Raftul Denisei

Sub forma unor metafore extrem de puternice, precum legea absurdă a orbirii tuturor celor suspectați că ar avea darul deochiului sau construirea, în palimpsest, a Hagiei Sofia peste vechea biserică creștină, Kadare spune povestea unei lumi pline de cruzime, dar și de farmecul specific al tărâmurilor atât de încercate, încât istoria lor pare să țină de ordinul miticului și fantasticului.
Parabole ale condiției umane, cele cinci nuvele istorice din acest volum dezvăluie aceeași scriitură profetică, epică a lui Ismail Kadare, care are în centru ținutul său natal: Albania. Un ținut al unei multitudini de popoare, limbi și religii care incarnează tragedia unei uri legendare.

O lume deopotrivă parfumată, senzuală și de o violență teribilă se descoperă treptat în cele cinci nuvele din acest volum, caracterizat prin tensiune dramatică, atmosferă de basm oriental și erotism difuz. De la imaginea emblematică a Bisericii Sfintei Sofia, a cărei frumusețe îi face pe cuceritorii Constantinopolului să nu o distrugă, până la un vis de sultan furat din palatul acestuia, o lume a cruzimii și superstiției se dezvăluie cititorului. În puternicul Imperiu Otoman, teroarea e cuvântul de ordine, manifestată în toate formele sale – de la violența direct exercitată la variantele sale mai subtile, suspiciunea și nesiguranța, căci hotărârile sultanului sunt întotdeauna imprevizibile și chiar și cel mai aprig torționar se poate converti pe neașteptate în victimă. La granița dintre real și fantastic, nuvelele din Firmanul orb îl confirmă pe Ismail Kadare din cele mai puternice narațiuni ale sale.

Ilustrația copertei: Jules Joseph Lefebvre, Portretul unui otoman (detaliu)

Recunoscând-se în personajul unui poem, solitarul Josuke vrea să-i explice autorului motivele însingurării sale. Nu are nevoie să spună nimic. Trei scrisori îi vor recompune destinul în ochii celorlalţi, aşa cum i l-au rescris atunci când le-a citit şi el. Sunt scrisorile a trei femei – Midori (soţia lui Josuke), Saiko (amanta lui, care s-a sinucis), şi Shoko (fiica acesteia din urmă). Trei voci care spun aceleaşi întâmplări, însă fiecare altfel, iar în aceste infime derapaje se întrevăd adevărul unei vieţi, povestea unei iubiri, raţiunea unei infidelităţi, răzbunarea unui orgoliu rănit. O revelaţie amară pentru bărbatul care credea că-şi stăpâneşte şi înţelege destinul, scrisorile în care femeile din viaţa lui îşi dau jos măştile sunt mărturia misterului indescifrabil al fiecărui suflet.

Senzualitatea, nostalgia, regretul si moartea invaluie delicata ceremonie a ceaiului, in care cel mai simplu gest are o semnificatie profunda.

Cine n-a visat să devină obiectul admiraţiei tuturor? Iată promisiunea pe care i-o face un artist excentric, zeu şi demon în acelaşi timp, unui tânăr disperat, în pragul sinuciderii. Primul, mereu dornic să scandalizeze, îi propune celui de-al doilea, dornic de o nouă existenţă, mai puţin anostă, să-l transforme într-o operă de artă. La urma urmei, nu are nimic de pierdut, în afară de libertate.

Cu noua sa identitate de statuie vie, Adam bis devine mai celebru decât Gioconda. Dar, imediat ce începe să se simtă privat de dreptul la conştiinţă, omul din el se răzvrăteşte. Creaţia încearcă astfel să fugă de creator şi să-şi recâştige libertatea pierdută. Prin dragoste. Va mai putea însă să-şi redobândească umanitatea şi să descopere fericirea într-o lume stăpânită de narcisism, de cultul simulacrelor şi al aparenţei şi de puterea zdrobitoare a imaginii?

Senzualitatea, nostalgia, regretul si moartea invaluie delicata ceremonie a ceaiului, in care cel mai simplu gest are o semnificatie profunda.

O mare povestitoare a secolului XX, nominalizata de doua ori la Premiul Nobel pentru literatura, Karen Blixen (pseudonim literar Isak Dinesen) este cunoscuta in lume mai ales ca autoarea volumului autobiografic Din inima Africii, inclus de Modern Library in „Cele mai bune 100 de carti de nonfictiune din toate timpurile“. In 1985, volumul a fost transpus intr-un film multipremiat, Out of Africa, purtand semnatura regizorului Sydney Pollack, cu Meryl Streep, Robert Redford si Klaus Maria Brandauer in rolurile principale. 

Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi. "Poveste despre dragoste şi întuneric" a primit zece distincţii literare internaţionale, printre care Premiul France Culture în 2004 şi Premiul Goethe în 2005.

Dragostea şi întunericul sunt cele două forţe care dau viaţă extraordinarei poveşti a lui Amos Oz. Scriitorul ne poartă într-o călătorie insolită şi seducătoare prin copilăria şi adolescenţa lui petrecute pe străzile toropite de căldură din Ierusalimul anilor '40-'50, prin istoria neaşezată a Israelului aflat la răscrucea vremurilor şi prin tumultul vieţii de familie alături de o mamă romantică şi visătoare şi de un tată logic şi sobru, antrenaţi în nesfârşite discuţii intelectuale. Prins între cele două lumi, cea dinăuntrul şi cea din afara căminului părintesc, copilul Amos simte greutatea trecutului şi a prezentului apăsându-i umerii, iar prin ochii lui de martor inocent şi curios luăm parte la naşterea unei naţiuni.

Lansată în 2015 la inițiativa editurii britanice Hogarth și preluată deja în 28 de țări, această serie propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI.

Iarna, un cimitir, Shylock. În această nouă, provocatoare interpretare a "Neguţătorului din Veneţia", Shylock apare deopotrivă ca un personaj de sine stătător, dar şi ca proiecţie a conştiinţei lui Strulovitch, un abil negustor de artă. Dialogurile spumoase, de un umor amar dintre cei doi reprezintă motorul ascuns al romanului, mai ales în secvențele în care dezbat probleme fierbinţi ale contemporaneităţii: ce înseamnă să fii evreu sau să fii numit astfel de ceilalți, modificarea relațiilor dintre părinți și copii sau cum se manifestă dragostea în interiorul familiei.

„Howard Jacobson este în acest roman un autor mai profund şi mai amuzant decât contemporanii săi Martin Amis sau Salman Rushdie.“ (Independent on Sunday)

„Acest elegant roman istoric al lui Kenichi Yamamoto îmbinǎ un talent literar impresionant cu o intrigǎ clasicǎ. Sub pretextul seppuku-ului marelui maestru de ceai Sen no Rikyū din februarie 1591, ordonat de cǎtre Toyotomi Hideyoshi (1536-1598), scriitorul reuşeşte o compoziţie savantǎ şi atractivǎ. Nǎscut în 1956, el se înscrie, într-o manierǎ proprie, în continuitatea unor mari contemporani ai literaturii, precum Yasushi Inoue (Maestrul de ceai), sau ai cinematografului, precum Kei Kumai (Moartea unui maestru de ceai, 1989). Cu multǎ abilitate, textul trece de la un personaj la altul, menţinîndu-se în sfera ceremoniei ceaiului şi oferindu-şi misterul mai mult simţirii decât înţelegerii. Dincolo de reconstituirea vechii Japonii, cititorul va putea aprecia personajele feminine, cronologia fluidǎ, alternanţa între lentoare aerianǎ şi intensitate.“ (Le monde)

Enigma seppuku ului lui Sen no Rikyū, cu substraturile sale politice, economice, estetice, dar şi de relaţii interpersonale, a frǎmîntat de secole mediile culturale japoneze, fǎrǎ a-şi gǎsi pânǎ acum un rǎspuns definitiv. Din lista mult mai lungǎ a celor care au încercat în epoca noastrǎ sǎ ofere ipoteze în literatura lor, putem menţiona pe Kaionji Chōgorō cu romanele Tenshō onna gassen (1936, premiul Naoki) şi Chadō Taikōki (1941), pe Kon Tōkō cu O-Gin-sama (1957, ecranizat în 1962 de Tanaka Kinuyo), pe Nogami Yaeko cu Hideyoshi to Rikyū (1964, ecranizat în 1989 de Teshigahara Hiroshi sub titlul Rikyū) sau pe Inoue Yasushi cu Honkakubō ibun (1981, tradus în românǎ ca Maestrul de ceai, ecranizat în 1989 cu titlul Rikyū – Honkakubō ibun de cǎtre Kumai Kei). La acestea putem adǎuga şi filmul independent O-Gin-sama regizat în 1978 de Kumai Kei.

Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat în 2002 James Joyce Award. Romanul "În viaţă", apărut în 1993 şi interzis iniţial de autorităţile chineze, este considerat una dintre cele mai influente zece cărţi ale ultimelor trei decenii în China. S-a vândut de-a lungul anilor în peste şase milioane de exemplare şi a devenit un adevărat fenomen editorial. A fost recompensat în 1998 cu Premiul Grinzane Cavour şi în 2014 cu Premiul Giuseppe Acerbi. Ecranizarea în regia lui Zhang Yimou a câştigat Marele Premiu al Juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes din 1994.

Yu Hua mărturiseşte în introducerea uneia dintre ediţiile chineze că ideea acestui roman i-a venit de la cunoscutul parlor song „Old Black Joe“. În viaţă este cronica unei transformări individuale, fără nici un fel de adaos eroic, iar Xu Fugui, personaj central şi narator spumos, ajunge un maestru al supravieţuirii, captiv în labirintul a patru decenii de istorie modernă a Chinei: Războiul Civil, venirea la puterea a Partidului Comunist, Marele Salt Înainte, Revoluţia Culturală și perioada post-maoistă. Fugui nu încearcă să-și înfrângă destinul și nici nu se răzvrătește. Povestea lui nu este cea a unei lupte continue împotriva tăvălugului istoriei, ci una a răbdării şi a bucuriei de a rămâne în viaţă.

„Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria și contemporaneitatea.“ (Motivația juriului Nobel)

Această selecție de zece povestiri reflectă diversitatea de teme și abordări stilistice din proza scurtă a lui Mo Yan. Unele, precum "Frumoasa care trecea bulevardul Chang’an călare pe măgar" și "Femeia cu buchetul de flori", amintesc de tradiția prozei fantastice chineze și aduc în prim-plan personaje feminine, a căror frumusețe exercită o fascinație irezistibilă, la granița supranaturalului. Altele, cum ar fi "Bătălia din pădurea plopilor albi" sau "Cătușe la degetele mari", au în centru secvențe din realitate văzute prin ochii copiilor. „O copilărie nefericită este o sursa de inspirație inepuizabilă“, consideră Mo Yan, iar micii protagoniști îi oferă ocazia de a povesti, pendulând între realismul brutal și poezia sclipitoare, despre indiferență și cruzime. Elementele autobiografice își găsesc locul în "Bumbacul imaculat", dupa cum mărturisește autorul însuși.

„Poate că nu sunt un scriitor cu o formație teoretică solidă, dar am o imaginație fertilă. […] Pot depăna o poveste încântătoare, și această măiestrie am deprins-o de la bunicii mei, dar și de la numeroșii povestitori care se perindau prin sat.“ (Mo YAN)

Scris între anii 1905 și 1909, "Alteţă regală" poate fi citit în mai multe chei: dincolo de meandrele unei istorii de iubire se află un bildungsroman în care, privită fie cu ironie, fie cu umor, natura umană își dezvăluie cele mai ascunse sentimente, iar ideile sociale, politice și, implicit, estetice ale autorului capătă o formă recognoscibilă. Romanul a fost ecranizat în 1953, în regia lui Harald Braun.

Thomas Mann construieşte un decor de operetă pentru ceea ce el însuși a numit „o comedie în formă de roman“: familia Grimmberg domneşte peste un ducat cu un milion de locuitori, pierdut între păduri, supus unor „stări de fapt îngrijorătoare“, căci finanţele se află într-un declin perpetuu, castelele se degradează văzând cu ochii, iar bărbaţii de stat nu cad de acord asupra măsurilor ce-ar trebui luate. Tocmai atunci când toată lumea este cuprinsă de deznădejde, marea ducesă Dorothea dă naştere unui al doilea prinţ, Klaus Heinrich, care are „o mână sfrijită“. Din acest punct, romanul se desparte în ramificaţii alegorice, ce oferă considerații despre identitate, educaţie, societate. Fericirea lui Klaus Heinrich va deveni, în aceeaşi măsură, şi o fericire obştească, căci el își va găsi marea dragoste şi va împlini profeţia sub semnul căreia i-a fost pusă venirea pe lume.

Ediţie nouă completă cu un capitol final inedit. De la apariţia sa, în 1970, "Pescăruşul Jonathan Livingston" a atins vânzări de peste 60 de milioane de exemplare (primul milion în nici doi ani de la publicare). S-a aflat în fruntea listei de bestselleruri a publicaţiei New York Times 38 de săptămâni şi a ocupat prima poziţie doi ani la rând, în 1972 şi în 1973, în topul din Publishers Weekly. Această ediţie completă, care include un capitol final inedit, a apărut în SUA sub formă de e-book în februarie 2014.

