Biografii - Memorii & Jurnale

Cuvânt înainte de H.-R. Patapievici

Ediție îngrijită de Monica Pillat

Subiectul acestui volum este iubirea atotbiruitoare dintre un bărbat și o femeie greu încercați de vremuri. Bărbatul este Dinu Pillat (1921–1975), „cap de lot“, alături de Constantin Noica, în sinistrul proces înscenat de Securitate, la sfârșitul anilor ’50, unui grup de intelectuali socotiți vinovați de „uneltire contra ordinii sociale“; iar dincolo de acest dureros episod biografic, un remarcabil romancier, critic și istoric literar. Femeia este Nelli Filipescu (1921–2005), colegă de facultate la Litere și Filozofie cu Dinu Pillat și, din 1944, soția lui; împlinită profesional ca editoare, memorialistă și cercetătoare în istoria artei. După moartea lui Nelli, Monica Pillat-Săulescu, ea însăși scriitoare, a reconstituit tulburătorul dialog epistolar al părinților săi, completându-l cu pagini de corespondență adiacente, fotografii și facsimile.

„Misterul acestei iubiri nu se elucidează nici în moarte, precum iubirea dintre Romeo și Julieta; nici în violență, precum iubirea manipulată perfid dintre Othello și Desdemona; nici în asumarea unei sarcini istorice mărețe, precum iubirea dintre Enea și Didona; nici în insondabilul mister al eșecului, precum iubirea dintre Marie Arnoux și Frédéric Moreau. Iubirea dintre Nelli și Dinu se elucidează în misterul promisiunii «Eu voi fi cu tine» și «Iată, Eu vin curând»… Cartea iubirii lui Nelli și Dinu este, prin adâncimea ei neverosimilă, o carte despre Judecata de Apoi (cartea pierdută a lui Dinu Pillat se numea Așteptând ceasul de apoi), o carte despre ce rămâne din noi după ce moartea ori răutatea oamenilor ne-a smuls dintre vii.“ (H.-R. Patapievici)

Pe copertă: fotografia de nuntă a lui Dinu şi Nelli Pillat, 6 decembrie 1944; pana de păun – simbol al nemuririi – a fost fotografiată de Cătălin Cioabă.

„O mână de oameni cu fruntea sus pot face multe. Îi pot trezi pe ceilalți încă adormiți, care au impresia că alții trebuie să lupte, să se implice, să participe la ședințele Consiliului Local, care încă nu au înțeles că puterea este în mâinile lor. În ceea ce facem eu și echipa mea, suntem doar pionieri printre alți pionieri, pe un drum care va fi al nostru în mod cert, drumul spre o Românie liberă de corupție, pe care o vom construi cu răbdare și hotărâre, așa cum au visat-o eroii Revoluției din 1989 și așa cum o dorim pentru copiii noștri.“ — CLOTILDE ARMAND

Postfață de Raluca Bejenariu și Teodora Popescu

„Se crede că scrisul e cathartic, dar istoria literaturii, inclusiv cea românească, e plină de suferinzi și sinucigași. Cu toate acestea, nu am invitat să contribuie la acest volum scriitori: pe de o parte, pentru că ei au deja la îndemână instrumentele (și obișnuința) scrisului; pe de altă parte, pentru că mi s-au părut mai interesante imaginarul bolii și limbajul celor care îndeobște nu se exprimă pe sine, în artele lor, neapărat cu ajutorul cuvintelor.

Cât despre dimensiunea terapeutică a scrisului, a rămas la latitudinea fiecăruia să evalueze în ce măsură aceasta este sau nu un mit. Cum a remarcat și Andrew Solomon, autorul faimoasei cărți despre depresie Demonul amiezii: să scrii despre depresie e un lucru dureros, trist, solitar și stresant.

Veți descoperi în carte, dincolo de satisfacția și surpriza (poate chiar revelația) de a citi texte extrem de emoționante, profunde și, mai ales, expresive literar, o mare varietate de înfățișări și manifestări ale suferinței, de cauze și efecte, de dificultăți de acceptare, diagnosticare și vindecare, de situații, escaladări și rezolvări ale tulburărilor. Există în această suită de exerciții de umilință, onestitate și îndârjire cel puțin câte o experiență pe măsura, înțelegerea și consolarea fiecărui cititor în parte. E greu de crezut că cititorii, acești «nos semblables, nos frères», nu vor găsi aici confesiuni cu care să nu (poată să) se identifice, cu care să nu rezoneze, pe care să nu le citească cu empatie, această abilitate care ne preocupă pe toți în acest moment.“ — MARIUS CHIVU

