Moderni & contemporani

De la autoarea romanului-fenomen Oamenii fericiti citesc si beau cafea

Autorul bestsellerului Femeia de hirtie

Ingerul istoriei spune povestea lui Iacob, un poet homosexual nascut in Yemen care traieste in San Francisco. Romanul este construit in jurul noptii petrecute in sala de asteptare a unei clinici psihiatrice, o noapte in care Iacob rememoreaza episoade din viata sa, de la copilaria petrecuta alaturi de mama intr-un bordel din Egipt la adolescenta libaneza sub protectia tatalui bogat si la viata de adult homosexual in anii epidemiei de SIDA din San Francisco. Insotit la tot pasul de prezenta staruitoare, ispititoare a Satanei, care-l imbie sa-si aminteasca trecutul plin de suferinta, si de posaca, glaciala Moarte, care-l sileste sa uite si sa renunte la viata, Iacob este de asemenea luat in grija de cei paisprezece sfinti protectori chemati de oameni in timpul marilor epidemii. Scris cu multa imaginatie, Ingerul istoriei este povestea captivanta, profunda si plina de umor a luptei dintre memorie si uitare.

Rabih Alameddine este unul dintre cei mai indrazneti scriitori – indraznet nu in sensul facil, de autor care cauta in orice clipa sa socheze, care cauta riscul cu orice pret –, ci indraznet precum un chirurg, un filozof, un explorator sau un dansator. - Michael Chabon

Iata o carte politica in toate straturile ei. Intr-o perioada in care scriitorii occidentali par sa se fereasca de orice ar putea fi interpretat drept politic in cartile lor, Alameddine spune lucrurile pina la capat, fara rusine, cu stralucire si cu stil dintre cele mai rafinate. - The Guardian

Povestitor inzestrat, Alameddine creeaza o naratiune despre cele mai controversate conflicte ale zilelor noastre. - Booklist

Traducere din limba engleza si note de Irina Bojin

Traducere de Mariana Mangiulea Jatop

„Citiți-l pe Ivan Stankov! Nu vreau să mă bucur doar eu de descoperirea acestei cărți de o rară, evanescentă și nostalgică frumusețe, care ne aduce-n minte nouă, cititorilor români, când povestirile mitice, spiritualizate, ale lui Ștefan Bănulescu, când lumea prodigioasă a prozelor lui Dan Coman.
Satul de pe malul drept al Dunării, de unde încep și unde sfârșesc cele douăsprezece povestiri, e un Macondo bulgar străbătut de un fior bogomilic. Poveștile mai multor generații de pescari, marinari, muncitori aflați mereu pe drumuri, femei și copii rămași acasă, emigranți în Argentina și Italia se încrucișează în sclipirea constantă și fascinantă a apelor. Glasurile celor vii și-ale celor morți se-amestecă indiscernabil cu marele glas al Dunării, care nu străbate doar pământurile, ci trece literalmente prin trupul fiecărui personaj, despărțind malul său drept de cel stâng. Mi-e greu să-mi aduc aminte de altă scriere în care apa să aibă un glas la fel de copleșitor: sicriele plutesc în gropi pline de apă și refuză să se scufunde, ploile și grindina sunt apocaliptice ca-n scenele de diluviu dantești, oamenii mor mereu în apă și prin apă, iar când Dunărea seacă până la fund ies în procesiuni și se amestecă iar printre cei vii. Vizionarismul cărții se umflă misterios din cel mai arid material: pietrele de râu sunt calde și cresc, femeile miros a pâine caldă, florile de mină evocă orașe îndepărtate. Detaliile sunt apropiate de ochii cititorului ca sub o lupă deformantă. Formulările, din loc în loc, au o grație memorabilă.
Scrisă cu sobrietatea din Dubliners, cartea lui Ivan Stankov dă impresia de soliditate narativă, în ciuda poeziei vădite pretutindeni. În totului tot, Amintiri despre apă e pentru mine una dintre cele mai plăcute surprize din ultima vreme.“ – Mircea Cărtărescu

