Raftul Denisei

Traducere de Irina Bojin

Apărut în toamna lui 2016, romanul Sala de bal al scriitoarei britanice Anna Hope se bucură de un binemeritat succes internațional. În Franța, unde a fost publicat de Gallimard, i s-a acordat în 2018 Grand Prix des Lectrices al revistei Elle.

Pe fundalul verii caniculare a anului 1911, la sfârșitul epocii edwardiene, Sala de bal proiectează o poveste de iubire pe un tărâm potrivnic, bântuit de obsesii periculoase și drame tăinuite – azilul Sharston din Yorkshire, unde o mână de oameni are puterea de a decide cine poartă stigmatul nebuniei și cine îndeplinește criteriile normalității.
Sala de bal urmărește în primul rând destinul Ellei Fay, o tânără lipsită de protecția și afecțiunea familiei, care, în urma unui incident la filatura unde lucrează în condiții extrem de aspre, e internată în azil. Aici îl întâlnește pe irlandezul John Mulligan, înregistrat cu diagnosticul de „depresiv melancolic“, după decesul fiicei sale, și aflat sub îngrijirea doctorului Charles Fuller, ale cărui idei și experimente precipită deznodământul dramatic al cărții. Anna Hope reușește să dea viața unei realități istorice puțin cunoscute într-un roman intens și subtil, care nu devine nici o clipă sentimental.

Pe fundalul Chinei secolului al XVIII-lea, cu tablouri ce zugrăvesc fastul imperial, rafinamentul sadic al execuțiilor ori strălucirea metalică a râurilor otrăvite cu mercur, Christoph Ransmayr ne oferă un roman magistral, stratificat tematic: de la stranietatea unei lumi exotice dominate de frică și experiențele extreme de durere și clarificare interioară, până la o reflecție filozofică asupra timpului.

Faimosul ceasornicar și constructor de automate Alister Cox este invitat la Curtea sa de Qianlong, marele Împărat al Chinei, spre a inventa mecanisme care să poată măsura timpul interior: al fericirii, al iubirii, dar și al bolii, decrepitudinii și morții. În Orașul Interzis, dispunând de resurse nelimitate și având libertatea să folosească oricâte nestemate și metale există în trezorerii și în mine, Cox și asistenții lui creează automatele cele mai uimitoare. Numai că Împăratul se dovedește a împărtăși, pentru o clipă, visul maestrului și-i cere acestuia să construiască un ceas care măsoară însăși eternitatea.

Inclus de The Times pe lista celor mai mari 50 de scriitori britanici de după 1945, Hanif Kureishi este un prozator, dramaturg și scenarist multipremiat: a câștigat prestigiosul Whitbread Award și a primit două nominalizări la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Opera lui este tradusă în 36 de limbi.

Una dintre cele mai bune cărți ale lui Hanif Kureishi, Intimitate pune în lumină, cu sinceritate dusă până la cruzime, temerile și dorințele care îl pot determina pe un bărbat să-și părăsească partenera și copiii. Alături de „Licărire“, „Străini când ne întâlnim“ și „Spleen“, cele trei povestiri incluse în volum, romanul stă la baza filmului Intimitate, regizat de Patrice Chéreau, cu Mark Rylance și Kerry Fox în rolurile principale.

Atinsă de o boală ciudată, frumoasa Ineko ajunge în azilul psihiatric din Ikuta, iar celor dragi, mamei și iubitului ei, nu le rămâne decât să trăiască tortura de a nu ști dacă au acționat spre binele tinerei. Va putea dragostea lui Hisano să o salveze de consecințele traumei care i-a afectat spiritul? Kawabata, recunoscut drept marele scriitor al clar-obscurului, l-a lăsat pe cititor să-și ofere singur un răspuns.

Trei femei, trei epoci. Ana traieste la Bruges in timpul Renasterii, Hanna, in Viena imperiala de la inceputul secolului XX, iar Anny, in Hollywoodul actual. Toate trei se simt profund diferite de contemporanii lor. Si daca ele reprezinta una si aceeasi femeie?

