Raftul Denisei

Publicat în 2024, romanul de debut al scriitoarei Emily Howes ‒ al cărui manuscris a câștigat Mslexia Competition 2021 ‒ a fost finalist la Historical Writers’ Association Debut Crown • selecționat de New York Times Book Review printre cele mai bune trei romane istorice din 2024 • inclus de The Times printre primele zece romane de ficțiune istorică ale aceluiași an • desemnat de Sunday Times drept una dintre „Cărțile anului“ • ales pentru BBC Radio 2 Book Club • numărul 1 Kindle Bestseller.

Inspirat de viața fiicelor pictorului englez Thomas Gainsborough din secolul al XVIII-lea, romanul de față explorează, cu o puternică scriitură evocatoare, relația complexă dintre cele două surori, Peggy și Molly. În 1759, lăsând în urmă Ipswichul idilic și naivitatea copilăriei, fetele se mută împreună cu familia lor la Bath. Aici se adâncește lupta lor comună împotriva bolii mintale care o învăluie pe Molly. În mijlocul înaltei societăți guvernate de norme rigide și aparențe, cele două surori se confruntă cu o erodare a legăturii dintre ele, oscilând între devotament și neputință.

„Romanul strălucește mai ales prin explorarea dualității tulburătoare a portretelor, a legăturii dintre cele două surori, a chipurilor în intimitate și în public... Fiicele pictorului este convingător, captivant, hipnotizant.“ — The Guardian

„Scris cu măiestrie… L-am citit pe nerăsuflate. O performanță desăvârșită.” — Hilary Mantel

„Legături dintre surori, artă și meșteșug, boală mintală și căsătorie se împletesc într-o poveste inspirată de portretul realizat de Gainsborough fiicelor sale, Peggy și Molly. Aruncate în înalta societate din Bath, iubirea lor sororală este pusă la încercare când Peggy se îndrăgostește, iar boala lui Molly face tot mai probabilă internarea ei într-un azil.“ — Daily Mail

Bestseller New York Times  •  Roman ales printre cele mai bune cărți ale anului 2024 de publicațiile Saveur, Food & Wine, Bookreporter și The Charlotte Observer  •  O aventură literară rafinată, în care arta, moda și gastronomia devin personaje în sine, pe străzile pline de farmec ale Parisului anilor 1980.

Când Celia îi lasă o moștenire cel puţin ciudată – un bilet de avion spre Paris și o sumă de bani pe care să o folosească doar acolo –, Stella nu este deloc pregătită pentru hazard; o copilărie solitară, lipsită de afecţiune maternă și umbrită de o traumă nemărturisită, a predispus-o la rutină și singurătate. Proprietara editurii unde lucrează o sfătuiește să își ia o perioadă de pauză, iar tânăra se hotărăște să respecte ultima dorință a mamei sale. Singură, într-un oraș străin, nu poate renunța la vechile obiceiuri: prudenţă, cumpătare, planificare. Dar, ca atrasă de un magnet, probează într-un magazin vintage o fabuloasă rochie creată de Yves Saint Laurent pentru prima sa colecție sub emblema Casei Dior, și vânzătoarea insistă că aceasta îi e destinată. Stella e de acord să o poarte pentru o zi înainte să o cumpere și să urmeze indicațiile femeii neobișnuit de stăruitoare. Prima oprire: celebra braserie Les Deux Magots. Întâlnirea cu un colecţionar de artă octogenar care decide să o ia sub protecţia sa pare că îi va schimba destinul, dar Stella trebuie să-și găsească curajul necesar pentru a face faţă provocărilor unui nou mod de viaţă.

„Cunoscută ca jurnalistă și critic culinar, Ruth Reichl oferă publicului, de această dată, o poveste delicioasă despre o tânără redactoare introvertită ajunsă la Paris în anii 1980 [...]. Proza sa expresivă face credibilă transformarea Stellei, pe măsură ce o însufleţește o mare pasiune pentru cultura și gastronomia franceză.“ — Publishers Weekly

„Această poveste multistratificată îi va cuceri pe cei care iubesc Parisul, bucătăria franceză și finalurile fericite.“ — Library Journal

„O scrisoare de dragoste către o metropolă… Ruth Reichl creează o atmosferă minunată, cu mese sofisticate: melci, foie gras, ortolani, vinuri de colecție. Francofilii și pasionaţii de călătorii din fotoliul de acasă vor fi deopotrivă încântați de ocazia de a vizita splendidele catedrale, muzee și restaurante pariziene.“ — Shelf Awareness

„Ador tot ce scrie Ruth Reichl, și nu numai că Romanul Parisului nu face excepţie, dar este, pagină după pagină, un festin captivant și irezistibil. Ce bucurie să o cunoști pe Stella și să o urmezi pe străzile Parisului, pe măsură ce se cufundă în tot ceea ce are orașul de oferit, descoperind în sfârșit cum să-și îndeplinească visurile. Precum o masă bună în cel mai cuceritor oraș din lume, mi-am dorit ca acest roman sublim să nu se mai termine.“ — Cynthia D’Aprix Sweeney

Tradus pentru prima oară în limba română, Călătorie către curcubeu, unul dintre primele romane publicate de Yasunari Kawabata, urmărește o familie complexă încă nevindecată de rănile trecutului. Cartea a fost ecranizată în 1956, în regia lui Kōji Shima, Kawabata semnând, alături de Toshio Yasumi, scenariul peliculei.

