Raftul Denisei

Cu o prefațã de Rupert Pole și note biografice de Gunther Stuhlmann

„Nu cred decât în foc. Viaţă. Foc. Fiind eu însămi o flacără, îi înflăcărez pe alţii. Niciodată moarte. Foc şi viaţă. Le jeu.“ — ANAÏS NIN

Foc este o carte a oglinzilor, a jocurilor erotice, a iubirilor paralele, care se hrănesc sau se anihilează reciproc. Un concert de muzică a trupului. Și o vivisecție, pasională și lucidă în același timp, a eului feminin în plin proces de autodezvăluire. Sau poate de automistificare? Să fie jurnalul o țesătură densă de „minciuni miraculoase“, inspirate și menite să inspire? Există oare și în scris o anume naturalețe a actriței care se joacă pe ea însăși?

„Jurnalul meu este o oglindă; el spune povestea visătoarei care, cu multă vreme în urmă, își trăia viața așa cum ar fi dat paginile unei cărți“ – scrie Anaïs Nin. Foc, al treilea volum din celebrul jurnal necenzurat al scriitoarei, are ca fundal New Yorkul anilor 1934–1937, „o uriașă jucărie sclipitoare“, în care Anaïs Nin evadează din colivia aurită a vieții alături de soțul ei, Hugo Guiler. Pentru ea, erosul înseamnă dualitate și, inevitabil, tragedie. Alături de psihanalistul Otto Rank, trăiește orgii ale minții; cu scriitorul Henry Miller, împărtășește febra creației și atinge extazul. Mărturisește însă că îl așteaptă pe bărbatul care o va mântui de toți ceilalți și, poate, îl găsește în pasionalul Gonzalo Moré, de descendență incașă, care îi deschide porțile misticismului. Meditează asupra naturii masculine și feminine, asupra sexualității, viselor, psihanalizei și dorinței de creație. Cât din ființa ei profundă ne dezvăluie însă Anaïs Nin? Cât din jurnalul ei este per­sona, mască, plăsmuire, și cât este „pură“ autobiografie?

„O singură pagină din extraordinarul jurnal al lui Anaïs Nin conține mai mult erotism, melodramă, fantezie, vis și luciditate decât cele mai multe romane.“ — Booklist

„Foc este un dialog curajos între carne și spirit.“ — Newsweek

„Schimbarea felului în care e receptată Anaïs Nin nu se petrece pentru că s-ar fi modificat ceva în opera acesteia, ci pentru că lumea s-a schimbat pentru a face loc operei sale; ea a scris pentru o lume care încă nu exista, contribuind astfel la apariția ei.“ — The Guardian

Fotografii de Russell Munson

De la apariţia sa, în 1970, Pescăruşul Jonathan Livingston a atins vânzări de peste 60 de milioane de exemplare (primul milion în nici doi ani de la publicare). S-a aflat în fruntea listei de bestselleruri a publicaţiei New York Times 38 de săptămâni şi a ocupat prima poziţie doi ani la rând, în 1972 şi în 1973, în topul din Publishers Weekly. Această ediţie completă, care include un capitol final inedit, a apărut în SUA sub formă de e-book în februarie 2014.

Richard Bach a scris o poveste pentru cei care îşi ascultă inima şi nu trăiesc numai după reguli, cei pentru care efortul desăvârşirii înseamnă o răsplată în sine. Ei ştiu că viaţa adevărată se găseşte dincolo de aparenţe, de aceea locul lor este alături de Jonathan, încercând să-şi depăşească limitele.

„Prin Pescăruşul Jonathan Livingston, Richard Bach a înfăptuit două lucruri. Mi-a dăruit Zborul. Mi-a redat tinereţea. Îi sunt recunoscător pentru amândouă." — RAY BRADBURY

Zborul este esenţa unei păsări. Totuşi, pentru pescăruşii din stolul ce trăieşte pe malul stâncos al mării, plutirea a devenit doar un mijloc de a-ţi satisface nevoile primare. Nici unul, în afară de Jonathan, nu vrea să se ridice mai sus, să-şi atingă sau să-şi depăşească limitele. Însă pentru Jonathan zborul – măiestria picajului, vitezele ameţitoare şi înaltul cristalin al cerului – este un scop în sine, oferind răsplata nesperată a eliberării spiritului de trup, de spaţiu şi de timp. Iar această taină pe care vrea să le-o împărtăşească semenilor îi aduce lui Jonathan duşmani, dar şi mulţi discipoli, aflaţi în căutarea unui sens mai înalt al vieţii.

În 2013 Richard Bach a descoperit între manuscrisele lui de tinereţe o parte a patra a poveştii, pe care nu i-o trimisese editorului său în 1970. O întâmplare plină de miez, căci acest capitol final avertizează asupra schimbărilor primejdioase ce îi pândesc, cu trecerea timpului, pe adepţii unei discipline spirituale: aceasta se poate transforma în ritual mecanic, golit de sens, învăţăturile devin dogmă, iar libertatea deplină a căutării este ameninţată de intoleranţa celor cantonaţi în certitudini comode.

Martor la evenimentele dramatice care au zguduit țara sa din decembrie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tușa finală în 1954. Temerea sa – „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ – s-a adeverit, ediția ateniană apărând abia în 1963. Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează același dramatism și aceeași vibrație specifice marilor opere ale titanului literaturii grecești, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide.

Săptămâna Mare, în vâltoarea războiului civil din Grecia izbucnit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Patimile lui Hristos, retrăite aievea într-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiți să îndure consecințele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale și rebelii din munți. Părintele Iannaros, exasperat de confruntarea sângeroasă, se străduie din răsputeri să împace taberele adverse. Efort cu atât mai dificil din punct de vedere moral, cu cât în fruntea rebelilor se află chiar fiul său.

Ilustrația copertei: Tițian, Cain și Abel (detaliu)

„Fratricizii reușește să evoce într-un stil tulburător poezia condiției celui angajat în lupta supremă, în încercarea eroică și în mod inevitabil fatală de a pune capăt actelor de cruzime săvârșite de om împotriva seamănului său. Kazantzakis, ca și Yeats sau Synge, credea că literatura trebuie să capete o expresie populară: nu există paragraf în Fratricizii în care să nu apară un epitet plin de prospețime sau o întorsătură specială a frazei.“ (Times)

„Fratricizii abordează profund și esențial problemele eterne ale vieții, prin agonia unui suflet într-o lume schimbătoare, definită prin cruzime. Este un roman puternic, tulburător, de o sinceritate totală, plină de neliniște.“ (Church Times)

Încununată cu Booker Prize în 2023, distopia Cântecul profetului, palpitantă și originală, este de o actualitate tulburătoare: pornește de la premisa că democrația se poate prăbuși într-o singură noapte.

