Moderni & contemporani

Fragment din roman:

"Cand Yves ii puse berea in fata, Gorski ii ceru si un hotdog. Inainte de a ajunge inapoi in spatele barului, Yves facu un tur al meselor, stergand fiecare masa pe indelete. Gorski sorbi din bere. Era buna, rece si acidulata. Hotdogul sosi pe o farfurie de carton. Crenvurstul era roz si moale, dar in clipa in care il baga in gura, se dezintegra cu totul. Gorski isi aminti cum se infrupta Manfred Baumann din pot-au-feu sau ce-o mai fi avut el in farfurie. 
Conversatia cu Baumann se desfasurase in linii mari asa cum anticipase. In caz ca mintea, probabil ca Baumann nu avea sa recunoasca treaba asta decat daca era confruntat cu dovezi irefutabile ca lucrurile se desfasurasera altfel. Gorski era obisnuit sa i se toarne tot felul de minciuni. Era in firea lucrurilor ca oamenii sa minta si, chiar si-atunci cand ceea ce declarau nu era plauzibil, o tineau tot pe-a lor. Gorski intelegea foarte bine mecanismul. Daca, de pilda, sotia lui avea sa-1 intrebe mai tarziu cum si-a petrecut dupa-amiaza, fireste ca avea sa omita sa-i spuna ca trecuse si pe la bar. Dar ceea ce il interesa pe el nu era atata faptul ca cineva mintea, ci felul in care se purta in timp ce mintea. De multe ori persoana respectiva intindea mana dupa o tigara sau parea brusc distrasa de cine stie ce actiune lipsita de importanta. Nu putea sa-l priveasca in ochi prea mult timp. Femeile se jucau cu parul; barbatii isi mangaiau barba sau mustata. Lui Gorski ii placea sa-i interogeze in mediul lor obisnuit. Odata adusi la sectie, erau deja dezorientati si era si mai greu sa-ti dai seama daca se purtau ciudat din pricina ca se aflau intr-un loc care nu le era familiar, sau pentru ca incercau sa-ti ascunda. ceva. Gorski isi amintea ca atunci cand il vizitase acasa, in apartamentul lui, in ciuda faptului ca initial Baumann ezitase sa-1 invite inauntru, dupa aceea ii oferise o cafea. Era un gest tipic: o supracompensare imediata pentru ostilitatea de mai-nainte si o incercare de a amana inceputul discutiei. Chiar de atunci, din acel moment, cand inca nu avea de unde sa stie pentru ce venise Gorski, Baumann se purtase intr-un fel care dadea de inteles ca nu se simtea tocmai in largul lui. 
Adeseori cand li se dadeau in vileag minciunile, oamenii se prefaceau indignati. De cate ori nu auzise Gorski exclamatii de genul „Asta-i chiar culmea!” sau „Cum indrazniti ?" si de cate ori nu fusese amenintat ca va fi tarat prin tribunale. El interpreta aceste izbucniri daca nu ca pe niste semne ale vinovatiei persoanei respective, cel putin ca pe niste indicii ca omul avea ceva de ascuns. Se putea ca lucrul pe care il ascundea sa nu aiba absolut nicio legatura cu obiectul anchetei pe care o desfasura el, dar de ascuns cu siguranta ascundea ceva. Mon-fred Baumann nu se comportase asa. "

Comparat cu Ulise al lui James Joyce, Sotron a devenit un roman-cult al secolului XX, revolutionind toate aspectele naratiunii traditionale si plasindu-se la extrema celei mai indraznete aventuri artistice. Protagonistii Sotronului, intelectualul argentinian Oliveira, spirit lucid, framintat si sfisiat deopotriva de mistere existentiale, si iubita sa Maga, intruchipare poetica a nonconformismului grefat pe un farmec natural vesnic reinnoit, se intilnesc, se iubesc, se resping, se pierd si se cauta, se regasesc, traindu-si cu extrema intensitate dramatica lor poveste de dragoste, sublimata intr-un simbol al miticei perechi Orfeu-Euridice, in atmosfera Parisului anilor ’60. 

   „Soarta celui care nu il citeste pe Cortazar e pecetluita. Va suferi de o boala grava, invizibila, care, in timp, poate avea consecinte ingrozitoare. Ceva asemanator cu ceea ce poate pati un om care nu a mincat niciodata piersici. Va deveni din ce in ce mai trist… si, probabil, incet-incet, isi va pierde parul.” (Pablo Neruda)
   „Julio Cortazar este un spirit extraordinar de alert pentru tot ceea ce se dezvaluie in fiinta umana ca dimensiune miraculoasa.” (Mario Vargas Llosa)
   „Mesajul paradoxal al lui Cortazar, care ia forma unui pasionant si enigmatic exercitiu de libertate, este ca totul exista intr-o carte.” (Haroldo de Campos)

Premiul Nobel pentru Literatura 1999. Toba de tinichea, romanul care a socat Germania si a devenit bestseller international, a fost ecranizat in 1979 de regizorul Volker Schlondorff. Pelicula a primit Premiul Palme d’Or la Festivalul de la Cannes si Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain.