Într-o lume încă neașezată după cel de-Al Doilea Război Mondial, două surori – fetele arhitectului Mizuhara cu mame diferite – se luptă să-și înțeleagă soarta și să-și afle calea. Asako, mezina, care experimentează dragostea pentru prima dată, este obsedată de găsirea unei a treia surori, fiica unei curtezane din Kyōto, în timp ce Momoko, sora cea mare – bântuită de pierderea iubitului ei kamikaze și de ultimele lor zile tulburătoare împreună –, își caută alinarea într-o serie de aventuri fără speranță. Pe parcursul unui an, călătorind prin Japonia înfrântă, ale cărei splendori de arhitectură își pierd aura mitică, devenind obiective turistice sau fiind reconvertite în hoteluri, personajele încearcă să-și câștige echilibrul, restabilind „o punte între suflete“, dar și o cale de comunicare, de reînnodare a legăturilor între prezent și trecut, între viață și moarte, în descifrarea unui sens al istoriei personale și colective.

Bestseller distins cu Storytel Awards 2024 – best Feelgood, Fenomenalele femei de la Grand Hôtel, o saga istorică amintind de Downton Abbey, propune o incursiune în culisele unei lumi și epoci fascinante: elegantul și tumultuosul Stockholm de la începutul secolului XX.

În 1901, la Grand Hôtel, simbol al rafinamentului scandinav, totul strălucește pentru banchetul care va urma primei decernări a Premiului Nobel, deși falimentul devine tot mai amenințător. Într-o epocă în care femeile rareori ocupă poziții de putere, Wilhelmina Skogh, o antreprenoare vizionară, este chemată să salveze ceea ce pare de nesalvat. Fostă angajată a hotelului, ajunsă între timp una dintre cele mai respectate femei de afaceri din Suedia, Wilhelmina revine la Grand Hôtel cu o concepție modernă și cu o tenacitate de neclintit. Sub îndrumarea ei, o mână de femei diferite, dar unite prin loialitate, muncă și curaj, transformă hotelul, devenind în același timp stăpâne ale propriilor destine. Cele opt femei de la Grand Hôtel își expun, de-a lungul romanului, secretele, visurile, căderile, iubirile. Un roman captivant despre ambiție, prietenie și femei care, refuzând să fie numai umbre în viețile lor, au avut îndrăzneala să riște.

„Este evident că Ruth Kvarnström-Jones a realizat o cercetare temeinică înainte de a începe Fenomenalele femei de la Grand Hôtel. Tocmai de aceea reușește să confere atâta forță și vitalitate poveștii sale despre cele opt femei de la Grand Hôtel din Stockholm, cu puțin peste un secol în urmă. O poveste fermecătoare despre femei deosebit de capabile, care evocă o personalitate reală.“ — M-Magazin

„Severa Mina, care are o singură prietenă, pe misterioasa nobilă Elisabet Silfverstjerna, oaspete aproape permanent al hotelului, câștigă pariul făcut cu ea însăși: să creeze o rețea a solidarității feminine.“ — IO Donna (supliment al Corriere della Sera)

Postfață de Ioana Pârvulescu

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este Scrisoare către tata, care se adaugă Jurnalului 1910–1923 și volumelor de corespondență. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eșuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războiește o viață întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzația că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuși, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, așa cum se întâmplă adesea cu corespondența, ea nu conține nici cea mai mică intenție literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câștigă întotdeauna în fața vieții.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Era oare un martir, sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conștient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfășoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găsește decât umilințe. Apreciază viața, se poate spune că e un hedonist, și totuși duce o existență de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-și întrețină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoționant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul și mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moștenire.“ — IMRE KERTÉSZ, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

Roman construit pe două planuri narative îmbinate perfect, captivant, evocând puterea cărților și conexiunea dintre generații, Patru anotimpuri în Japonia a fost inclus de Times Literary Supplement pe lista „Books of the Year“ în 2023, iar Nick Bradley a fost recunoscut, în 2024, de către British Council și National Centre for Writing, ca unul dintre cei zece scriitori în plină ascensiune din Marea Britanie.

În agitația nesfârșită din Tokyo, traducătoarea americană Flo găsește o carte uitată într-un vagon de metrou. În vreme ce viața din capitala Japoniei i se pare tot mai apăsătoare, Flo este cucerită de personajele din paginile romanului: bătrâna Ayako, care deține o cafenea în Onomichi, și nepotul ei, Kyo. Urmând firul poveștii celor doi, Flo se regăsește în frământările lui Kyo legate de viitorul său incert, dar și în dilemele bătrânei Ayako, care încearcă să se elibereze de o vină din trecut. Ritmul romanului, pe care Flo se hotărăște să-l traducă în engleză, îi jalonează trăirile: în timp ce relația dintre bunică și nepot se întărește, iar tensiunile lor lăuntrice se domolesc, Flo își depășește, la rândul ei, angoasele și-și recâștigă, încet, încet, echilibrul interior. Patru anotimpuri în Japonia explorează cu delicatețe tainele vieții și legăturile care ne definesc cu adevărat.

„Surprinzător de emoționant. O enigmă postmodernă, dar totodată o poveste care fascinează și emoționează. Fiecare va regăsi aici ceva pe gustul său.“ — The Times

„Nick Bradley creează un roman tulburător, discret și profund, plin de iubire, dar și de pierdere.“ — The Observer

„Proză fluentă, care te face să citești pagină după pagină. În limpezimea sa, stilul scriiturii este asemănător cu cel al lui Haruki Murakami și Banana Yoshimoto. [...] Bradley ne oferă o percepție autentică a locului, surprinzând intimitățile parohiale și ritmul vieții de zi cu zi dintr-un mic oraș rural japonez.“ — Literary Review

Un roman febril și matur, cu un lirism exuberant, Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric confirmă originalitatea unei autoare de neegalat. Este câștigător al Premiului Lletra d'Or în 2024 și tradus în peste 30 de țări.

În inima munților Guilleries, în Catalonia, se află ferma izolată Mas Clavell, acolo unde o femeie de-o vârstă cu veacul zace pe patul de moarte, iar timpul se răsucește ca o incantație. În jurul fermei, munții ascund dezertori, lupi, fantome și demoni. Totul începe cu Joana, stăpâna casei, care, flămândă de dragoste și de dorința de a avea un fiu, îl invocă pe diavol. De-a lungul unei singure zile, din zori și până la căderea nopții, poveștile femeilor care au trăit, iubit și născut în casa Clavell curg ca dintr-o rană veche. Explorând tema pactului cu diavolul, Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric transformă urâtul și grotescul în extaz și frumusețe, destrămând vălurile subțiri dintre lumi.