In secolul al XVI-lea, Anne, o tanara modesta din Bruges, fuge de acasa in ziua nuntii pentru a nu fi victima unui destin pe care nu si-l doreste. In Viena lui Freud, Hanna von Waldberg, rasfatata a lumii bune, isi paraseste sotul care o adora pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei. Iar in zilele noastre, la Hollywood, Anny Lee, o actrita a carei frumusete nu e intrecuta decat de nevoia ei de a se autodistruge prin droguri si alcool, rupe tiparele industriei entertainment-ului si refuza stratagemele care ar transforma-o intr-un adevarat star. Trei epoci diferite, pe care le unesc insa ipostazele unei femei libere, nesupuse, aflate in cautarea adevarului si a iubirii.

 

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Această poveste, poate romanul cel mai muzical al lui Alessandro Baricco, impregnat de tonuri și ritmuri de o mare varietate, ne poartă într-o cursă amețitoare prin secolul XX.

Această poveste îi aparține lui Ultimo Parri. Personajul are cinci ani când vede pentru prima dată un automobil în satul său piemontez, nouăsprezece în ziua înfrângerii de la Caporetto, în 1917, și douăzeci și cinci când își întâlnește marea dragoste în America. Visul lui Ultimo, acela de a construi o pistă circulară de curse cu optsprezece curbe, leagă mai multe povești într-una singură, primordială, o poveste despre fidelitate, iubire, prietenie, război și, mai ales, despre dorința de a restabili ordinea în lume. Romanul este deopotrivă unul al sunetelor. Auzim zgomotele guturale ale primelor automobile, îl auzim pe Ultimo strigându-și numele când mașina gâfâie urcând movila din Piassebene, apoi exploziile și împușcăturile de pe câmpul de luptă, o auzim pe Elizaveta cântând la pian, apoi melodia transmisă la radio în timp ce o femeie și-un bărbat fac dragoste în bucătăria unui local și auzim motorul Jaguarului în care, după o viață de așteptare, Elizaveta atinge visul lui Ultimo și reușește să parcurgă pista circulară.

Pe copertă: Felix Vallotton, L’attente (detaliu)

Apărut în 1961, Frumoasele adormite este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracţiei sexuale.

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbaţii aflaţi la apusul vieţii vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentaţie de a depăşi limitele impuse, un îndemn pervers la agresiuni doar aparent fără consecinţe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? întreabă Kawabata, iar răspunsul nu e niciodată univoc.

Roman de arheologie sentimentalã care ne transportã într-o Japonie senzuală, exotică, plină de contraste, Wabi-Sabi ne dezvãluie nouă, cititorilor, și protagonistului Samuel de Juan, cunoscut din bestsellerul Iubire cu „i“ mic, frumusețea lucrurilor imperfecte și efemere.

În Barcelona zilelor noastre, Samuel trăiește o poveste de dragoste cu Gabriela, dar locuiește în apartamentul lui de burlac împreună cu motanul Mishima. În afara cursurilor de germană pe care le predă la universitate, îl ajută ocazional pe Titus, originalul său vecin, la redactarea unor cărți de dezvoltare personală. Într-o dimineață de iunie, primește din Japonia o vedere enigmatică pe care scrie doar: Wabi-Sabi. La îndemnul lui Titus, după ce Gabriela îi anunță sfârșitul legăturii lor, Samuel pleacă într-o călătorie la Kyōto, sperând să dezlege misterul.

„Un roman incitant despre frumusețea fragilității.“ (TimeOut Barcelona)