În inima Dublinului, în casa unei familii cu patru copii, se strecoară atmosfera apăsătoare care stăpânește, de la o vreme, toată Irlanda. Partidul de dreapta Alianța Națională a ajuns la guvernare, iar legile adoptate impun o stare de urgență prin care sunt limitate drepturile cetățenilor. Eilish Stack speră că soțul ei, secretar al sindicatului profesorilor, va reveni acasă după interogatoriul la care fusese chemat. Haosul ia locul liniștii aparente, școlile și magazinele se închid, mulți cetățeni își pierd locurile de muncă sau dispar fără urmă. De la democrație la autocrație nu e decât un pas, iar Eilish trebuie să ia urgent o hotărâre după ce Mark, fiul cel mare, se alătură luptei rebelilor pentru răsturnarea noului guvern. În mijlocul unui conflict armat care nu mai ține cont de viețile civililor, ieșirea din labirintul distopic înseamnă să-i lase în urmă pe cei dragi dispăruți și să plece din Irlanda pe furiș pentru a-și proteja copiii.

„O fabulă care ne dă fiori. [...] Paul Lynch este cel de care avem nevoie acum pentru a ne povesti despre lumea noastră contradictorie. Lynch descrie Irlanda ipotetică într-o proză fluidă, poetică, modelând frazele ca și cum ar fi făcute din plastilină. Nu e de mirare că, încă de la debutul său, a fost comparat cu scriitorul american Cormac McCarthy.“ — Sunday Times

„Un triumf al narațiunii pline de emoție, reconfortant și curajos.“ — Juriul Booker Prize

Publicat în 1970 și ecranizat în 1971, în regia lui Stanley Kramer, acest bestseller devenit clasic despre maturizare și inadaptare, considerat de critică un răspuns american la Împăratul muștelor de William Golding, continuă să fie de o acută actualitate, aducând în discuție teme precum cultura violenței, supraviețuirea într-un mediu ostil și drepturile animalelor. Nominalizată la Premiul Pulitzer, cartea a marcat, alături de film și de melodia cu același titlu, înregistrată de grupul The Carpenters, o întreagă generație care a contestat legea celui mai puternic.

„Trimiteți-ne un băiat și vă vom trimite un cowboy!“ – nu contează dacă lui îi e frică de cai sau face pipi în pat. Pentru o mie șase sute de dolari, tabăra de băieți Box Canyon îi va transforma în bărbați, iuți la mânie și zgârciți la vorbă. Părinților ocupați (să călătorească, să divorțeze și să se recăsătorească sau pur și simplu să aibă succes) din suburbiile bogate, soluția nici nu li se pare scumpă, așa încât șase puști care se aleg cu porecla Pișăcioșii, „cea mai grozavă adunătură de nasoi“ pe care a văzut-o tabăra, își unesc improbabilele lor forțe pentru o misiune nocturnă de salvare a bizonilor și totodată a lor înșiși. Dar, pe măsură ce răsare soarele roșu și crud al Arizonei, ei vor descoperi prețul singurului lor moment de glorie.

„Trecerea de la adolescență la maturitate a fost o temă predilectă pentru scriitori precum Salinger, Conroy, James Kirkwood și William Bradford. Dar nici unul dintre ei nu a tratat tema cu atâta căldură, bucurie și înțelegere ca Glendon Swarthout. Nu-i veți uita prea curând pe Pișăcioși sau bestiile magnifice, bizonii, care fac parte din aventura lor.“ — Minneapolis Tribune

„Binecuvântați animalele și copiii este un roman și amuzant, și usturător, și tulburător, și sensibil. Dar nu este deloc sentimental; bufoneria aparentă a eroilor săi nu ascunde cruzimea care le-a modelat existența. Asemenea bizonilor pe care sunt hotărâți să-i salveze, ei trebuie să se confrunte cu propria libertate. Dar cu ce cost...“ — National Observer

Publicat în 1953, după ce a apărut în foileton între anii 1951 și 1953 în revistele literare japoneze Gunzō și Bungakukai, Culorile interzise, considerat astăzi una dintre capodoperele lui Yukio Mishima, a suscitat mult timp controverse prin temele explorate: iubirea interzisă, sexualitatea, normele sociale și latura întunecată a esteticii.

Într-o Japonie postbelică, bătrânul scriitor Shunsuke, cu o operă prolifică, binecunoscută, dar deja încheiată, care și-a dedicat întreaga viață spiritului și creației, este fascinat de frumusețea excepțională a lui Yūichi, un tânăr homosexual. Punându-și în minte să facă din acesta ultima sa capodoperă – vie –, îi propune lui Yūichi un pact diabolic: să o ia pe soție pe Yasuko, ultima mare iubire a bătrânului scriitor, urmând ca el să îi asigure tânărului deopotrivă sprijinul financiar și sfaturile neprețuite pentru a deveni arma perfectă împotriva femeilor. Misoginia declarată a lui Shunsuke și resentimentul față de femeile care l-au făcut să sufere întreaga viață își găsesc astfel o crudă satisfacție, iar Yūichi devine întruparea monstruoasă a răzbunării bătrânului și ultima sa operă. O operă care își va depăși și, într-un fel, ucide maestrul.

„Personajele lui Mishima sunt memorabile, narațiunea ‒ care abundă în reflecții complexe și labirintice asupra moralei ‒ este impecabilă, iar imaginile vizuale sunt uluitoare.“ — Kirkus Reviews

„Precum Vladimir Nabokov cu Lolita sau Oscar Wilde cu Dorian Gray, Mishima a riscat cu romanul Culorile interzise și, împăcând așteptările cititorilor cu cerințele artei sale, a câștigat.” — The Japan Times

Fata cu părul roșu de la Auschwitz, impresionanta poveste a unei supraviețuitoare a Holocaustului, originară din satul Crasna, a fost tradusă în unsprezece limbi și recompensată cu Readers’ Favorite Gold Medal în 2022.