„O măiestrie uluitoare. O demonstrație literară copleșitoare.“ — La Vanguardia

„Un mozaic de jovialitate, umor, viziune vitalistă și joc scatologic, o farsă carnavalescă. […] Nu mai puțin impresionantă este abilitatea Irenei Solà de a distribui firele infinite ale poveștilor pe care le deșiră fără să piardă nici unul și fără ca vreunul să rămână fără concluzie.“ — El País

În anul 2000, Mario Vargas Llosa a publicat unul dintre cele mai de impact și mai ambițioase romane ale sale, Sărbătoarea Țapului, întorcându-se astfel la o temă predilectă: puterea politică, exercitarea ei autoritară și cicatricile pe care le lasă asupra societăților și indivizilor. La un sfert de secol de la apariție, cartea este mai mult ca niciodată o lectură esențială pentru înțelegerea mecanismelor dictaturii, a memoriei istorice și a complexității traumelor în regimurile totalitare. Romanul a fost dramatizat în 2003, ecranizat în 2005 și a stat la baza unui serial de televiziune din 2014. În 2013, în urma unui sondaj realizat de publicația spaniolă ABC, Sărbătoarea Țapului a fost declarat cel mai bun roman de limbă spaniolă al secolului XXI.

„Am scris Sărbătoarea Țapului gândindu-mă, în principal, la Trujillo, dar și la toate dictaturile, care au multe în comun. Există un numitor comun în sistemele totalitare, astfel că am profitat și de experiența regimului lui Odría, pe care eu o avusesem în Peru, și de ceea ce știam despre celelalte dictaturi din acei ani: a lui Somoza în Nicaragua, a lui Pérez Jiménez în Venezuela, a lui Rojas Pinilla în Columbia și a lui Perón în Argentina. În epoca aceea, toate țările latino-americane – singurele excepții au fost Costa Rica, Chile, Uruguay – au avut dictaturi. Am vrut ca romanul meu să sintetizeze experiența de caudillo și să arate cum acești oameni puternici expropriază total suveranitatea națională, ca să și-o asume cu titlu personal.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Rememorare a unei aventuri de o vară cu un celebru actor, elegie a tinereții pierdute și elogiu al maturității și al celei de-a doua șanse, romanul O vară doar pentru noi explorează, în inconfundabilul stil atent și delicat al lui Ann Patchett, iubirea: pasiunile (și greșelile) de tinerețe, afecțiunea durabilă și înțeleaptă a unei căsnicii împlinite, indelebila legătură dintre părinți și copii.

„Inteligent și reflexiv, romanul consolidează statutul de mare scriitoare al lui Ann Patchett.“ — Kirkus Reviews

Bestseller în Israel, publicat în peste zece țări, Un bărbat intră în grădina paradisului este un roman polifonic, în care confesiunea scrisă devine martor, judecător și uneori singura formă de intimitate posibilă. Trei mărturisiri. Trei conștiințe în criză. Trei povești de iubire neconvenționale care se întrepătrund în jurul unei întrebări nerostite: Cine suntem cu adevărat atunci când nu mai putem ascunde nimic?

Când Omri, recent divorțat și încercând să-și recapete echilibrul, deschide ziarul și vede chipul unui cunoscut, pierdut într-un accident tragic, un vârtej de amintiri, emoții și întrebări îl împinge într-o călătorie cu final neașteptat. Doctorul Caro, văduv, cu doi copii, începe o relație mentor-ucenic cu tânăra rezidentă Liat Ben Abu. Acuzațiile de comportament neadecvat, care nu întârzie să-i fie aduse, amenință să-i distrugă cariera și reputația. Doar hazardul, în cea mai neașteptată formă a sa, pare a aduce o rezolvare. Helly își pune povestea pe hârtie, la poliție: soțul ei a dispărut, ancheta o vizează direct, iar declarația ei dezgroapă vinovății și oferă o posibilă eliberare. Cu luciditate și empatie, Eshkol Nevo construiește un puzzle pe trei voci, aparent străine unele de altele, dezvăluind spațiile fragile dintre ceea ce trăim și ceea ce alegem să arătăm lumii.

„Trei povești care rezonează una cu alta prin armonii infinit de subtile, alcătuiesc țesătura romanului Un bărbat intră în grădina paradisului. Eshkol Nevo este, fără îndoială, alături de Zeruya Shalev, liderul unei generații de scriitori israelieni care știu de minune să împletească strâns legăturile intimității (amoroase, morale, politice) cu cele ale căutării identitare.“ — Livres Hebdo

„Eshkol Nevo este un chimist literar strălucit, care extrage din cele mai banale evenimente ale vieții esența profundă a psihologiei israeliene contemporane.“ — Etgar Keret

„Ceea ce frapează înainte de toate este construcția perfectă a tripticului, în care fiecare narațiune reapare în celelalte două într-o secvență infimă, autorul țesând cu subtilitate corespondențe între ele. Eshkol Nevo și-a conceput povestirile ca pe niște thrillere miniaturale, instalând chiar din primele rânduri o realitate care începe să se fisureze. Un roman care ne amintește de Trei etaje.“ — Les Inrokubtibles

„Trei fire narative care comunică subteran, trimițându-și ecouri despre limita dintre viață și moarte, despre iubire în diversele ei forme, despre relații subminate de răni primordiale, ce deschid alte răni primordiale, despre rupturi, bariere interioare și goluri ce așteaptă să fie umplute. Acele bariere pe care, în cursul vieții, încerci să le treci, reușind aparent, dar eșuând în profunzime, acele rupturi care nu pot fi reînnoite, parcursuri paralele ce nu se pot întâlni, dar, dacă o forță pare că le apropie cât de puțin, împotriva evidenței, apropierea are consecințe cutremurătoare.“ — Marlena Braester

O poveste emoționantă și imprevizibilă, care reușește să surprindă durerea și furia unor adolescenți condamnați încă de la naștere, Înverșunat a primit în 2024 premiul Eugène-Dabit.

