Moderni & contemporani

Uciderea comandorului. Metafora se schimba vol.2

Un pictor inca tinar si de-abia divortat se muta intr-o casa singuratica si izolata, pe virful unui munte, pe care i-o incredinteaza un amic, fiul celebrului pictor nihonga Tomohiko Amada. Boema, cu gradina si la marginea padurii, casa pare locul ideal ca tinarul pictor sa o ia de la capat, nefacind altceva decit sa picteze si incercind sa lase in urma criza de inspiratie. Numai ca, la scurta vreme, oamenii pe care ii intilneste si lucrurile pe care le descopera aici il fac sa patrunda pe un tarim in care nimic nu este intimplator, un sistem de corelatii si semne, unde raspunsurile vin pe cai nebanuite, unele fara nici o legatura cu lumea in care traim. La capatul a ceea ce pare aproape o calatorie initiatica, viata tinarului pictor ia o turnura cu totul neasteptata.

Traducere din limba japoneza de Iuliana Oprina

Considerata cea mai buna antologie de povestiri a lui Charles Bukowski, Dragoste la 17,50 $ concentreaza in textele sale intregul univers sordid, cinic si atit de uman al scriitorului american. Majoritatea lor descriu, din perspectiva protagonistului Henry Chinaski, alter ego-ul autorului, lumea pe care acesta a cunoscut-o foarte bine: o America a periferiilor, saraca, degradata si corupta, intesata de alcoolici, tirfe, vagabonzi si ratati. Sexul, violenta si alcoolul sint omniprezente, iar prieteniile sint superficiale si pragmatice. Iubitele insala sau sint violate, barbatii ucid, fura, se incaiera, dragostea adevarata este rara si efemera. De multe ori prozatorul isi dezvaluie si o fateta jucausa, lasindu-si imaginatia sa se dezlantuie in texte fanteziste, de un umor irezistibil: Chinaski boxeaza cu Hemingway, e pe cale sa devina cel mai mare scriitor american si e asaltat de femei superbe si bogate. Insa, indiferent daca apeleaza la biografie sau la imaginatie, Bukowski isi impune viziunea asupra lumii si izbuteste sa creeze, din intimplari aparent marunte, literatura de o rara calitate.

Traducere și note de Alexandra Coliban

Laureata Booker Prize pentru Dumnezeul lucrurilor mărunte

Bestseller New York Times • cea mai bună carte din 2017 aleasă de Sunday Times, NPR, Amazon, Kirkus Reviews, The Washington Post, Newsday, Hudson Group • roman nominalizat la Man Booker Prize 2017 • finalist la National Book Critics Circle Award 2017 • nominalizat la Carnegie Medal 2018

La douăzeci de ani de la cartea ei de debut, Dumnezeul lucrurilor mărunte, care a câștigat Booker Prize în 1997, după același număr de ani de activism și mai multe volume de eseuri publicate, scriitoarea indiană a revenit la literatură cu mult așteptatul roman Ministerul fericirii supreme. Arundhati Roy ne dăruiește, cu același amestec irezistibil de furie și tandrețe, un mozaic al Indiei contemporane, într-o amplă simfonie literară închinată celor care, răniți de lumea dezumanizată, sunt salvați de iubire și speranță.

Ministerul fericirii supreme ne poartă într-o călătorie care se întinde pe mai mulți ani, ieșind din mahalalele înghesuite ale vechiului Delhi, trecând prin noua metropolă înfloritoare și ajungând în Valea Cașmir și pădurile din India Centrală, unde războiul e pace, iar pacea e război și unde, din când în când, se declară „normalitatea“.

Traducere și note de Gabriela Russo

O frescă plină de culoare a anilor 1970 în Moscova sovietică prin prisma unui tânăr Don Juan pe dos și a șirului de personaje feminine care îl seduc. Roman tradus în peste douăzeci de țări și distins, în Italia, cu Premiul Grinzane Cavour în 2008.