   Capodopera lui Gunter Grass, Toba de tinichea este o pretinsa autobiografie a piticului Oskar Matzerath, nascut la granita dintre Germania si Polonia, avind doi tati prezumtivi, care sustine ca s-a oprit deliberat din crestere la virsta de trei ani in semn de protest fata de lumea adultilor. Oskar asista la nazificarea familiilor germane obisnuite, la ororile razboiului si la miracolul german postbelic. Acuzat de o crima pe care nu a comis-o, Oskar este inchis intr-un ospiciu, de unde, cu vocea sa ascutita care sparge geamurile si cu rapaitul tobei sale de jucarie, condamna toata nebunia lumii moderne.

   „Oamenii au spus dintotdeauna povesti. Cu mult inainte ca omenirea sa fi invatat sa scrie, se spuneau si se ascultau povesti. In aceasta epoca a scrisului, pastram inca amintirea originilor orale ale literaturii. Iar acesta este un lucru bun, pentru ca, daca rostirea ar cadea in uitare, povestile noastre ar fi uscate ca praful.” (Gunter Grass)
   „Un roman formidabil, o capodopera a absurdului.” (The New York Times)
   „Cel mai mare roman scris de un autor contemporan.” (John Irving)

Romanul Harta si teritoriul (2010), distins cu Premiul Goncourt, este o imagine in raspar a lumii artei contemporane si a caracterului profund comercial al productiilor sale, ce-si vehiculeaza la nesfarsit amalgamul de clisee. Deopotriva clasic si modern, Harta si teritoriul este romanul scriitorului la maturitate, care mediteaza cu o detasare ironic-melancolica asupra starii lumii si a fiintelor ce o populeaza. Naratiunea urmareste parcursul biografic si creativ al lui Jed Martin, un artist mizantrop care devine faimos in intreaga lume datorita fotografiilor de harti realizate pentru Ghidurile Michelin si ciclului sau de portrete inspirate de diverse meserii. Contrar tuturor asteptarilor, arta sa conceptuala, lipsita de orice suflu cultural, se dovedeste a fi un mare succes comercial. Printr-o magistrala punere in abis, povestea ia o intorsatura insolita cand Michel Houellebecq, care ii pozeaza lui Jed pentru portretul meseriei de scriitor, devine personaj al propriului roman si este omorat chiar in casa lui din Loiret.

 „Alta tara este in primul rand critica lui Baldwin la adresa societatii americane a vremii; este romanul unui expatriat (de culoare, gay, inainte de a deveni un scriitor stindard al miscarilor sociale ale vremii), inceput la New York, pe cand Baldwin avea 24 de ani, continuat in Franta, unde si-a petrecut cea mai mare parte a vietii, si finalizat in inca o alta tara, la Istanbul. Povestea incepe cu sinuciderea unui jazzman de culoare, traumatizat de ura lumii fata de el si de a lui fata de ceilalti si de el insusi, in urma careia prietenii lui incearca sa proceseze ce s-a intamplat si sa isi continue vietile. Personajele ajung sa formeze patru cupluri, inclusiv un cuplu gay si unul interrasial, dar pana la sfarsitul cartii niciunul nu ramane neafectat. In acelasi timp, jazzul, Bronxul, Greenwich Village, inceputurile miscarii hippie sunt personaje discrete in romanul lui Baldwin, care pune in scena complexitatea intersectiilor dintre gen, sexualitate, rasa si clasa sociala, mult inainte ca asta sa fie o tema importanta a activismului politic, ramanand in acelasi timp arta, prin franchetea cu care exploreaza internalizarea dispretului si a prejudecatilor.” - Stefan Iancu

     Fragment din volumul "Alta tara" de James Baldwin:

 Armeni, evrei, asirieni, irlandezi sau polonezi – oameni veniti de departe, pastrand cu sfintenie memoria unor popoare greu incercate de soarta, sperand sa aiba o viata mai buna in America si muncind din greu pentru asta, fara sa-si uite vreo clipa radacinile –, personajele lui Saroyan emana o bunatate incomensurabila, dar si o anume inadecvare: sunt aici, dar si acolo, si orice demers al lor are o nota de fantezie orientala. Unul planteaza rodii in desert, altul spera sa-i convinga pe toti locuitorii Chinei sa consume stafide, altul, ca sa incheie o polita de asigurare, e capabil sa plimbe o planta in ghiveci de-a curmezisul continentului american. 

Yakup, Leyla si Halil pornesc fiecare pe un drum care le va schimba viata. Cititorul ii va insoti nu doar pe malul Atlanticului, prin arsita Istanbulului sau pe un vechi feribot, ci si prin povestile lor intretaiate, intr‑un trecut ale carui cicatrice nu vor disparea niciodata.