„Acum, când scriu aceste rânduri, fata cu părul roșu, care și-a promis că se va întoarce acasă, are cinci copii, douăzeci și opt de nepoți, o sută douăzeci de strănepoţi și șapte străstrănepoți. Fiecare dintre ei râde, iubește și-și trăiește propriile revelații. Dacă citiți această carte înseamnă că sunteți în viață, că lumea a fost creată anume și pentru voi. Întreaga frumusețe a lumii a fost creată numai pentru voi, pentru fiecare în parte.“ — NECHAMA BIRNBAUM

„O poveste emoționantă despre supraviețuire.“ — The Jerusalem Post

„Nimeni nu a scăpat cu viață la Auschwitz fără noroc, dar adesea eroina a învins moartea prin inteligență și înțelepciune, determinare și o voință de fier. A fost una dintre puținele persoane care au intrat în camerele de gazare și s-au întors, deoarece, în ziua în care a fost selectată pentru a fi ucisă, gazarea s-a oprit. Era mai valoroasă pentru naziști vie decât moartă.“ — MICHAEL BERENBAUM

„Fata cu părul roșu de la Auschwitz este povestea unei supraviețuitoare eroice a Holocaustului, care a trăit cea mai mare oroare pe care a cunoscut-o civilizația. Cu toate acestea, loialitatea, curajul ei de nezdruncinat și speranța ei indestructibilă ne inspiră să credem în continuare în natura umană.“ — Rabbi MEYER H. MAY, director executiv, Centrul Simon Wiesenthal

La optsprezece ani, în primăvara lui 1944, Rozi Greenstein este deportată împreună cu toată familia la Auschwitz. Fratele și mama ajung imediat în camerele de gazare, iar pe ea și pe sora ei, Leah, le așteaptă încercări inimaginabile, cărora doar printr-o extraordinară voință de a trăi le vor putea supraviețui. Povestea celor două surori și a tovarășelor lor de suferință, înregistrată între anii 2016 și 2018, când Rozi, stabilită în Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, era nonagenară, și transformată într-o carte de către Nechama Birnbaum, nepoata ei, dezvăluie infernul lagărelor naziste și al ghetourilor de pe teritoriul transilvănean anexat Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Contrapunând scenele luminoase ale copilăriei și realitatea cruntă a lagărelor de muncă, povestea lui Rozi și a celor din jurul ei este o mărturie lucidă a unei supraviețuitoare care a crezut, mai presus de orice, în visurile sale despre viitor. Iar acestea au ținut-o în viață.

O poveste neașteptată despre iubire și curajul de a gândi liber umple paginile acestui jurnal emoționant și provocator, care pune și astăzi sub semnul întrebării viziunea predominantă despre femei în societate și își păstrează intactă relevanța.

Alba de Céspedes explorează, cu o sensibilitate rară, speranțele și dilemele unei femei care își descoperă propria voce într-o lume a compromisului. Publicat pentru prima dată în 1952, Caietul interzis nu e doar portretul marcant al unei vieți de familie din Roma postbelică, ci și o oglindă pentru femeile care vor să-și afirme autenticitatea, dincolo de prejudecățile și constrângerile societății. Valeria Cossati, o soție devotată și mamă, își împlinește nevoia de intimitate și de asumare a identității grație unui caiet negru în care își dezvăluie secretele și frământările. De-a lungul acestei introspecții, se ivesc treptat toate dorințele reprimate și aspirațiile ei. Caietul interzis e o călătorie profundă și sensibilă în adâncurile sufletului feminin.

„O romancieră de succes și activistă politică în Italia natală, a fost admirată pentru portretele extraordinare ale femeilor, cu provocările lor. Redescoperită recent, opera ei are aceeași forță subversivă.“ — The New York Times

„Apreciat de Elena Ferrante, clasicul neorealist al Albei de Céspedes, Caietul interzis, este republicat la mai bine de 70 de ani de la prima sa apariție. Cartea rămâne relevantă pentru viața femeilor și astăzi.“ — The Guardian

„Un roman inteligent, captivant și irezistibil.“ — Los Angeles Review of Books 

Prefață de Dinu Flămând

De-a lungul a peste patruzeci de ani de viață literară, António Lobo Antunes și-a construit un spațiu psihogeografic singular, inimitabil, pe care îl scrie și rescrie neîncetat. Romanul Fado Alexandrino, apărut în 1983, este o capodoberă bântuită de declin, culpabilitate și pesimism istoric, o antiepopee cu accente burlești care demitizează evenimentul cel mai important al istoriei portugheze din secolul XX – Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974.

La zece ani de la sfârșitul războiului colonial, cinci foști combatanți de pe frontul din Mozambic se revăd pentru o noapte de beție într-o cârciumă din Lisabona, iar această întâlnire devine prilej pentru un soi de lungă spovedanie labirintică, polifonică, răscolitoare. Cei patru foști camarazi care se confesează căpitanului lor, unic oficiant al acestei agape, rămân mereu, în poveștile relatate sau monologate interior, soldatul, sublocotenentul, ofițerul de transmisiuni și locotenent-colonelul. Pentru ei, existența a devenit un simulacru: sunt bântuiți nu numai de trecutul militar, ci și de propriile lașități și iluzii ratate. Revoluția lor a fost una de mucava, de bâlci, un fals simptom de trezire din letargie al unei societăți învinse. Fado Alexandrino devine astfel cronica unei lumi lipsite de glorie, care trăiește în amăgire, și tocmai juxtapunerea vocilor leagă în modul cel mai neașteptat violența și nostalgia, suferința și deriziunea, cruzimea și vulnerabilitatea.