Scriitor, jurnalist și muzician, FRANCESC MIRALLES s-a născut în 1968 la Barcelona. A urmat inițial cursuri de jurnalism la Universitatea Autonomă din Barcelona, abandonate după patru luni, apoi de filologie engleză, la care a renunțat după terminarea anului trei pentru a călători și astfel a ajuns să trăiască pentru o vreme în Croația și Slovenia în timpul războiului iugoslav, experiență redată în Café Balcanic (2004). Revenit la Barcelona, a studiat germana la Universitatea Centrală. După absolvire, a făcut un masterat în editare. A coordonat colecții de dezvoltare personală, semnând și câteva lucrări sub pseudonim, experiență reflectată în primul său roman, Barcelona Blues (2005). După ce a obținut Premiul Gran Angular 2001 – cu romanul pentru tineret Un haiku per a l’Alícia, a hotărât să se dedice scrisului. Francesc Miralles a publicat de-a lungul timpului o mare varietate de lucrări de ficțiune și nonficțiune – romane, cărți de dezvoltare personală, cărți pentru copii și tineret, thrillere –, singur sau în colaborare, unele fiind recompensate cu premii de notorietate și traduse în 30 de țări. În 2007 i s-a acordat Premiul Columna Jove pentru romanul pentru tineret Interrail. Publicat în 2008, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo; Humanitas Fiction, 2017), scris împreună cu Care Santos, a cunoscut deja traduceri în peste 20 de țări. În 2009 a primit, împreună cu Álex Rovira, Premiul Torrevieja pentru romanul Última respuesta. Cei doi au mai semnat câteva cărți vândute în sute de mii de exemplare și traduse în peste 12 limbi. Împreună cu Héctor García (Kirai), Miralles a publicat în 2016 bestsellerul IKIGAI. Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită (Humanitas, 2017). Dintre romanele sale, de mare succes la public s-au bucurat El quinto mago (2009), El cuaderno de Aroha (2013) și La lección secreta(2015). Romanul Iubire cu „i“ mic (Amor en minúscula, 2006; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 20 de limbi, își află continuarea, în 2014, într-o carte despre frumusețea imperfecțiunii și a lucrurilor efemere, Wabi-sabi.

Cea mai populară figură a noii generații de scriitori israelieni, Etgar Keret este un maestru al prozei scurte, plin de spirit și originalitate, iar cărțile sale au fost publicate până în prezent în 45 de țări. Volumul Și, deodată, cineva bate la ușă a fost tradus în 26 de limbi.

Lucrurile par bine așezate în lumea personajelor lui Keret. Copiii sunt duși la grădinița, la școală, la locul de joacă; adulții aleargă cu treburi sau își văd de casă. Și, deodată, banalul se complică: viața de zi cu zi își dezvăluie dramele, măotile cad, sentimentele izbucnesc, iar realitatea virează adesea în supranatural. Cum arată viața de apoi a unui sadic asasin plătit? Te poți reîncarna într-o guava? Dar într-un pudel răsfățat? Peștișorul de aur chiar stă într-un acvariu în Jaffa, ținându-i de urât taciturnului Serghei? Oricât de îndrăznețe ar fi volutele imaginației narative, ele nu ne lasă să scăpăm niciodată din vedere adevărata lor miză: chipul monstruos și angelic, ridicol și sublim, vulnerabil și feroce al fiecărei vârste omenești.

„Vocea noii generaţii.“ (Salman Rushdie)

„Povestirile lui Keret sunt intense, comice, pline de forţă şi de intuiţie, şi în acelaşi timp profunde, tragice, tulburătoare.“ (Amos Oz)

„O viziune extraordinară, un tablou original şi inedit al societăţii şi al tinerilor învinşi de cotidian.“ (Joseph Weisberg, The New York Times)

Augustin, un tânăr jurnalist stagiar care trăiește la limita subzistenței, supraviețuiește unui atentat terorist din Charleroi. Pentru poliție, el devine un martor prețios. Când îi pun întrebări, oamenii legii nu bănuiesc însă că timidul Augustin are un dar care îi permite să vadă dincolo de limitele percepției și deducției dintr-o anchetă. Ajutat de vocile unor prezențe inefabile, protagonistul pornește pe un drum la capătul căruia va reuși să afle răspunsuri la marile întrebări neliniștitoare și să devină un adevărat erou.

„În Noaptea de foc, Eric-Emmanuel Schmitt și-a relatat experiența spirituală din tinerețe, revelația primitã în deșert. Acela a fost momentul în care a început să creadă. Dar în ce, sau în cine crede el? Noul său roman, Omul care vedea dincolo de chipuri, îndrăzneț și ingenios, încearcă să ofere un rãspuns prin mijlocirea unei intrigi inspirate din actualitate." (Le Figaro)

