Biografii - Memorii & Jurnale

„…La mine vine multă lume. Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum – și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcător de minuni.“ — ARSENIE BOCA, declarație din dosarul său de Securitate

„Arsenie Boca. Cine este acest om care dă sens şi speranţă atâtor vieți deznădăjduite? Este cultul lui o vastă operaţiune de marketing religios, şi-atât? Are viaţa lui datele recognoscibile ale vieţilor de sfinţi ai creştinătăţii? Cum se face că un om preocupat de profunde căutări intelectuale şi care s-a declarat în repetate rânduri împotriva «minunismului» a ajuns să fie asociat atât de insistent cu miracolul, cu fantasticul, cu paranormalul? Am încercat să dau câteva răspunsuri scriindu-i povestea. Sunt încredințată că, dincolo de procesul de canonizare a lui Arsenie Boca și de controversele pe care acesta le stârnește, dincolo de turismul religios și de politicile bisericești, biografia lui este cel puțin la fel de pasionantă ca un pelerinaj la locurile secrete din noi înșine, unde se nasc deopotrivă spaimele și speranțele.“ — TATIANA NICULESCU

Fotografia de pe copertă: Arsenie Boca în 1946 (sursă: Arhiva CNSAS)

Vitali și Evgheni Abalakov sunt astăzi două nume căzute în uitare. Și totuși, frații Abalakov au fost adevărate vedete ale alpinismului sovietic, escaladând – uneori în premieră – cele mai înalte vârfuri din URSS: Lenin, Stalin (Vârful Comunismului), Khan Tengri, Pobeda...

Cartea aceasta seamana cel mai mult cu o autobiografie fragmentata, incompleta si oarecum criptica. Cu toate astea, cred ca cititorul va obtine in cele din urma maxima informatie despre mine ca cineast, ca fabulist (ca scriitor), si despre modul in care viata mea face ca un lucru sa se amestece cu celelalte. Astfel defineste acest volum Pedro Almodovar in introducerea sa, punand, de asemenea, in perspectiva fiecare dintre cele douasprezece povestiri care il alcatuiesc. Acestea acopera diferite perioade, de la finalul anilor '60 pana in prezent, si in toate se reflecta obsesiile sale intime: obscurii ani de scoala, celebrarea umorului, evolutia sa ca artist, inconvenientele celebritatii sau influenta fictiunii asupra vietii. Destinat unor multiple niveluri de lectura, Ultimul vis este un catalog al stilurilor de naratiune si reveleaza un scriitor care, in secret, a creat o opera literara exceptionala.

„Din 1925 până în 1930 am mers de trei ori în Rusia Sovietică şi am stat acolo în total doi ani, umblând de la Minsk până la Vladivostok şi de la Murmansk până la Buhara şi Ecimiadzin. M-am străduit ca, în cărţi şi într-o serie de articole în reviste şi ziare, să însemnez etapele acestei întregi călătorii laborioase. Adunând în cartea aceasta toate cele câte am văzut şi toate cele câte am gândit şi simţit în imensa ţară, n-am vrut să le schimb. O nouă regizare, ulterioară, le-ar fi dat, desigur, o legătură mult mai logică şi mai uşoară decât o previziune adeverită de fapte, dar le-ar fi răpit, cred, un oarecare farmec sufletesc, spontan, pe care-l au şi tot puful primei atingeri feciorelnice – virtuţi pe care le consider, în opere de acest fel, mai înalte decât cumpătata analiză raţională şi decât zadarnica strădanie, bine intenţionată, de a tăinui înflăcărarea rusească. «Vai omului care, când Dumnezeu stârneşte o furtună, el varsă ulei în mare».“ (Nikos KAZANTZAKIS) „După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintã partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.“ (Ion DIACONESCU)