Șurik e tânăr, frumos, senzual și întâmplarea face să-și înceapă ucenicia sexuală cu o femeie matură a cărei singurătate îi trezește mila. Pe neașteptate, compasiunea ajunge să-i guverneze viața, făcând din el un erou tragicomic aflat la bunul plac al femeilor în căutarea iubirii. Însă „jocul dragostei și al întâmplării“ e complicat și periculos, iar Șurik devine fără voie personajul secundar al propriei vieți, trăindu-și dramele cotidiene cu fatalism, nostalgie și umor.

Ilustrația de pe copertă: Valentin Serov, Portret de tânăr (detaliu)

Nathan McCann duce o viata confortabila, dar nu tocmai interesanta alaturi de sotia lui, Flora, si de cel mai bun prieten al lui, retrieverul Sadie. Intr-o dimineata rece de octombrie, Nathan merge cu Sadie in padure si descopera un bebelus abandonat intr-o gramada de frunze. Intamplarea aceasta ii schimba pentru totdeauna viata lui Nathan. El isi doreste sa pastreze copilul, insa autoritatile descopera ca bunica bebelusului traieste si ii incredinteaza ei custodia. Nathan se desparte cu greu de copil, rugand-o pe bunica sa-i promita ca, la momentul potrivit, ii va spune baiatului cine l-a gasit in padure. Trec multi ani fara niciun semn din partea copilului, iar Nathan s-a impacat deja cu gandul ca nu-l va revedea niciodata. Dar, intr-o buna zi, la usa casei lui apare un adolescent furios cu o valiza in mana. Si nu e nici pe departe baiatul pe care si l-a inchipuit in toti acesti ani de asteptare.

Traducere din limba rusă de Nicolae Iliescu

Cunoscut prin poveştile ce amestecă tradiţia cu viziunea futuristă din O zi mai lungă decît veacul, Cinghiz Aitmatov revine în Cîntecul stepei, cîntecul munţilor la inspiraţia basmelor sau la frînturi de realism. Pe fundalul războiului, tinerii încearcă să uite de scenele lui brutale şi muncesc şi se iubesc ca şi cum ar trăi în vremuri de pace (Geamilia); un băieţel se refugiază în fantezia vaporului alb şi în poveştile spuse de un bunic trecut prin greutăţile vieţii (Vaporul alb); tinerii trăiesc iubiri întîmplătoare, fugare, ca în Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie. Şi toate se reunesc sub semnul stepei, tărîmul iertător care le alină durerile şi-i face să uite de năduful lumii şi al războiului, care le iartă dragostele nerostite şi fanteziile care uneori răsar în locul vieţii.

Traducere de Mona Țepeneag

Odată cu sosirea lui don Anselmo în Piura, viața locuitorilor din suburbia Mangachería se schimbă cu totul. Misteriosul străin le află ambițiile și dorințele ascunse și se folosește de ele pentru a începe o afacere: bordelul Casa Verde. Este punctul de pornire al unor aventuri care se confundă cu destinul orașului din deșert, dar și cu cel al unei așezări izolate din mijlocul pădurii amazoniene, cei doi poli spațiali ai povestirii. Locurile, personajele și istoriile lor se întâlnesc, contrapunctic, spunând povestea trecerii dintr-un tip de lume în altul.

Casa Verde (1966) a primit chiar în anul apariției sale Premiul Criticii Spaniole, iar în 1967 Premiul Național pentru Roman (Peru) și Premiul Internațional pentru Roman Rómulo Gallegos (Venezuela).

Romanul grafic Persepolis este autobiografia alb-negru a lui Marjane Satrapi, un roman care traverseaza granitele dintre culturi cu luciditate si simtul umorului.

