Raftul Denisei

Akira Yoshimura este unul dintre cei mai importanți prozatori niponi din a doua jumătate a secolului XX. Scris în virtutea unei fascinante tradiții literare, romanul Naufragii pune în scenă o dramă cu reverberații mitice, al cărei resort constă în suspendarea moralității.

Inspirat dintr-o veche legendă niponă, romanul al cărui narator este Isaku, un copil de nouă ani, ne poartă în mijlocul unei comunități izolate, încremenită în tradiții, al cărei ritm este dictat de succesiunea anotimpurilor.
Ni se înfățișează o lume a pauperității, unde oamenii de la marginea mării se îndeletnicesc cu pescuitul, fac sare, pentru a o vinde în alte sate în schimbul cerealelor, se îndrăgostesc și cad pradă geloziei, ducând o viață apăsătoare, peste care plutește mereu neliniștea așteptării. Însă tradiția de a atrage prin focurile întrebuințate la făcutul sării vapoarele comerciale, o-fune-sama, ne dezvăluie violența primitivă a comunității care, deși crede în perpetuarea sufletelor celor morți, este obligată să ucidă pentru a supraviețui.

Ilustrația copertei: Ohara Koson, Bărci de pescuit (detaliu), cca. 1930

Cu magia, delicateţea şi virtuozitatea dintotdeauna ale artei sale, Alessandro Baricco propune în Mireasa tânără o neobişnuita poveste de dragoste, între doi tineri meniţi unul altuia încă din copilărie, recreând în acelaşi timp o lume gata să se năruie. Critica italiană a plasat romanul în seria cărţilor de mare succes ale autorului.

În aşteptarea Fiului rătăcitor care i-a fost hărăzit drept soţ, Mireasa tânără este iniţiată în arta iubirii în scene de un splendid erotism difuz. Alături de ea, în centrul naraţiunii lui Baricco trăieşte un personaj colectiv, Familia Fiului, cu figuri paradoxale, de un pitoresc rar întâlnit, din rândul cărora se detaşează Unchiul şi servitorul Modesto. La răstimpuri însă, îşi face apariţia un personaj improbabil şi surprinzător: naratorul, ale cărui nelinişti se materializează în povestea însăşi, conferind cărţii aura reflecţiei asupra meseriei de a scrie.

„Cum am putea defini romanul Mireasa tânără de Alessandro Baricco? O capricioasă şi foarte îndrăzneaţă poveste de dragoste, o fabulă suprareală, o expunere filozofico-libertină? Sau, mai simplu, încercarea unui Narator (inventat de Baricco) care tinde să-şi exorcizeze prin scris obsesiile?“ (Lorenzo MONDO – La Stampa)

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week,Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times,Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

Pentru Poate Estera, Katja Petrowskaja a fost distinsă, în 2013, cu Premiul Ingeborg Bachmann, unul dintre cele mai importante premii germane, destinat unei cărți nepublicate, în 2014, cu Premiul Ernst Toller și cu Premiul de literatură „aspekte“, iar în 2015, cu Premiul Strega Europeo.

În Poate Estera Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în căutarea originilor sale, descoperindu-și filiația încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanșat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci și unu de ani mai târziu; o străbunică care se numea, poate, Estera, și care, aflată la Kiev în 1941, a luat ea singură drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toți locuitorii evrei din oraș… Cartea se constituie din istorisirile unor asemenea destine sfărâmate, din amintiri și investigații precise la fața locului ori prin arhive; în ciuda caracterului documentar, amestecul tuturor acestor elemente, alternând virtuoz între trecut și prezent, se transformă în literatură în sensul cel mai adevărat al cuvântului.

„… o scriitură minunată, plină de forță… un cadou formidabil oferit limbii germane.“ (Din motivația juriului Premiului Ingeborg Bachmann)

Domnul Ibrahim şi florile din Coran a fost adaptat pentru marele ecran în 2003, filmul avându-i în distribuţie pe Omar Sharif şi Isabelle Adjani. Nominalizată la Golden Globe, pelicula a fost distinsă cu Premiul César şi Premiul Publicului la Festivalul de film de la Veneţia.