Tuna Kiremitci (n. 1973) a facut studii de cinematografie si are o activitate culturala foarte diversa, incluzand scrierea de scenarii de film sau colaborarea cu un grup rock. 
ln literatura a debutat cu doua volume de poezii care i-au adus cele mai prestigioase premii literare turce, dar marele succes l-a cunoscut prin romanele sale, dintre care "Rugaciunile raman aceleasi" (2007) a fost tradus in peste 20 de limbi. 

Roman de inspiratie istorica, pe alocuri cu tenta politista, Albastru pur este povestea fascinanta a doua femei nascute la distanta de citeva secole, pe care le leaga o mostenire ancestrala. Ella Turner se stabileste in sud-vestul Frantei cu sotul ei si face eforturi sa se integreze in comunitatea inchisa din orasul in care s-a mutat. Insa viata i se schimba, devine izolata si singura, e tulburata de viziuni stranii. Ella incepe atunci o calatorie care nu numai ca ii va dezvalui o tragedie ramasa vreme indelungata necunoscuta, dar o va face sa-si reconsidere si propriile sentimente, propria viata.

Ki‑ho Lee (n. 1972), doctor in litere si profesor de scriere creativa la Universitatea din Gwangju, a debutat cu o proza scurta in 1999 si de atunci a publicat romane si culegeri de povestiri care l‑au impus drept unul dintre cei mai originali si mai experimentali scriitori din Coreea de Sud.

O poveste tumultuoasa si tragicomica

Trebuie sa ai ghinion. Asta nu inseamna ca trebuie in sensul ca e nevoie, ci trebuie sa ai ghinion asa, ca Jeremiasz, ca sa ratezi toate ocaziile de a prinde contracte noi, din cauza unor incurcaturi putin probabile in cazul oricui altcuiva. S-a nascut pe 29 februarie, deci isi serbeaza ziua o data la patru ani. Pe asta da vina si pentru ca se maturizeaza atat de greu. Jeremiasz Chuckiewicz se considera un ghinionist in adevaratul sens al cuvantului. Este operator de film si incearca sa-si cladeasca o cariera in industria cinematografica, dar, din cauza temperamentului aprig, nu reuseste sa ajunga prea departe. Ca sa-si plateasca chiria, repara televizoare, conecteaza antene, pune net si instaleaza wi-fi in apartamente. Alternativa ar fi sa locuiasca in aceeasi casa cu mama lui, ceea ce i se pare de conceput. Oricum, ea si catelul ei Herakles ii invadeaza suficient viata, amintindu-i mereu ca mai exista si alte lucruri importante pe lume in afara de el. Cand aude ce om fantastic era tatal lui, de i-ar fi semanat macar un pic, i se face rau de-a dreptul.

Nici in cele mai aberante vise n-ar fi banuit ca o sa fie singur cuc in ziua in care va implini treizeci si doi de ani. Totul era mai usor de acceptat alaturi de Marta pana cand, intr-o zi, a descoperit ca nici macar ea nu era cine spera el si s-au despartit. Asa s-a trezit Jeremiasz prins intr-un vartej de problemele care par sa nu se mai sfarseasca.

Houston, avem o problema este un roman al initierii, al transformarii unui barbat, in care evenimentele se inlantuie intr-un ritm ametitor, iar comicul pandeste la fiecare colt. Jeremiasz se dovedeste un personaj plurivalent si credibil pentru care viata devine o cursa a supravietuirii de pe o zi pe alta. Fara Marta, totul pare mult mai dificil. Dar, dincolo de toate acestea, ni se ofera imaginea unei Polonii in care orice problema isi gaseste, intr-un fel sau altul, rezolvarea.

„Fara indoiala, forta acestei carti consta in complexitatea personalitatii eroului. Cititorii vor trece de la amuzament la compasiune, de la furie la empatie.” – Onet.pl

„Una dintre cele mai vandute carti din Polonia, Houston, avem o problema este pe cale sa devina un fenomen international.” – Publisher Weekly

Premiul Nobel pentru Literatură 2017

Deşi lasă impresia că a vrut să scrie un roman poliţist tradiţional, al cărui personaj principal (şi narator) este Christopher Banks, celebru detectiv londonez din perioada interbelică şi figură cunoscută în cercurile mondene, Kazuo Ishiguro explorează cu ochi de arheolog trecutul, astfel încît trama psihologică şi motivaţiile detectivului subminează în permanenţă naraţiunea poliţistă. Pentru Christopher Banks, căutarea şi găsirea părinţilor săi, dispăruţi misterios în Shanghai în anii Primului Război Mondial, reprezintă cazul care ar trebui, teoretic, să-i încununeze cariera de detectiv. Jurnal, confesiune, autoanaliză, romanul Pe cînd eram orfani este, dincolo de infiltraţiile ironice abundente, o emoţionantă poveste despre dragoste şi prietenie.