Memoriile unei maturizari in Iranul revolutionar, Persepolis arunca o privire fara egal intr-un mod de viata aproape necunoscut si greu accesibil. Satrapi a ales sa-si spuna remarcabila poveste intr-o minunata carte de benzi desenate, unica si indispensabila. Iti lasa o senzatie ciudata, ca si cand ai citi un mesaj trimis intr-o sticla de un naufragiat. - Time

O carte de un farmec nebun. La sfarsit, ti-e greu sa-ti iei ramas bun. - The New York Times Book Review

O copleșitoare evocare a exilului și a pierderii

E posibil ca, la o primă privire, volumul acesta să pară doar o carte care documentează viețile a patru emigranți evrei din secolul XX. Însă, pe nesimțite, pe măsură ce proza lui Sebald începe să le spună poveștile, cu precizie și aproape ca într-un vis, cele patru narațiuni ajung să se topească toate într-o copleșitoare evocare a exilului și a pierderii.

„Sebald este o ființă rară: un stilist inimitabil ce dă naștere unor propoziții extraordinare care, asemenea cristalelor, au capacitatea de a refracta și în același timp de a augmenta înțelesurile.” Booklist

„Emigranții este unul dintre acele lucruri minunate și înspăimântătoare: o capodoperă unică.”  Chicago Tribune

“Totul se leagă în scrisul lui Sebald, totul e conectat într-o rețea prin firele nevăzute ale istoriei, ale șansei sau ale destinului ori ale morții... Scriitura lui, de o frumusețe neliniștitoare, a fost ridicată la rangul de artă a enigmaticului - o artă care s-a dovedit a fi, într-un final, darul straniu și de nepătruns al lui Sebald.” Slate  

„Unul dintre cei mai inovatori scriitori ai sfârșitului de secol XX. E ca și cum spiritul Europei ruinate ar fi vorbit prin el.” The Guardian

"Întreaga chestiune a memoriei reprezintă temelia morală a literaturii. Pentru mine e clar că cei lipsiți de memorie au mai multe șanse să ducă vieți fericite. Însă e ceva de care nu poți scăpa: structura psihologică e de așa natură, încât ai tendința să privești înapoi, peste umăr. Chiar dacă o reprimi, memoria revine și îți modelează viața. Fără amintiri nu ar exista niciun fel de literatură: greutatea specifică de care o imagine sau o frază are nevoie pentru a ajunge la cititor poate izvorî numai din lucrurile pe care ți le amintești – nu cele care s-au întâmplat ieri, ci cu multă vreme în urmă" mărturisește Sebald în ultimul său interviu.

W. G. Sebald se naşte într-o familie care avusese legături cu regimul nazist (tatăl face parte din Wehrmacht), lucru care avea să-l urmărească pe autor toată viaţa, şi studiază în tinereţe literatură germană la Freibourg, pentru ca din 1966 să înceapă să lucreze ca profesor în Anglia, mai întâi la Universitatea din Manchester, apoi la nou înfiinţata University of East Anglia, unde va preda timp de aproape trei decenii, până la moartea sa. Născut în 1944, spre sfârşitul celui mai mare război modern, şi mort în 2001, în urma unui accident de maşină, W. G. Sebald era considerat, la sfârşitul vieţii sale, un maestru atipic al prozei postbelice în toate ţările în care fusese tradus, şi majoritatea criticilor căzuseră de acord că opera sa marca momentul unei prefaceri revoluţionare, dar discrete, a prozei europene. Succesul postum – deopotrivă critic, şi de vânzări – pe care l-au avut operele sale, din care Editura ART publică azi una dintre cele mai iubite, n-a făcut decât să întărească şi să confirme acest verdict.

Sebald a scris, pe lângă multe studii literare, doar patru romane: Vertigo (1990) Emigranţii (1992, ART, 2019), Inelele lui Saturn (1995, ART, 2014), şi Austerlitz (2001, ART, 2015).