Conacul Blackhurst şi grădina sa uitată încep să dezvăluie treptat din secretele familiei Mountrachet.

Roman al devenirii și o sofisticată poveste de iubire, Iuda repune în discuție, din perspectiva etică, politică și istorică, figura tradatorului și conceptul de tradare. O realizare literară de proporțiile unei simfonii, Iuda îmbină un subiect pasionant cu reflecții îndrăznețe asupra evenimentelor istorice care au determinat, pe de o parte, relațiile dintre evrei și creștini și, pe de alta parte, cele dintre Israel și lumea arabă.

În decorul neprietenos al unui Ierusalim iernatic de la începutul anului 1960, tânărul Shmuel Asch înțelege ca viața lui are nevoie de o schimbare. Dezamăgit în urma unei povești de dragoste încheiate brusc și sclav al unei vieți studențești lipsite de satisfacții, el hotaraște să se izoleze în casa veche a unui batrân intelectual infirm, a carui nora îl angajează pentru a-i ține acestuia companie câteva ore în fiecare zi. Ceea ce nu știe Shmuel este ca traiul între zidurile groase ale casei de la marginea orașului vechi, alaturi de doi oameni aparținând parca altor vremuri, nu face decât sa-l reconecteze la viața, pregătindu-l pentru ceea ce-l așteaptă cu adevărat. El descopera treptat toate fațetele iubirii și ale sacrificiului, pe masură ce desface taina celor în casa cărora locuiește.

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Romanciera, autoare a numeroase volume de proza scurta si eseista, recompensata cu cele mai importante premii literare din Japonia, tradusa in peste 20 de limbi, Yoko Ogawa este mai cu seama cunoscuta datorita romanuluiProfesorul si menajera, ecranizat in 2006 de regizorul Takashi Koizumi.

Cu același limbaj plin de intensitate, electrizant din romanul Așteptându-i pe barbari, J.M. Coetzee reinventează în Foe povestea din Robinson Crusoe, atrăgând cititorului atenția că arta povestirii presupune în același timp seducție și tiranie.

Aflată la bordul unui vas al cărui echipaj se revoltă, Susan Barton este lăsată în derivă pe mare, într-o barcă unde se mai află trupul neînsuflețit al căpitanului, ucis cu sălbăticie în timpul confruntării. După mai multe zile, ea ajunge pe legendara insulă a lui Cruso, din romanul lui Daniel Defoe. Relația care se leagă între cele trei personaje — Susan, Cruso și Vineri — e una plină de compasiune și solidaritate, dar are, totodată, zone de umbră care deconspiră adevărata natură a raporturilor dintre ei: cruzimea și indiferența, teama și violența. În cele din urmă, cei trei sunt salvați de echipajul unei corăbii care se apropie de insulă, dar Cruso moare în timpul călătoriei de întoarcere în Anglia. Susan Barton hotărăște să-l găsească pe Daniel Foe, pentru a-i propune să scrie despre teribila aventură pe care o trăise pe insulă. Înainte de a-l întâlni va trebui să înfrunte cinismul și răutatea unei societăți care vede în Vineri numai un sclav bun de vândut pe bani frumoși, iar în ea o femeie lipsită de moralitate.

Socotit autor al unei singure opere, romanul Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa era un scriitor născut, nu făcut. Stau mărturie fragmentele de amintiri din copilărie și cele trei povestiri publicate în acest volum, scrise în ultimii săi ani de viață, dintre care Sirena a ajuns, în timp, să fie considerată aproape unanim, la rândul ei, o capodoperă.

Pentru cititorul de azi, volumul de față al scriitorului care a dat, poate, cel mai frumos roman al literaturii italiene este dovada că acesta nu s-a ivit din neant, ci dintr-un extraordinar talent manifestat până în ultima clipă.