Scris în limba franceză la Egina, în 1936, la întoarcerea din călătoria în Extremul Orient, și publicat în 1959 în Franța, după ce o traducere în neerlandeză văzuse lumina tiparului în 1939, Grădina de piatră (Le Jardin des rochers) este primul mare roman semnat de Kazantzakis înainte de emblematicul Viața și peripețiile lui Alexis Zorba. Amestec de jurnal, roman psihologic și de idei și poem, Grădina de piatră tratează deja teme majore ale literaturii lui Kazantzakis – lupta și concilierea contrariilor, ilustrate exemplar de contrastul între surâsul imobil al lui Buddha sau splendidele grădini japoneze ce surprind eternitatea în grăunțele de nisip și efervescența modernizării Chinei și Japoniei.

„Dintre toate cărțile lui Kazantzakis, Grădina de piatră este singura în care autorul-narator figurează ca personaj principal. [...] Tema esențială este cea a omului meditativ pus în fața semenilor care se dăruiesc trup și suflet acțiunii, prin forța momentului istoric – uneori în detrimentul sufletului. De aici cruzimea acestei relatări, în care multe elemente sunt veridice. Dar, în jurul acestei teme centrale, ce poezie, ce senzualitate! Cel mai mic obiect, cel mai insignifiant chip, cea mai măruntă plantă, totul este abordat cu tandrețe și umor, chiar cu un fel de voluptate fizică, care deține un loc important în întreaga narațiune.“ – Aziz Izzet (fragment din prefața primei ediții franceze)

„Marii noștri grădinari au fost la început călugări budiști și au adus arta asta din China. Mai târziu, arta a trecut la marii dascăli ai ceremoniei ceaiului, la poeți, la pictori și, în sfârșit, la grădinarii specializați. Fiecare grădină trebuie să aibă sensul ei, să sugereze o noțiune abstractă: seninătate, inocență, pustietate sau mândrie și măreție eroică. Iar semnificația trebuie să corespundă nu numai cu sufletul proprietarului, ci și cu sufletul mai larg al generației sau al întregului său neam. Fiindcă ce valoare are un individ? E ceva efemer; în timp ce grădina, precum orice altă operă de artă, trebuie să conțină elemente de eternitate.“ – Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie. Japonia, China

Traducere și note de Gabriela Lungu

De la apariția sa în 2015, romanul Tentația de a fi fericit – povestea scrisă la persoana întâi a unui septuagenar care redescoperă iubirea și viața în Napoli – cunoaște un răsunător succes de public și de critică, fiind distins cu mai multe premii literare: Premio Stresa 2015, Premio Scrivere per amore 2015, Premio Caffè Corretto — Città di Cave 2016. Numai în Italia a avut 17 ediții până în prezent, fiind tradus în peste 15 limbi. Romanul a stat la baza filmului multipremiat La tenerezza, regizat de Gianni Amelio în 2017, cu Renato Carpentieri, care a obținut Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Premiile David di Donatello din 2018.

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul său la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite. Între atâtea atitudini în răspăr cu „norma“, se detașează totuși înăbușirea oricărei solidarități cu celălalt, cu suferința umană ca atare. Nu până la capăt însă: întâlnirea cu o tânără și misterioasă femeie abuzată de soț, Emma, reușește să spargă platoșa construită de erou cu atâta migală, dezvăluind nebănuitele resurse de umanitate ale personajului.

Traducere de Bogdan Ghiu și Mădălina Ghiu

Publicat înainte de capodopera 2084. Sfârșitul lumii (Humanitas Fiction, 2016) și înainte de valul de atentate teroriste care a zguduit Franța și Occidentul, romanul multipremiat Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller de Boualem Sansal este un tur de forță din punct de vedere literar, moral șI istoric.

Romanul leagă într-un ritm halucinant, prin jurnalele alternate ale lui Rachel și Malrich Schiller, două epoci istorice și două regimuri politice: nazismul și islamismul fundamentalist, proiectându-le, ca avertisment, în viitor. O panoramare a lumii actuale care ne poartă prin Franța, Algeria, Germania, Austria, Polonia, Turcia, Egipt, unind lagărul de exterminare de la Auschwitz cu periferiile Parisului. Pesimismul meditativ al lui Rachel și edificarea sfâșietoare a lui Malrich îi determină pe frații Schiller să aleagă două căi diametral opuse.