Richard Bach a scris o poveste pentru cei care îşi ascultă inima şi nu trăiesc numai după reguli, cei pentru care efortul desăvârşirii înseamnă o răsplată în sine. Ei ştiu că viaţa adevărată se găseşte dincolo de aparenţe, de aceea locul lor este alături de Jonathan, încercând să-şi depăşească limitele.

„Prin "Pescăruşul Jonathan Livingston", Richard Bach a înfăptuit două lucruri. Mi-a dăruit Zborul. Mi-a redat tinereţea. Îi sunt recunoscător pentru amândouă." (Ray BRADBURY)

Zborul este esenţa unei păsări. Totuşi, pentru pescăruşii din stolul ce trăieşte pe malul stâncos al mării, plutirea a devenit doar un mijloc de a-ţi satisface nevoile primare. Nici unul, în afară de Jonathan, nu vrea să se ridice mai sus, să-şi atingă sau să-şi depăşească limitele. Însă pentru Jonathan zborul – măiestria picajului, vitezele ameţitoare şi înaltul cristalin al cerului – este un scop în sine, oferind răsplata nesperată a eliberării spiritului de trup, de spaţiu şi de timp. Iar această taină pe care vrea să le-o împărtăşească semenilor îi aduce lui Jonathan duşmani, dar şi mulţi discipoli, aflaţi în căutarea unui sens mai înalt al vieţii.
În 2013 Richard Bach a descoperit între manuscrisele lui de tinereţe o parte a patra a poveştii, pe care nu i-o trimisese editorului său în 1970. O întâmplare plină de miez, căci acest capitol final avertizează asupra schimbărilor primejdioase ce îi pândesc, cu trecerea timpului, pe adepţii unei discipline spirituale: aceasta se poate transforma în ritual mecanic, golit de sens, învăţăturile devin dogmă, iar libertatea deplină a căutării este ameninţată de intoleranţa celor cantonaţi în certitudini comode.

Muzician-poet, Bob Dylan este una dintre personalităţile artistice care au marcat evoluţiile culturale din America anilor 1960–1970. Volumul Tarantula a fost scris de Bob Dylan la jumătatea anilor 1960 şi publicat în 1971, cu o întârziere cauzată de accidentul de motocicletă suferit de autor în iunie 1966 şi de dorinţa sa, în cele din urmă abandonată, de a opera modificări în manuscris.

"Tarantula" este un exponat prototip într-un posibil cabinet de curiozităţi literare: singura operă de gen (dar ce gen?) a unui poet-muzician epocal, cunoscută mai curând de iniţiaţi decât de mulţimile de fani, apreciată drept o capodoperă de unii critici şi contestată de alţii. Mai experimentală, formal, decât marile sale cântece, împărtăşeşte cu ele acelaşi spirit de rebeliune bine temperată. Flux verbal semiautomat sau şaradă, roman epistolar „cu cheie" sau farsă poetică sau amalgam din toate cele enumerate şi enumerabile, cartea pune într-o lumină aparte evoluţia unuia dintre cei mai influenţi pop heroes din ultima jumătate de secol.

„Asemenea lui Kerouac, Ginsberg, Burroughs, Gregory Corso, şi poate mai mult decât ei, Bob Dylan a reprezentat în cântecele şi-n scrierile lui (ce alcătuiesc un continuum fără fisură) criza de identitate a Americii de după război, căutările artistice ale unei generaţii obsedate de sentimentul unei schimbări iminente a lumii. «The times they are a-changing», avertiza el: roata se învârteşte, ce-i azi dedesubt mâine va fi deasupra, ce-i azi dispreţuit mâine va face gloria unei literaturi. Tot acest amalgam haotic de cultură înaltă şi cultură populară, de voci ce se-ntind de la nursery-rhymes la citate sofisticate formează marele colaj al "Tarantulei".“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Premiul Nobel pentru literatura i se acorda lui J.M. Coetzee, care înfățișează într-o multitudine de feluri surprinzătoarea implicare a outsiderului.“ (Motivația juriului Nobel 2003)