Cu un Epilog de Eleni Kazantzaki

„Călătoria e ca o partidă de vânătoare fascinantă, porneşti fără să poţi ghici ce pasăre o să-ţi iasă în bătaia puştii. Călătoria e ca vinul, bei şi nu ştii ce viziuni o să-ţi bântuie prin cap. Desigur, călătorind găseşti mereu ceea ce porţi în tine. Cei ce suferă şi iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg. De aceea orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează. Patru ţări imense stau astăzi faţă-n faţă: China, Rusia Sovietică, America şi Japonia. Aici, în Pacific, se va juca marele joc, viitorul război. Vai şi-amar de cei învinşi, poate şi de învingători! Marea ispravă pe care trebuie s-o împlinească nu doar Japonia, ci întreaga omenire, dacă vrea să se salveze, este aceasta: să dea noului ei trup, devenit uriaş în urma cuceririlor materiale, un suflet la fel de uriaş.“ (Nikos Kazantzakis)

„După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintă partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.“ (Ion DIACONESCU)

„Acest glas nemilos – Tigroaica, tovarăşa mea de călătorie – mă însoţea în toate călătoriile mele. Pe toate le-am văzut împreună. Am mâncat şi am băut amândoi la mesele străinătăţii, am suferit împreună, ne-am bucurat împreună de munţi, de femei, de idei. Şi, încărcaţi de prăzi, plini de răni, ne întoarcem de-acum în răcoroasa, liniştita noastră chilie... şi ne gândim la câte am văzut şi la câte avem încă să vedem. Ne bucurăm amândoi că toată lumea aceasta, văzută şi nevăzută, este o taină nedezlegată, adâncă, de neînţeles, dincolo de minte, de năzuinţă, de certitudine.“ (Nikos KAZANTZAKIS)

Cariera strălucită și viața privată ale megastarului Michael ­Jackson au obsedat milioane de fani din întreaga lume. Hiturile lui au ajuns pe primele locuri în topuri, cu o viteză egalată doar de inevitabilele zvonuri despre viața sa personală excentrică. În Moonwalk, o carte remarcabil de sinceră și de curajoasă, Michael Jackson sparge pentru prima dată bariera de tăcere care l-a înconjurat de-a lungul timpului.

În această relatare intimă și adesea emoționantă despre viața sa publică și privată, Michael Jackson amintește de o copilărie care a fost pe cât de dură, pe atât de plină de bucurie, dar întotdeauna impresionantă. Michael și frații săi au cântat în spectacole de amatori și în cluburile de striptease din Chicago, până când Casa de discuri ­Motown i-a transformat pe membrii trupei The Jackson 5 în superstaruri mondiale. Michael Jackson și The Jackson 5 au vândut împreună peste 200 de milioane de albume. De asemenea, povestește despre zilele vesele din adolescență, când era mereu pus pe șotii, despre călătoriile alături de frații săi și despre relațiile uneori dificile cu familia. Vorbește cu onestitate despre ce l-a inspirat în muzica lui, despre mișcările sale de dans hipnotizante și despre dorința impetuoasă de a crea, care l-a transformat într-una dintre cele mai mari legende din industria muzicală. Albumul său „Thriller“ a intrat în Cartea Recordurilor, înregistrând cele mai mari vânzări din toate timpurile.

Volum câștigător al RSL Ondaatje Prize 2022 și finalist al Baillie Gifford Prize și Costa Prize for Memoir and Biography

În Republica Socialistă Albania, o fetiță precoce de 11 ani, Pionier al Patriei, devine peste noapte martoră la dispariția celui mai dur și mai rezistent regim dictatorial comunist din lume: cel al lui Enver Hodja. Deși albanezii se așteaptă ca dărâmarea statuilor lui Hodja și Stalin să marcheze tranziția spre o societate liberă, democratică, anii ce urmează aduc cu ei privatizarea de tipul „terapiei de șoc", imigrația masivă, inflația, jocurile piramidale, totul culminând cu un oribil război civil.

Carte a maturizării, „Liberă” alternează vocea fetiței care credea în figura protectoare a Tătucului Stalin cu cea a profesoarei de marxism, care pune la îndoială „libertatea" adusă de capitalism.

O confesiune emoționantă și curajoasă despre ce înseamnă să descoperi că ai cancer și să-i supraviețuiești. De la reacțiile prietenilor, ale membrilor familiei și ale partenerei de viață până la gândurile, frământările și speranțele proprii, cartea lui Kónya Zoltán este o mărturie cât se poate de palpabilă despre ce înseamnă boala și despre cum ne poate ea uni, ba chiar întări. Înfruntarea ei nu este o luptă oarecare, însă aliații sunt mulți, cu atât mai mulți cu cât dușmanul e mai puternic. Iar dincolo de sprijinul apropiaților și al medicilor, ajutorul cel mai mare vine tocmai din interior, prin propria credință.