Traducere de Magdalena Ciubăncan

Yōko Ogawa este una dintre cele mai importante voci ale prozei nipone actuale. După succesul romanului Profesorul și menajera („Raftul Denisei“, 2015), continuăm publicarea operei sale cu Suspine tandre, care conține multe dintre elementele revelatoare ale personalității literare a autoarei. Natura ca matrice spirituală, singurătatea indicibilă a ființelor și relațiile lor fugare îi dau acestei povești o rezonanța stranie, având ca sursă inconștientul.

Apărut în 1996, Suspine tandre împrumută titlul unei piese pentru clavecin de Jean-Philippe Rameau și se construiește ca un roman în care natura, percepțiile senzoriale și introspecția creează atmosfera propice întâlnirii a trei destine: cel al lui Ruriko, o artistă de caligrafie occidentală, cel al lui Nitta, un constructor de clavecine, și cel al asistentei lui, Kaoru. O poveste plină de tandrețe, presărată pe alocuri cu accente violente, dar și cu note de umor fin, în care muzica și natura acoperă totul cu un văl protector, dezvăluind în același timp esența personajelor.

Un soț violent, imposibilitatea de a mai cânta la pian și un logodnic ucis sunt umbre ale trecutului de care cele trei personaje încearcă să scape, găsindu-și alinarea în liniștea pădurii și în muzica de clavecin. Triunghiul bizar pe care relația lor ajunge să-l formeze pare a se frânge mereu sub tensiunea ce se acumulează între două dintre vârfurile sale. Învăluite în sunete de clavecin, o lume a spiritului și una a trupului se încleștează și se armonizează în același timp, neputându-se elibera una de cealaltă.

Traducere de Emanoil Marcu

Lentoarea este primul roman scris de Milan Kundera direct în franceză. Subiectul lui este de altfel „franțuzesc“.
Cu toate acestea, critica pariziană i-a rezervat o primire mai curând rece. Poate fiindcă grația și virtuozitatea cu care reconstituie, amestecând planurile temporale, un vodevil din secolul al XVIII-lea francez sunt contracarate de sarcasme la adresa intelighenției pariziene contemporane. Lentoarea este mărturia unui spectator consternat, dar nu lipsit de reacție în fața narcisismului găunos și ridicol al „balerinilor“ (concept inventat de Kundera și susceptibil de a face școală) de pe scena occidentală a zilelor noastre. Folosindu-se de arma sa dintotdeauna, ironia mușcătoare, Kundera demistifică excesele noilor ideologii la modă în Vest, dar și, pentru echilibru, notele false și exploatarea demagogică a meritelor disidenței din Est, intrate deja în istorie. Alergic la orice soi de angajament politic, el nu putea fi mai tandru nici cu varianta pariziană a corectitudinii politice. Cartea sa pare un comentariu la adagiul lui Cioran: „Orice ideologie este o cruciadă împotriva umorului“.

„Să confunde aparența fizică a iubitei cu cea a unei străine: a mai trăit senzația asta, o, de câte ori! De fiecare dată cu aceeași uimire: diferența dintre ea și celelalte să fie deci atât de infimă? Cum e posibil să nu recunoască silueta celei mai iubite ființe, a celei pe care o consideră unică?“ – MIlan Kundera

Traducere din limba engleză de Ariadna Ponta

Creatorul celebrului serial Mad Men şi producătorul executiv al serialului Clanul Soprano