"Epoca de fier", considerată în 1990 Cartea anului în Marea Britanie de Sunday Express, împletește cu subtilitate și umor reținut tragedia personală cu dramatismul unei epoci marcate – în Africa de Sud – de rasism și de violențe sociale și politice. Doamna Curren, o fostă profesoară de limbi clasice, suferă de cancer în fază terminală. Într-o scrisoare-jurnal, adresată fiicei ei plecate demult în America, eroina își descrie noua condiție, ce o împinge spre reconsiderarea propriei vieți, pe fundalul unei realități față de care, fără a o fi ignorat, a preferat să se păstreze într-o pasivitate filozofică până în acel moment — ororile apartheidului. Străduindu-se să-și accepte boala care o macină, doamna Curren descoperă cu disperare și mânie crescânde „cancerul“ social și cultural al Africii de Sud. Incendierea unei așezări locuite de negri, uciderea unor activiști adolescenți, abuzurile și brutalitatea poliției și armatei, furia și revolta compun o plasă tot mai strânsă în jurul eroinei, aducând violențele până în pragul casei sale. Episoadele dramatice iau amploare pe măsură ce degradarea fizică a doamnei Curren se accentuează, făcând-o tot mai dependentă de Vercueil, un om al străzii bețiv care și-a făcut culcuș pe aleea ei. Vercueil îi devine singura ființă umană apropiată, iar relația dintre cei doi este surprinsă magistral de Coetzee.

"Imago" este ultimul stadiu în metamorfoza unei insecte, în care aceasta atinge maturitatea, fiind aptă de a se reproduce. Pentru Ludmila Ulițkaia, termenul devine o metaforă care străbate întregul roman și sugerează maturizarea morală a ființei umane. O construcție epică impresionantă, în care tragedia e mereu subminată de elementele comice, un mare roman despre iubire, destine și caractere, "Imago" acoperă peste o jumătate de secol de istorie, de la funeraliile faraonice ale lui Stalin până la moartea poetului exilat Iosif Brodski.

Ludmila Ulițkaia propune o frescă a Rusiei într-o epocă în care teroarea se îmblânzise doar întru câtva, dăinuind în diverse forme: un dezgheț pervers în cultură, o acceptare de fațadă a libertății de opinie, sancționată drastic apoi cu procese și condamnări. Pe acest fundal apar portretele câtorva tineri care aderă la noile tendințe artistice, pendulând totodată între idealism și cinism, curaj și lașitate, dragoste și trădare. Destinele lor sunt urmărite cu adânca înțelegere și pătrundere psihologică ale marii romanciere, obsedată de condiția oamenilor într-o lume strâmb croită: „oameni reali, azi dispăruți, care au stat în spatele personajelor mele, al celor care s-au purtat ireproșabil și al celor care au călcat greșit, striviți în mașina de tocat a vremurilor, al celor care au rezistat și al celor care au cedat, martori, și eroi, și victime, a căror amintire va rămâne în veci“.

"Oscar si Tanti Roz recreeaza universul infantil: copilul e figura centrala, iar copiii lui Schmitt nu sunt nici lipsiti de vlaga, nici corecti politic.

Roman tradus în peste 30 de limbi • finalist la National Book Award • New York Times Book Review: cele mai bune 10 cărți din 2012 • bestseller New York Times • bestseller #1 San Francisco Chronicle • bestseller Indiebound, MPIBA (Mountains & Plains), Denver Post • ecranizat (2016), în regia lui Tom Tykwer, cu Tom Hanks în rolul principal.

„În "O hologramă pentru rege" – un fel de "Moartea unui comis voiajor" globalizat –, plin de compasiune și umanism, Eggers face un nou salt în proza lui, oferind cititorului un roman cu totul neașteptat, diferit“. (New York Times Book Review)

Alan Clay e un consultant de 54 de ani care lucrează pe cont propriu, divorțat și tatăl unei fete, Kit, studentă, căreia trebuie să-i plătească taxele școlare. Un proiect grandios, dedicat așa-numitului Oraș Economic al regelui Abdullah (KAEC) și un sistem de teleconferințe holografic pe care Alan urmează să-l prezinte regelui, îl duc într-o zonă deșertică a Arabiei Saudite, unde urmează să se ridice o așezare spectaculoasă. Regele însă întârzie să apară, iar Alan și cei trei tineri care fac parte din echipa lui își petrec zilele într-un cort alb, lipsiți chiar și de conexiune la Internet. Singurul prieten al lui Alan se dovedește a fi un tânăr saudit, Yousef, șoferul său, care îl inițiază în obiceiurile locale. Tot el este cel care îl însoțește la spital când Alain își descoperă o excrescență ciudată la ceafă și se suspectează de o boală fatală. Pe acest fundal, angoasele încep să se acutizeze și lucrurile iau o întorsătură cu totul neașteptată.