Traducere din limba italiană de Florin Chiriţescu

Clelia, o creatoare de modă de succes, se întoarce la Torino, oraşul ei natal, unde urmează să supravegheze deschiderea unui salon. Aici, ea este atrasă într-un cerc de tineri mondeni, într-o lume a restaurantelor şi a marilor cazinouri, a artiştilor şi a petrecerilor. În mijlocul acestei mulţimi de oameni care încearcă să scape de plictiseală, Clelia o întîlneşte pe singuratica Rosetta, o femeie enigmatică şi depresivă, a cărei sinucidere din finalul poveştii anunţă tragic chiar sfîrşitul aceluia care a gîndit personajul: sinuciderea lui Pavese. Femei singure, publicat cu doi ani înainte ca Cesare Pavese să se sinucidă, a primit cel mai apreciat premiu italian pentru literatură: Premiul Strega. Considerat unul dintre momentele importante ale realismului italian, romanul surprinde melancolia şi vidul ce macină o societate prinsă între spleenul decadenţei şi nebuniile hedonismului.

„Insolitul este inseparabil de iubire, el prezidează la revelarea sa atît în ceea ce are ea individual, cît și în ceea ce are ea colectiv. Sexul bărbatului și cel al femeii nu sînt atrase magnetic unul spre altul decît introducînd între ele o urzeală de incertitudini mereu reînnoite, adevărată proliferare de păsări-muscă ce se vor fi ducînd pînă-n infern ca să-și curețe penele. Presupunînd că problema vieții materiale a bărbatului s-a rezolvat – s-a rezolvat în acest cadru, îmi place mie să cred – incertitudinile de care vorbeam îmi par eclatante, pentru o clipă nu vreau să am ochi decît pentru ele. Dragostea mea pentru tine n-a făcut decît să crească din prima zi: sub smochinul imperial, ea tremură și rîde-n scînteile tuturor forjelor sale cotidiene. Și pentru că tu ești unică, tu nu poți să nu fii pentru mine întotdeauna alta, o altă tu însăți. Prin felurimea acestor flori de negîndit, pe tine, cea schimbătoare, te iubesc acolo, în cămașă roșie, goală, în cămașă gri.” (André Breton)

„O mai văzusem de două sau trei ori intrînd în local: evenimentul mi‑a fost anunțat de fiecare dată, înainte ca tînăra să pătrundă‑n raza mea vizuală, printr‑un fel de mișcare ondulîndă de umeri ce străbătea cafeneaua de la ușă pînă la mine. O astfel de mișcare, atunci cînd, tulburînd o asistență vulgară, capătă aproape instantaneu un caracter ostil, atît în viață, cît și în artă, mi‑a semnalat întotdeauna prezența frumosului... Oamenii se descurajează stupid în privința dragostei – mi s‑a‑ntîmplat și mie –, trăiesc dominați de ideea că dragostea se află întotdeauna în urma lor, niciodată înainte: secolele au trecut, dar minciuna iubirii se‑ntîmplă mereu numai la douăzeci de ani. Ei suportă (se resemnează, mai degrabă) să admită că dragostea nu‑i pentru ei – cu cortegiul său de transparențe, cu o privire peste lume la care participă toți ochii clarvăzătorilor. Ei șchioapătă de amintiri înșelătoare, pe seama cărora pun pînă și originea unei căderi imemoriale, ca să nu se recunoască prea vinovați. Și totuși, promisiunea de viitor din fiece clipă conține, pentru fiecare, întregul secret al vieții, gata să se‑arate întîmplător într‑o zi într‑o altă ființă.” (André Breton)

Traducere şi note de Ivona Berceanu

Romanul Macbeth de Jo Nesbø este publicat în 38 de țări.