„Roman poliţist şi fabulă politică, Pe cînd eram orfani confirmă locul cucerit de Ishiguro printre cei mai îndrăzneţi şi provocatori romancieri britanici.” (The Guardian)

„Ishiguro este un stilist ca nimeni altul, un scriitor care ştie că, de multe ori, adevărul nu poate fi rostit.” (Maclean’s)

„Cel mai curajos, mai comic şi mai labirintic roman al lui Ishiguro. Subtil şi apăsător la început, romanul capătă încet-încet accente de umor negru.” (The Globe and Mail)

„Pe cînd eram orfani va rămîne în mintea cititorilor ca o scriere fascinantă şi plină de imaginaţie, de o inteligenţă şi un gust cople-şitoare.” (Joyce Carol Oates)

Premiul Nobel pentru Literatura 2017. In anul 1986, romanul a fost distins cu prestigiosul premiu Whitbread si a fost nominalizat la Booker Prize.

Aflat la virsta senectutii, pictorul si profesorul de arta Ono Masuji porneste intr-o odisee de recuperare a biografiei personale si artistice, silit de schimbarile radicale dintr-o Japonie abia iesita din ruinele celui de-al Doilea Razboi Mondial care incearca sa-si exorcizeze trecutul militarist si sa-si construiasca un alt fel de viitor. Pictor manufacturier, artist al lumii trecatoare, al figurilor melancolice de gheisa, apoi maestru influent si artist militant integrat propagandei expansioniste, Ono Masuji se vede acum cazut in dizgratie, respins de generatia postbelica dornica sa rupa cu trecutul indezirabil. Scris intr-un stil limpede, dar plin de subtilitate, alcatuit din tonuri calme si delicate, Un artist al lumii trecatoare este un roman despre maestri si discipoli, parinti si copii, principii si tradari.

„Unul dintre cele mai bune romane ale anilor ’80.” - Malcolm Bradbury

„Un exemplu de rafinament si precizie... Pe masura ce povestea se desfasoara, cititorul devine prizonierul lumii pe cale de disparitie a artistului, invatind sa-i admire structura splendid elaborata.” - The Los Angeles Times

„Un artist al lumii trecatoare reuseste sa transpuna cu un acut simt al realitatii virtutile istoriei personale a unui batrin artist...” - The Daily Telegraph

„O opera de arta de o eleganta sobra, subtila si concisa.” - The Sunday Times

 Lasand in urma Calcutta, cuplul Ganguli porneste spre America, unde incepe o alta viata. Numele, sensurile si identitatile se schimba si, odata cu ele, destinele pornesc spre noi orizonturi. Din detalii de mare finete se tese saga unei familii care, departe de casa, cauta sa ajunga acasa.

  #1 EBook Bestseller. In trecutul unei femei se afla viitorul alteia… Descopera cartea care a frant mii de inimi in toata lumea...

     Fragment din romanul "Scrisoare pentru doua iubiri" de Kathryn Hughes:

Plasate in Coreea de Nord a sfirsitului de secol XX, in perioada conducerii lui Kim Il-sung si Kim Jong-il, cele sapte proze cuprinse in Acuzatia spun povestea unor oameni ce traiesc sub un straniu si ingrozitor regim dictatorial. Personajele acestor povestiri provin din medii sociale foarte diferite: o mama care traieste printre privilegiatii din capitala Pyongyang, dar al carei fiu are o conduita nepotrivita fata de Partid in perioada desfasurarii ceremoniilor de Ziua Nationala, un erou de razboi al comunismului incipient ale carui iluzii sint spulberate cind Partidul ii ia ce are mai drag sau un miner care nu primeste permisul de calatorie ca sa-si poata vedea mama aflata pe patul de moarte… Indiferent de emotiile si trairile personajelor, e ceva ce atrage atentia in atmosfera fiecarei povestiri: teroarea, frica ineluctabila ca parte a existentei.

In fiecare proza, muncitorii nord-coreeni, oameni nevinovati a caror viata se reduce la a face ce li se spune, incalca intimplator regulile statului si-si pierd ultimele iluzii politice. Apoi fie sint arestati, fie evadeaza, mor sau isi pierd mintile, insa punctul culminant al fiecarei proze e momentul acela de revelatie cind realizeaza ca, in ciuda a tot ce li s-a spus, statul este nociv. E ca si cum ai trai in gradina raului, cum spune unul dintre personaje: cei ce traiesc acolo sint condusi de un demon si izolati de restul lumii prin ziduri inalte. - The Guardian

Scrisa cu sensibilitate si talent, Acuzatia e o descriere insufletita a unui stat condus de partidul unic, un testament plin de speranta pentru umanitatea si viata interioara intensa ce continua sa existe chiar si in conditii atit de inumane. - The New York Times

O antologie remarcabila. Puterea acestor povestiri vine din vocea apasata, aproape fara urma de inflorituri, ce istoriseste viata de zi cu zi sub capriciile unui regim care urmareste orice miscare, a celui mai neinsemnat om. O carte curajoasa care aminteste ca nu toate distopiile sint o fantezie. - The Wall Street Journal

