traducere din limba franceză de Modest Morariu

Vara (1954) aduce laolaltă cîteva proze aparent eterogene, scrise între 1939 și 1953, ce ilustrează cu subtilitate uneori ironică și lirism încîntător „soarele și umbra sufletului mediteraneean”. Fie că merge pe urmele Minotaurului prin labirintul de piatră încinsă al Oranului natal, fie că revede mitul lui Prometeu prin ochii lumii moderne împăcate cu propriile păcate sau că meditează la frumusețe, a cărei expresie desăvîrșită este Elena din Troia, Camus ne poartă într-o călătorie uimitoare prin spațiul mediteraneean și prin universul legendelor sale.

„Oranul are și deșerturi de nisip: plajele sale. Cele pe care le întîlnești chiar în preajma porților nu cunosc singurătatea decît iarna și primăvara. Atunci sînt niște cîmpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golașe, printre flori. Mai jos vuiește lin marea. Dar chiar și atunci, soarele, vîntul ușor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul îngăduie să‑ți închipui vara, tineretul arămiu care împînzește plajele, ceasurile îndelungi pe nisip și dulceața neașteptată a serilor. În fiecare an, pe aceste țărmuri se ivește o nouă holdă de fete‑flori. S‑ar părea că nu dăinuie decît un anotimp. În anul următor le înlocuiesc alte corole fierbinți care, cu o vară înainte, erau încă niște fetițe cu trupurile vîrtoase ca niște muguri. La ora unsprezece dimineața, coborînd de pe podiș, toată această carne tînără, abia înveșmîntată în țesături pestrițe, năvălește pe nisip ca un val multicolor.” (Albert Camus)

Traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru

Acţiunea noului roman al lui Ian McEwan, Maşinării ca mine, se desfăşoară într-o Londră alternativă din anii 1980. Marea Britanie a pierdut Războiul din Insulele Falkland, Margaret Thatcher se luptă cu Tony Benn pentru putere, iar Alan Turing a făcut o descoperire crucială în domeniul inteligenţei artificiale. Într-o lume nu tocmai ca a noastră, Charlie, un tînăr care se lasă dus de valurile vieţii, se îndrăgosteşte de Miranda, o fată eminentă, dar care ascunde un secret teribil. Cînd Charlie primeşte o moştenire, îl achiziţionează pe Adam, una dintre primele „fiinţe artificiale” recent apărute pe piaţă, şi, împreună cu Miranda, îi configurează personalitatea. În scurtă vreme, cei trei se văd confruntaţi cu o dilemă morală profundă. Subversiv şi extrem de captivant, noul roman al lui Ian McEwan pune întrebări fundamentale: faptele noastre sau vieţile interioare ne fac umani? Poate o maşinărie să înţeleagă sufletul omenesc?

Traducere din limba franceză și note de Irina Mavrodin

Născute din contemplarea singurătății și a revoltei în fața absurdului, din credința că fericirea poate fi pînă la urmă descoperită, nu doar căutată cu deznădejde, cele cîteva proze reunite sub titlul Nunta sînt tot atîtea călătorii inițiatice. Ele se suprapun, în filigran, peste sursele bucuriei, soarele și marea și revolta neobosită de a elibera omul de constrîngerile pe care și le‑a impus și de barierele spiritului, care‑l sufocă. Spre deosebire de Jean‑Paul Sartre, veșnicul rival, care‑și „detestă copilăria și tot ce mai supraviețuiește din ea”, pentru Camus nevoia de a căuta fericirea impune o întoarcere la origini. Căci omul poate fi fericit doar asumîndu‑și geneza și‑și poate găsi sensul existenței numai revoltîndu-se. Volumul Nunta, cu cele patru călătorii în spațiul istoric – „Nuntă la Tipasa”, „Vîntul din Djemila”, „Vara la Alger” și „Deșertul” –, e un posibil punct de plecare al gîndirii asupra lumii din romanele lui Camus.