„Destrămarea tuturor iluziilor este adevăratul final al cărții, dar în subtext figurează și întrebarea dacă tranziția spre normalitate e posibilă după decesul imperiilor și al ideologiilor, în acest peisaj de culori sumbre peste ruinele societăților tradiționale. Cu precizarea obligatorie că Fado Alexandrino nu este nici o oglindă deformată a societății portugheze într-un deceniu de răscruce, nici o fabulă ficțională despre moartea vechilor ideologii la orizontul încețoșat și imprecis al actualității, și nici măcar o carte despre condiția omului; ci este în primul rând o voce puternică de scriitor cu o excepțională capacitate de a investiga existența noastră prin magia limbajului.“ — DINU FLĂMÂND

„Fado Alexandrino este un roman colosal, excesiv, în care observația și descrierea sunt mereu bulversate de un instinct vizionar, adesea fulgurant, și de un imens suflu poetic.“ — Le Monde

„Lobo Antunes, unul dintre cei mai abili realizatori de portret pshologic din lume, redă turpitudinea unei întregi societăți printr-un amestec de voci individuale de o teribilă intensitate.“ — The New Yorker

„Îl consider pe António Lobo Antunes unul dintre cei mai mari scriitori, din toate limbile, ai vremii noastre.“ — Bernard-Henri Lévy

Roman câștigător al Writer’s Prize for Fiction 2024, finalist la Women’s Prize for Fiction în 2024, desemnat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicațiile The New Yorker, Washington Post, Time, Kirkus Reviews, Harper’s Bazaar, New Statesman și Publishers Weekly, ales de NPR 2023 în „Books We Love“.

Roman despre frumusețe și fragilitate, Pitulicea este povestea unei familii irlandeze ale cărei traume se transmit, se alimentează și se metamorfozează de-a lungul a trei generații: Phil McDaragh, băiatul sensibil născut într-un cătun, ajuns vedetă literară în Irlanda, apoi monument osificat în Statele Unite, unde o nouă soție, bogată, și aura de scriitor din Lumea Veche îl propulsează în grațiile sistemului academic; Carmel și Imelda, fiicele lui, scindate între iubirea filială și respectul impus de statutul excepțional al tatălui, pe de-o parte, și, pe de altă parte, durerea de a fi fost când spectatoare, când victime ale egoismului monstruos al unui bărbat care nu își poate vindeca rănile decât rănindu-i pe ceilalți; și Nell, fata lui Carmel, o tânără din Gen Z, rătăcind în lumea virtuală și în cea reală și neputând să adere la nici una.

„Anne Enright recurge la voci multiple, orchestrând ecouri și juxtapoziții prin care obține profunzime psihologică și frumusețe stilistică.“ — The Spectator

„Un roman puternic preocupat de relațiile de familie, scris de una dintre marile personalități literare de astăzi.“ — New York Times

„De o ironie mușcătoare, narațiunea emoționantă și sclipitoare a lui Enright converge în final spre o notă luminoasă de speranță.“ — Publishers Weekly

„Curajoasă, tristă și ingenioasă, Pitulicea nu iartă nimic – nici pe poeții irlandezi, nici relațiile de familie, nici sexul bun sau dezastruos –, totul într-un stil absolut efervescent.“ — Margaret Atwood

O viziune nuanțată și empatică asupra vulnerabilității umane face ca povestea imaginată de Anthony Marra să capete suflul vieții reale, să emoționeze și să capteze atenția cititorului de la prima la ultima pagină.

Într-un carusel de emoții, cu imagini fulgurante și puncte de reflecție strecurate cu umor, ironie, sarcasm sau tristețe, redescoperim arta cinematografică în contextul propagandei de război și lupta continuă pentru succesul de pe marile ecrane în vreme ce, în prim-plan, reflectorul se oprește asupra unor protagoniști de neînvins în confruntarea pe care o au de dus cu fantoma vinovăției și propriul trecut. O traumă din copilăria petrecută în Italia lui Mussolini, în atmosfera de teroare instituită de raidurile Cămășilor Negre, dublată de sentimentul de culpabilitate pentru un gest imatur care a condus la condamnarea tatălui disident într-o colonie de confino din Calabria și, în final, la destrămarea familiei, tulbură cursul firesc al vieții Mariei Lagana. Povara trecutului o urmărește și în exilul de peste ocean, la Los Angeles, unde, cu multă tenacitate, reușește să își contruiască o carieră în lumea hollywoodiană a bărbaților și a jocurilor de putere, la studioul cinematografic Mercury Pictures International, punct de convergență și loc de refugiu pentru un grup eterogen de imigranți europeni.

„Un roman inteligent și satiric despre Hollywoodul anilor ’40, război, fascism și dramă personală.“ — Isabel Allende

„Amuzant, inventiv din punct de vedere lingvistic și, mai presus de toate,  emoționant, Mercury Pictures prezintă este un roman strălucit.“ — Sunday Times

„Veți râde și veți plânge în minunatul Mercury Pictures prezintă.“ — San Francisco Chronicle

Vreți să descoperiți ce e o cafenea cu pisici? Răspunsul perfect îl dă Anna Sólyom în acest roman care vă invită să pătrundeți în universul celor mai răsfățate feline de pe lume: pisicile. La Neko Café nu clienții sunt cei mai importanți, ci șapte pisici frumoase și mofturoase, muzicale sau doar temperamentale, blânde sau dintre cele de care e bine să te apropii cu grijă, în tot cazul, doar atunci când au ele chef. Așezată în inima Barcelonei, cafeneaua se dovedește a fi una în care lecțiile de viață vin sub forma unor cozi atârnând dintr-un coș sau a unei perechi de ochi curioși care-ți atrag atenția că deseori, pentru a fi fericit, nu ai nevoie decât de o pisică – sau de șapte – lângă tine și de o clipă de respiro. Nagore, în ciuda fricii de pisici, ba chiar a antipatiei profunde față de ele, nu mai are de ales: ajunsă într-un punct de cotitură al vieții, acceptă să dea o mână de ajutor în cafeneaua cu pisici. Aici va descoperi că ceea ce-i pare a fi o răzbunare a destinului devine, prin istețimea pisicilor, o descoperire. Cei șapte maeștri felini sunt gata să-i împărtășească o parte din înțelepciunea lor, învățând-o cum să se accepte și cum să-și regăsească drumul spre sine.

„Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat și proza plină de sinceritate universul celor deposedați.“ — Motivația juriului Nobel, 2009

„Era ora trei din noaptea spre 15 ianuarie 1945 când m-a luat patrula. Gerul se înteţea, erau minus 15oC.“ Așa începe povestea deportării lui Leo Auberg într-un lagăr din Uniunea Sovietică. Leagănul respiraţiei este un mare roman despre umanitate și fragilitatea ei, inspirat de adevărul dureros al experienţei personale pe care în primul rând poetul Oskar Pastior i l-a încredinţat Hertei Müller.