„Macbeth este un thriller despre lupta pentru putere, care se desfășoară în egală măsură într-un decor sumbru de roman noir și în tenebrele unei minți paranoice.“ – Jo Nesbø

În orașul lui Macbeth, soarele nu strălucește aproape niciodată și oamenii zâmbesc prea rar. În mandatul coruptului Kenneth, străzile au devenit tot mai nesigure. Dar acum Duncan, noul șef al poliției, încearcă să reinstituie domnia legii, iar maleficul Hecate, stăpânul invizibil al orașului, trebuie să se protejeze nu doar de concurenții de pe piața drogurilor, ci și de ofițerii de la Narcotice. Va paria pe Macbeth, un tânăr polițist integru și aparent invulnerabil, care nu se așteaptă ca trecutul să-l ajungă din urmă.

Traducere și note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan
Prefață de Dinu Flămând

„Munca mea constă în a scrie până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa. [...] M-am simțit fericit în Transilvania, în munți. Pe înălțimile de acolo pietrele își mai pierduseră din greutate, dar mai aveam încă nevoie de mult timp, deoarece cuvintele sunt foarte lente și durează până reușesc să impregneze lucrurile, intră greu în ele; ideea despre moartea mea începe să seme­ne cu moartea mea. Uneori corpul meu îngheață, alteori câte o piatră se ridică. Însă multe dintre ele încă lipsesc. Când toate vor deveni mai ușoare ca apa, atunci da, pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu." - António Lobo Antunes

„Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum“, declara autorul portughez despre noul său roman, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa. Cartea este o aventură intelectuală și senzorială în 23 de capitole cu un minimum de punctuație, de fapt, 23 de fraze ample, numite de critică „versete poetice“, care oferă o experiență de lectură inedită: un tânăr sublocotenent aduce din Angola un băiat de culoare, un orfan, pe care îl adoptă împreună cu soția lui. Peste 40 de ani, ca într-un ecou al faptelor tatălui, fiul va comite o crimă. Războiul, imposibilitatea iertării, rasismul, moartea, iubirea sunt tot atâtea teme ale unei proze căreia emoția îi conferă ritmul unei adevărate cantate.

Saturnine e hotarata sa-si caute chirie, pentru ca dormitul pe canapea in micul apartament al prietenei sale nu este o solutie pe termen lung. Si are norocul sa gaseasca o oferta extrem de atragatoare: o camera spatioasa, cu chirie modica, intr-o zona selecta a Parisului.

Desigur, mai sunt si alte persoane care vor sa vada camera, insa doar
ea pare cu adevarat interesata de oferta, celelalte dorindu-si doar sa-l vada pe proprietar, don Elemirio Nibal y Milcar, ale carui opt precedente colocatare au disparut. Si, intr-adevar, don Elemirio o alege pe ea drept a noua sa colocatara. E un barbat ciudat, care vorbeste ca din carti si nu iese niciodata din casa. Saturnine are acces la intregul apartament, mai putin la o camera in care ii este interzis sa intre. Ce se ascunde acolo? Va disparea si Saturnine asemenea celor opt femei de dinaintea ei? Si ce s-a intamplat oare cu ele?

O reflectie savuroasa asupra iubirii si a mortii. - Le Parisien

"Maestra a dialogului spumos, Amlie Nothomb ni se dezvaluie in Barba Albastra mai spirituala ca niciodata." - LExpress

"Un roman erudit si plin de umor, pe care il vei devora cu apetitul unui capcaun." - Le Figaro Magazine

"O revizitare plina de imaginatie a celebrei povestiri a lui Perrault." - Paris-Match

Amelie Nothomb (pe numele ei adevarat Fabienne Claire Nothomb) s-a nascut in 1966 in orasul belgian Etterbeek, intr-o familie de diplomati. A locuit pe rand in Japonia, China, Statele Unite, Bangladesh, Burma si Laos. A debutat in 1992 cu romanul Igiena asasinului si a castigat numeroase premii, printre care Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze si de doua ori Premiul Alain-Fournier. Cartile ei au fost traduse in peste douazeci si cinci de limbi. In seria de autor Amelie Nothomb, a mai aparut romanul Loveste-ti inima!

Traducere de Daniel Nicolescu.