Mark şi Karen Breakstone formează un cuplu tipic din clasa înstărită newyorkeză. Cei doi duc o viaţă liniştită, prosperă şi destul de ternă pînă în momentul cînd li se naşte unicul copil, Heather, o fată de o frumuseţe şi o inteligenţă ieşite din comun. La vîrsta adolescenţei, Heather ajunge să vadă fragilitatea şi superficialitatea legăturii dintre părinţii ei. În acelaşi timp, într-un orăşel din New Jersey se naşte şi creşte Bobby Klasky, fiul unei mame dependente de droguri şi al unui tată necunoscut. Crescut printre sticle de băutură, droguri şi scrumiere pline de chiştoace, Bobby pare sortit unei vieţi sordide, în ghetou sau chiar în puşcărie. Nici el, nici Heather nu au habar că destinele lor se vor intersecta. Scris cu mînă sigură, Heather, cu totul ilustrează cu o remarcabilă economie de mijloace o realitate contemporană sumbră, concentrată într-o poveste cu puţine personaje şi multă forţă emoţională, al cărei final are o puternică încărcătură simbolică.

„Un roman straniu, cutremurător, neliniştitor şi tulburător de captivant.” (USA Today)

„Weiner redă bizareria schimbărilor produse în viaţa de zi cu zi şi ne înfioară reamintindu-ne cît de instabil e pămîntul ce pare ferm şi solid sub picioarele noastre.” (NPR)

„În Heather... îl recunoaştem pe creatorul serialului Mad Men în viziunea profundă şi complexă asupra personajelor. Atenţia lui Weiner pentru micile detalii specifice transformă stereotipul ilustrat iniţial de fiecare personaj într-o făptură umană reală.” (The Millions)

Traducere din limba franceză de Magda Răduță

Ultima parte a trilogiei fiordurilor

După ce şi-a văzut prietenul îngheţînd în larg şi după ce a străbătut munţii viscoliţi ca să înapoieze o carte aducătoare de moarte, băiatul, eroul fără nume al trilogiei lui Jón Kalman Stefánsson, încearcă din răsputeri să iasă biruitor dintr-o altă încercare: aceea a dragostei. În vara islandeză, care durează atît de puţine săptămîni, băiatul nu mai trăieşte decît cu gîndul la părul imposibil de roşu al fetei de care s-a îndrăgostit în clipele cînd se zbătea între viaţă şi moarte. Dar ea e acum departe, peste fiorduri greu de străbătut, şi doar scrisorile şi poezia o apropie. Pînă cînd băiatul înţelege că inimii nu i te împotriveşti – şi începe astfel o nouă călătorie peste ape întunecate şi neiertătoare. Cu Inima omului se încheie trilogia islandeză a lui J.K. Stefánsson, începută de romanul Între cer şi pămînt şi continuată cu Tristeţea îngerilor, trilogie care i-a adus autorului său un uriaş succes internaţional. Ediţia engleză a romanului a cîştigat în 2016 Oxford-Weidenfeld Translation Prize.

„Un vechi tratat arab de medicină spune că inima omului e împărţită în două, prima parte se numeşte fericire, a doua, disperare. În care să ne încredem?” (fragment din carte)

„Jón Kalman Stefánsson este un scriitor minunat. De cîte ori îl citesc, îmi aduc aminte ce înseamnă scrisul, dar şi simpla, atît de înşelător de simpla aventură a vieţii. Un povestitor în afara timpului.” (Carsten Jensen)

„Romanul lui Stefánsson suprapune culorile lui Dylan Thomas sau Thomas Hardy peste un peisaj spiritual desprins parcă din J.R.R. Tolkien. Proza plină de profunzime a scriitorului islandez freamătă ca valurile şi străluceşte ca marea în miezul verii. Inima omului încheie o trilogie monumentală.” (The Independent)

„Un roman suspendat între mit şi istorie, populat cu personaje stranii care străbat ţinuturi nesfîrşite.” (Monocle)

„Aceeaşi grandoare a stihiilor pe care-o întîlnim la Cormac McCarthy.” (Times Literary Supplement)