Pădurea întunecată, noul roman al lui Nicole Krauss, autoarea Istoriei iubirii, este, în SUA, National Bestseller și a fost desemnat cea mai bună carte de ficțiune a anului 2017 de către Esquire, Times Literary Supplement, Elle Magazine, Publishers Weekly, Financial Times, Guardian și Globe and Mail. Cu titlul luat dintr-un vers din Infernullui Dante, este un roman misterios, care te absoarbe, urmând poveștile a două personaje distincte aflate într-o călătorie aproape inițiatică în Israel. Nicole este o tânără romancieră de 39 de ani din New York, în plină criză existențială, în timp ce Epstein este un avocat bătrân, fost antreprenor de succes, a cărui scară de valori se răstoarnă brusc. Amândoi își părăsesc familiile și par să străbată un drum dantesc, coborând cerc după cerc, fără să bănuiască ce îi așteaptă la capăt.

„Romanul elegant, provocator și hipnotizant al lui Nicole Krauss este opera ei cea mai valoroasă de până acum. Viu, inteligent și uneori plin de umor, este un tur de forță fascinant.“ (Publishers Weekly)

In cele cinci nuvele din volumul de fata, Eric-Emmanuel Schmitt incearca sa aduca la lumina iubirile invizibile, cele despre care nu se vorbeste niciodata, pe care nimeni nu le va ghici, inaccesibile uneori chiar si pentru cel care le incearca. Deși mereu trecute sub tacere, aceste sentimente sunt reale; mai mult, ele alcatuiesc adevarul unui destin.

Traducere de Radu Paraschivescu

Man Booker Prize 2017

Încununat cu prestigiosul Man Booker Prize în 2017, romanul de față e publicat în peste 30 de țări. Bestseller New York Times, Chicago Tribune, Publishers Weekly, USA Today. Desemnat printre cele mai bune cărți din 2017 de: New York Times Book Review, People, Entertainment Weekly, Washington Post, Paris Review, Esquire, Kirkus, Harper’s, Wall Street Journal, Financial Times, Oprah.com, NRP.org. Cu un sâmbure de adevăr istoric și sprijinindu-se pe o imaginație luxuriantă, George Saunders construiește o poveste în care fantasticul se îmbină cu veridicul. O poveste despre iubire și pierdere, despre vinovăție și asumare, despre șovăirile omului sub vremi și sub istorie.

Dacă acțiunea din Ulise se petrece într-o singură zi din 1904, cea din Lincoln între vieți se desfășoară într-o singură noapte din 1862. Și într-un singur loc: cimitirul din Georgetown, unde este adus Willie, fiul de 11 ani al președintelui american Abraham Lincoln. America are aproape un an de război civil, cu alaiul lui de drame, nemulțumiri, sacrificii, suferințe și aspirații înecate în sânge. Dar de fapt sunt mai multe Americi în romanul lui Saunders. Cea a recepțiilor sofisticate de la Casa Albă, care sfidează năprasna războiului, cea a relatărilor din presa și literatura vremii și cea din cimitirul din Georgetown, unde în jurul lui Willie Lincoln se învârt personaje de toate felurile: soldați fanfaroni, prostituate arțăgoase, reverenzi sfioși, soți priapici, negri cu statut umil și filfizoni ceremonioși. Într-o rapsodie polifonică fără egal în literatura de azi, ei spun cu toții povestea unei țări al cărei destin se află la răscruce. Și a unui spațiu plasat între vieți, unde revoltații refuză să-și admită sfârșitul și se cred simpli suferinzi în așteptarea vindecării. Lincoln între vieți, primul roman al lui George Saunders, este proba de măiestrie a unui virtuoz care poate mânui o sută de sfori într-o armonie absolută.

Exemplar cu autograful autorului

 

„Eu caut să transform arta romanului, povestea e mai puțin importantă, e numai un vehicul de care mă folosesc, ceea ce contează e să transform această artă, și există o mie de căi de a o face, însă fiecare trebuie să o găsească pe a sa proprie. Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul.“ (António Lobo Antunes)