DAN BYRON  •  NICOLAE COMĂNESCU  •  SUZANA DAN  •  DANA DEAC  •  MIHAI DOBRE  •  AIDA ECONOMU  •  ALEXANDRA FURNEA  •  ANDREA GAVRILIU  •  OANA GIURGIU  •  IULIA LUMÂNARE  •  RAZVAN MAZILU  •  MELA MIHAI  •  COSMIN „MICUTZU“ NEDELCU  •  KATIA PASCARIU  •  LIA PERJOVSCHI  •  ANDREEA RAICU  •  IULIA RUGINĂ  •  ADA SOLOMON  •  ALEXANDRU N. STERMIN  •  CATALIN ȘTEFĂNESCU  •  ISTVÁN TÉGLÁS  •  ȘTEFAN TEȘANU  •  ROMAN TOLICI  •  LUIZA ZAN

Această carte este povestea de viață uluitoare a unui membru Hamas, Mosab Hassan Yousef, care și-a petrecut copilăria dorind să devină un luptător Hamas. A fost arestat de israelieni de mai multe ori și, îndoindu-se de religia islamică și Hamas deopotrivă, a renunțat la activismul în favoarea acestei organizații și a riscat totul pentru a da în vileag secrete bine păzite și a arăta lumii o cale spre pace.

„Agutoki este deopotrivă povestea unei deveniri şi a unei permanenţe. Devenirea cu aer de destin a unei fetiţe mirate şi curioase, prietenă cu melcii şi lăcustele, într-un etolog respectat şi preţuit şi, totodată, permanenţa unei minunări curioase şi biofile în faţa arhitecturii baroce a existenţei. Ceea ce nu dispare de-a lungul sinuosului şi fermecătorului drum de la melcul Nenumitu` la catedra universitară – via Papua Noua Guinee, desigur – este insaţiabila dorinţă de a şti şi de a fi parte din cutremurătoarea complexitate a existenţei. De aici vine hotărârea, puterea de a înfrunta prejudecăţile şi obstacolele de orice fel, de aici vin perseverenţa şi curajul. Cartea de faţă este o mică bijuterie prin caracterul ei genuin şi tandru, un manifest pentru a urma calea pasiunii într-o lume tot mai obtuză, mai nişată şi mai superficială şi, nu în ultimul rând, într-o lume chestionată în chiar temeiul ei ontologic de emergenţa mediilor virtuale. Din toate aceste motive, salut în cartea doamnei Carmen Strungaru o apariţie excepţională, prima contribuţie, din câte ştiu, a unui etolog român la sfera literaturii hibride care adună în acelaşi loc, cu talent, emoţie şi graţie, biografia, biofilia şi biologia. Un volum încântător care poate seduce deopotrivă copilul care descoperă primii melci şi bunicii care îi vor privi pesemne cu mai multă îngăduinţă." (Doru Căstăian)

Cartea de față îmbracă forma unui (aparent) jurnal, a unei suite de consemnări cu caracter personal, fapte, istorisiri auzite de la alții, impresii de lectură. Este un fel de O mie si una de nopți — varianta dezvrăjită, plasată într-un registru fluid care împletește tonul oniric cu relatarea cotidiană: ineditul survine din povești de o concretețe descriptivă. Istorisiri ale unor oameni obișnuiți se împletesc cu povești ale unor oameni mai puțin obișnuiți, pentru că, pe de-o parte, viața este ea însăși o narațiune — uneori banală, alteori extraordinară —, pe de altă parte, suntem ființe făcute să trăiască din vorbe, să se lupte pentru a se face ascultate. Suntem ceea ce vorbim, murim încet-încet din cauza a ceea ce nu putem rosti. Toate astea sunt (sur)prinse aici într-un fel în care excepționalul devine firesc, iar firescul apare drept ceea ce este: o excrescență pe care o putem „duce" doar pentru că avem capacitatea de a ignora. Cartea aceasta așază vorbele rebele în povești, adică exact acolo unde le este locul ca să capete sens.