Traducere din limba japoneză de Florentina Toma

Roman ecranizat în 2016 în regia lui Martin Scorsese

O carte despre credinţă şi îndoială, Tăcere descrie persecuţiile la care erau supuşi creştinii în Japonia secolului al XVII-lea, în timpul shogunatului Tokugawa. Trimis să verifice zvonurile despre apostazia mentorului său, Cristóvão Ferreira, unul dintre cei mai de seamă membri ai misiunii iezuite din Japonia, preotul Sebastian Rodrigues descoperă în această ţară mai multe comunităţi clandestine de creştini. Asistînd neputincios la martiriul acestora, Rodrigues îşi vede propria credinţă pusă la încercare şi începe să se îndoiască de un Dumnezeu care răspunde la suferinţele credincioşilor săi doar printr-o tăcere indiferentă. Vîndut la rîndul lui autorităţilor, supus la torturi cumplite şi silit să se dezică de credinţa sa, Rodrigues are conştiinţa dureroasă a eşecului, dar şi revelaţia faptului că Dumnezeu este prezent întotdeauna, chiar şi în tăcere.

O noapte si o zi din iarna anului 1917. Cinci soldati azvarliti in Picardia inzapezita, in transeele inamicului, se zbat sa supravietuiasca. Cel mai mic nu are nici douazeci de ani.

In cealalta parte a Frantei, dupa ce se instaureaza pacea, Mathilde, care il iubeste, vrea sa descopere adevarul. Se lupta sa-l gaseasca, mort sau viu, in labirintul in care s-a pierdut. Cautarea ii este o logodna lunga in „les années folles” si ea va continua pana la capatul sperantei, intr-un roman care te pune pe ganduri. Fermitate si fragilitate, actiune si asteptare in destinul unei eroine greu de uitat si intr-un roman care coboara in adancimile sufletului.

Traducere de Gabriela Russo

Un roman-parabolă, o carte despre dragoste și conștiință, o cronică de familie cu accente autobiografice traversând un secol de istorie tumultuoasă, în care vocea care se impune aparține unei femei. În 2016, Scara lui Iakov a câștigat, în cadrul Premiilor Bolșaia Kniga, Locul al treilea și Premiul cititorilor. Este tradus în peste douăzeci de țări.

Nora, tânără scenografă și mamă singură, găsește la moartea bunicii ei un cufăr vechi, de care uită ani întregi. În 2011, când îl deschide, descoperă scrisorile și jurnalele bunicului său, Iakov Osețki, care fusese deportat în Siberia. Citindu-le, simte o mare afinitate cu bunicul pe care l-a întâlnit o singură dată, iar destinul acestuia o face să-și pună întrebări despre propria viață, și mai cu seamă una: până la ce punct traiectoria ființei poate fi determinată de genele sale? Scara lui Iakov este povestea a patru generații ce se desfășoară într-o alternanță continuă a planurilor, un caleidoscop de iubiri, trădări, idealuri, culpe, suferință, artă și întrebări fără răspuns, în care istoria este omniprezentă, mereu personaj principal.

Romanul Frumuseţe şi întristare este tradus pentru prima oară din limba japoneză.

La şaisprezece ani, Otoko se îndrăgosteşte de Oki, un scriitor de treizeci de ani, însurat, iar relaţia lor se sfârşeşte tragic. După o depresie îngrozitoare şi o tentativă de sinucidere, Otoko pare să-şi găsească liniştea. Îşi descoperă şi vocaţia de pictoriţă. Are succes, şi, după două decenii, o vedem ducând o viaţă liniştită, alături de Keiko, o ucenică uluitor de frumoasă, dar excentrică, în ale cărei tablouri abstracte desluşim o violenţă de neînţeles. Reîntâlnirea cu Oki, care o caută, tulbură echilibrul lui Otoko. Mai mult, va declanşa o nouă tragedie. Căci, dorind să o răzbune pe maestră (şi probabil geloasă, pentru că femeia matură încă pare ataşată de bărbatul care a distrus-o fără să vrea), Keiko începe un joc periculos, al seducţiei şi minciunii, al ademenirii şi respingerii, al dragostei şi al morţii.