Pe râurile ce duc… se construiește pe parcursul a 15 zile de spitalizare ca un jurnal ficțional de o voluptuoasă imprevizibilitate narativă: domnul Antunes este adultul bolnav, bărbatul neiubit și însingurat care trebuie să se refugieze din fața morții; Antoninho este băiatul care învață să meargă pe bicicletă, descoperă izvoarele râului Mondego, școlarul pe care-l derutează cuvântul „obraji“ și, mai ales, copilul care-și ascunde fața în dantelele de la pieptul mamei. Scriitorul orchestrează o proză derutantă, cu un sens propriu: nu există o direcție a narațiunii, ea se ramifică într-un labirint al amintirilor, iar logica și fraza antuniană sunt divagante, amăgitoare. Emoția este însă răvășitoare, pură, dozată cu o precizie dureroasă: ni se amintește că suntem, în fiece clipă, tot ceea ce am fost. Memoria anulează timpul, nu există nici trecut, nici viitor, totul este prezent, iar romanul agoniei devine romanul vieții.

Roman nominalizat la Man Booker Prize în 2016, Zilele de școală ale lui Isus continuă strania și fascinanta poveste a micului Davíd și a părinților săi, protagoniștii din Copilăria lui Isus. Situată la granița dintre alegorie, distopie și roman de idei, narațiunea lui Coetzee nu oferă răspunsuri, ci le adresează cititorilor întrebări fundamentale.

Zilele de școală ale lui Isus continuă explorarea ficțională a experiențelor unui copil într-o lume neliniștitoare. Evadând din Novilla, prima lor oprire în lumea nouă imaginată de Coetzee în Copilăria lui Isus, unde personajele își încep viața fără amintirile trecutului de dincolo de ocean, micul Davíd, Simón și Inés ajung în orașul Estrella. Zilieri la o fermă, apoi angajați în oraș, cei doi părinți sui generis încearcă să construiască un prezent și un viitor pentru fiul lor adoptiv. Dar viața unei așezări modeste nu este scutită de violență, de pasiuni devoratoare și fatale. Confruntat cu răul inexplicabil, Davíd găsește consolare în armonia matematică a muzicii și dansului, care îi oferă, prin tipare imuabile, certitudini.

Când nuvelele care alcătuiesc volumul Cei trei regi – Regele Șahului, Regele Copacilor și Regele Copiilor – au apărut separat în China, la mijlocul anilor 1980, o adevărată „febră A Cheng“ s-a răspândit printre cititori; nici un alt autor nu îndrăznise să scrie despre Revoluția Culturală la modul ironic, voit naiv, ocolind discursul oficial și îmbinând elemente tradiționale și daoist-confucianiste pentru a reliefa nu greutățile și mizeria acelor ani, ci importanța principiilor morale.

Adevărate parabole, Regele Șahului, Regele Copacilor și Regele Copiilor au în centrul lor personaje care, în situații dramatice, se ridică deasupra realului cu o forța ce vine dintr-o filozofie aparte a vieții. Numit în derâdere Nebunul ori Patima Șahului, Wang Yisheng este obligat să muncească într-o echipă de producție, dar în minte joacă magistrale partide de șah cu adversari redutabili; fost soldat în Războiul din Coreea, Xiao Geda protejează copacii seculari fără să se lase impresionat de zelul tinerilor intelectuali care vor să construiască o Chină nouă, ascultând de o voce interioară mai puternică decât frica; trimis după șapte ani de munci grele într-o școală fără cărți, un profesor întâlnește un elev dornic să petreacă 500 de zile copiind singurul dicționar existent. În cele trei nuvele, omul hotărăște cursul destinului său spiritual, iar natura sa bună îl salvează și îl face să se opună distrugerii șI alienării.

Pe copertă: Peisaj de Wang Hui, dinastia Qing (detaliu)

Păpușa este cartea dedicată celei mai apropiate ființe din viața scriitorului, pe care, în mod paradoxal, Kadare declară că nu a înțeles-o niciodată pe deplin. O călătorie emoțională spre tinerețea și copilăria acestei figuri insondabile, de-a lungul căreia autorul își descoperă treptat povestea propriei deveniri.

Întorcându-se în realitatea apăsătoare a orașului natal, Gjirokastra, scriitorul pătrunde în intimitatea relațiilor unei familii albaneze tipice, o lume plină de mister și eresuri medievale. De tradiții crude și blândețe. De iubire neîmpărtășită și naivități revoltătoare. Printre rânduri, așa cum ne-a obișnuit, Kadare scrie cronica violentă a intrării și ieșirii Albaniei din comunism. Păpușa este, în primul rând, o carte autobiografică, sinceră și duioasă, iar personajul în jurul căruia se circumscrie această construcție barocă, fină și lunecoasă ca mătasea, nu e altcineva decât Hatidje Dobi, mama scriitorului.