„Mulţi scriitori au considerat opera lui Tomasi di Lampedusa un moment important în formarea lor. Au subliniat cum, pornind de la Proust, el a pus pe primul plan viziunea subiectivă în defavoarea adevărului. Lampedusa, fără scrupule, cu plăcere şi bucurie, transformă istoria într-o poveste personală. În acest context, Amintirile din copilărie, ca laborator al amintirilor, reprezintă o etapă fundamentală. Viaţa poate fi fericită în manieră responsabilă, chiar dacă este melancolică. Amintirile, cu caracterul lor de însemnări, sugerează recuperarea istoriei prin scoaterea la suprafaţă a unor semne indelebile.“ (Gioacchino Lanza TOMASI)

Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat.

„Modelele de ieri nu sunt neapărat și cele de azi, în schimb pasiunea se dezlănțuie cu aceeași violență și mânie. În acest sens, Romeo și Julieta sunt și rămân arhetipurile pasiunii eterne.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)

Romanul Firida Rușinii face parte din „ciclul otoman“, scris de Ismail Kadare în anii ’70, care îi oferă prilejul unei meditații asupra opresiunii și a terorii într-un stat totalitar.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decăderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Pașa din Ianina își clădește un principat independent. Pentru a preîntâmpina extinderea rebeliunii, sultanul îl pedepsește cu cruzime, expunându-i capul în piața centrală din Istanbul, în firida destinată trădătorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, născut albanez, dar integrat perfect în mecanismul înșelător al administrației otomane. Ali Pașa — admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a întreținut relații diplomatice, și al poetului George Byron, pe care l-a găzduit în drumul acestuia spre Grecia — a dus o viață plină de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fără milă orice tentativă de a i se contesta autoritatea. Fără să-și propună să scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare finețe atmosfera capitalei otomane, dominată de puterea absolută a suveranului, precum și angrenajul cumplit căruia îi cad victime nu numai cei învinși, ci și învingătorii.

Sex, shopping și un roman este o poveste modernă despre dragostea din zilele noastre, scrisă în inconfundabilul şi seducatorul stil al lui Alain de Botton.

Alice lucrează în publicitate, Eric – în domeniul bancar. În casa ei domneşte stilul vintage, iar în apartmentul lui – minimalismul monocrom. Ea are complexe, el este dezinvolt. Amândoi sunt însă tineri şi atraşi unul de altul, aşa că toate diferenţele dintre ei sunt argumente ale îndrăgostirii – un proces pe care scriitorul îl analizează stendhalian, îmbogăţindu-şi naraţiunea cu toate nuanţele unui eseu erudit, dar amuzant. Între cosmopolita Londră contemporană şi paradisul insulelor tropicale, povestea de dragoste a lui Alice şi Eric parcurge toate etapele imaginabile. La finalul ei, după ce binomul celor doi îndrăgostiţi tinde, pentru o scurtă vreme, spre un triunghi amoros, cititorul va trebui să tranşeze, alături de protagonişti, eterna dilemă a cuplului –„extremele se atrag“, sau „cin’ se-aseamănă se-adună“?

După succesul internațional al Parfumului, care va deveni rapid cea mai citită operă de ficțiune din spațiul cultural german contemporan, Patrick Süskind publică în 1987 romanul Porumbelul, o parabolă emoționantă și neliniștitoare despre condiția omului modern, tradusă în 38 de limbi.

„O zi din viața lui Jonathan Noel.“ Acesta ar putea fi titlul alternativ al romanului lui Patrick Süskind. Însă nu e o zi oarecare, înscrisă într-o succesiune mai mult sau mai puțin previzibilă, ci ziua Z, în care existența umilului gardian de bancă parizian este răvășită de „întâlnirea“ cu porumbelul. O pasăre inofensivă pentru ceilalți, dar terifiantă pentru personaj, fiindcă simpla ei prezență rupe ritmul cotidian ordonat, mereu același, simbol al monotoniei și al anonimatului atât de dragi lui Jonathan Noel.

Scris de Anthony Burgess în ultimul său an de viață, 1993, romanul Moartea la Deptford este un pandant la Ochii doamnei mele (dedicat Marelui Will) și reconstituie, pe fundalul Angliei elisabetane, viața tumultuoasă a lui Christopher Marlowe, dramaturg, poet și traducător adulat de Shakespeare și de mulți dintre contemporanii săi, dar și agent secret al Coroanei.