„Perlele au întotdeauna dreptate. “ - Chanel Au sublimat femeia în maniera ei personală, au îndrăznit, au ignorat tabuurile și convențiile, au creat desăvârșirea, au inventat fashion businessul și au croit imperiul luxului. Povestea succesului lor reprezintă o palpitantă frescă de epocă, plină de geniu, pasiune și dispreț, de curaj, suferință, izbândă și trădare, într-o lume a contrastelor, unde au transformat moda în arta de a te afișa în toată splendoarea. Odată cu ele, savoir-ul a intrat în competiție cu frivolul, iar glamour-ul, cu seducția.   Jeanne Lanvin, Coco Chanel, Elsa Schiaparelli, Madame Grèss, Nina Ricci, Carven, Donatella Versace, Sonia Rykiel, Laura Ashley, Chantal Thomass, Vivienne Westwood, Diane von Fürstenberg, Stella McCartney, Helena Rubinstein, Elizabeth Arden, Estée Lauder, surorile Carita, Hélène Rochas, Annick Goutal, Gloria Vanderbilt, Lolita Lempicka, Jeanne Toussaint, Paloma Picasso, Victoire de Castellane….

Cu fotografiile autorului

„Călătorii care au cunoscut îndeaproape Africa s-au întors schimbați pentru totdeauna din această lume efervescentă și acaparantă. Andrei Mihalca reușește cu măiestrie să calce pe urmele exploratorilor pentru care acest continent, cel mai bătrân și cel mai tânăr deopotrivă, a fost teren de cercetare, tărâm de seducție și spațiu al provocărilor – locul unde fiecare bucată a corpului, a minții și a sufletului este chemată să se întrebe care este sensul vieții, cu umilitate, spaimă și admirație. Dar și cu o poftă nesfârșită de a regăsi din nou și din nou pământul tuturor marilor întrebări.  Autorul a petrecut suficient de mult timp pe continent ca să nu mai cadă pradă șabloanelor exotismului și generalizărilor facile. Africa te invită să o gândești în nesfârșita ei diversitate și să meditezi, așa cum face Andrei Mihalca, la destinul unei lumi a cărei bogăție naturală îi este deopotrivă speranță de viitor și amenințare fatală.“ — CIPRIAN MIHALI

„Invidie! Asta simți după periplul african prin care te poartă medicul-visător-scriitor Andrei Mihalca. Și nu neapărat pentru cei 20 de ani în care alții au mers la birou 9–18, iar el a explorat deșertul, a vaccinat câinii triburilor, a strâns căpușe și muște tse-tse, a călătorit pe plafonul jeepurilor și a mâncat pateu cu mango, totul stropit cu țuică de prune. Ci, mai degrabă, o invidie nostalgică și admirativă pentru un om care și-a urmat visurile copilăriei și le-a transformat în realitatea vieții de adult. Câți dintre noi, cei din generația X, ne mai aducem aminte de pachetul de cărți de joc denumit «Animale din continente“? Ei bine, acolo erau și gorila, și servalul, și elefantul pe care visam să le vedem o dată în viață, în mediul lor, nu în spatele unor gratii de la zoo. Antilopa dik-dik nu era, dar am aflat de pronunția corectă din această carte.

Fascinantă cascadă de informații, geografice, botanice și zoologice, toate altoite pe ceva ce e pe cale de dispariție azi. Pe pasiune.“ — MIHAI GĂINUȘĂ

Despre Oppenheimer s-a scris enorm, s-a făcut un film care a primit multe Premii Oscar, figura lui a înflăcărat imaginația publicului. și pe drept cuvânt. Fizician teoretician strălucit, cu mari contribuții în perioada imediat următoare apariției mecanicii cuantice, conducător al proiectului de construire a bombei atomice în timpul războiului, audiat apoi, la începutul anilor 1950, de o comisie guvernamentală care, din motive neîntemeiate, i-a retras accesul la documentele secrete din domeniul nuclear, umilindu-l public, și, în fine, director al Institutului pentru Studii Avansate de la Princeton, una dintre cele mai prestigioase instituții academice din lume, Robert Oppenheimer a avut un destin excepțional, deopotrivă tragic, bizar și absurd

Ce deosebește cartea lui Jeremy Bernstein de celelalte biografii dedicate lui Oppenheimer este faptul că autorul, el însuși fizician de renume, l-a cunoscut personal pe „părintele bombei atomice“ și a fost prieten apropiat cu colaboratorii săi, de la care a obținut mărturii inedite. Ferindu-se de speculații hazardate, Bernstein se bazează pe fapte cunoscute direct sau din surse sigure, citează pe larg transcrierile audierii în fața comisiei guvernamentale și alte documente relevante, oferindu-ne o imagine pregnantă a personalității lui Oppenheimer.

Ascensiunea, succesele, impasurile și dispariția ulterioară a Republicii Democrate Germane sunt povestite prin prisma experienței personale de către activistul și scriitorul Victor Grossman.