Jules Bonneau e delincvent de mic: de foame, a furat. E soi rău – mama l-a părăsit, bunicii nu-l vor. E obișnuit să nu primească ajutor decât de la cei ca el, orfani sau abandonați. Adulții – dinăuntrul sau din afara închisorii – sunt cei din cauza cărora suferi, atât de mult încât violența îți devine singurul limbaj. Jules crede că își va găsi scăparea departe, dar se va găsi pe sine cu ajutorul celor care vor ști să îi fie aproape.

„Nu-l veți uita prea curând pe Jules, cu accesele sale de furie, cu impulsurile lui ucigașe, cu dorința lui de răzbunare. Sorj Chalandon l-a adoptat pe acest copil pe care familia l-a alungat pe o insulă în mijlocul valurilor.“ — Le Figaro

„O carte despre lumină, despre fisurile prin care se strecoară aceasta, despre întâlnirile fericite și nefaste care ajung să alcătuiască un om. Un roman despre răspântiile vieții, despre speranță și omenie. “ — La Page des libraires

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week, Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times, Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

„Lumina din titlu este legată de ceea ce auzise Werner într-o emisiune radiofonică de la sfârşitul anilor ’30: creierul uman are capacitatea de a crea lumină în întuneric. Ideea reverberează cu atât mai puternic, cu cât înaintează acţiunea romanului.“ (New York Times Book Review)

„O meditaţie despre soartă, liberul-arbitru şi felul în care, în vreme de război, micile alegeri pot avea consecinţe majore.“ (New Yorker )

„O poveste superb spusă, minunat scrisă. Fiecare element al ei revelează o informaţie care încarcă naraţiunea cu semnificaţie, până ce, la final, cutia magică a romanului se deschide dând la iveală comoara ascunsă înăuntru.“ (Washington Post)

Premiul Iasnaia Poliana 2016

„Din cer au căzut trei mere este o minunată saga despre locuitorii unui sat armean. Însă povestea acestui sat este de fapt o poveste despre noi. Și aici stă talentul scriitoricesc al lui Narine Abgarian. O carte plină de tandrețe și umor, subtilitate și genul acela de măiestrie rară, atât de firească, încât nici n-o remarci.“ — EVGHENI VODOLAZKIN

O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit.

În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

„Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.“ — NARINE ABGARIAN

„Citiţi acest roman. Este balsam pentru suflet.“ — Ludmila Uliţkaia

„Un murmur blând, ușor nedeslușit, te atrage ca o vrajă în interiorul acestui spațiu, unde este atât de bine, cald și liniște, încât până și evenimentele triste (deloc puține în Maran) par ceva organic, care nu stârnește nici o împotrivire interioară.“ — Galina Iuzefovici

„Un roman încântator, cu personaje ale căror ciudățenii sunt uneori amuzante, alteori sfâșietoare. O poveste plină de duio¬șie despre familie, prietenie și comunitate.“ — Foreword Reviews

Opt povești de iubire, opt femei surprinse în căutarea pasionată a fericirii. Povestirea Odette Toulemonde din volumul de față a fost ecranizată în 2006 de către autor, avându-i în rolurile principale pe Catherine Frot, Albert Dupontel și Jacques Weber.

De la vânzătoarea modestă pasionată de literatură la miliardara arogantă cu trecut misterios, de la soția dezamăgită care descoperă că soțul ei duce o viață dublă la amanta sacrificată pentru binele familiei bărbatului iubit, de la deținuta politică la prințesa nonconformistă ce străbate desculță străduțele unei cetăți medievale mediteraneene, în cele opt povestiri din acest volum chipurile dragostei se schimbă, deși nevoia de fericire rămâne întotdeauna aceeași. Balthazar Balsan pare să fi obținut totul de la viață: succesul literar, o soție frumoasă și un fiu exemplar, o existență lipsită de griji într-un apartament luxos din centrul Orașului Luminilor. Cu toate acestea, scriitorul suferă. Lui Odette Toulemonde norocul nu i-a surâs. Bărbatul vieții ei, Antoine, a murit de ani buni. Și totuși, în micuțul ei apartament din Namur, alături de fiul și fiica ei, Odette este mereu cu zâmbetul pe buze. Când întâmplarea îi va aduce față în față, Balthazar va afla care este secretul prețios al acestei femei.

Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi

Apărut la Editura Feltrinelli din Milano în 1958, Ghepardul, unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX, a fost ecranizat în 1963 în filmul de referință regizat de Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale în rolurile principale, și adaptat în 2025 într-o miniserie disponibilă pe platforma Netflix, cu actorii Kim Rossi Stuart, Saul Nanni, Deva Cassel și Benedetta Porcaroli. Ediția în limba română, în traducerea semnată de Gabriela Lungu, redă cu mijloace stilistice remarcabile și în cel mai pur spirit lampedusian imaginea unei epoci care se sfârșește. Romanul este însoțit de prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit textul, precum și de două fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Canțonier al casei Salina“.

„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nici o ranchiună. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important și aproape că este cheia romanului.“ — GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA, scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957

„Fără îndoială, aceasta e o carte pe care autorul a purtat-o și a hrănit-o înlăuntrul său toată viața. Când terminăm de citit Ghepardul, ne aducem aminte totul și suntem siguri că mai devreme sau mai târziu vom vrea să-l recitim de la prima la ultima pagină. Ne întrebăm despre câte cărți din acest deceniu se poate spune același lucru.“ — EUGENIO MONTALE, Corriere della Sera, 12 decembrie 1958

Cu Ziua eliberării, finalist la Ray Bradbury Prize 2022, tradus în peste 20 de țări, George Saunders revine magistral la forma literară care l-a consacrat, oferind un volum de povestiri incisive și tulburătoare, care explorează natura umană în fața opresiunii, tehnologiei și alienării.