Provenit din modesta familie a unui ciubotar din Canterbury, Kit Marlin ajunge student bursier la Cambridge, este recrutat ca agent secret al Coroanei și duce o existentă dublă, pendulând între lumea teatrului și a poeziei și nenumăratele misiuni primejdioase pe care se vede silit să le îndeplinească. Devenit membru al faimoasei Școli a Nopții, prezidate de Sir Walter Raleigh (în realitate un grup de rafinați intelectuali care încearcă să armonizeze dogma religioasă cu descoperirile știintei), suspectat de ateism și homosexualitate, de practici oculte și satanism și, în ultimă instantă, de trădare, Kit se trezește prins în menghina fortelor politice antagoniste ale epocii elisabetane, sfârșind în împrejurări dubioase.

În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalități din lume.

Roman câștigător al American Library Association Alex Award, 2007 • Finalist la Costa Novel Award, 2006 • Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 • Nominalizat la Booker Prize, 2006 • Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 • Menționat pe listele celor mai bune cărți ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.

În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniștit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor ’80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume – e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de țigani nomazi ajunși și în satul Black Swan Green –, o lume șocantă, greu de înțeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, și de la școală, unde luptele dintre băieți sunt dure și lasă urme adânci asupra unei firi contemplative și sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgostește, Dawn Madden, îi întoarce spatele, și de la culpa morală resimțită când provoacă, fără intenție, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârșesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor și chiar viața.

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Punand in centrul romanului figura lui Goethe, Thomas Mann reflecteaza asupra raportului dintre viata si arta, care l-a preocupat dintotdeauna, si contureaza portretul unei epoci intregi. Traducerea consacrata a lui Alexandru Philippide ii da cititorului roman sansa de a se bucura pe deplin de rafinamentul stilistic, umorul delicat si finetea creionarii psihologice care disting scriitura lui Thomas Mann.

In septembrie 1816, o trasura opreste in fata hotelului Elefantul din Weimar. Din ea coboara o doamna respectabila, insotita de fiica si de camerista. Foarte curand, chelnerul venit in intampinare face o descoperire care trezeste la viata oraselul cufundat in acalmie: distinsa doamna, semnand in registrul hotelului sub numele de Charlotte Kestner, este insasi Lotte, tanara pe care marele Goethe, ilustrul locuitor al Weimarului, a imortalizat-o cu patruzeci si doi de ani in urma in romanul sau Suferintele tanarului Werther. Pe atunci, poetul isi sublimase dragostea neimplinita pentru Lotte in romanul epistolar care avea sa faca senzatie in intreaga Europa. Vestea sosirii doamnei Kestner se raspandeste cu iuteala fulgerului. Toti vor s-o vada, s-o cunoasca: dr. Riemer, secretarul lui Goethe; Adele Schopenhauer, sora celebrului filozof; August von Goethe, fiul poetului. Numai Goethe insusi intarzie sa se arate, insa toate discutiile conduc catre el…

Spre sfarsitul anului 1936, Thomas Mann a inceput sa scrie la „o povestire, plasata la Weimar in 1816, in care imi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viata pe Goethe“. Proza scurta pe care o avea in minte autorul s-a transformat in romanul Lotte la Weimar, publicat in 1939. Mai intai, il cunoastem pe Goethe doar din relatarile subiective ale personajelor din anturajul sau, care o intalnesc pe Lotte, modelul de altadata pentru eroina dinSuferintele tanarului Werther, sosita la Weimar pentru a-l revedea pe poet. Apoi, pe neasteptate, plonjam in lumea launtrica a batranului Goethe. Folosind tehnica monologului interior intr-o maniera care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intra in „fluxul constiintei“ acestuia: amintiri si planuri de viitor se combina cu ganduri despre viata si arta, despre evenimentele epocii si climatul politic. In fata cititorului se intrupeaza un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate sa-l infatiseze nici o biografie. Imaginea mitica a patriarhului care starneste in randul contemporanilor deopotriva adulatie si respingere este juxtapusa cu existenta simpla a lui Lotte, care a inteles sa-si cladeasca o viata de familie dincolo de cultul literar iscat in jurul numelui sau.