Roman tradus in treizeci si doua de tari, distins cu Guardian First Book Prize, National Jewish Book Award si New York Public Library Young Lions Prize. In anul 2005 a fost ecranizat in regia lui Liev Schreiber, cu Elijah Wood in rolul principal. "Ar trebui sa dati uitarii tot ce ati citit despre acest roman. Caci veti citi ca Totul este iluminat e o adevarata capodopera, ca Jonathan Safran Foer, la numai douazeci si patru de ani, si-a castigat locul printre autorii de prima mana, scriind o carte cu totul noua si originala, care a schimbat insasi notiunea de roman. Nu veti crede nimic din toate astea si, prin urmare, veti hotari sa nu cititi cartea. Ceea ce ar fi un dezastru, pentru ca fiecare cuvant de mai sus este adevarat." (London Times) Un tanar, Jonathan Safran Foer, ajunge in Ucraina, calauzit de o fotografie de familie ingalbenita. El se afla in cautarea femeii care, cu cincizeci de ani in urma, l-a salvat pe bunicul lui de nazisti. In periplul sau este insotit de tanarul Alex, ghidul ucrainean a carui engleza stalcita starneste hohote de ras. Alaturi de bunicul acestuia, haituit de amintirile razboiului, si de cateaua Sammy Davis Jr. Jr., Jonathan parcurge un traseu initiatic la capatul caruia il asteapta un secret teribil.  "Romanul de debut al lui Foer este stralucit. E plin de umor, compasiune, farmec si indrazneala. Fiecare pagina este iluminata." (Jeffrey Eugenides) 

Roman-cult, apărut inițial în foileton în revista Shukan Playboy, în 1968, Viață de vânzare a fost relansat în 2015, în timpul evenimentelor dedicate împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Yukio Mishima. Noua ediție, publicată în volum, a cunoscut un mare succes, în nici două luni ajungând pe primul loc în topurile vânzărilor de carte, iar în ianuarie 2018 postul de televiziune BS Japan a început difuzarea unui serial inspirat de roman. În colecția „Raftul Denisei“ apare prima traducere din lume a acestei capodopere recent redescoperite.

Într-o bună zi, tânărul Hanio are o halucinație care-l afectează atât de puternic, încât se hotărăște să-și pună capăt zilelor. Tentativa sa de sinucidere eșuează, de aceea caută altă cale pentru a-și atinge scopul: publică un anunț în ziar, oferindu-și viața spre vânzare oricui ar avea nevoie de ea. Clienții nu întârzie să apară, transformându-l pe Hanio în eroul unor aventuri ieșite din comun, de multe ori la limita fantasticului.

În numele familiei explorează apogeul și declinul figurilor faimoase din familia Borgia, a cărei ascensiune la putere a fost evocată de Sarah Dunant în bestsellerul Sânge șI splendoare.

În primii ani ai secolului al XVI-lea, Niccolò Machiavelli, trimis al Republicii florentine la Roma, este martor și personaj al evenimentelor tumultuoase care zguduie Italia, victimă a ambiției nemăsurate a familiei Borgia. Pioni și maeștri ai intrigilor amoroase, comploturilor politice, manevrelor militare și stratagemelor diplomatice, Cesare, Lucrezia, Rodrigo și adversarii lor sunt protagoniștii unei povești de o frumusețe și o cruzime fără seamăn.

Pe copertă: Altobello Melone (detaliu), Bartolomeo Veneziano (detaliu)

Istoria lui Isus e una dintre acele narațiuni universale a căror fascinație crește odată cu trecerea timpului. Prin Omul din Nazaret, Anthony Burgess se alãtură grupului select de artiști care au îmbogățit colecția de reprezentări ale personajului biblic. Cu harul lui de povestitor, cu stilul lui de o mare îndrãzneală și un rafinament rar, a dat o operă literară emoþionantă și copleșitoare.