Recrut al armatei americane staționate în Europa, Victor Grossman, un înflăcărat om de stânga încă din anii petrecuți la Harvard, și-a părăsit postul într-o zi de august a anului 1952 și a traversat Dunărea din zona austriacă a SUA, spre zona controlată de sovietici. Soarta – adică sovieticii – l-a adus în Germania de Est, acolo unde a rămas, ca observator și participant la evoluția experimentului socialist numit Republica Democrată Germană. Dezertor la comuniști este povestea unui activist și scriitor care a crescut în economia de piață liberă din SUA, a petrecut 38 de ani în economia est-germană și a fost un martor al proceselor prin care a trecut Germania unificată.

Jurnalist de stânga, Grossman oferă propria interpretare asupra regimurilor politice pe care le-a cunoscut.

„Trecuseră treizeci și trei de ani și jumătate de la faimoasa condamnare la moarte proclamată de ayatollahul Ruhollah Khomeini împotriva mea și a tuturor celor implicați în publicarea Versetelor satanice și mărturisesc că pe parcursul acestor ani mi‑am imaginat uneori cum asasinul se ridică la vreun eveniment public și se repede la mine exact în acest fel. Așa că primul meu gând când am văzut această siluetă ucigașă năvălind spre mine a fost: Așadar, tu ești. Iată‑te. Se zice că ultimele cuvinte ale lui Henry James ar fi fost: «Așadar, în cele din urmă a venit distinsa chestiune». Și la mine venea moartea, dar nu mi‑a dat impresia c‑ar fi distinsă. Mi‑a dat impresia de anacronism.” (Salman Rushdie)

„N‑am văzut cuțitul sau cel puțin nu‑l țin minte. Nu știu dacă a fost unul lung sau scurt, cu lama lată, de vânătoare, sau îngustă, ca un stilet, zimțată ca la un cuțit de pâine sau curbată ca o seceră, un briceag de copil al străzii sau chiar un cuțit obișnuit de tăiat carnea, furat din bucătăria maică‑sii. Nici nu‑mi pasă. Arma aceea nevăzută a fost suficient de utilă și și‑a făcut treaba.” (Salman Rushdie)

Autorul de jurnal nu poate să comită greșeală mai gravă decât aceea de a se arăta așa cum ar vrea să fie văzut. Greșeala nu e ușor de evitat, fiindcă dacă își dezvăluie slăbiciunile, autorul de jurnal este crezut pe cuvânt. Ce spun, în parte nu este adevărat. Adevărul poate fi și o tehnică de mascare. Mi se tot repetă: „Nu ești chiar așa!”.

În științele omului nu există adevăr obiectiv și cu atât mai puțin în gândirea unui literat. Nu pot să sper decât în interferența dintre ce gândesc și adevăr. Îmi notez această banalitate și dau s-o șterg. Îmi spun: stai puțin! Chiar asta-i legătura dintre ce se scrie despre oameni într-un jurnal și adevărul lor adevărat.

Livius Ciocârlie

Cu Despărţirea de Bucureşti, cunoscutul istoric de artă Victor Ieronim Stoichiţă îşi face debutul strălucit în proza literară, evocând, într-o „povestire“ scrisă la persoana întâi, viaţa din România deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut, lumea în care generaţia naratorului anonim şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Este o lume alcătuită din amintirile celor mari şi din descoperirile celor mici, o lume bântuită de spaime şi vorbind în şoaptă, care şi-a pierdut rosturile dinainte şi încearcă să supravieţuiască pustiului „vremurilor noi“ de după război. O galerie de personaje memorabile, puse în situaţii care mai de care mai grăitoare, trimite totuşi cu gândul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate însă, ritmate de evenimentele epocii, crâmpeie din viaţa cotidiană a unei familii prinse sub tăvălugul istoriei sau din frământările tinerilor ce-şi caută un drum în viaţă în acele vremi se perindă prin faţa cititorului de azi, amintindu-i felul în care un timp necruţător a ştiut să frângă atâtea şi atâtea destine.

Cartea a primit în 2015 Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze decernat de Academia Franceză.