 

Considerat unul dintre cele mai bune romane ale lui Yukio Mishima, Dupa banchet se remarca prin patrunzatoarea explorare a caracterului omenesc si prin atenta observatie realista.

Un roman de mare finețe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire și regăsire tradusă în peste 25 de țări.

Într-o seară nefastă, fără să știe de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuiește şi ajunge cu maşina într-una din favelele din São Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia și, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia. După ce încearcă în zadar să-și afle fericirea în brațele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de Almut să meargă la Perth și să lucreze, timp de o săptămână, pentru un festival dedicat lui John Milton.
Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeași perioadă. E de-ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei. Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.

Romanul Evanghelia dupa Pilat a fost tradus in peste 20 de limbi.

In toiul noptii, o femeie in rochie de seara se adaposteste in camera de hotel a unui om de afaceri cu care poarta o lunga discutie, minata de o tensiune surda, pana in ceasurile dinaintea rasaritului. O fata se intinde la vorba intreaga noapte cu receptionerul hotelului, cautand pretexte ca sa nu urce in camera unde o asteapta tanarul violent care se arata a-i fi iubit. Un baietel scapat din flacarile ce i-au mistuit casa si familia e rapit din camera de hotel de politista pusa sa-l vegheze. Si, ca intr-o piesa muzicala, in lumina palida a diminetii, cand pe lume pare sa nu se intample nimic, situatiile stranii in care plutesc cele trei cupluri isi gasesc o neasteptata rezolvare.

Inspirat din fapte reale, romanul Puntea viselor surprinde Japonia anilor 1870 ‒ o epoca in plina schimbare, cand, dupa razboiul civil, civilizatia occidentala incepe sa patrunda in cultura traditionala, testandu-i astfel limitele, deschiderea si reticenta fata de nou atat la nivel vestimentar, culinar, cat si al obiceiurilor. Este momentul in care, dupa ce au fost invinse fortele shogunului, generalul Kitaoka, dezamagit de noul regim, va pune la cale o rascoala. Pe acest fundal tulbure se va contura frumoasa poveste de dragoste, aparent imposibila, dintre Taka si Nobu.

Dupa opt ani de tacere, un telefon primit de Yun de la fostul ei prieten, Myeong-seo, reinvie amintiri din timpul studentiei si redeschide rani vechi. Cu patrundere intelectuala si un lirism bine dozat, ea reviziteaza momentele determinante ale anilor sai de formare: moartea mamei, relatia profunda cu profesorul de literatura acum grav bolnav, exaltarile primei iubiri, protestele studentesti, prietenia ca remediu pentru singuratate si disperare. O parabola care prin repetitie devine simbolica este cea a Sfantului Cristofor, vazuta aici prin prisma literaturii si a artei ca mod de salvare si supravietuire. Printre autorii ale caror scrieri sunt citate se numara Emily Dickinson, Rainer Maria Rilke, Francis Jammes si Paul Valery.

Nume de rezonanta al literaturii franceze actuale, Lydie Salvayre a primit pentru romanele sale mai multe premii importante, culminand in 2014 cu Premiul Goncourt pentru Sa nu plangi. Opera sa este tradusa in peste douazeci de limbi.

Imediat dupa publicare, Ora de aur a devenit bestseller New York Times. In 2013, FilmNation Entertainment a cumparat drepturile de ecranizare a cartii, pelicula urmand sa-i aiba, in 2016, pe Meryl Streep si Robert De Niro in rolurile principale.

Acţiunea se petrece în suburbiile din Long Island, acolo unde, de fapt, nu se întâmplă nimic sau ceea ce se întâmplă se întâmplă într-un mod deloc ieşit din comun şi unde principala preocupare este cum să faci timpul să treacă.