Romanul lui Dario Fo "Fiica Papei" face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia.

Dario Fo, iconoclastul autor al "Misterului buf" și a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiția commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul său roman Fiica papei, dedicat vieții uneia dintre figurile remarcabile ale Renașterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renașterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuiește o adevărată saga, plină de înfruntări și crime sângeroase, săvârșite deopotrivă prin fier și prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papă în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victimă a mașinațiilor tatălui și ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubita unor bărbați cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiștilor și umaniștilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetățile italiene.

„Desprinzând istoria papei Alessandro VI Borgia și a rudelor sale din Renașterea italiană, obținem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor și adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej și fără pic de milă, atât de tată, cât și de frate, în vâltoarea intereselor financiare și politice. Ce credea dulcea copilă despre asta nu-i păsa absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar și pentru un tată viitor papă și pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuți și fese trăsnet. Ah, era să uit, până și ochii îi sunt plini de vrajă.“ (Dario FO)

La originea romanului se află o istorie semnificativă. Într-un anticariat din Nisa, partenera de o viaţă a autorului face o adevărată pasiune pentru un tablou: "Orgie" de Chrysis Jungbluth, datat cca 1925. Înainte de a fi răpusă de boală, Jim Fergus îi cumpără tabloul. Imaginând povestea acestuia, romanul propune un univers în care normalitatea provine din cumulul tiparelor insolite: infernul tranșeelor, viziunea unui Montparnasse ca inimă a creaţiei și a pierzaniei, recrutarea modelelor pictorilor, viaţa trepidantă de la cafeneaua "Le Select".

În primăvara anului 1916, Bogart Lambert, supranumit „Bogey“, un tânăr cowboy din Colorado, vine în Europa să se înroleze în Legiunea Străină și să lupte împotriva nemţilor în Marele Război. Rănile fizice, dar și cele sufletești provocate de război îl vor maturiza înainte de vreme pe Bogey, care va alege să plece la Paris, și nu să se întoarcă la ferma părintească. În orașul invadat de o boemă colorată, formată din scriitori, artiști plastici și muzicieni, o va întâlni pe Chrysis Jungbluth. Tânără pictoriţă aflată la început de carieră, ea înfruntă o societate și o lume a artei în care bărbaţii se bucură încă de toate privilegiile. Ziua, studentă talentată și pasionată la École des Beaux-Arts, Chrysis cea lipsită de prejudecăţi și avidă de experienţe noi își petrece nopţile pierzându-se în plăcerile senzuale oferite de Montparnasse, unde totul pare permis. Întâlnirea cu Bogey dă însă naștere unei iubiri neașteptate, trăită cu intensitate de amândoi.

Un bildungsroman captivant, "O fată ca tine" este în primul rând o carte despre iubire, solidaritate şi forţă morală într-o lume în derivă, care, împletind aparent mărunte istorii personale cu istoria mare, devine povestea unei generaţii pierdute.

În 1939, în Angelina, un prăfuit orăşel californian, segregarea rasială e un fapt cotidian: în curtea şcolii se joacă doar copiii albi, iar la sfârşitul orelor numai copiii japonezi se grăbesc spre casă. Satomi Baker, „o fată de paisprezece ani a cărei frumuseţe viitoare deja se întrevede“, pe jumătate japoneză, înfruntă prejudecăţile şi clişeele americane cu impetuozitatea specific vârstei: neaparţinând în întregime niciuneia din cele două lumi, în fiecare din ele e percepută drept o străină. Când începe războiul, tatăl ei se înrolează voluntar şi îşi pierde viaţa în atacul de la Pearl Harbor. Comunitatea japoneză, tolerată până atunci, este învinuită şi demonizată, iar în scurtă vreme toţi membrii ei sunt deportaţi într-un lagăr dintr-o zonă aridă. Pentru Satomi începe o călătorie complicată, a maturizării precoce, a descoperirii de sine şi a afirmării identităţii într-o societate încă nepregătită să o accepte.

Povestea de dragoste dintre Ernest Hemingway şi Hadley Richardson, cuplu teribil al Parisului anilor '20, e una dintre cele mai cunoscute în istoria literaturii americane, iar în memoriile sale scriitorul mărturiseşte că ar fi trebuit să moară înainte de a mai iubi pe altcineva în afară de ea. Romanul, care poate fi considerat o replică la Sărbătoarea continuă a lui Hemingway, urmăreşte evoluţia relaţiei celor doi, dar şi a prieteniei lor cu membrii grupului de intelectuali expaţi de la Paris: Gertrude Stein, James Joyce, Ezra Pound, F. Scott şi Zelda Fitzgerald.