Cu acţiunea plasată în Roma, în anii de după al Doilea Război Mondial, Roma cartierelor mărginaşe aflate în sărăcie şi lipsuri, Băieţii străzii spune povestea unui grup de copii, deveniţi adolescenţi, de la periferia societăţii. Trăind de pe o zi pe alta, Creţu, Caşu, Guriţă, Chioru, Alduccio şi prietenii lor duc o existenţă precară, având slujbe de ocazie, săvârşind furtişaguri mărunte şi prostituându-se. Personajele lui Pasolini străbat un itinerar picaresc, alcătuit din evenimente comice, tragice, groteşti. Avându-şi rădăcinile în mişcarea neorealistă din anii `50, Băieţii străzii este un omagiu plin de nostalgie şi de afecţiune adus unei întregi clase sociale aflate în pericol de a fi uitată. Cenzurat, criticat de specialişti şi blamat de publicul larg la apariţia sa, romanul lui Pasolini a fost, în cele din urmă, recunoscut universal drept o capodoperă a literaturii mondiale datorită forţei şi vitalităţii sale incontestabile. „Pasolini a fost un intelectual strălucit, un regizor şi un homosexual a cărui viziune politică – bazată pe o împletire unică între eros, catolicism şi marxism – a anticipat istoria italiană de după moartea sa şi dezvoltarea rapidă a consumerismului la nivel mondial.” The Guardian „Pasolini a fost un artist şi un gânditor care a încercat nu să-şi rezolve contradicţiile, ci mai degrabă să le materializeze pe deplin.” The New York Times „Pasolini era într-o permanentă căutare, întotdeauna deschis la moduri diferite de a privi lucrurile.” Jytte Jensen, curator al retrospectivei Pasolini la Muzeul de Artă Modernă din New York

Este luna august şi două femei, mamă şi fiică, ajung într-un sat de pe coasta de sud a Spaniei. Rose suferă de o boală ciudată, iar medicii nu ştiu ce să creadă. Fiica ei Sofia a adus-o la o clinică privată pentru a găsi un remediu cu ajutorul doctorului Gómez, un medic ale cărui metode şi motive sunt controversate şi îndoielnice.
Ameţite de căldură şi de oamenii seducători cu care intră în contact, cele două femei ajung să-şi analizeze, pentru prima dată după ani întregi, viaţa şi legăturile puternice care le-au ţinut împreună atâta timp.
„Tulburătoare, provocatoare şi impecabil scrisă, Lapte fierbinte de Deborah Levy este povestea mai multor generaţii ale unei familii şi a unei veri halucinante.”
Evening Standard
„Minunată... Ceea ce face cartea lui Levy atât de bună este extraordinara imaginaţie a autoarei, poezia limbajului său, modalitatea sa de a găsi miracolul de fiecare zi, de a spune multe în puţine cuvinte, de a se mişca cu graţie între patos, pericol şi umor şi de a crea un personaj atât de interesant şi de surprinzător cum este Sofia.”
The New York Times
„O carte unică... Levy a creat un personaj extraordinar în Sofia, iar să fii martor al unui moment crucial din viaţa ei este o adevărată plăcere.”
Publishers Weekly
„Un impresionant roman al vieţii interioare, pe care Levy o descrie cu o însufleţire ce aminteşte de Virginia Woolf... Uimitor.”
The Guardian

Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor... în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.

Romanul Despre dragoste si umbra a fost ecranizat in anul 1994 cu Antonio Banderas si Jennifer Connelly in rolurile principale.

Traducere și note de Adina Dinițoiu

Roman prezent pe toate listele marilor premii literare franceze în 2017 (Goncourt, Renaudot, Femina, Médicis, Interallié, Grand Prix du roman de l’Académie française, Prix Jean Giono), Un anume domn Piekielny a obținut, în 2017, Premiul Goncourt – Alegerea României, iar în Franța a câștigat, în același an, Marele Premiu de literatură al orașului Saint-Étienne.

Roman poetic și picaresc în egală măsură, ironic și livresc, autobiografic pe alocuri, Un anume domn Piekielny este o pledoarie seducătoare pentru literatură, o mărturie care atestă puterea extraordinară a ficțiunii de a crea personaje vii, ce sar din pagină, abolind granița dintre imaginar și real. Sfârșitul lui Piekielny într-o groapă comună unde au fost aruncați evrei uciși de naziști devine un simbol pentru mulțimea acestor destine anonime întrerupte de atrocitățile istoriei.