Eliberati din lagarele de concentrare naziste, detinutii care au avut sansa de a supravietui ororilor si scenariului apocaliptic al celui de-Al Doilea Razboi Mondial si care si-au gasit puterea de a se mai tine inca pe picioare s-au trezit dinaintea unei noi si uriase provocari: strabaterea lungului drum spre casa. Printre ei, Primo Levi-care si-a consemnat in scris experienta personala a Auschwitz-ului - a lasat posteritatii si aceasta rememorare a intortocheatei si indelung ocolitoarei rute ce avea sa-l poarte - in aceleasi trenuri a caror destinatie initiala fusesera lagarele de exterminare - spre fosta lui viata, niciodata regasita pe deplin.

Asemenea tuturor scrierilor sale, Armistitiul a fost asternut pe hartie din aceeasi imperiozitate de a povesti, de a depune marturie pentru toate nedreptatile pe care autorul, alaturi de atatea milioane de oameni, le-a indurat in experimentul abrutizarii.

Primo Levi era, in mod admirabil, un om incantator, un magician a carui forta se impunea - mai mult decat a oricui altcuiva - prin delicatete. - Philip Roth

Unul dintre putinii supravietuitori ai Holocaustului care au vorbit cu blandete despre experientele prin care au trecut. - The Guardian

Musab danseaza fericit intr-un grup de argentinieni, infasurat in steagul lor. Cand ma zareste, fuge spre mine si isi urla bucuria: "Ce ti-am zis eu, Messi e Dumnezeul fotbalului! Ar-gen-ti-na! Ar-gen-ti-na! V-am oferit cel mai grozav turneu final, degeaba ne-ati criticat si ne-ati provocat cu ineptiile voastre! Ne-ati insultat valorile morale si religioase, ne-ati jignit inventand scandaluri peste scandaluri, dar Cel de Sus ne iubeste, semn ca noi avem dreptate, nu voi! Civilizatia noastra nu se va clatina niciodata, spre deosebire de a voastra, una pe cale de disparitie, priviti imprejur si o sa-mi dati dreptate! Allah e mare ! Aleikum Salaam !" S-a imbujorat de-a binelea, ochii ii scapara si parca si-ar continua tirada. Se opreste insa si imi arata pe telefonul lui mobil fotografia nationalei lui si izbucneste ca un posedat: "Qatar! Qatar!" Il las sa-si savureze clipa, in definitiv nu s-a inselat deloc - acest campionat mondial a fost fara cusur si n-are rival in sirul celorlalte douazeci si unul de pana acum.

„Cum recunoaşte, direct, Norman Manea, «cărţile mele mi-au adus necazurile, aşa că a trebuit să port o bătălie cu ei». Să mă lupt «cu ei», nu să «lupt contra lor» – nici urmă de dorinţa de a apărea eroic, nici un fel de sfidătoare îmbătare de sine. În schimb, modestia firească, pe care o arată mereu... Nu bătălia unui erou, ci a celui vulnerabil, lupta celui slab şi neeroic pentru a se susţine, îndârjit, împotriva tuturor handicapurilor, pentru a rezista degradării, pentru a rezista contra a ceea ce Norman Manea numeşte «deraierea omenescului însuşi» – nici o strădanie morală nu este în acest sens mai uimitoare.” (Philip Roth, în The New York Times Book Review)

De la fereastra biroului său, Marian Tudor vede mulțimea de reporteri care așteaptă ore întregi să prindă cadre cu cei încătușați, filmați în direct din dreptul Porților Rușinii. La 17 ani, Marian Tudor era un adolescent care voia să plece din Oltenița și să studieze în București. Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Poliție i se părea cea mai atractivă: costurile erau minime și avea asigurat un loc de muncă în Poliția Română. Profesorii și părinții au încercat să îl facă să se răzgândească, dar n‑a fost chip să îl întoarcă din drum.