In drum spre casa unor prieteni, unde e invitata la cina, Peri – sotie casnica si mama a trei copii – este pusa in fata unui fapt neplacut: ii este furata geanta de pe bancheta din spate a masinii. Reusind s-o recupereze si cercetindu-i cu miini tremuratoare continutul, da peste o poza polaroid din anii de studentie la Oxford, ce are in centru un profesor charismatic si nonconformist inconjurat de trei studente. Imaginea ii readuce dintr-odata in minte trecutul. Mai intii isi vede familia scindata, in care mama este sensibila la mostenirea religioasa, pe cind tatal se inchina ratiunii, privind credinta ca pe o forma de ignoranta. Apoi anii de studentie la Oxford, unde se imprieteneste cu Shirin, o englezoaica-iraniana atee, si cu Mona, o americanca-egipteana religioasa, cu care poarta discutii aprinse despre islam si feminism in casa din Jericho unde locuiesc impreuna. Trei tinere aduse impreuna de capriciile sortii, Shirin, Mona si Peri sint Pacatoasa, Credincioasa si Nehotarita, care incearca sa treaca peste diferente si prejudecati si sa-si gaseasca locul intr-o lume din ce in ce mai amenintatoare.

„Desi abordeaza in continuare teme spirituale, Shafak a inceput sa-si ancoreze tot mai mult romanele in lumea reala. In Cele trei fiice ale Evei, analizeaza cu finete atit constringerile, cit si placerile feminitatii.” (The Guardian)

„In romanul sau, Elif Shafak surprinde starea de tensiune a lumii de dupa 11 septembrie. Odata cu prabusirea Turnurilor Gemene, trei studente la Oxford – Peri, Shirin si Mona –pasesc intr-o noua realitate, unde identitatea lor musulmana este privita cu suspiciune. Toate trei trebuie sa se confrunte, fiecare in felul ei, cu conflictul dintre secularism si credinta care le marcheaza vietile.” (The Times Literary Supplement)

„Una dintre cele mai importante scriitoare contemporane, Elif Shafak investigheaza trecutul si prezentul tumultuos al Turciei. Romanul ei magistral penduleaza intre Istanbul si Oxford, intr-o fascinanta explorare a credintei si prieteniei, a lumii bogatilor si saracilor si a conflictului devastator dintre traditie si modernitate.” (The Independent)

In agitatul si aglomeratul New York exista un spatiu linistit si plin de farmec unde tinarul Rene, regizor aspirant, duce o viata placuta si linistita. Asta pina in ziua cind in cartier se muta o familie ciudata, alcatuita din patru barbati – un tata virstnic si cei trei fii ai sai – ce folosesc nume romane ca sa-si ascunda originile si trecutul. Cei patru Golden, Nero si fiii sai, stirnesc interesul viitorului cineast, caci aceasta familie exorbitant de bogata ascunde taine uluitoare: legaturi vechi cu lumea interlopa din India, dezechilibre psihice, dezorientari sexuale. In scena intra si o rusoaica superba, o vinatoare de avere ce-l cucereste pe batrinul Nero Golden, manipulindu-i pe toti cei din jur, inclusiv pe naratorul Rene. Casa Golden este un tur de forta narativ, un roman cosmopolit, un roman al globalizarii in decor newyorkez, un roman despre identitate si destin.

De la imparatul Nero la Obama, prin Nasul… Acest veteran al romanului combina istoria si miturile Antichitatii cu afacerile murdare, cultura populara si tehnicile cinematografice pentru a crea o istorie de moravuri a zilelor noastre. - The Guardian

Din cind in cind ai ocazia sa dai peste o carte care te captiveaza, iti spune o poveste plina de farmec si te face sa te minunezi cum a nascocit autorul asa ceva. Casa Golden este o astfel de carte... Abordeaza o serie intreaga de adevaruri universale si, in acelasi timp, se dovedeste absolut originala. - The Associated Press

„Problematica adevărului este centrală în opera lui Pirandello. Ceea ce-l tulbură pe personajul pirandellian, împingându-l uneori la autodistrugere, este tocmai confruntarea cu adevărurile celorlalţi, care sunt pentru el tot atâtea neadevăruri: el descoperă cu uluire că tot ce crede, uneori chiar cu sfinţenie, despre sine şi lumea lui nu este perceput la fel şi de semeni, care, de cele mai multe ori, văd şi simt exact contrariul. Acest relativism, care depăşeşte sfera cunoaşterii, devenind determinare ontologică, este trăit cu consecinţe diferite, dar întotdeauna dramatice, de mulţi protagonişti ai nuvelelor.
Viziuni despre sine şi lume clădite în timp, ordini meticulos construite, lupte duse pentru afirmarea propriilor adevăruri, sentimente de prietenie şi de iubire, întregi microuniversuri se năruie la întâlnirea dezvrăjită cu adevărul celuilalt, întocmai ca nişte castele din cărţi de joc. În imaginarul pirandellian doar moartea mai rivalizează, în efectele sale devastatoare, cu conştientizarea acestui relativism.“ (MIRUNA BULUMETE)

Ilustrația copertei: Richard Dadd, Scenă Bacanală (detaliu)

Câștigând Booker Prize în 1999 cu romanul Dezonoare, indiscutabil capodopera sa de până acum, J.M. Coetzee a devenit primul scriitor căruia i s-a atribuit de două ori acest prestigios premiu (întâia dată în 1983, pentru Viața și vremurile lui Michael K). Dezonoare a mai primit Commonwealth Writers’ Prize în 2000 și a fost ecranizat în 2008 în regia lui Steve Jacobs, cu John Malkovich în rolul principal.