Hadley Richardson soseşte, alături de proaspătul său soţ, scriitorul Ernest Hemingway, în spectaculosul Paris al aşa-numitei Generaţii pierdute, aflat în plină epocă a jazz-ului, populat de scriitori, artişti şi filozofi care împânzesc cafenelele de pe ambele maluri ale Senei. Dar promisiunea ei iniţială, de a-şi sprijini soţul pe calea afirmării literare şi a-şi dedica viaţa ascensiunii acestuia, se dovedeşte o încercare mai grea decât estimase. În lumea plină de tentaţii, a cafenelelor unde se petrece cu absint şi jazz până în zori, a dezinhibatelor şi mereu elegantelor flapper girls, pentru cei doi e tot mai greu să păstreze armonia conjugală de care s-au bucurat în prima perioadă a căsniciei. Odată cu publicarea primului volum de povestiri al lui Hemingway şi cu succesul de care acesta se bucură, începe şi disoluţia cuplului, iar Hadley descoperă că probabil preţul plătit pentru reuşita literară a soţului ei a fost chiar căsnicia lor.

Publicat in 30 de tari, Eseuri de indragostit s-a vandut in peste doua milioane de exemplare.

Romanul Parfumul a fost tradus în 47 de limbi, vândut în peste 16 milioane de exemplare şi ecranizat în 2006 de Tom Twyker, cu Ben Whishaw şi Dustin Hoffman în rolurile principale.

Roman de campus, poveste de dragoste, thriller captivant cu elemente de road movie, carte tradusă în peste zece limbi, "Calea Idei Brown" este un omagiu de mare fineţe adus ficţiunii americane. Considerat ultimul mare clasic al literaturii argentiniene, Ricardo Piglia se remarcă printr-o scriitură hipnotică, inconfundabilă, care trece cu uşurinţă de la autobiografie la satiră.

Emilio Renzi părăseşte Argentina încercând să fugă de frustrări profesionale, de melancolie şi anxietate, de amintirea unui mariaj încheiat; lumea americană în care vrea să se reinventeze este însă plină de constrângeri, pe care le constată cu amară ironie, şi dominată de „violenţa teribilă a oamenilor educaţi“ din mediul universitar. Ida Brown îl fascinează, îl atrage într-un misterios joc erotic şi îi oferă iluzia acestei „reinventări“. După accidentul în care tânăra îşi găseşte moartea, Renzi se cufundă în cea mai adâncă disperare: înţelege nu numai că a devenit suspect, că se află sub supraveghere şi că îi este în joc reputaţia academică, dar şi că pasiunea lui obsesivă nu se va stinge până când nu va descoperi adevărul. Ricardo Piglia se inspiră din cazul de mare ecou cunoscut sub numele de Unabomber pentru a face o subtilă analiză a formelor de violenţă care marchează societatea americană. Mergând pe urmele Idei Brown, Renzi pune cap la cap piesele unui puzzle complex ce scoate la iveală, într-un final, nu numai trecutul femeii iubite, ci şi pe cel al straniului personaj Thomas Munk, autor al unui radical Manifest.

Considerat de critici cea mai bună operă în proză al lui W.B. Yeats, "Rosa Alchemica" e şi unul dintre textele reprezentative pentru limbajul bogat, dar şi pentru preocupările principale ale scriitorului: cultura irlandeză, miturile şi legendele celtice, magia, alchimia şi misticismul.

Eroii din povestirile lui W. B. Yeats sunt trubaduri, zâne, apariţii fantastice care traversează întreaga mitologie celtică: Hanrahan cel Roşu, menestrel care ştie cântece străvechi, iubita mitică, Oona, pe care o pierde mândrul Costello, bătrânul cavaler al Sfântului Ioan, înţeleptul rege căruia îi cresc în păr penele Vulturului Cenuşiu sau cei trei magi. Sunt şi personaje obişnuite, parte din universul domestic al lumii irlandeze, precum proscrisul care ajunge să fie răstignit pentru că le reproşează călugărilor proasta găzduire. În "Rosa Alchemica", un tânăr încearcă să se salveze de fascinaţia pe care o are faţă de ritualurile secrete şi tainele alchimiştilor, dar participarea la o astfel de ceremonie îi deschide de fapt calea de acces către un adevăr esenţial, marcându-i definitiv existenţa. Fie că e vorba despre textele aşa-numit oculte sau despre reinterpretări ale legendelor irlandeze, acelaşi aer de mister şi aceleaşi ritmuri străvechi răzbat din povestirile lui W.B. Yeats.