Povestirile lui Saunders, alcătuind un univers neașteptat, pătrund în cutele adânci ale subconștientului și scot la iveală monștri, dar și victime. Terifiantul se amestecă cu satira, grotescul cu sensibilul, realul pipernicit cu fantasticul trăit la cotele maxime ale disperării. Există însă mereu o fibră de caldă umanitate care răzbate dincolo de orice gest opresiv – o candoare care îți ajunge la inimă și te îndeamnă la reflecție.

„Un Gogol american: amuzant, incisiv, plin de nuanțe și mereu ghidat de o conștiință morală. Ziua eliberării nu face decât să confirme această perspectivă. Cele nouă povestiri de aici sunt inteligente și pline de umor, speculative, dar în același timp profund umane, narațiuni despre iubire, pierdere, dar și despre nevoia esențială de a crea legături.“ — Kirkus Reviews

„Rareori în istoria literaturii un autor de proză scurtă a fost mai premiat și s-a bucurat, încă din timpul vieții sale, de o recunoaștere totală așa cum se întâmplă de un deceniu încoace cu George Saunders. Cu acest volum de proză scurtă, Saunders uimește, o dată în plus, prin felul în care găsește limbaje și forme noi pentru povestirile sale de o originalitate frapantă: halucinații hipercapitaliste, distopii spirituale, experimente elegiace. Un scriitor complet (deopotrivă romancier și eseist strălucit), a cărui inventivitate este egalată doar de profunzimea povestirilor sale.“ — MARIUS CHIVU

Genki Kawamura, autorul bestsellerului Dacă pisicile ar dispărea din lume, vândut în peste două milioane de exemplare și tradus în 30 de țări, își reafirmă prezența în lumea literară printr-un nou roman de o profundă sensibilitate.

O sută de flori radiografiază relațiile complicate dintre părinți și copii, formele de iubire neînțeleasă, fragilitatea memoriei și importanța iertării care nu înseamnă doar a lăsa în urmă, ci și a înțelege rostul tăcerii. În vreme ce are grijă de Yuriko, mama sa, care își pierde memoria de la o zi la alta, Izumi își privește trecutul cu o claritate dureroasă. Un fapt apăsător din propria copilărie îi alimentează temerile din prezent: ce s-a petrecut în anul în care Yuriko a lipsit de acasă? Jurnalul ținut între 1994 și 1995 despre absența misterioasă din viața lui Izumi ascunde întregul adevăr? Va putea Izumi să ierte și să înțeleagă plecarea mamei sale? Cursa contracronometru dintr-un roman despre fragilitatea, dar și despre forța iubirii ne face să-i citim fiecare pagină pe nerăsuflate.

„Genki Kawamura nu este un scriitor japonez contemporan obișnuit: el este un fenomen.“  — Japansociety.org.uk

„După Dacă pisicile ar dispărea din lume, Genki Kawamura revine cu o poveste intimă și emoționantă, melancolică și plină de iubire, având ca fundal sunetul unui pian capabil să dăruiască mult, dar, în același timp, să provoace răni adânci, întrerupt din când în când de loviturile vieții.“ — Letsbook.org

„Într-o manieră subtilă și delicată, romanul O sută de flori ne ajută să înțelegem importanța amintirilor, cât de esențial este să avem pe cineva în care să ne încredem și cât de puternic și semnificativ poate fi pentru viața noastră un simplu fragment din trecut.“ — Chiacchiereletterarie.it

Una dintre cele mai inovatoare și importante voci literare din China, Can Xue își numește creația „literatură a sufletului“, afirmând, în marginea experimentului postmodern, că tot scrisul ei e autobiografic. Fețele dragostei pe care le propune pentru noul mileniu sunt multiple, nu se exclud una pe alta și nu apelează la morală. Satirică, tragică, trecătoare, durabilă, frustrantă, satisfăcătoare, mercantilă sau pur și simplu idealizată, iubirea prinde viață într-un caleidoscop de povești întrepătrunse din China contemporană. O rătăcire sufletească dublată de una fizică pare să lege personajele din acest roman, toate în căutarea unei identități pierdute, a unui sens care le scapă mereu printre degete.

La treizeci și cinci de ani, Niu Cuilan e văduvă și lucrează ca magazioneră la fabrica de instrumente de măsură. Are ocazional câte un iubit, dar la centrul spa unde îi place uneori să înoate îl întâlnește pe Wei Bo, client fidel al bordelului de aici. Începutul relației lor înseamnă și intrarea ei într-o lume nouă, unde cunoaște lucrătoare dornice să scape de munca lor istovitoare pentru a deveni prostituate, nu numai în căutarea unui nou statut într-o societate industrializată, în care supravegherea e constantă, ci și a iubirii. Străinii se dovedesc brusc a fi vechi cunoștințe, drumurile necunoscute duc în locuri familiare, iar întâlnirile întâmplătoare nu surprind pe nimeni. Când o fericire abia perceptibilă pare să fie atinsă, insinuarea magicului e mereu ratată și se produce o ruptură care anunță revenirea la realitatea de multe ori nemiloasă.