„După cum anumiți țărani din Spania ajung să semene cu măslinii de pe pămînturile lor, tot astfel chipurile lui Giotto, despuiate de umbrele derizorii prin care se manifestă sufletul, se contopesc cu însuși ținutul toscan, în singura lecție pe care acesta le‑o dă tuturor cu generozitate: un exercițiu al pasiunii în detrimentul emoției, un amestec de asceză și de plăceri, o rezonanță comună a pămîntului și a omului, prin care omul, ca și pămîntul, se definește undeva la jumătatea drumului dintre nimicnicie și dragoste. Adevărurile de care inima e sigură sînt puține. Și evidența aceasta mi s‑a impus cu tărie într‑o anumită seară cînd umbrele începeau să înece cu marea lor tristețe mută viile și măslinii din cîmpia Florenței. Dar tristețea acestui ținut e întotdeauna un comentariu al frumuseții. Și, în trenul care alerga prin înserare, simțeam cum în mine ceva era gata să se descătușeze. Astăzi știu că acel ceva care purta chipul tristeții era totuși fericirea.” (Albert Camus)

Monstri invizibili transforma unul dintre cele mai populare tipare narative americane, road-novel, intr-o aventura macabra. Naratoarea este Shannon McFarland, alias Daisy St. Patience: frumoasa, celebra, adorata, centrul atentiei fotografilor de moda. Are de toate: un iubit, o cariera, o prietena adevarata. Dar asta pana in ziua in care un teribil accident o lasa des­figu­rata si o arunca brusc la marginea lumii, departe de ochii tuturor, mai putin ai lui Brandy Alexander, regina suprema, stapana peste toti si toate. Chiar si peste propria-i sexualitate. Inca o operatie si visul i se va implini: va fi femeie in toata puterea cuvantului. Brandy cunoaste secretul reinventarii de sine: stergerea completa a trecutului si nascocirea unui prezent convenabil. A unui viitor croit dupa masura fiecaruia. Aceasta este lectia pe care o invata Daisy in timpul unei calatorii aiuritoare spre un tel aflat in continua schimbare. Caci, in lumea in care traim, vizibilul poate deveni oricand invizibil, iar identitatea noastra nu este decat produsul dorintelor celorlalti.

Nimeni nu iubeste si se razboieste, nimeni nu ravneste si insala la fel de patimas sau de ingenios precum zeitele si zeii Greciei. Stephen Fry repovesteste miturile grecesti, oferindu-ne ocazia sa asistam fascinati la nasterea inteleptei Atena din maretul cap despicat al lui Zeus si la coborarea nefericitei Persefona in sumbra lume subpamanteana, la clipa in care e deschisa cutia Pandorei, plina cu toate relele lumii, si la legendara poveste de dragoste dintre Eros si Psyche. Mythos relateaza toate aceste mituri extraordinare pentru lumea de azi, pastrandu-le nestirbite semnificatiile profund umane.

Fiul lui Iisus este o cronică vizionară a visătorilor, a dependenților, a sufletelor pierdute. Aceste povești vorbesc despre vortexul suferinței, despre transcendență, despre decădere și despre izbăvire, despre rătăcire, regăsire și din nou rătăcire.

Naratorul acestor povestiri interconectate este un tânăr nenumit, care oscilează între dependența de heroină și de alcool, cu mintea încețoșată și, totodată, extraordinar de lucidă sub influența acestor substanțe. Pe parcursul aventurilor sale întâlnește un întreg „asortiment” de oameni care par la fel de înstrăinați și de confuzi ca și el: păcătoși, inadaptați, pierduți, pe cei damnați, pe cei uitați. Din viețile lor întunecate și aparent aleatorii, Denis Johnson compune adevărate parabole ale prezentului de o frumusețe abrazivă și devastatoare.

Traducere și note de Fiana Yuksel

Comparat cu Numele trandafirului, romanul istoric multipremiat Imperiul fără de sfârșit a fost vândut într-un milion de exemplare numai în Coreea de Sud și a fost ecranizat de Park Jong-won în 1995.

Romanul relatează, într-un tempo dramatic, evenimentele din cursul unei zile și al unei nopți de iarnă din anul 1800, la curtea regelui Jeongjo. Cărturarul Yi In-mong, custode al Bibliotecii Regale, este chemat să investigheze moartea subită a lui Jang Jong-o. A fost o crimă, sau o întâmplare nefericită? Pe măsură ce acesta deslușește sensul intrigilor, se conturează idealurile cărturarilor confucianiști, pentru care cunoașterea, adevărul și caracterul moral sunt mai presus chiar decât iubirea.

„Cartea deschide o fereastră către luptele pentru putere din regatul Joseon, în care diferențele de opinie puteau să aibă adesea consecințe fatale.“ – Donald Baker

Ilustrația copertei: Soare, Lună și cinci piscuri, autor necunoscut, sec. al XIX-lea (detaliu)