După două căsnicii eşuate şi o carieră stagnantă la Universitatea din Cape Town, dezabuzatul profesor David Lurie comite un gest necugetat: are o aventură cu o studentă. Odată descoperit, refuză să-şi asume calvarul căinţei publice pentru a-şi păstra postul şi acceptă cu seninătate, ba chiar cu sfidare, să fie concediat. Plănuieşte un nou început: să se retragă la ferma fiicei lui, Lucy, un paradis bucolic unde-şi va putea scrie opera. Nimic mai simplu, crede David. Însă în Africa de Sud post-apartheid lucrurile sunt, de fapt, foarte complicate şi, mai ales, periculoase. La scurt timp după ce se stabileşte la ţară şi încearcă să-şi regăsească echilibrul, ferma este atacată de trei tineri de culoare. Incapabil să-şi protejeze fiica, David se simte copleşit a doua oară de dezonoare. Dar suferinţa lui nu se poate compara cu încercările prin care va fi nevoită să treacă Lucy.

În 2006, ziarul britanic The Observer a desemnat Dezonoare „Cel mai bun roman din ultimii 25 de ani scris în engleză în afara Statelor Unite ale Americii“. În anii următori, Dezonoare se află pe lista din ziarul The Guardian a „Celor mai bune 100 de romane scrise în engleză“, inclusiv în 2015, de când datează actualizarea acestei liste.

Romanul Castele de furie a fost distins în Italia cu Premio Selezione Campiello în 1991, iar în Franța cu Prix Médicis Étranger în 1995.

Castele de furie este romanul de debut al lui Alessandro Baricco. Titlul original, Castelli di rabbia, trimite la expresia castelli di sabbia (castele de nisip). Subtila aliterație nu e întâmplătoare: ea sugerează deopotrivă frenezia și zădărnicia visurilor pe care vor să le transpună în viață eroii cărții – o soartă ce se regăsește în mai toate întreprinderile omenești.

Suntem în Anglia victoriană, în orășelul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizația industrială se află în plin triumf și aprinde imaginația oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns să dorești cu putere, să dorești și să visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinși de frenezia epocii, visează nestingherit: visează locomotive și căi ferate care nu duc nicăieri, țevi prin care sunetul se poate transmite la distanță ca și cum ar curge, palate de oțel și sticlă care șterg deosebirea dintre afară și înăuntru. Numai viețile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiași elan, ele rămân făcute din petice parcă, din întâmplările mărunte petrecute în orășelul pe care zadarnic l-am căuta pe hartă. Între ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail soției sale Jun înainte să se întoarcă din călătorii, repetițiile fanfarei și „umanofonului“ lui Pekisch, povestea văduvei Abegg, care „nu era cu adevărat văduvă“. Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna și de pretutindeni, o lume fremătând de viață, pe care autorul o pune în scenă cu o bucurie a povestirii rareori întâlnită în vremea noastră grăbită. E lumea unui mare scriitor, care crede că „a scrie este un gest vechi, artizanal șI individual“.

Dansul privighetorii de primăvară este o minuțioasă cronică a crepusculului unei lumi și o melancolică poveste de dragoste. Plecând de la un amănunt istoric real, Kyung-sook Shin construiește odiseea tinerei Yi Jin, care amintește de Memoriile unei gheișe. Romanul, al cincilea semnat de Kyung-sook Shin, singura femeie căreia i s-a decernat Man Asian Literary Prize, a cunoscut un succes fulminant atât în Coreea, cât și în China.

Ultimii ani ai regatului Joseon, prins în încleștarea marilor puteri și a intereselor acestora în Peninsula Coreeană. Yi Jin, orfană, ajunge printr-o întâmplare la Curtea regală și cucerește cu prospețimea și drăgălășenia ei inima reginei, care îi va deveni protectoare. Minunată dansatoare, de o mare frumusețe și inteligență, educată în spiritul fidelității absolute, Yi Jin este cea mai credincioasă slujitoare a suveranei.
Franța, prosperă și efervescentă în plină Belle Époque. Primul său re¬prezentant diplomatic în îndepărtatul regat coreean, Victor Collin de Plancy, este un tânăr temerar, iubitor de cultură orientală, colecționar, fascinat de țara în care ajunge și mai cu seamă de dansatoarea dela Curtea regală care vorbește franțuzește.
Contrar tuturor cutumelor, Victor primește permisiunea de a o lua pe Yi Jin în Europa și o introduce în rafinata societate pariziană, unde îi cunoaște, printre alții, pe Émile Guimet, Félix Régamey și Guy de Maupassant, cărora le câștigă admirația. Dar Yi Jin e dominată, înainte de orice, de devotamentul necondiționat pentru regina machiavelică și însingurată și nu ezită să-și sacrifice pasiunea în fața iubirii filiale.