François-Henri Désérable se reîntoarce în romanul său, cu pasiune, pe urmele celebrului scriitor Romain Gary (Roman Kacew, pe numele său adevărat), al cărui roman autobiografic Promisiunea zorilor l-a marcat, iremediabil, literar și biografic. Fascinat de un personaj misterios care apare în cartea lui Gary, autorul (şi personajul) F.-H. Désérable pornește în căutarea adevăratei identități a domnului Piekielny, vecin de imobil (după spusele lui Gary) cu micul Roman Kacew, pe vremea când locuia în Vilnius, înainte de emigra împreună cu mama sa, Mina. Cine era oare acest domn Piekielny, mărunt și modest, care semăna cu un „șoarec trist“?

Traducere și note de Daniel Nicolescu

Roman autobiografic devenit celebru, publicat de Romain Gary în 1960, a cărui figură dominantă este Mina Kacew. Una dintre cele mai frumoase cărți despre dragostea maternă și, mai ales, despre relația mamă-fiu, cu toate ambiguitățile și consecințele care decurg din preaplinul acesteia. În 1970, Promisiunea zorilor a fost adaptat pentru marele ecran de Jules Dassin, cu Melina Mercouri în rolul principal. Ecranizarea din 2017, regizată de Éric Barbier, îi are ca protagoniști pe Charlotte Gainsbourg și Pierre Niney. Pentru interpretarea personajului Mina, Charlotte Gainsbourg a fost nominalizată la cel mai bun rol principal feminin în cadrul Premiilor César.

Cele trei părți ale romanului retrasează copilăria lui Gary la Vilnius, exilul la Nisa și odiseea războiului. Gary își extrage superbul său titlu metaforic Promisiunea zorilor din suma tuturor paradoxurilor relației de iubire dintre mamă și fiu, o relație de fuziune aproape magică, pe cât de galvanizantă, pe atât de sufocantă, pe cât de miraculoasă, pe atât de apăsătoare, pe cât de fierbinte, pe atât de ostenitoare. Un titlu pe care îl explică într-un pasaj faimos din roman: „Prin dragostea maternă, viața își face în zori o promisiune pe care nu o respectă nicicând“.

Traducere revizuită şi note de Irina Horea

Puțini scriitori se bucură de o asemenea apreciere critică internațională și de atât de mulți admiratori în lumea literară ca J.M. Coetzee. Și totuși laureatul Premiului Nobel pentru literatură a vorbit rar despre sine înainte de publicarea volumului Copilărie, în 1997, o poveste strălucit scrisă, evocând rădăcinile și începuturile unui tânăr autor. Au urmat apoi Tinerețe, intens, cu multe aspecte sensibile, și Miezul verii, inovator și surprinzător de amuzant. Trei volume de memorii ficționalizate, acum revizuite de J.M. Coetzee și reunite sub un singur titlu, Scene de viață provincială, se constituie într-un portret sfâșietor, deși adesea comic, al artistului care se luptă să-și găsească propriul drum, dezamăgit de relațiile amoroase, lumea universitară și climatul politic încins din Cape Town în epoca apartheidului, un portret realizat de unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii.

Nici o tragedie nu marchează primii ani ai micului John, nici o traumă nu îi umbrește copilăria. Totuși, băiatul se simte — și apoi, din orgoliu, alege să fie — singur și la școală, și în familie. Dar lipsa de comunicare și comuniune are un pandant: privirea lucidă asupra realității. Drumul spre adevărata înțelegere și dreapta judecată nu este însă ușor, mai cu seamă în regimul de apartheid al Africii de Sud. Împins de dorința de a deveni poet, tânărul absolvent al facultății de matematică fuge la Londra. Aici trăiește acut sentimentul imposturii și se adâncește într-o depresie care îi seacă energiile. Într-un univers fără perspective, dominat de aceleași automatisme care îi definesc lui însuși existența cotidiană, rareori întrerupte de experiențe erotice sordide, eșecul pare să-i guverneze orice încercare de a comunica. Ca și aparenta incapacitate de a-și înțelege semenii, așa cum reiese din mărturisirile câtorva persoane care i-au fost aproape în varii momente ale vieții — patru femei și un bărbat —, intervievate de un jurnalist acreditat să-i închege biografia regretatului scriitor John Coetzee. Apare astfel portretul unei sensibilități exacerbate, lipsite de alinare atât în mediul edenic al fermei bunicilor, cât și alături de femeile în prezența cărora a îndrăznit să-și abandoneze masca taciturnului. Cinci interviuri câtuși de puțin măgu¬litoare, chiar șocante, ce iluminează noi fațete ale personajului Coetzee, dar enigma persistă, căci ele nu-i întregesc niciodată portretul.