„…La mine vine multă lume. Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum – și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcător de minuni.“ — ARSENIE BOCA, declarație din dosarul său de Securitate

„Arsenie Boca. Cine este acest om care dă sens şi speranţă atâtor vieți deznădăjduite? Este cultul lui o vastă operaţiune de marketing religios, şi-atât? Are viaţa lui datele recognoscibile ale vieţilor de sfinţi ai creştinătăţii? Cum se face că un om preocupat de profunde căutări intelectuale şi care s-a declarat în repetate rânduri împotriva «minunismului» a ajuns să fie asociat atât de insistent cu miracolul, cu fantasticul, cu paranormalul? Am încercat să dau câteva răspunsuri scriindu-i povestea. Sunt încredințată că, dincolo de procesul de canonizare a lui Arsenie Boca și de controversele pe care acesta le stârnește, dincolo de turismul religios și de politicile bisericești, biografia lui este cel puțin la fel de pasionantă ca un pelerinaj la locurile secrete din noi înșine, unde se nasc deopotrivă spaimele și speranțele.“ — TATIANA NICULESCU

Fotografia de pe copertă: Arsenie Boca în 1946 (sursă: Arhiva CNSAS)

Vitali și Evgheni Abalakov sunt astăzi două nume căzute în uitare. Și totuși, frații Abalakov au fost adevărate vedete ale alpinismului sovietic, escaladând – uneori în premieră – cele mai înalte vârfuri din URSS: Lenin, Stalin (Vârful Comunismului), Khan Tengri, Pobeda...

Cartea aceasta seamana cel mai mult cu o autobiografie fragmentata, incompleta si oarecum criptica. Cu toate astea, cred ca cititorul va obtine in cele din urma maxima informatie despre mine ca cineast, ca fabulist (ca scriitor), si despre modul in care viata mea face ca un lucru sa se amestece cu celelalte. Astfel defineste acest volum Pedro Almodovar in introducerea sa, punand, de asemenea, in perspectiva fiecare dintre cele douasprezece povestiri care il alcatuiesc. Acestea acopera diferite perioade, de la finalul anilor '60 pana in prezent, si in toate se reflecta obsesiile sale intime: obscurii ani de scoala, celebrarea umorului, evolutia sa ca artist, inconvenientele celebritatii sau influenta fictiunii asupra vietii. Destinat unor multiple niveluri de lectura, Ultimul vis este un catalog al stilurilor de naratiune si reveleaza un scriitor care, in secret, a creat o opera literara exceptionala.

„Din 1925 până în 1930 am mers de trei ori în Rusia Sovietică şi am stat acolo în total doi ani, umblând de la Minsk până la Vladivostok şi de la Murmansk până la Buhara şi Ecimiadzin. M-am străduit ca, în cărţi şi într-o serie de articole în reviste şi ziare, să însemnez etapele acestei întregi călătorii laborioase. Adunând în cartea aceasta toate cele câte am văzut şi toate cele câte am gândit şi simţit în imensa ţară, n-am vrut să le schimb. O nouă regizare, ulterioară, le-ar fi dat, desigur, o legătură mult mai logică şi mai uşoară decât o previziune adeverită de fapte, dar le-ar fi răpit, cred, un oarecare farmec sufletesc, spontan, pe care-l au şi tot puful primei atingeri feciorelnice – virtuţi pe care le consider, în opere de acest fel, mai înalte decât cumpătata analiză raţională şi decât zadarnica strădanie, bine intenţionată, de a tăinui înflăcărarea rusească. «Vai omului care, când Dumnezeu stârneşte o furtună, el varsă ulei în mare».“ (Nikos KAZANTZAKIS) „După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintã partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.“ (Ion DIACONESCU)

Cu un Epilog de Eleni Kazantzaki

„Călătoria e ca o partidă de vânătoare fascinantă, porneşti fără să poţi ghici ce pasăre o să-ţi iasă în bătaia puştii. Călătoria e ca vinul, bei şi nu ştii ce viziuni o să-ţi bântuie prin cap. Desigur, călătorind găseşti mereu ceea ce porţi în tine. Cei ce suferă şi iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg. De aceea orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează. Patru ţări imense stau astăzi faţă-n faţă: China, Rusia Sovietică, America şi Japonia. Aici, în Pacific, se va juca marele joc, viitorul război. Vai şi-amar de cei învinşi, poate şi de învingători! Marea ispravă pe care trebuie s-o împlinească nu doar Japonia, ci întreaga omenire, dacă vrea să se salveze, este aceasta: să dea noului ei trup, devenit uriaş în urma cuceririlor materiale, un suflet la fel de uriaş.“ (Nikos Kazantzakis)

„După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintă partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.“ (Ion DIACONESCU)