„Această carte este scrisă cu sânge. Un manifest al neuitării și al limbajului, al căror raport complex este acum dovedit într-un mod extrem de emoţionant. O capodoperă.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Tăcerea a fost, în sfârșit, ruptă prin această îndrăzneaţă operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală.“ — Süddeutsche Zeitung

Caterina – Wafa-naka, adică Ochi-de-cer după cum i se spune între cerchezi, poporul mândru din care se trage – este o fată sălbatică, liberă ca vântul. Galopează pe platourile înalte ale Caucazului, se luptă precum un războinic, ascultă vocile copacilor, ale animalelor și zeilor. Trăiește parcă în afara istoriei, până în clipa când tocmai istoria îi va schimba viața: Caterina devine o sclavă, o marfă ce va fi dată din mână în mână. Povestea ei este depănată rând pe rând de personajele cu care a interferat, iar scenografia se schimbă spectaculos, de la lumea marilor migrații tătare la cea a corăbiilor doldora de mărfuri și a galerelor de sclavi din Răsărit, de la Bizanțul încă strălucitor, la Veneția puternică și coruptă și la Florența cu bresle și arte înfloritoare. O cercheză devenită sclavă, care a oferit lumii unul dintre cele mai de preț daruri – pe fiul ei, Leonardo da Vinci.

Carlo Vecce, profesor la Universitatea din Napoli, este autorul unei descoperiri uluitoare: actul de eliberare al unei sclave de origine cercheză, Caterina.Toate documentele puse cap la cap cu  minuțiozitatea unui investigator conduc spre convingerea ea că ar fi chiar mama lui Leonardo da Vinci. Din fiecare detaliu al cărții acestui excelent leonardist țâșnește iubirea acestuia pentru redarea onestă, bazată exclusiv pe documente autentice, a universului multietnic, colorat și viu din jurul bazinului mediteranean de acum jumătate de mileniu. O poveste despre robie și libertate, la fel de actuală și în zilele noastre și o abilă reconstrucție romanescă a unei descoperiri istorice.

Yōko Ogawa, una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii japoneze actuale, creează, prin scriitura sa analitică și detașată, o rețea de personaje unite prin fire nevăzute de un destin misterios.

După sinuciderea neașteptată a iubitului ei parfumier, Ryōko devine conștientă de cât de puțin știa despre trecutul lui Hiroyuki. La început, încercarea de a-i explora personalitatea scoate la iveală doar câteva fraze enigmatice salvate pe o dischetă. Invocând tema geniului și a inadecvării, Yōko Ogawa ne introduce într-un univers poetic pe care îl situează la limita dintre oniric și real, dintre mit și tangibil. Ce poate dezvălui istoria personală a lui Hiroyuki, fostul copil-minune al matematicii și un artist desăvârșit? Ce se află la capătul unei călătorii care pornește din Tōkyō și ajunge până în Praga, acolo unde un incident din adolescența lui Hiroyuki își trimite ecourile până în prezent? Din dorința de a reconstrui trecutul celui iubit și de a-i accepta moartea, Ryōko îndepărtează umbrele care învăluie inocența, recuperând, împreună cu cititorii, o tulburătoare poveste de dragoste cu elemente de magie și mister.

„O construcție  ireproșabilă, o carte magnifică despre doliu și cunoașterea celuilalt.“ — L’Express

„Ogawa scrie cu un stil atât de clar, încât citirea romanelor ei este ca și cum am privi într-o apă limpede. Dar chiar și în apa cea mai limpede pot sta la pândă curenți pe care nu îi observăm până nu ne scufundăm. Dacă înotăm în lumea lui Ogawa, suntem smulși de forțe mult mai ușor de simțit decât de văzut.“ — The New York Times Book Review

„Parfum de gheață inspiră cititorii să își croiască propriul drum, să ofere spațiu viselor și să fie adevărații protagoniști ai vieții lor.“ — Takamori.it

Roman câștigător al Gotham Book Prize 2024, tradus în peste douăzeci de țări și desemnat Cea mai bună carte a anului de New York Times, Washington Post, Time, NPR și BookPage.

Pe fundalul mizer și tensionat al New Yorkului anilor 1970, familia borfașului, acum retras din branșă, Ray Carney, același din romanul Trișorii din Harlem, își continuă saga. De data aceasta, un act de generozitate părintească – să găsească bilete la concerul Jackson 5 pentru fiica sa adolescentă, May – îl face să suprapună iar statutul său de respectabil cap de familie cu cel de interlop fără voie. Romanul, bine strunit narativ, combină fără stridențe elemente polițiste, picarești și dramatice, strecurând nu în puține rânduri în pagină și detalii de epocă atent documentate. Ipochimeni pestriți, care mai de care mai pitorești, ne fac cu ochiul în cele trei părți cronologic distincte ale cărții: politicieni și polițiști corupți, incendiatori, recuperatori și borfași, activiști violenți și artiști cu năravuri excentrice. Colson Whitehead reușește să imprime personajelor vioiciune, un haz nebun și, adesea, le înzestrează cu o delicioasă istețime de absolvenți ai școlii vieții, care se potrivește ca o mănușă cu pescuitul în apele tulburi ale ghetoului. Un roman despre aspirație, crimă, familie, identitate și conexiuni, care devine comic prin juxtapunerile corupției și brutalității cu detaliile funcționării unei afaceri cu mobilă.

„Pravila borfașului descrie în detaliu istoria culturală și drama familială, cu energia captivantă a unui thriller polițist și umorul ascuțit al satirei sociale. Harlemul însuși este unul dintre personajele principale, iar ecourile altor cronicari ai acestui oraș, precum James Baldwin și Chester Himes, sunt prezente.“ — The Guardian

Laura Imai Messina a scris un roman care alină și repară inimile frânte adunate în jurul a ceea ce prozatorul și eseistul Michel Butor a numit „geniul locului“, în cazul de față, Arhiva Bătăilor de Inimă, instalația de artă contemporană semnată de celebrul Christian Boltanski.

În sud-vestul Japoniei, între provinciile Kagawa și Okayama, insula Teshima găzduiește Shinzō-on no Ākaibu, Arhiva Bătăilor de Inimă. Încântătoare și emoționantă, povestea țesută în jurul acestei insule îi are în centrul său pe Shūichi, ilustratorul de 40 de ani cu o cicatrice pe piept, și pe Kenta, un copil cu o aureolă misterioasă. Istoria unei prietenii extraordinare, a unor inimi care vor ajunge să bată la unison și a unui nou început își confruntă cititorii cu cele mai importante întrebări: Cum depășim obstacolele de netrecut? Cum recunoaștem oamenii și întâlnirile care ne schimbă viețile pentru totdeauna? Sunt inimile noastre capabile să redescopere seninătatea fiecărei zile? Cu o structură originală și liberă, romanul onorează frumusețea vieții și delicatețea culturii japoneze, aducându-ne mai aproape de filozofia reconcilierii cu propriul trecut.

Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul Laur este de două ori câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – pe 2013. A primit, în acelaşi an, Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Este tradus în peste douăzeci de ţări.

Amintind de filmul Andrei Rubliov şi de romanul Numele trandafirului, bestsellerul Laur readuce la viaţă secolul al XV-lea, într-o intrigă străbătând timpul şi spaţiul, cu un personaj complex, care este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin şi călugăr. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, trecând firesc de la real la fantastic şi de la cele lumeşti la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil şi o sensibilitate cuceritoare, Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumuseţe şi profunzime, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numeşte „roman neistoric“.

„Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?“ — EVGHENI  VODOLAZKIN

O mărturie din iadul de sârmă ghimpată, singura carte scrisă la Auschwitz încă din timpul războiului, recuperată după aproape 75 de ani de la prima ediție și aflată în curs de apariție în peste 30 de țări.

Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr, 1943–1945 este o relatare copleșitoare, în care se regăsesc atrocități, suferință, degradare fizică și morală, dar și solidaritate și încredere, consemnată aproape în timp real, cu sclipiri de iubire și speranță ce luminează, fie și pentru o clipă, unul dintre cele mai cumplite locuri cunoscute, sinonim cu infernul. Scoțând la iveală și ceea ce este mai rău, și ceea ce este mai bun în ființa omenească, povestea lui Eddy de Wind este o lecție unică, mereu de actualitate, mereu citită ca un avertisment.

În 1943, tânărul medic Eddy de Wind se oferă voluntar pentru a merge să lucreze în lagărul de tranzit de la Westerbork, în care ajung toți evreii din estul Olandei. Are motive să creadă că își va găsi acolo mama. Dar ea a fost deja trimisă la Auschwitz. La Westerbork se îndrăgostește de Friedel, iar în scurt timp sunt și ei trimiși la Auschwitz. Eddy este repartizat în Blocul 9, unde face parte din personalul medical, iar Friedel în Blocul 10, cumplitul Experimentenblock, de unde își alege victimele Josef Mengele. Eddy și Friedel supraviețuiesc, dar nu reușesc să rămână împreună. În încercarea de a-și șterge urmele, naziștii vor să golească rapid lagărul, iar Friedel pornește într-unul dintre „marșurile morții“. Eddy rămâne încă o vreme în lagărul eliberat pentru a-i îngriji pe bolnavi, și atunci își scrie povestea. Pe de o parte, se teme că manuscrisul său ar putea cădea în mâini nepotrivite; pe de altă parte, oroarea și povara celor trăite la Auschwitz îi produc atâta suferință, încât nu găsește putere să scrie la persoana întâi, ci la persoana a treia, folosindu-se de un personaj inventat.

„Pentru mine, aceasta e mărturia supremă despre Holocaust.“ — HEATHER MORRIS, autoarea bestsellerului Tatuatorul de la Auschwitz

Introducere și note de Andrew Biswell

Acest volum urmează ediția jubiliară alcătuită de Andrew Biswell. Ea cuprinde romanul revizuit după manuscrisul original din 1961, comparat cu mai multe variante publicate în timp, însoțit de Prologul și Epilogul scrise de Anthony Burgess în anii ’80 pentru versiunea dramatică, de eseuri, articole și fragmente inedite din interviuri ale scriitorului care țin de geneza, transpunerea cinematografică și scenică a cărții, precum și de recenzii semnate de mari autori. Portocala mecanică a fost ecranizată de Stanley Kubrick în 1971, într-un film celebru, avându-i în rolurile principale pe Malcolm McDowell, Patrick Magee și Michael Bates.

„«O portocală mecanică» este o veche expresie cockney care se aplică la orice presupune deviere, aici «deviere» neavând neapărat o conotație homosexuală. Nimic, de altfel, nu poate fi mai nefiresc decât o portocală mecanică. În perioada în care lucram în Malaysia ca profesor, elevii mei, când li se cerea să scrie un eseu despre o zi în junglă, adesea spuneau că luau cu ei o sticlă de «suc de orang». «Orang» este un cuvânt obișnuit în Malaysia și înseamnă «ființă umană». Cockney și limba malaeză s-au contopit în mintea mea și au generat imaginea unor oameni suculenți și dulci precum portocalele, forțați să intre în forma unor obiecte mecanice.“ — ANTHONY BURGESS

În viziunea coșmarescă despre viitor a lui Anthony Burgess, unde odată cu lăsarea întunericului străzile intră în stăpânirea criminalilor, povestea e spusă de un delincvent de 15 ani. Alex vorbește într-un slang inventat – nadsat –, care scoate la iveală patologia socială a bandei sale de adolescenți. Alex, Pete, Moho și Georgie, cei patru gășcari protagoniști ai acestei istorii distopice, creată de Burgess în jurul unei Londre unde domnesc agresiunea și teroarea, trăiesc din jafurile nocturne aducătoare deopotrivă de bani, dar și de plăcerea „ultra-violențelor“ pe care le practică împotriva celor mai slabi. După o serie de astfel de infracțiuni, Alex este ridicat de poliție, dus la închisoare și supus unor tehnici de reeducare ce ar trebui să-l transforme într-un individ perfect integrat în societate. Dar tratamentul folosește tehnici bazate de fapt tot pe cruzime extremă, iar eșecul acestuia e inevitabil. În final, un Alex complet schimbat de experiențele prin care a trecut descoperă că rostul lucrurilor stă tocmai în liberul-arbitru, în posibilitatea de a alege singur între bine și rău.

Premiul Iasnaia Poliana 2016

O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit.