„În episoade divers fracturate, suprarealiste și uneori foarte comice, Can Xue își însoțește personajele în viața lor de zi cu zi. […] Ea descrie cu dezinvoltură oameni dezrădăcinați în propria țară, surprinzând o parte din realitatea dură, în ciuda naturii onirice a intrigii romanului.“ — Die Zeit

„În acest roman oniric, printre scenarii din ce în ce mai stranii, aparențele fac loc unor substraturi tainice, din altă lume.“ — The New Yorker

„În romanul Dragostea în noul mileniu, toate personajele sunt legate între ele. Nu există o singură poveste care să poată fi spusă. Și ele însele râd de asta, de propria inconsistență, de continua schimbare.“ — The Paris Review

„Scrisul lui Can Xue este în primul rând o călătorie în interioritate – cu toate contradicțiile, paradoxurile, paroxismele, schimbările de dispoziție și situație impuse de o aparentă lipsă de logică.“ — Pulp Magazine

În vara lui 1989, în plin deşert, în orăşelul Tel Keidar, povestea de dragoste dintre Teo, un inginer sexagenar, şi Noa, o mai tânără profesoară, se dezintegrează încet. Moartea unui elev în circumstanţe ciudate pune toată comunitatea în alertă. Sosirea tatălui, care, în memoria fiului său, o convinge pe Noa să se ocupe de construirea unei clinici pentru îngrijirea adolescenţilor drogaţi, stârneşte suspiciune. Cu o profundă înţelegere a fiinţei şi a relaţiilor umane, Amos Oz scrie o istorie amară şi tandră despre ambiţii frustrate şi iubiri neîmplinite, într-un roman dens, cu oaze de poezie şi de ironie fină.

„Felul în care Amos Oz descrie locurile este la nivelul lui Faulkner, iar căutarea idealurilor îl apropie de Lev Tolstoi. Personajele sale nefericite şi decadente îl evocă pe Saul Bellow, iar radiografia senti-mentelor şi obsesia pentru problemele dureroase ating intensitatea lui Dostoievski.“ (Sunday Telegraph)

„Oz are darul de a ne revela esenţa propriilor noastre vieţi, care se consumă în cupluri înstrăinate. Aceasta este marea lui realizare în Să nu pronunţi: noapte. O capodoperă.“ (The Guardian)

„Deşertul noaptea, cumpărarea unei rochii, pregătirea unei cine, actul sexual, toate sunt atât de reale şi tangibile, încât persistă în mintea cititorului la fel ca personajele cărora Amos Oz le-a insuflat viaţă ficţională.“ (Sunday Tribune)

„Deşertul devine un simbol vast, acaparator, al absenţei divine.“ (Jay Parini, autorul romanului Ultima gară)

Într-un cuceritor volum de povestiri cu fantome, Jeanette Winterson, „una dintre cele mai talentate scriitoare ale zilelor noastre“ (New York Times), îmbină cu originalitate teme precum răzbunarea, iubirea, singurătatea și, mai ales, supranaturalul și inteligența artificială.

Trecerea dinspre viață spre moarte capătă un filtru contemporan: în ce fel inteligența artificială și tehnologia modernă tulbură hotarul dintre cele două lumi? În ce fel bruiază întâlnirile cu supranaturalul lumea celor vii? Inspirată de propriile întâlniri cu apariții inexplicabile, Winterson „excelează în a crea fantome pentru epoca noastră, fantome pentru prezent“ (Irish Times). Fantomele nu și-au uitat viețile și nu i-au uitat nici pe cei dragi sau pe cei pe care doresc să se răzbune. Schimbând cursul tradițional al poveștilor cu stafii, Winterson ne conduce într-un nou univers: o lume în care fantomele pot trăi în metavers sau în gadgeturile moderne, sunt prezente la ședințele de spiritism care le invocă, vin să vindece sau să destrame povești de iubire din lumea celor vii sau, pe neașteptate, încearcă să îi tragă spre ochiul negru al fluviului pe cei naivi. Seducătoare și inedită, cea mai nouă carte a acestei autoare ne schimbă nu doar percepția asupra universului imaterial, ci și modul în care ne înțelegem viețile și, mai ales, relațiile cu ceilalți.

„Un volum ale cărui povestiri cu fantome variază de la povești înfricoșătoare până la reflecții speculative despre sensul vieții. La fel de captivant ca orice altceva scris de această autoare de o ingeniozitate fără limite.“ — Los Angeles Times

„Un volum jucăuș și emoționant.“ — Observer

„Fiecare povestire este pasionantă și provocatoare.“ — New Statesman

„O carte captivantă și care-ți dă fiori, având ca teme durerea, răzbunarea și modul în care tehnologia poate sfărâma granița dintre viață și moarte.“ — Sunday Express

Lexic de familie, roman autobiografic, câștigător, în 1963, al Premiului Strega, este o meditație subtilă asupra memoriei, iubirii și fragilității legăturilor umane, scrisă cu autenticitate și nostalgie de una dintre marile autoare ale secolului XX.

Pe fundalul Italiei fasciste și al celui de-Al Doilea Război Mondial, împletind detaliul istoric și ficțiunea, Lexic de familie urmărește copilăria și tinerețea Nataliei alături de familia ei zgomotoasă de intelectuali evrei, în care discuțiile despre politică, știință și literatură fac parte din rutina zilnică. Într-o societate tot mai ostilă, casa devine un refugiu, iar limbajul domestic colorat și repetitiv este firul invizibil care îi leagă pe membrii familiei, un cod secret al apartenenței. Istoria mare, care schimbă destine, și istoria intimă, cu pierderi, iubiri și reinventări succesive se suprapun, creând o frescă a Italiei interbelice și postbelice. Romanul Lexic de familie are o tematică bogată, de la continuitatea memoriei, la forța cuvintelor de a ține vie o lume apusă și la modul în care identitatea se formează din fragmentele trecutului.