Apărut pe 4 ianuarie 2019, Serotonină, al șaptelea roman al scriitorului francez Michel Houellebecq, și-a confirmat statutul de cea mai așteptată carte a iernii și a devenit în scurt timp de la apariție un adevărat fenomen editorial, ocupând locul 1 în toate topurile de vânzări. Până în prezent, romanul s-a vândut în Franța în peste 500.000 de exemplare.

Roman al unei rătăciri fără speranță pe drumurile din nordul Franței, al dezabuzării și nostalgiei convulsive față de iubiri ratate cu bună știință, dar și al privirii lucide și necruțătoare asupra lumii contemporane, cu răzvrătiți intratabili și ”veste galbene” sui generis, Serotonină este cu siguranță una dintre cele mai puternice, mai tandre și mai vitriolante cărți scrise de laureatul din 2010 al premiului Goncourt.

Publicat în 1978, Restul e tăcere spune povestea vieţii şi operei lui Eduardo Torres, la început sub forma unei construcţii apocrife, luînd apoi treptat alcătuirea unor scrieri „originale”, ale lui Torres însuşi – eseuri despre Don Quijote sau despre viaţa animalelor, completate de un „Decalog al scriitorului”. Partea a treia a romanului constă dintr-o selecţie de aforisme, zicători şi maxime publicate în suplimentul de duminică al ziarului El Heraldo de San Blas, oraş în care trăieşte doctorul Torres, pentru ca, în fine, cartea să se încheie cu aşa-numitele „colaborări spontane”. Prin intermediul figurii lui Eduardo Torres, scriitorul Augusto Monterroso ne oferă o satiră muşcătoare a iluziilor vieţii intelectuale şi a stupidităţii umane, totul învăluit în ironia cea mai fină.

„Romanul lui Monterroso e accesibil, concis, plin de umor negru şi paradoxuri. El obişnuia să spună: Cititorilor mei le place să fie scuturaţi, să li se arate cît de caraghioşi sunt oamenii. Se ferea de metafore spunînd că ele îi fac fericiţi numai pe scriitorii nedăruiţi.” (The Independent)

„Proza ingenioasă a lui Monterroso e dominată de inteligenţă sofisticată şi de întîmplări povestite cu ingeniozitate.” (Kirkus Review)

Traducere din limba engleză de Ona Frantz

„O fantezie remarcabilă, în acelaşi timp un realism formidabil.“ (The Washington Post)

Într-un Sudan al viitorului, împletind tehnologia cu vrăjitoria pe un fundal al confruntărilor multiple între etnii, între sexe, între opresori de tot felul, cei oprimați sînt tot mai puțin conștienți de statutul de victimă. Niciodată Africa, în toată stranietatea ei magică și violentă, nu a fost mai fascinantă decît în povestea acestei adolescente cu părul și pielea de culoarea nisipului, pe nume Onyesonwu (Cine-se-teme-de-moarte). Cine se teme de moarte este romanul unui copil al deșertului, al brutalității, al vrăjitoriei, povestea celei în stare să rescrie în Marea Carte destinul a două popoare. Și poate destinele viitorilor cititori ai acestei mari cărți.

Roman în curs de ecranizare, cîştigător a numeroase premii internaţionale, printre care World Fantasy Award la categoria Cel mai bun roman (2011), RT Reviewer’s Choice Best Book Award (2010), şi finalist al Locus Award pentru Cel mai bun roman fantasy (2010) şi Black Excellence Award (2010). Cine se teme de moarte a fost aleasă şi cea mai bună carte a anului 2010 de Publishers Weekly, Library School Journal şi Amazon.com.