Un roman timpuriu al laureatului Premiului Nobel pentru literatură J.M. Coetzee, narat în 266 de paragrafe, structura lui fiind influențată de modalitățile de reprezentare ale filmului și fotografiei. În 1977, pe când locuia încă la Cape Town, J.M. Coetzee a primit pentru acest roman cel mai important premiu anual din Africa de Sud, Central News Agency Literary Award (CNA Prize). În 1983 romanul a fost ecranizt cu titlul Dust, în regia lui Marion Hänsel, cu Jane Birkin, Trevor Howard și John Matshikiza în rolurile principale.

Magda, o fată bătrână cu mintea pe jumătate pierdută, duce o existență anostă, singuratică, pustie, înstrăinată de celelalte ființe omenești. În afară de tatăl ei, fermierul, un văduv posac, înăsprit de viața la ferma lui izolată din mijlocul deșertului Karo, nu se mai află în jur decât niște servitori negri, dintre care unul, Hendrik, este cel mai tânăr, nou-venit, muncitor, politicos. Magda își pune gândurile și trăirile pe hârtie, paragraf după paragraf. Un fel de jurnal în care descrie curgerea molcomă, apatică, a timpului – zi după noapte după zi, îndatoririle casnice, cele de la ferma de oi, cele ale pământului, de la un ciclu la altul al naturii, vară, iarnă, secetă, ploaie, de la focul și cafeaua matinale, la mesele duminicale, de la curățatul cizmelor, la cârpitul hainelor, de la plecarea de dimineață a fermierului, la întoarcerea călare la apus… O viață departe de civilizație, de drumuri umblate, un pământ unde și fărădelegea poate rămâne neștiută. Dar într-o bună zi, Hendrik vine acasă cu o soție tânără și frumoasă, fapt care declanșează adevărata tragedie a tatălui și a fiicei sale. Între redarea riguroasă a realității dure și halucinațiile minții rătăcite, între poezia spațiului infinit și detaliile imunde ale vieții și morții, povestea Magdei nu-și găsește alinare.

Gala și Salvador Dalí au fost protagoniștii unei povești de dragoste ieșite din comun, printre cele mai atipice și mai lungi din istorie. Carmen Domingo oferă un portret complex, profund din punct de vedere psihologic, al Elenei Dimitrievna Diakonova, cunoscută drept Gala — femeie dominatoare, amantă senzuală și muză misterioasă. Gala-Dalí, primul roman bazat pe fascinanta viață a Galei, pune sub lupă un personaj seducător și contradictoriu, singura femeie mitologică din vremea sa, așa cum a numit-o Dalí.

„Gala a fost întotdeauna un mister. Și-a condus viața după intuiții și premoniții, tot ceea ce era ezoteric a fost pasiunea ei, în special tarotul, pe care îl consulta zilnic. Romanul scriitoarei și jurnalistei Carmen Domingo reflectă toate acestea, sondând viața sentimentală agitată și personalitatea puțin cunoscută a rusoaicei care i-a captivat pe Paul Éluard și Salvador Dalí, printre mulți alții.“ (La Razón)

„Este extraordinar cum a reușit autoarea să pună pe hârtie personalitatea unei femei atât de obsedate de control, de hotărâte și de încrezătoare în sine. Cu Gala mereu în prim-plan, Carmen Domingo ne poartă prin anii boemei franceze, ai suprarealismului, pe plajele de la Cadaqués și prin Europa celui de-al Doilea Război Mondial. Gala a fost stăpână pe propria viață și a știut în fiecare moment cu cine să fie și cum să-i facă pe bărbații cu care a trăit să se bucure de succes, în așa fel încât ea însăși să poată avea succes. Mereu obsedată de bani, de propriul trup și de bărbații care i-au plăcut, Gala este o figură feminină dominatoare, care se mișcă într-o perioadă în care femeile se dedicau mai ales treburilor domestice și închideau ochii la aventurile soților lor. Gala nu putea fi mai departe de acest tip de femeie, după cum excentrică a fost și arta acelor ani.“ (librosyliteratura.es)

Roman inclus pe listele celor mai bune cărți ale anului 2016 din Sunday Times, The Times, The New York Times Book Review, Washington Post, New York Magazine, The Millions, NPR Books, Canadian Literature, Elle

Doi mari vizionari – William Shakespeare și Margaret Atwood își dau mâna în această poveste despre magie și iluzie.