„Acest glas nemilos – Tigroaica, tovarăşa mea de călătorie – mă însoţea în toate călătoriile mele. Pe toate le-am văzut împreună. Am mâncat şi am băut amândoi la mesele străinătăţii, am suferit împreună, ne-am bucurat împreună de munţi, de femei, de idei. Şi, încărcaţi de prăzi, plini de răni, ne întoarcem de-acum în răcoroasa, liniştita noastră chilie... şi ne gândim la câte am văzut şi la câte avem încă să vedem. Ne bucurăm amândoi că toată lumea aceasta, văzută şi nevăzută, este o taină nedezlegată, adâncă, de neînţeles, dincolo de minte, de năzuinţă, de certitudine.“ (Nikos KAZANTZAKIS)

Cariera strălucită și viața privată ale megastarului Michael ­Jackson au obsedat milioane de fani din întreaga lume. Hiturile lui au ajuns pe primele locuri în topuri, cu o viteză egalată doar de inevitabilele zvonuri despre viața sa personală excentrică. În Moonwalk, o carte remarcabil de sinceră și de curajoasă, Michael Jackson sparge pentru prima dată bariera de tăcere care l-a înconjurat de-a lungul timpului.

În această relatare intimă și adesea emoționantă despre viața sa publică și privată, Michael Jackson amintește de o copilărie care a fost pe cât de dură, pe atât de plină de bucurie, dar întotdeauna impresionantă. Michael și frații săi au cântat în spectacole de amatori și în cluburile de striptease din Chicago, până când Casa de discuri ­Motown i-a transformat pe membrii trupei The Jackson 5 în superstaruri mondiale. Michael Jackson și The Jackson 5 au vândut împreună peste 200 de milioane de albume. De asemenea, povestește despre zilele vesele din adolescență, când era mereu pus pe șotii, despre călătoriile alături de frații săi și despre relațiile uneori dificile cu familia. Vorbește cu onestitate despre ce l-a inspirat în muzica lui, despre mișcările sale de dans hipnotizante și despre dorința impetuoasă de a crea, care l-a transformat într-una dintre cele mai mari legende din industria muzicală. Albumul său „Thriller“ a intrat în Cartea Recordurilor, înregistrând cele mai mari vânzări din toate timpurile.

Volum câștigător al RSL Ondaatje Prize 2022 și finalist al Baillie Gifford Prize și Costa Prize for Memoir and Biography

În Republica Socialistă Albania, o fetiță precoce de 11 ani, Pionier al Patriei, devine peste noapte martoră la dispariția celui mai dur și mai rezistent regim dictatorial comunist din lume: cel al lui Enver Hodja. Deși albanezii se așteaptă ca dărâmarea statuilor lui Hodja și Stalin să marcheze tranziția spre o societate liberă, democratică, anii ce urmează aduc cu ei privatizarea de tipul „terapiei de șoc", imigrația masivă, inflația, jocurile piramidale, totul culminând cu un oribil război civil.

Carte a maturizării, „Liberă” alternează vocea fetiței care credea în figura protectoare a Tătucului Stalin cu cea a profesoarei de marxism, care pune la îndoială „libertatea" adusă de capitalism.

O confesiune emoționantă și curajoasă despre ce înseamnă să descoperi că ai cancer și să-i supraviețuiești. De la reacțiile prietenilor, ale membrilor familiei și ale partenerei de viață până la gândurile, frământările și speranțele proprii, cartea lui Kónya Zoltán este o mărturie cât se poate de palpabilă despre ce înseamnă boala și despre cum ne poate ea uni, ba chiar întări. Înfruntarea ei nu este o luptă oarecare, însă aliații sunt mulți, cu atât mai mulți cu cât dușmanul e mai puternic. Iar dincolo de sprijinul apropiaților și al medicilor, ajutorul cel mai mare vine tocmai din interior, prin propria credință.

Eliberati din lagarele de concentrare naziste, detinutii care au avut sansa de a supravietui ororilor si scenariului apocaliptic al celui de-Al Doilea Razboi Mondial si care si-au gasit puterea de a se mai tine inca pe picioare s-au trezit dinaintea unei noi si uriase provocari: strabaterea lungului drum spre casa. Printre ei, Primo Levi-care si-a consemnat in scris experienta personala a Auschwitz-ului - a lasat posteritatii si aceasta rememorare a intortocheatei si indelung ocolitoarei rute ce avea sa-l poarte - in aceleasi trenuri a caror destinatie initiala fusesera lagarele de exterminare - spre fosta lui viata, niciodata regasita pe deplin.