„Cine se teme de moarte e una dintre cele mai şocante, cu adevărat fascinante poveşti, cum n-am mai avut de mult ocazia să citesc.“ (Peter S. Beagle)

„Nnedi Okorafor arată cum trecutul este, de fapt, întotdeauna prezent. Cine se teme de moarte e o parabolă postapocaliptică menită să ne arate cum nepăsarea, apatia şi prejudecata pot omorî, dar şi că adevărul şi cunoaşterea sînt calea către viaţă.“ (New York Journal of Books)

„O poveste marcată de un realism care-ţi dă fiori – inegalitate rasială şi de gen, tradiţii care distrug orice urmă de umanitate din semeni – alăturată unui melanj de magie şi fantastic de vocea unui povestitor remarcabil.“ (Publishers Weekly)

Traducere de Luminița Bălan

De la publicarea, la începutul anilor ’80, a primei sale proze până în prezent, Mo Yan a scris peste optzeci de povestiri și nuvele. Înzestrat cu o măiestrie aparte în mânuirea tehnicilor narative și a limbajului eliberat de tiparele convenționale, el construiește o proză inconfundabilă în care îmbină tradiția cu modernitatea, realul cu elementele fantastice, satira cu lirismul, critica socială cu absurdul.

Scrise într-un interval de treizeci de ani, între 1986 și 2006, cele șapte­sprezece povestiri reunite în volumul Un lup atârna în cais, cu capul în jos se inspiră din episoade emblematice din istoria modernă a Chinei, cum ar fi Războiul de Eliberare Antijaponez și Revoluția Culturală, ce și-a pus definitoriu amprenta asupra operei lui Mo Yan, dar și din evenimente aparținând istoriei recente, în care politica nașterii unui singur copil generează adevărate drame și determină apariția unor strategii cu totul neobișnuite de supraviețuire. Povestirile cu accente critice la adre­sa societății chineze aduc în prim-plan o lume plină de personaje și întâmplări aflate la granița dintre real și fantastic, burlesc și tragic. Nu lipsesc nici cele în care realitatea dură este văzută prin ochii copiilor, iar aceștia ajung să cunoască dragostea, viața și moartea în urma unor experiențe zguduitoare. Iubirea i se dezvăluie uneori copilului inocent într-un mod frust, într-o lume dominată de prejudecăți, indiferență și cinism.

Traducere de Irina Horea

Primul roman al lui J.M. Coetzee, Ținuturi în crepuscul, cristalizează, prin două povești distincte, teme sensibile, precum cea a războiului, cu toate atrocitățile lui, a iubirii și mitogenezei, ideea de apartenență la o națiune sau la o etnie și fenomenul ciocnirii civilizațiilor, așa cum se întâmplă, pe de o parte, între coloniștii olandezi și populațiile băștinașe africane în secolul al XVIII-lea, iar pe de altă parte, între Statele Unite ale Americii și civilizația Orientului Îndepărtat în timpul conflictului din Vietnam, care a marcat istoria celor două țări în secolul trecut.

Prin personajele și poveștile pe care le conturează, Coetzee propune un roman al relațiilor disfuncționale, deopotrivă cu ceilalți și cu sine, al jocurilor de putere și al exploatării conjuncturale a pozițiilor de forță, replicate în contexte istorice și spații geografice complet diferite.

Kilgore Trout este un scriitor de science fiction cu sute de cărți publicate, însă necitite - practic, un artist invizibil, într-o lume foarte mare. Asta până când cărțile sale sunt citite de un om de afaceri care decide să-l invite la un festival din Midland City. Așa se face că în Dwayne Hoover , bogătașul care deține mare parte din oraș, se naște credința că el este singurul individ din univers cu liber arbitru și orice altcineva e doar un biet robot. Care-i adevărul?

Micul dejun al campionilor e încă o satiră criminală, o ferestruică prin care cititorul poate trage cu ochiul la cum privește Vonnegut războiul, sexul, rasismul, politica sau succesul în viață.

Fragment din romanul "Zahhak" de Vladimir Medvedev:

"Am tras doua scaune. Zarinka s-a asezat, fara sa-i dea drumul mamei. Usa de la intrare era larg deschisa. Au intrat sa se uite doua femei din vecini. De vreo doua ori am iesit in cerdac si am vazut ca niste baieti necunoscuti dau roata casei noastre. Un diavol chiar s-a uitat de pe coridor in camera. 