„Lexic de familie amintește de modul în care marii moderniști au reinventat copilăria: Joyce, Compton-Burnett, Katherine Mansfield, fragmente din Conștiința lui Zeno de Italo Svevo și, mai înapoi în timp, Swann.“ — Los Angeles Review of Books

„Natalia Ginzburg construiește, din cele mai mărunte elemente ale vieții domestice, o lume având complexitatea etică a marilor romane din secolul al XIX-lea.“ — The Guardian

„Ginzburg nu a supradramatizat războiul în scrierile sale, ci a căutat să îl integreze în viața de zi cu zi; părea parte a normalității până când s-a apropiat, iar atunci a sfâșiat viețile personajelor sale.“ — Colm Tóibín

„Magia romanului Nataliei Ginzburg constă în simplitatea absolută a prozei, brusc iluminată de un singur cuvânt care transformă o frază într-un fulger.“ — The New York Times 

Un roman despre memorie, mizând pe glisarea între prezent și trecut, Să cunoști o femeie reconstituie drama, tardiv percepută, a unui agent al serviciilor secrete israeliene, căruia absoluta discreție, reticențele și mefiențele organic sădite de profesiune i-au răvășit și întunecat existența.

Yoel Ravid, agent Mossad, se retrage din activitate după ce soția lui, Ivria, moare într-un accident ciudat. Își lasă în urmă și casa și se mută cu fiica, mama și soacra lui într-un cartier cochet. Faptele sale par o despărțire de trecut, însă în realitate Yoel începe să-și examineze și să-și reevalueze obsesiv anii de căsnicie și de carieră. Drumul către sine al bărbatului între două vârste devine o încercare a labirintului, pentru că este jalonat de personaje apropiate care, paradoxal, se dovedesc a fi învăluite de mister. Fiica lui, Netta, un copil bolnăvicios ale cărui crize i-au înstrăinat pe soți, este acum o adolescentă taciturnă, matură în judecățile ei. Prietenoșii vecini americani din cartierul rezidențial par să îi întindă o capcană, iar foștii colegi din serviciile secrete îl privesc cu suspiciune când refuză să se întoarcă la datorie pentru a participa la o misiune importantă.

„Amos Oz e un scriitor de o extraordinară acuitate psihologică și profund uman, dar care nu devine niciodată sentimental și nici nu se ferește să judece aspru. Replicile personajelor sunt pline de viață, iar lumea înconjurătoare este descrisă magistral. Rezultatul este o carte cu o solidă structură morală, care ridică întrebări fundamentale despre natura umană și totodată palpită de detalii ale vieții de zi cu zi. Un roman într-adevăr foarte bun.“ (Scotsman)

„Amos Oz spune lucrurile trecute sub tăcere. Tot ceea ce scrie el dezvăluie un adevăr rămas până atunci ascuns.“ (Sunday Times)

„Un roman remarcabil, care, în timp ce urmărește minuțios drumul spre înțelepciune al protagonistului Yoel, ne reamintește extraordinara capacitate a ficțiunii de a forța limitele exprimabilului.“ (Daily Telegraph)

Cuvânt înainte de Ludmila Ulițkaia

Marea revelație a literaturii ruse din 2015, romanul Zuleiha deschide ochii, salutat cu entuziasm la apariție de Ludmila Ulițkaia și Evgheni Vodolazkin, a fost recompensat cu cele mai importante premii: Bolșaia Kniga (dublu câștigător, Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Goda. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi.

Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covârșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preț. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism.

„Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă." (Evgheni Vodolazkin)

Ilustrația copertei: Ivan Șișkin, Iarna (detaliu)

Cartea de faţă reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013 – ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între seceră şi stea.

Discuţiile refac drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi şi laureata Premiului Nobel  –  este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esenţă, cea cunoscută şi din alte opere literare şi eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile şi reflecţiile ei dobândesc o acuitate deosebită. Considerațiile despre scris ocupă un loc important, volumul fiind totodată un autoportret al Hertei Müller şi o ars poetica.

„La Herta Müller frumuseţea şi groaza sunt strâns învecinate. […] Urâţenia era mereu prezentă, atotputernică şi de neînvins; frumuseţea, în schimb, era un program de rezistenţă individuală, şi prin urmare o problemă de supravieţuire. Frumuseţea putea fi produsă mai cu seamă prin limbaj. Greu de spus ce ar fi devenit Herta Müller în absenţa dictaturii care a forţat-o să scrie pentru a se autoafirma şi care a fost subiectul major al vieţii ei. Dar forţa de atracţie magnetică pe care o exercită cuvintele asupra ei ne face să presupunem că ar fi existat atunci un alt factor declanşator.“ — Süddeutsche Zeitung

„Interviurile se consideră că ţin de genul jurnalistic, nu de cel literar, dar, prin felul emoţionant, tulburător în care se mărturiseşte Herta Müller în această carte de interviuri, ea a creat literatură, şi anume literatură majoră.“ — Der Spiegel

Roman inspirațional și comedie romantică, acest bestseller internațional, aflat pe lista celor mai bine vândute cărți în Spania, Statele Unite și Germania, fiind tradus deja în peste 20 de limbi, e o bijuterie literară, în care veți găsi referințe livrești amestecate cu istoria plină de magie a lucrurilor mărunte. Pentru că, adeseori, dragostea se ascunde în detaliile cele mai neînsemnate.

Când Samuel, un profesor universitar singuratic, se trezește în ziua de Anul Nou, e convins că nimic nu-i poate schimba viața monotonă, până când un musafir neașteptat se strecoară în apartamentul lui din Barcelona și refuză să mai plece. Apariția lui Mishima, un pisoi vagabond, devine un fel de catalizator care-l face pe Samuel să se desprindă de cărțile, filmele străine și muzica clasică favorite și să pornească în călătorie spre locuri unde nu mai ajunsese niciodată, ca bunăoară casa de alături, și să se apropie de oameni pe care n-ar fi crezut că o să-i cunoască, asemenea lui Felix, un bătrân redactor bizar de la mansardă, sau Valdemar, bărbosul cu manuscrisul despre fața ascunsă a Lunii de la cafenea. Mai mult chiar: motanul îl va ajuta să se întâlnească din nou cu o misterioasă femeie din trecutul lui, Gabriela, pe care nu mai spera s-o revadă.