Asemenea tuturor scrierilor sale, Armistitiul a fost asternut pe hartie din aceeasi imperiozitate de a povesti, de a depune marturie pentru toate nedreptatile pe care autorul, alaturi de atatea milioane de oameni, le-a indurat in experimentul abrutizarii.

Primo Levi era, in mod admirabil, un om incantator, un magician a carui forta se impunea - mai mult decat a oricui altcuiva - prin delicatete. - Philip Roth

Unul dintre putinii supravietuitori ai Holocaustului care au vorbit cu blandete despre experientele prin care au trecut. - The Guardian

Musab danseaza fericit intr-un grup de argentinieni, infasurat in steagul lor. Cand ma zareste, fuge spre mine si isi urla bucuria: "Ce ti-am zis eu, Messi e Dumnezeul fotbalului! Ar-gen-ti-na! Ar-gen-ti-na! V-am oferit cel mai grozav turneu final, degeaba ne-ati criticat si ne-ati provocat cu ineptiile voastre! Ne-ati insultat valorile morale si religioase, ne-ati jignit inventand scandaluri peste scandaluri, dar Cel de Sus ne iubeste, semn ca noi avem dreptate, nu voi! Civilizatia noastra nu se va clatina niciodata, spre deosebire de a voastra, una pe cale de disparitie, priviti imprejur si o sa-mi dati dreptate! Allah e mare ! Aleikum Salaam !" S-a imbujorat de-a binelea, ochii ii scapara si parca si-ar continua tirada. Se opreste insa si imi arata pe telefonul lui mobil fotografia nationalei lui si izbucneste ca un posedat: "Qatar! Qatar!" Il las sa-si savureze clipa, in definitiv nu s-a inselat deloc - acest campionat mondial a fost fara cusur si n-are rival in sirul celorlalte douazeci si unul de pana acum.

„Cum recunoaşte, direct, Norman Manea, «cărţile mele mi-au adus necazurile, aşa că a trebuit să port o bătălie cu ei». Să mă lupt «cu ei», nu să «lupt contra lor» – nici urmă de dorinţa de a apărea eroic, nici un fel de sfidătoare îmbătare de sine. În schimb, modestia firească, pe care o arată mereu... Nu bătălia unui erou, ci a celui vulnerabil, lupta celui slab şi neeroic pentru a se susţine, îndârjit, împotriva tuturor handicapurilor, pentru a rezista degradării, pentru a rezista contra a ceea ce Norman Manea numeşte «deraierea omenescului însuşi» – nici o strădanie morală nu este în acest sens mai uimitoare.” (Philip Roth, în The New York Times Book Review)

De la fereastra biroului său, Marian Tudor vede mulțimea de reporteri care așteaptă ore întregi să prindă cadre cu cei încătușați, filmați în direct din dreptul Porților Rușinii. La 17 ani, Marian Tudor era un adolescent care voia să plece din Oltenița și să studieze în București. Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Poliție i se părea cea mai atractivă: costurile erau minime și avea asigurat un loc de muncă în Poliția Română. Profesorii și părinții au încercat să îl facă să se răzgândească, dar n‑a fost chip să îl întoarcă din drum.

Prefață de Anca-Maria Christodorescu

După cele trei cărți ale Eseurilor în tălmăcirea lui Vlad Russo, volumul de față încheie publicarea la Humanitas a operelor lui Michel de Montaigne în traducere românească. El este alcătuit din Jurnalul de călătorie în Italia prin Elveția și Germania (1580–1581), scriere de mare interes pentru cunoașterea lumii europene de la sfârșitul Renașterii, și din cele 38 de scrisori rămase de la Montaigne – printre care cea către tatăl său despre moartea lui Étienne de La Boétie și cea adresată regelui Henric IV, adevărat testament politic al autorului. Este o întregire fericită a portretului pe care Michel de Montaigne și-l face în fiecare pagină a Eseurilor.

„Lectura Jurnalului de călătorie este o bucurie perpetuă, fiindcă Montaigne stă cu ochii larg deschiși ațintiți asupra lumii. Lăsând deoparte o posibilă ambiție diplomatică și speranța într-o vindecare a litiazei lui renale, o explicație a călătoriei pare să țină de curiozitatea lui Montaigne pentru situația religiilor și a coabitării lor în țările de limbă germană. Astfel, cu mai mulți sorți de izbândă decât ipotetica misiune diplomatică și iluzoria și frustranta cură termală, unul dintre scopurile lui Montaigne, afirmate chiar de el, era umblatul, hoinăreala, plimbarea animată de curiozitatea pentru alte moravuri, practici religioase, obiceiuri alimentare și deprinderi de a mânca. Rezultă de aici o culegere vie de observații uimitoare despre natură, arhitectură, locuințe, oameni, obiceiuri, credințe, mâncăruri. Făcute cu deplină libertate. Călătorul se dovedește atent la tot ce intră în alcătuirea „condiției umane“, iar călătoria sa dezvăluie felul în care ne putem bucura de lume.“ — ANTOINE COMPAGNON, membru al Academiei Franceze