Cand un sombrero rece ca gheata cade inexplicabil din cer, toate lucrurile o iau razna intr-un orasel din sud-vestul Americii, in care de obicei nu se intampla nimic. Caderea unui sombrero e o poveste psihedelica despre dragoste si pierderea ei. Imaginatia fertila a lui Brautigan intinde si intoarce haosul care urmeaza, transformandu-l intr-o naratiune tandra, miscatoare si incredibil de amuzanta, spusa de un scriitor aflat la varful puterilor lui creative.

Absolut original. - The Guardian

Billie si Franck zac pe fundul unei prapastii, intr-o vagauna din Muntii Cevennes, iar Franck si-a pierdut cunostinta. Ca sa-si salveze cel mai bun prieten, alaturi de care a trecut prin lungul sir de peripetii ce a fost viata lor de pina atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: ii tine stelutei sale norocoase o pledoarie insufletita, dezarmant de sincera si adesea ireverentioasa in favoarea prieteniei lor. Ii povesteste cum au reusit sa se scoata unul pe celalalt de pe fundul prapastiei care fusese copilaria lor din „lumea a patra”, marcata, pe de o parte, de un tata intolerant si cu idei extremiste si o mama abrutizata de bautura si, pe de alta, de mizeria unei vieti traite linga groapa de gunoi, intr-o familie abuziva si nepasatoare. Ii descrie micile explozii de fericire si frumusete aduse de muzica sau carti, dar si ranile de nevindecat provocate de oameni, capriciile si greselile fiecaruia si curajul de a-si lua viata in propriile miini, construind, cu o tandrete stingace si un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supravietuire prin iubire.a

Fiecare familie are problemele ei, insa familia Plumb este de-a dreptul disfunctionala. Anii de tensiuni nesfarsite ating in cele din urma punctul culminant intr-o dupa-amiaza neasteptat de rece in New York, cand Melody, Beatrice si Jack Plumb se intalnesc pentru a-l infrunta pe fratele lor mai mare, charismaticul si nesabuitul Leo, proaspat iesit de la dezintoxicare. Cu cateva luni in urma, beat si avand pe scaunul pasagerului o chelnerita de nouasprezece ani, Leo a produs un accident care a pus in pericol mostenirea fratilor Plumb, lasata de tatal lor si pe care acestia se bazau pentru a-si rezolva problemele.
Melody, sotie si mama dintr-o suburbie luxoasa, are de platit o ipoteca si taxele de studiu la facultate pentru gemenele adolescente. Jack, dealer de antichitati, a facut in secret un imprumut, punand drept gaj casa de pe plaja pe care o imparte cu sotul sau, Walker, pentru a-si pastra magazinul. Iar Bea, candva o autoare de povestiri de succes, pare ca nu reuseste sa termine romanul la care lucreaza.
Poate Leo sa-si salveze fratii si pe oamenii pe care acestia ii iubesc? Sau vor trebui cu totii sa-si reconsidere viitorul? Impreuna, Leo, Melody, Jack si Beatrice trebuie sa se lupte cu resentimente vechi, cu adevaruri prezente si cu consecintele emotionale si financiare ale accidentului, si sa accepte in cele din urma alegerile pe care le-au facut in viata.
Mostenirea este o poveste despre puterea familiei, influenta banilor, ambitii, despre modul in care ne putem baza unii pe altii si despre felul in care ii dezamagim pe cei pe care ii iubim.
„Un roman generos, captivant, plin de viata. Un debut fermecator al unei autoare care isi cunoaste bine orasul, pe locuitorii sai si sufletul acestora.“
Kirkus Reviews
„Umorul si ironia incantatoare abunda in acest roman de debut stralucitor.“
New York Times Book Review