În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

„Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.“ — NARINE ABGARIAN

„Citiţi acest roman. Este balsam pentru suflet.“ — Ludmila Uliţkaia

„Un murmur blând, ușor nedeslușit, te atrage ca o vrajă în interiorul acestui spațiu, unde este atât de bine, cald și liniște, încât până și evenimentele triste (deloc puține în Maran) par ceva organic, care nu stârnește nici o împotrivire interioară.“ — Galina Iuzefovici

„Un roman încântator, cu personaje ale căror ciudățenii sunt uneori amuzante, alteori sfâșietoare. O poveste plină de duioșie despre familie, prietenie și comunitate.“ — Foreword Reviews

„Dintre toate locurile din lume, cel mai mult îmi place bucătăria“, declară Mikage, protagonista romanului Kitchen, un adevărat fenomen editorial, cu teme acute la sfârșit de secol XX (și tot atât de actuale în secolul XXI): singurătatea tinerilor, părinți, pierdere, supraviețuire, transsexualitate, tragedie, iubire. Când romanul Kitchen a apărut în Japonia, în 1987, a urcat fulminant în topul celor mai bine vândute cărți, unde a rămas mai mult de un an. Tinerei scriitoare Banana Yoshimoto i-au fost recunoscute imediat marele talent și originalitatea, opera sa câștigându-și un loc unic în literatura niponă. Romanul a fost ecranizat cu succes în 1989 în regia lui Yoshimitsu Morita.

Bucătăriile, fie ele noi și strălucitoare, sau vechi și ponosite, umplu visurile tinerei Mikage, rămasă singură pe lume. Ele sunt menite să înlocuiască, de fapt, căldura familiei pe care și-a dorit-o mereu. Dar Banana Yoshimoto folosește un truc de magie: dacă familia nu poate fi aleasă, atunci trebuie inventată, și o face într-un crescendo tragicomic de ambiguități, oferind totodată o imagine cuprinzătoare a vieții urbane japoneze.

„O carte lucidă, onestă și seducătoare.“ — The New York Times

„O poveste care curge precum un vis, delicată și melancolică, în care fiecare detaliu e plin de semnificații. Kitchen e un roman care reflectă magistral frumusețea efemerului.“ — L’Espresso

„Banana Yoshimoto este o maestră a povestirii. Scrisul ei are o senzualitate subtilă, bine mascată și foarte puternică.“ — Chicago Tribune

După Vremuri interesante, ireverențiosul și nonconformistul ei debut din 2020, Naoise Dolan publică un al doilea roman, care îi confirmă stilul unic. Fericitul cuplu este povestea a doi tineri, Celia și Luke (dar și a grupului lor de prieteni, unde granițele între sex și amiciție sunt fluide), care explorează posibilitățile unei iubiri comme il faut, asumându-și (aproape) toate clișeele tradiționale. Alături de ei, vom descoperi dacă drumul spre altar îi va conduce spre o fundătură sau spre o linie de start în cursa ezitantă către acceptarea de sine.

Într-o seară, după o petrecere cu prietenii și o discuție rațională, Celia și Luke hotărăsc să se căsătorească. Au un comun un apartament și o pisică, rutine agreabile și o afecțiune constantă, deși deloc spectaculoasă. În anul care se scurge între logodnă și ziua nunții, fericitul cuplu, prietenii și rudele celor doi își intersectează traiectoriile și se confruntă neașteptat, iar întâmplările trecutului și ale prezentului compun un tablou complicat. Archie și Marie, foștii parteneri, rămân prezenți în viețile celor doi logodnici, sora Celiei are suspiciuni privind fidelitatea viitorului cumnat, și peste tot acest ghem de relații și duplicități plutește îndoiala supremă: mai au convenția și tradiția o componentă semnificativă în lumea noastră, sau căsătoria e un bibelou vetust, prețuit doar de mătușile care nu-și pun niciodată întrebări? Celia și Luke vor găsi un răspuns în drum spre altar.

Există povești care nu se lasă spuse…

În inima Imperiului Otoman, în străvechiul și cosmopolitul oraș Smirna, destinele a patru familii se întrepătrund într-o succesiune fascinantă de întâmplări fericite și tragice.

Într-o seară din septembrie 1905, o adolescentă amorțită de hașiș naște în taină o fetiță din flori, care nu e menită să trăiască, iar o mama grecoaică stă să piară în chinurile facerii. În același moment, Avinash Pillai, un spion indian elegant, absolvent de Oxford, sosește în port cu o misiune secretă din partea Imperiului Britanic și rătăcește printre turle și minarete aurii, mirosuri de smochin și sicomor și strigătele vânzătorilor ambulanți care își laudă marfa. Șaptesprezece ani mai târziu, când va părăsi Smirna, alături de iubita lui pe jumătate grecoaică, pe jumătate franțuzoaică, va simți mirosul greu de fum, în timp ce orașul și locuitorii săi sunt mistuiți de flăcări.

Multe se vor întâmpla între 1905 și 1922, pe măsură ce orașul, cu oamenii săi, va fi folosit ca monedă de schimb în urma Primului Război Mondial. Iar copleșitoarea lor poveste va putea fi deslușită mult mai târziu, doar dacă Șeherezada, supraviețuitoarea cumplitului masacru, va ieși din muțenie.

Desemnat de The Times drept una dintre cele mai bune cărți de ficțiune istorică din 2022, romanul Flăcările a câștigat înainte de publicare Impress Prize for New Writers, iar traducerea italiană din 2024 a fost recompensată cu Premio Speciale Edoardo Kihlgren Opera Prima.

În lumea artistică extravagantă și boemă a Vienei începutului de secol XX, patru dintre femeile care au pozat pentru arta erotică, revoluționară a controversatului pictor Egon Schiele se întâlnesc: Gertrude, sora lui posesivă, hotărâtă și geloasă, Walburga Neuzil, modelul și amanta sa, o tânără săracă, dar cu o voință de fier, și cele două surori Harms, Edith și Adele, ambele visând să-i devină soție. Mai mult de un deceniu, ele riscă totul – reputația, familia, sănătatea mintală și a sufletului – în încercarea de a-l păstra pe bărbatul pe care îl venerează. Pe măsură ce Primul Război Mondial le schimbă complet viețile, iar pandemia de gripă spaniolă devastează Europa, obsesia lor pentru pictor rămâne singura constantă. Vrăjite de incandescența lui Egon Schiele care, precum flăcările, fascinează, dar și distruge, ele iubesc și trădează, se consumă dinapoia pânzelor pictorului, devenind nemuritoare tocmai prin acestea.