„Ca să scape de tot ce-l apasă, Montaigne călătorește și, de-a lungul drumului, devine pildă de libertate. Nu-l interesează curiozitățile turistice, atenția îi e trezită de tot ce este diferit. Dimpotrivă, când locul e foarte cunoscut preferă să-l ocolească, fiindcă prea mulți l-au văzut deja și l-au descris înaintea lui. Vrea să poată judeca fără prejudecăți. Ca în atâtea alte lucruri, Montaigne ne învață să și călătorim. Bucuria lui supremă este să vadă oameni, pretutindeni, mereu alți oameni și alte obiceiuri. E veșnic în căutarea lor, în toate clasele sociale. Se străduiește să afle ce pasiune are fiecare – astăzi i-am spune «hobby». În ochii săi tot ce e natural e o curiozitate.“ — STEFAN ZWEIG

Ilustrația de pe copertă: Europa Regina, Sebastian Münster, Cosmographia universalis (ediția 1570)

ORE FRANCEZE I (1973‒1977) Emblematice mărturii ale unei lumi de o remarcabilă creativitate, dialogurile purtate de Ion Pop cu o suită de personalități ale culturii franceze impresionează prin sonoritatea marilor teme ce răzbat dincolo de filele cărților ori de cartografia vieții pariziene. Cel dintâi volum de Ore franceze captează un timp interstițial, unic și privilegiat, între ale cărui repere intuim o galerie de biografii exemplare, cu itinerare creatoare distincte. Pentru Ion Pop, a descoperi omul din umbra unei mari opere înseamnă, de fiecare dată, a descinde în arhitectura lăuntrică a interlocutorului său, pentru a căuta impulsul ideilor, zonele de interes ori afinitățile intelectuale ce conferă spațiului cultural francez o efervescență cu totul aparte. Parisul și, uneori, Geneva devin reperele unei geografii deopotrivă reale și spirituale, în care lumea de azi se întâlnește cu cea de ieri, iar noile explorări în lingvistică, psihanaliză și hermeneutică se întrepătrund adesea cu ecourile suprarealismului și avangardei literar‑artistice din primele decenii ale veacului trecut. ORE FRANCEZE II (1981‒2001) Reluată între anii 1981 și 2001, seria de convorbiri cu iluștri reprezentanți ai culturii franceze din ultimele decenii ale secolului al XX-lea stă sub semnul privirii retrospective și al unei stăruitoare explorări a relației dintre circumstanțele istorice și actul creator. În acest univers polifonic, în imediata apropiere a unor voci deja cunoscute, ajunse la vârsta deplinei afirmări, descoperim numeroși scriitori de o frapantă originalitate, dar și reprezentanți de seamă ai unor importante curente de gândire. Cu finețea și minuțiozitatea intelectualului pasionat de geneza și receptarea operei artistice, Ion Pop își afirmă deschiderea spre noi teme de dialog, precum spectacolul lumii literare franceze, jocurile de semnificații și autonomia limbajului, construind totodată temeinice punți culturale între Franța și România. Pe fundalul de lumini și umbre al memoriei, întrebările sale se îndreaptă, și de data aceasta, spre plasma biografică din care se cristalizează o conștiință critică sau artistică, întemeiată pe principiul libertății spiritului.

Introducere și note de Michel Déon

Dalí are conştiinţa propriului geniu. Până la vertij. Pare să fie un sentiment intim foarte reconfortant. Părinţii l-au numit Salvador tocmai pentru ca era menit să salveze pictura ameninţată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism şi, în genere, de toate „ismele“ anarhice. Jurnalul este deci monumentul pe care Dalí îl înalţă gloriei personale. Lipseşte din paginile lui orice urmă de modestie...

In Cluj e destul de placut: un fel de toamna-iarna cetoasa cu geamuri aburite in circiumi si lume multa inlauntrul acelorasi. - Marian Papahagi Nu cred ca exista un sediu de redactie mai frumos decit acela al Echinox-ului. Chiar daca e vorba numai de aceasta camera a noastra, boltita si cu iz manastiresc... - Ion Vartic