Apărut în 1979, la nici trei ani după scenariul pe care Burgess l-a scris pentru miniserialul de televiziune Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli, romanul reconstituie parcursul lui Isus într-un dialog permanent cu Scripturile — recunoaștem personajele, precum și o mare parte din întâmplări, dar intervin și elemente noi, explicații ce par sã submineze narațiunea canonicã. Cum sugerează chiar titlul, accentul cade pe omul din Nazaret, pe dimensiunea umană a lui Isus, pentru care divinul pare nu arareori o povară. Aceastã preaomenească esență constituie aspectul cel mai convingător al romanului.

Pe copertã: Carl Bloch, Patimile lui Isus (detaliu)

Carte cu autograful autorului. Stoc limitat.

Un succes literar incontestabil al anului 2012 în Franța, romanul Pălăria Președintelui (Le Chapeau de Mitterrand) a obținut premiile Landerneau Découvertes și Relay des Voyageurs. A fost ecranizat în 2014 în regia lui Robin Davis. Tradus în peste 15 limbi, în Marea Britanie a intrat în Kindle Top 5 și a devenit Waterstone Book Club Choice în 2013; în SUA, tot în 2013, a fost selectat pentru ABA’s Indies Introduce Debut Authors, iar în Germania s-a aflat pentru mai multe săptămâni în 2016 printre primele zece titluri din topul publicației Der Spiegel.

În romanul său inteligent și plin de umor, Antoine Laurain îi oferă rolul principal unei pălării. Dar nu o pălărie ca oricare alta, ci una învestită cu puteri excepționale, asemenea primului ei proprietar — președintele Franței, François Mitterrand. În periplul ei de la un posesor la altul, pălăria — tichie fermecată dintr-un basm al zilelor noastre — le va schimba radical viața celor care o poartă.

Roman experimental, ilustrativ pentru tehnica fluxului conştiinţei, Valurile este considerat una dintre capodoperele Virginiei Woolf.

Un roman de o senzitivitate acută, care sondează abisurile percepţiei, testând totodată capacităţile metamorfotice ale limbajului, Valurile a fost considerată cea mai inovatoare carte a Virginiei Woolf. Prin intermediul unor monologuri care, deşi distincte, ajung uneori aproape să se confunde, într-o viziune comună asupra lumii, este surprinsă povestea a şapte personaje. Dacă povestitorul Bernard (inspirat de romancierul E.M. Forster) e obsedat de perfecţiunea frazelor şi de mecanismele limbajului, Louis este un singuratic care tânjește după acceptarea şi simpatia celor din jur, asociat fiind, de unii critici, unui alt prieten al autoarei, poetul T.S. Eliot. Lui Neville, cu obsesia lui de a regăsi iubirea, pare să-i corespundă profilul scriitorului Lytton Strachey, iar lui Percival (singurul personaj căruia nu i se aude vocea, fiind prezent doar în evocările celorlalţi), cel al fratelui Virginiei Woolf, Thoby Stephen, mort la douăzeci şi şase de ani. De la prima scenă a cărţii, petrecută într-o grădină de la malul mării, când Jinny îl sărută pe Louis declanşând inconştient o mică dramă, până la întâlnirea finală dintre personaje, ajunse la vârsta senectuţii, romanul cuprinde o serie de consideraţii filozofice asupra percepţiei, a naturii sinelui şi identităţii, ceea ce i-a determinat pe unii critici să-l numească un demers fenomenologic în proză.

Volum tradus în douăzeci și patru de limbi, desemnat în 1997 „Cartea anului“ de către Time Magazine, finalist la National Book Critics Circle Award și inclus în anul următor pe lista celor trei finaliste pentru Pulitzer Prize.

În după-amiaza zilei de 10 mai 1996, Jon Krakauer a ajuns pe vârful Everest. Nu mai dormise de cincizeci și șapte de ore și suferea din cauza lipsei de oxigen. Când a început periculoasa coborâre de la 8848 de metri (aproape aceeași altitudine la care zboară un avion Airbus), alți douăzeci de alpiniști continuau cu încăpățânare să urce, fără să-și dea seama că deasupra lor cerul se înnorase îngrijorător...