„În puternicul roman al lui Sophie Haydock, femeile coboară din pânzele lui Schiele, devenind personaje fascinante și complexe.“ — The Times

„Ca o reinterpretare din perspectivă femi­nină a poveștii lui Schiele și ca un exercițiu de corectare a nedreptăților istorice, acest roman este un succes remarcabil. Haydock se asigură că aceste femei ies din umbra privirii lui Schiele și le folosește, de asemenea, pentru a ilumina o perioadă de schimbări seismice. Un debut impresionant.“ — Guardian

„O cutremurătoare poveste despre dragoste, artă și trădare.” — RED Magazine

Noul roman al lui Care Santos ne poartă în inima New Yorkului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul construcțiilor temerare și al visurilor grandioase.

Captivantă și cuceritoare, istoria lui Eugene Schieffelin, naturalist amator, excentric și bogat, este o poveste despre curajul împlinirii dorințelor. Pe cerul din New York, protagonistul visează să vadă, așa cum sperase cândva Martha, sora mult iubită, păsările pe care William Shakespeare le-a menționat în piesele sale. Personaje ambițioase se vor înhăma la un drum deloc ușor pentru a transforma această ultimă dorință în realitate, iar povestea lor este o fabulă exemplară despre condiția umană, puterea iubirii, povara pierderii, dar și despre urmările nefaste  pe care le au uneori gesturile născute din cele mai bune intenții. Romanul lui Care Santos ne invită nu doar să avem curajul de a trăi, ci și să găsim frumusețea în tot ceea ce ne înconjoară.

„Am aflat povestea lui Eugene Schieffelin în timpul unei călătorii la New York și am fost fascinată de personalitatea și de isprăvile sale: un om matur, pasionat atât de păsări, cât și de operele lui William Shakespeare, care are brusc o idee care i se pare că va îmbunătăți lumea, fără să știe că este de fapt catastrofală. M-am cufundat în scrierea acestui roman, care a presupus o documentare impresionantă, în timpul pandemiei. Cel mai probabil, el nu ar fi existat fără acea perioadă de izolare prin care am trecut cu toții. Se datorează pasiunii mele pentru New York, dar și nevoii de a evada, de a zbura. Chiar despre asta tratează cartea mea, despre prețul pe care îl plătești pentru a-ți îndeplini visurile. Și despre visuri și despre cei care ne însoțesc pentru a le realiza. Fie ca dubla călătorie pe care o propune, în spațiu și timp, să vă transporte cu mult dincolo de aceste pagini.“ — CARE SANTOS

Surori sub dogoarea Soarelui Răsare este o carte uimitoare, o poveste despre devotament, prietenie, reziliență și sacrificiu bazată pe evenimente reale. Pentru acest roman, Heather Morris s-a întâlnit cu membri ai familiilor protagonistelor supraviețuitoare, care i-au oferit informații și documente inedite.

Pe măsură ce japonezii se apropie de Singapore, în tumultul celui de-Al Doilea Război Mondial, Norah Chambers decide să își îmbarce fiica de opt ani, alături de rude, pe un vas care părăsește colonia. Norah și sora ei, Ena, rămân să aibă grijă de John, soțul bolnav al Norei, sperând că într-o zi o vor revedea pe micuța Sally.

Sora Nesta James, o asistentă medicală australiană, s-a înrolat pentru a aduce alinare, iar când Singapore cade în mâinile japonezilor, ea și colegele ei se alătură sutelor de oameni îngroziți care încearcă să părăsească orașul, în seara de 12 februarie 1942, la bordul navei comerciale Vyner Brooke. Două zile mai târziu, nava este bombardată în largul coastei Indoneziei și, în doar câteva ore, zace pe fundul mării. Câți dintre cei care au sperat că aceasta va fi salvarea lor vor reuși să supraviețuiască?

Postfață de Ion Vartic

Bulgakov scrie aici romanul iubirii, disperării și nevoii de mântuire, una dintre cele mai mari cărți ale secolului XX. O lectură pasionantă și, în același timp, cathartică.

Ce poate salva o lume în care răul produs metodic de om nu mai lasă loc nici unui strop de speranţă? Bineînţeles, nimic din elementele lumii paralizate. Şi atunci e nevoie de ceva din afară. Diavolul ia chipul iluzionistului Woland şi se amuză să pună pe jar Moscova, oraşul unde Maestrul şi Margareta încearcă să-şi trăiască iubirea. Departe în timp şi spaţiu, Pontius Pilat îl judecă pe Isus. Planurile alunecă unul spre altul, întâlnindu-se într-o poveste a suferinţei şi sacrificiului şi, abia astfel, ceea ce nu poate fi rostit în viaţa de la Moscova se spune în cer. împânzit de date autobiografice, de aluzii livreşti, religioase, demonologice, ezoterice, monumentalul roman al lui Bulgakov dă impresia paradoxală că a fost scris dintr-o suflare, antrenându-şi cititorul în iureşul nebunesc al întâmplărilor din Moscova anilor ’30.

„În același timp fabulă, satiră și roman de dragoste, Maestrul și Margareta este o parabolă despre putere și efectele ei distrugătoare, despre bine și rău și, mai ales, despre fragilitatea umană și forța iubirii.“ (The New York Times)

Unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Mishima, Templul de aur a fost ecranizat de trei ori: în 1958 sub titlul Enjō (Conflagrația), în regia lui Kon Ichikawa, în 1976, cu titlul original Kinkakuji, în regia lui Yoichi Takabayashi, și în 1985 ca parte a filmului Mishima: A Life in Four Chapters, regizat de Paul Schrader și produs de Francis Ford Coppola și George Lucas.

În luna iulie a anului 1950, un tânăr preot budist dă foc templului Kinkakuji. În fața instanței, acuzatul declară că urăște frumusețea. Fascinat de fapta și de justificarea nemaiauzite, Mishima încearcă să înțeleagă ce se ascunde în spatele acestui răspuns: frumusețea imuabilă a templului vechi de secole aruncă în derizoriu fericirea efemeră și imperfectă a muritorilor, amintindu-le că lumea trecătoare nu le poate oferi nimic pe măsura năzuințelor lor.

„Cu Templul de aur, Mishima s-a afirmat drept una din cele mai importante voci literare ale epocii sale.“ — The New York Times

„Mishima recreează Kyōto, pornind de la imaginea templului, așa cum Victor Hugo a reconstruit Parisul medieval pornind de la catedrala Notre-Dame.“ — The Nation

„O mare operă literară, trasând cu minuție harta unui suflet zbuciumat.“ — Chicago Tribune

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.