Margaret Atwood a scris romanul Furtunii perfecte, purtându-și cititorii prin Canada zilelor noastre, din societatea elevată a unui mare Festival Shakespeare până în sistemul penitenciar, din lumea coruptei clase politice până în cea a deținuților de drept comun. Fenomenele paranormale, comunicarea cu cei dragi chiar și dincolo de moarte adaugă un plus de originalitate acestei bijuterii literare care se citește cu sufletul la gură și care, deși urmează îndeaproape coordonatele textului-sursă (uzurparea, pierderea, remușcările, dorința de răzbunare, răzbunarea prin iertare), propune un final cu totul neașteptat. „Pui de cotoroanță“ este unul dintre apelativele folosite în Furtuna de Prospero și Ariel pentru Caliban. Ar mai fi de adăugat cuvintele autoarei: „Furtuna este, într-un fel, un musicalmultimedia timpuriu. Dacă Shakespeare ar scrie azi, ar folosi toate efectele speciale ale tehnologiei.“ Reputatul critic britanic Jonathan Bate consideră Pui de cotoroanță „categoric, cel mai inteligent roman neo-shakespearian.“

Cu o postfață inedită a autorului
Într-un roman pasionant, exploziv, construit cu rigurozitate, Eric-Emmanuel Schmitt și-l alege drept protagonist pe „monstrul de evitat“ și construiește două biografii paralele: una fidelă realității, romanul lui Hitler, mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente, cealaltă, plăsmuită în întregime, povestea lui Adolf H., un pictor care, după Marele Război, frecventează avangarda din Montparnasse, ca într-un final să se stingă liniștit în 1970 la Santa Monica. Romanul e urmat de jurnalul autorului din perioada scrierii acestuia. Schmitt își exprimă aici anxietatea, îndoielile, uneori chinul și oroarea pe care le-a încercat din momentul în care a decis să dea viața figurii celei mai sumbre din istoria recentă și până la terminarea romanului. O carte extrem de incitantă, scrisă la înaltă tensiune, considerată cel mai bun roman semnat de Eric-Emmanuel Schmitt.

„Moralist, Eric-Emmanuel Schmitt își dedublează eroul pentru a reflecta asupra inocenței, vinii, libertății și responsabilității fiecărui individ. Un îndrăzneț număr de echilibristică. [...] Departe de a urmări marile momente istorice ale Führerului, Schmitt îl evocă pe Hitler în 30 de scene intime ce aruncă o lumină ciudată și dură asupra secretelor vieții afective, sexuale și asupra caracterului personajului care se idolatrizează și încearcă totodată să incarneze eroul nietzschean. Reușita acestui portret este uluitoare." (Le Point)

În aceste zece proze scurte, publicate în 1987, Ford extrage aur literar din ținuturile măturate de vânt ale Vestului american, din singurătatea chinuitoare și din speranțele precaute ale locuitorilor lor: un fugar care traversează Wyoming-ul însoțit de fiica sa, o iubită nefericită și un Mercedes furat, un băiat care-și privește familia dizolvându-se într-o noapte de o violență tragi-comică, doi bărbați și o femeie care-și împărtășesc poveștile ghinioniste într-un bar, încercând să-și îndulcească norocul. Rock Springs este o capodoperă de narațiune minuțioasă, de proză atent cizelată, generos empatică.

Despre autor:
Richard Ford s-a născut în Jackson, Mississippi, în 1944. A publicat șapte romane și trei volume de proză scurtă, printre care: Cronicarul sportiv (1986, Humanitas Fiction, 2008), Ziua Independenței, (1995, Humanitas Fiction, 2009), Women with Men (1997), A Multitude of Sins(2002), The Lay of the Land (2006), Canada (2012), Let Me Be Frank with You (2014). Este primul scriitor care a primit în același an și Premiul Pulitzer și PEN/ Faulkner Award for Fiction, pentru romanul Ziua Independenței, în 1995. În 2001 a primit PEN/ Malamud Award pentru excelență în proza scurtă. Trăiește în Maine împreună cu soția sa, Kristina Ford.

Povestirile din Rock Springs sunt extrem de concentrate, astfel încât un cititor atent nu-și va dori doar să dea pagina, ci și să o facă să dureze cât mai mult, ca o imersiune în atmosfera subtilă, ironică, dilatată și contractată pe care Ford o compune din vorbirea de zi cu zi.
The New York Times
Povestirile din această colecție pot fi citite ca definiția de stil a prozei scurte clasice. În fiecare dintre ele, o tristețe definitivă se cristalizează în jurul unui instantaneu: o descoperire sau o confruntare în urma căreia viața se schimbă, deși, într-o primă fază, imperceptibil.Publishers Weekly
Richard Ford își scrie personajele fără un contur exact, scrie personajul-noțiune, personajul-concept, personajul-stare. De cele mai multe ori, scrie natura umană din interior spre exterior, deși ajută imaginația cititorului cu tușe concrete. Disecă emoția, dar nu chirurgical, o expune, o dezgolește, o lasă la vedere. Black Button