„Munții se urcă nu doar cu pioleți și colțari, ceea ce putem avea cu toții, ci mai ales cu smerenie.“ (Alex Găvan, alpinist)

Visul numărul 9 are, ca toate romanele lui David Mitchell, o multitudine de fire narative. Ceea ce dă coerență întregului este odiseea urbană a unui tânar naiv, dar foarte inteligent și cu imaginație debordantă, Eiji Miyake, devenit major la 20 de ani, dupa legea japoneză. Romanul preia titlul cântecului #9 Dream de John Lennon, compozitorul preferat al personajului central.

De pe insula Yakushima, Eiji pleacă la Tōkyō pentru a-și căuta tatăl necunoscut. Fanteziile lui structurează narațiunea caleidoscopică. Firul principal se intersectează cu mai multe fire conexe — mama, internată din cauza alcoolismului într-o clinică izolată, încearcă să-și recâștige fiul, pe care l-a părăsit; sora lui geamană, care s-a înecat în ocean, îi bântuie visele —, se întâlnește cu fire întâmplatoare — prietenia lui Eiji cu proprietarul unui magazin de închiriat filme; relația lui cu o pianistă cu ceafa perfectă —, se ciocnește de altele pline de violență atât în viața reală, cât și în irealitate — tânarul nimerește într-un război nimicitor din lumea interlopă, dominată de Yakuza; își asumă roluri de super-erou în jocuri electronice —, sau se mută pe fire paralele — Eiji citește fabulele scrise de o bătrână autoare surdă pentru nepotul ei sau jurnalul prezumtivului său bunic, fost luptător kamikaze în marina militară.

 

Marea revelație a literaturii ruse din 2015, romanul Zuleiha deschide ochii, salutat cu entuziasm la apariție de Ludmila Ulițkaia și Evgheni Vodolazkin, a fost recompensat cu cele mai importante premii: Bolșaia Kniga (dublu câștigãtor, Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Goda. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi.

Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covârșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preț. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism.

Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă. Evgheni Vodolazkin

Scris la patru mâini de Care Santos și Francesc Miralles, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, tradus deja în 20 de țări, emană gândire pozitivă și poezie. Salvată în ultimul moment de la sinucidere de o întâmplare neașteptată, Iris pornește într-o aventură care îi va schimba modul de a vedea viața. După moartea părinților ei într-un accident de mașină, dezorientată și fără nici o perspectivă, ea va fi nevoită să ia lucrurile de la capăt. Iar revizitarea trecutului poate fi o experiență dureroasă și plină de pericole, dar și una aducătoare de fericire, mai ales când lui Iris îi apar în cale doi „iluminați“.

Seria de autor pe care Editura Humanitas Fiction o dedică scriitorului irlandez James Joyce (1882–1941) se deschide cu celebrul volum de povestiri din 1914 Oameni din Dublin.

„Literatura de azi este de neconceput fără Joyce, aşa cum nu ne-am putea imagina fizica fără Einstein“ (Hugh KENNER)

Din Drumcondra la Canal Bridge şi de pe Henry Street în Temple Bar, ploaia şi soarele spală obrajii ridaţi ai Dublinului. Oamenii de aici trăiesc în ritmul propriilor obsesii, spaime şi năzuinţe. Unul vrea să-şi regăsească iubirea exilată într-un pliu al memoriei, altul se visează pilot de raliu. Unul simte iminenţa sfârşitului, altul cere următorul pahar. Sunt oameni obişnuiţi, prinşi dezordonat în insectarul vieţii. Portretul Dublinului se compune din bucuriile, deznădejdile, renunţările şi elanurile celor care-l populează: reverendul Flynn rămas amintire în mintea unui copil, necunoscutul care vorbeşte ciudat, fata care nu ştie să scape de acasă, tinerii burlaci Corley şi Lenehan, locatarii din Pensiunea Mooney, ratatul Farrington, Gabriel Conroy şi, in final, ninsoarea „peste toţi cei vii şi cei morţi“.

VIRGINIA (ADELINE) WOOLF s-a născut pe 25 ianuarie 1882, la Londra. Este educată acasă, de tatăl său, Sir Leslie Stephen. La treisprezece ani îşi pierde mama şi are prima dintr-un lung şir de căderi nervoase. În 1900 începe să scrie articole în Times Literary Supplement.