„Privit prin lentila modernistă, William Butler Yeats aminteşte de Fernando Pessoa, poetul modernist par excellence în literatura portugheză. Amândoi practică jocul multiplicării identitare, prezentându-se publicului cititor sub diverse nume, cu diverse trăsături, suma cărora ar putea reconstitui eul poetic adânc, de fapt niciodată exhaustiv, scos la lumină. O aură mistică pluteşte pe deasupra versurilor lor îngreunate de o căutare febrilă, fie aceasta a propriei fiinţe, ori a fiinţei naţionale. Şi amândoi clădesc o fiinţă naţională posibilă: o Anglo-Lusitanie, respectiv o Anglo-Irlandă paradigmatică – singurele manifestări ale adevăratei patrii, patria limbajului poetic.“ (Mihaela ANGHELESCU IRIMIA)

Roman aflat în topul bestsellerurilor din publicaţiile New York Times, Publishers Weekly şi USA Today, considerat una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2015 de către Amazon.com (Best Books of 2015 şi Top 100 Editor’s Picks), NRP, Shelf Awareness şi BookPage; publicat în peste douăzeci şi cinci de ţări; în curs de ecranizare.

Plasând acțiunea noului său roman în Kenya anilor ’20, Paula McLain explorează în Zbor în jurul soarelui copilăria şi tinereţea unei femei fascinante: Beryl Markham, antrenoare de cai de curse şi aviatoare temerară care a realizat primul zbor solo peste Atlantic, de la est la vest. Cu o scriitură densă şi un ritm intens, pe măsura pasiunilor eroinei sale, Paula McLain construieşte un roman caleidoscopic în care ficţiunea se împleteşte cu elemente biografice. Accentul cade pe recompunerea unui parcurs afectiv emoționant şi, mai ales, a unui tragic triunghi amoros care a fost celebru în epocă. Relația cu Denys Finch Hatton şi cu baroneasa Karen Blixen, autoarea cărţii "Din inima Africii", o ajută pe Beryl, în mod paradoxal, să se cunoască în profunzime şi să-şi înţeleagă menirea.

Deținător al unui număr impresionant de premii literare, atât franceze, cât și internaționale, scriitorul algerian Boualem Sansal este, în mod cert, una dintre vocile majore ale literaturii contemporane. Romanul său "2084. Sfârșitul lumii", tradus în 25 de țări, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze în 2015 și a fost desemnat drept cea mai bună carte a anului de către revista Lire.

În Abistan, într-un sanatoriu izolat de pe muntele Oua, Ati, bolnav de tuberculoză, primește îngrijiri. Se va vindeca, însă se va întoarce acasă tulburat după experiența călătoriei și după întâlnirea cu arheologul Nas. De la acesta află un secret ciudat, care aruncă îndoiala asupra versiunii oficiale a istoriei regimului. Într-un imperiu care se bazează pe amnezie și pe supunerea totală față de Yölah, Ati simte cum se naște sentimentul libertății. Gândul că ar putea exista o Frontieră care-l desparte de altfel de oameni nu-i dă pace. Prin intermediul lui Toz descoperi rămășițele unei civilizații, iar neliniștea prinde rădăcini și mai adânci în mintea sa – a existat sau există încă o altă lume în afara Abistanului?

„Fabulă, parabolă, pamflet, roman total al unei dictaturi fără Istorie, 2084 își înmărmurește cititorii. La 66 de ani, pentru Boualem Sansal a tăcea înseamnă «o formă de sinucidere». Dovada este această fabulă orwelliană și apocaliptică despre viitorul unei dictaturi religioase. [...] Bine ați venit în Abistan, imperiul cu 60 de provincii condus de profetul Abi, devotatul trimis al lui Yölah, încă de la sfârșitul marelui și sângerosului război sfânt, câștigat de adepții «unei forme grav degenerate a unei religii sclipitoare » și care a transformat «bieți credincioși inutili în glorioși și profitabili martiri». Ascultare, supunere, amnezie, supraveghere, răbdare, ignoranță, justiție expeditivă – toate acestea dau ritmul vieții de zi cu zi al locuitorilor Abistanului.“ (Marianne Payot, L’Express)