Selecţie, traducere din japoneză, note și glosar de Flavius Florea

Povestirile lui Kawabata oferă o viziune sublimată asupra vieții, și ele mai mult sugerează decât afirmă. Patru dintre povestiri, „Japoneza Anna“, „Mulțumesc“, „Bărbatul care nu râde“ și „Imortalitate“, au fost ecranizate chiar sub titlul acestui volum selectiv și prezentate la Festivalul Internaţional de Film de la Tōkyō în 2010.

Scrise între 1916 și 1964, pentru ediția în limba română a volumului Povestiri de ținut în palmă au fost alese o sută trei proze din cele o sută douăzeci și două din selecția considerată standard. Multe dintre ele sunt traduse pentru prima dată într-o limbă europeană. Povestirile acoperă un registru larg – amintiri din copilărie și adolescență, mici tablouri erotice aflate între vis și realitate, anecdote, istorii insolite, uneori alegorice ori fantastice – și reflectă in nuce toate temele majore ale lui Yasunari Kawabata: dragostea, singurătatea, relația omului cu natura, moartea, ritualurile Japoniei de altădată, calamitățile și conflagrația mondială.

Traducere de Irina Bojin

Apărut în toamna lui 2016, romanul Sala de bal al scriitoarei britanice Anna Hope se bucură de un binemeritat succes internațional. În Franța, unde a fost publicat de Gallimard, i s-a acordat în 2018 Grand Prix des Lectrices al revistei Elle.

Pe fundalul verii caniculare a anului 1911, la sfârșitul epocii edwardiene, Sala de bal proiectează o poveste de iubire pe un tărâm potrivnic, bântuit de obsesii periculoase și drame tăinuite – azilul Sharston din Yorkshire, unde o mână de oameni are puterea de a decide cine poartă stigmatul nebuniei și cine îndeplinește criteriile normalității.
Sala de bal urmărește în primul rând destinul Ellei Fay, o tânără lipsită de protecția și afecțiunea familiei, care, în urma unui incident la filatura unde lucrează în condiții extrem de aspre, e internată în azil. Aici îl întâlnește pe irlandezul John Mulligan, înregistrat cu diagnosticul de „depresiv melancolic“, după decesul fiicei sale, și aflat sub îngrijirea doctorului Charles Fuller, ale cărui idei și experimente precipită deznodământul dramatic al cărții. Anna Hope reușește să dea viața unei realități istorice puțin cunoscute într-un roman intens și subtil, care nu devine nici o clipă sentimental.

Traducere de Mariana Vorona, revăzută de Jean Grosu

„Această carte este în totalitatea ei un roman în formă de variaţiuni. În succesiunea lor, fiecare capitol constituie o etapă diferită a unei călătorii ce duce în interiorul unei teme, în interiorul unei idei, în interiorul unei situaţii unice, a cărei înţelegere se pierde pentru mine în nemărginire.
E un roman despre Tamina şi, din clipa în care Tamina părăseşte scena, devine un roman pentru Tamina.Ea este personajul principal şi principalul ascultător, toate celelalte întâmplări fiind o variaţiune a propriei sale poveşti, ce se unesc în viaţa ei ca într-o oglindă. E un roman despre râs şi despre uitare, despre uitare şi despre Praga, despre Praga şi despre îngeri.“ (MILAN KUNDERA)