„Un roman de-a dreptul fermecător… O poveste de dragoste care adună laolaltă pisici îndrăznețe, întâmplări ieșite din comun și o mulțime de reflecții cu privire la Goethe, Kafka și Rilke… Pune în valoare cu artă și stil magia lucrurilor obișnuite.“ (Kirkus Reviews)

„Dacă nu vă plac pisicile, Mishima o să vă schimbe punctul de vedere. Dacă vă plac pisicile, cartea aceasta e un dar. Citiți și îndrăgostiți-vă!“ (Gwen Cooper)

Cele unsprezece povestiri din volumul Trupul sufletului alcătuiesc o carte poetică și emoționantă, care investighează granița dintre trup și suflet. Urmărindu-și personajele în momente cruciale ale vieții, Ludmila Ulițkaia ne provoacă să punem sub semnul  întrebării limitele impuse de societate, de obiceiuri, uneori de noi înșine, pentru a găsi curajul de a da o definiție singurului sentiment capabil să șteargă distanțele dintre oameni: iubirea. Manifestându-se sub cele mai variate chipuri, fie că este vorba de atracție fizică, de devotament matern, de adorație sau pur și simplu de loialitate, forța sa îi salvează pe protagoniștii acestor povestiri și le schimbă destinul.

„Despre trup știm mult mai multe decât despre suflet. Nimeni nu poate desena o hartă a sufletului. Doar zona de hotar poate fi uneori sesizată. Acolo, pe măsură ce te apropii de această graniță, se stârnesc niște vibrații, se dezvăluie niște detalii subtile, despre care este aproape cu neputință până și să vorbim în limba noastră minunată, dar limitată. E o apropiere riscantă, periculoasă aproape. Dar, cu cât trăiești mai mult, cu atât această zonă te atrage mai puternic spre ea.“ —  LUDMILA ULIȚKAIA

Imediat după apariția sa în 2022, Vladimir a intrat pe listele celor mai bune cărți ale anului alcătuite de NPR, Washington Post, Time, People, Vulture, Guardian, Vox, Kirkus Reviews, Newsweek, LitHub și New York Public Library. Până în prezent, a fost tradus în 14 limbi și urmează să fie ecranizat.

Într-un pașnic orășel universitar de pe Coasta de Est, viața unei distinse profesoare este pe punctul să se destrame. După o carieră onorabilă, soțul ei, profesor la aceeași facultate, este acuzat că în trecut a avut relații nepotrivite cu studentele. Atmosfera este încărcată, studenții – ostili, iar colegii protagonistei încep să facă presiuni și împotriva ei. Campusul devine un teren de luptă politică, iar căminul – spațiul unui armistițiu încordat. Ca un personaj din tragediile antice, aflată într-o situație extremă, protagonista acestui roman curajos cedează pasiunii interzise, scandaloase, și aruncă totul în joc – căsnicia, cariera, poate chiar libertatea. Cât de departe va merge ca să îl cucerească pe seducătorul și (oare?) neștiutorul Vladimir? Ce (sau cine) o va opri?

„Vladimir ne duce într-un teritoriu plin de pericole... alături de o protagonistă inteligentă și vicleană, cu care nu e de glumit: vrea totul – mâncare bună, vin, țigări fumate pe furiș... Vladimir este un roman subversiv pentru că tratează cu seriozitate dorințele acestei femei.“ — USA Today

„Un roman șocant, sexy, plin de răsturnări de situații . . . După un asemenea debut, e greu de imaginat ce va scrie Julia May Jonas în continuare!“ — Sunday Times

„Exact ca bărbatul încătușat care apare în prologul romanului, odată ce deschizi cartea, ești prins fără scăpare.“ — Kirkus Reviews

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Strălucită scriitoare a Japoniei postbelice, Sawako Ariyoshi reînvie povestea adevărată a dansatoarei Okuni din Izumo, creatoarea teatrului Kabuki.

În Japonia secolului al XVI-lea, să fii kabuki („destrăbălată“) însemna să sfidezi convenţiile, să îmbrăţişezi noul (şi moda „barbară“ adusă de occidentali). Aşa i se va spune şi lui Okuni, fata de la ţară al cărei viitor nu prevedea nimic spectaculos, dar care îşi află vocaţia în dans. Dansul o va purta spre Kyoto şi Edo, dansul îi va deschide drumul spre inima bărbaţilor, spre palatele samurailor şi ale concubinelor imperiale. Însă pe frumoasa Okuni nu o atrage strălucirea aristocraţiei. Pentru ea, arta spectacolului se îmbogăţeşte în stradă, unde viaţa freamătă neîngrădită. Aici, în faţa oamenilor de rând, printre jongleri, muzicanţi şi femei uşoare, dăruieşte tot ce are mai bun, aici prind viaţă, din iubirile, dezamăgirile şi speranţele artiştilor, personajele pe care le interpretează, aici ia naştere teatrul Kabuki, arta inovatoare ce rupe legătura cu rigidul No. Îmbinând ritmurile dansurilor sacre din templele nipone cu muzica vie cântată de oamenii de rând, care îşi exprimă neîngrădit pasiunile, Okuni devine prima dansatoare de Kabuki.Într-un roman emoţionant – în acelaşi timp poveste de dragoste şi evocare a unei epoci glorioase şi sângeroase din istoria Ţării Soarelui Răsare –, Sawako Ariyoshi reuşeşte, în Dansatoarea de Kabuki, să dea viaţă unei figuri legendare a Japoniei.

„Romanul lui Ariyoshi o repune în drepturi pe legendara Okuni din Izumo, ale cărei merite artistice au fost trecute sub tăcere timp de câteva secole într-o societate dominată de bărbați.“ — World Literature Today

„Sawako Ariyoshi este una dintre cele mai valoroase voci literare ale Japoniei postbelice.“  — J. Thomas Rimer

„Viața lui Okuni, evocată cu atâta sensibilitate de Sawako Ariyoshi, reprezintă un punct de cotitură al rafinatei arte dramatice nipone.“ — Library Journal