Prefață de Anca-Maria Christodorescu

După cele trei cărți ale Eseurilor în tălmăcirea lui Vlad Russo, volumul de față încheie publicarea la Humanitas a operelor lui Michel de Montaigne în traducere românească. El este alcătuit din Jurnalul de călătorie în Italia prin Elveția și Germania (1580–1581), scriere de mare interes pentru cunoașterea lumii europene de la sfârșitul Renașterii, și din cele 38 de scrisori rămase de la Montaigne – printre care cea către tatăl său despre moartea lui Étienne de La Boétie și cea adresată regelui Henric IV, adevărat testament politic al autorului. Este o întregire fericită a portretului pe care Michel de Montaigne și-l face în fiecare pagină a Eseurilor.

„Lectura Jurnalului de călătorie este o bucurie perpetuă, fiindcă Montaigne stă cu ochii larg deschiși ațintiți asupra lumii. Lăsând deoparte o posibilă ambiție diplomatică și speranța într-o vindecare a litiazei lui renale, o explicație a călătoriei pare să țină de curiozitatea lui Montaigne pentru situația religiilor și a coabitării lor în țările de limbă germană. Astfel, cu mai mulți sorți de izbândă decât ipotetica misiune diplomatică și iluzoria și frustranta cură termală, unul dintre scopurile lui Montaigne, afirmate chiar de el, era umblatul, hoinăreala, plimbarea animată de curiozitatea pentru alte moravuri, practici religioase, obiceiuri alimentare și deprinderi de a mânca. Rezultă de aici o culegere vie de observații uimitoare despre natură, arhitectură, locuințe, oameni, obiceiuri, credințe, mâncăruri. Făcute cu deplină libertate. Călătorul se dovedește atent la tot ce intră în alcătuirea „condiției umane“, iar călătoria sa dezvăluie felul în care ne putem bucura de lume.“ — ANTOINE COMPAGNON, membru al Academiei Franceze

„Ca să scape de tot ce-l apasă, Montaigne călătorește și, de-a lungul drumului, devine pildă de libertate. Nu-l interesează curiozitățile turistice, atenția îi e trezită de tot ce este diferit. Dimpotrivă, când locul e foarte cunoscut preferă să-l ocolească, fiindcă prea mulți l-au văzut deja și l-au descris înaintea lui. Vrea să poată judeca fără prejudecăți. Ca în atâtea alte lucruri, Montaigne ne învață să și călătorim. Bucuria lui supremă este să vadă oameni, pretutindeni, mereu alți oameni și alte obiceiuri. E veșnic în căutarea lor, în toate clasele sociale. Se străduiește să afle ce pasiune are fiecare – astăzi i-am spune «hobby». În ochii săi tot ce e natural e o curiozitate.“ — STEFAN ZWEIG

Ilustrația de pe copertă: Europa Regina, Sebastian Münster, Cosmographia universalis (ediția 1570)

ORE FRANCEZE I (1973‒1977) Emblematice mărturii ale unei lumi de o remarcabilă creativitate, dialogurile purtate de Ion Pop cu o suită de personalități ale culturii franceze impresionează prin sonoritatea marilor teme ce răzbat dincolo de filele cărților ori de cartografia vieții pariziene. Cel dintâi volum de Ore franceze captează un timp interstițial, unic și privilegiat, între ale cărui repere intuim o galerie de biografii exemplare, cu itinerare creatoare distincte. Pentru Ion Pop, a descoperi omul din umbra unei mari opere înseamnă, de fiecare dată, a descinde în arhitectura lăuntrică a interlocutorului său, pentru a căuta impulsul ideilor, zonele de interes ori afinitățile intelectuale ce conferă spațiului cultural francez o efervescență cu totul aparte. Parisul și, uneori, Geneva devin reperele unei geografii deopotrivă reale și spirituale, în care lumea de azi se întâlnește cu cea de ieri, iar noile explorări în lingvistică, psihanaliză și hermeneutică se întrepătrund adesea cu ecourile suprarealismului și avangardei literar‑artistice din primele decenii ale veacului trecut. ORE FRANCEZE II (1981‒2001) Reluată între anii 1981 și 2001, seria de convorbiri cu iluștri reprezentanți ai culturii franceze din ultimele decenii ale secolului al XX-lea stă sub semnul privirii retrospective și al unei stăruitoare explorări a relației dintre circumstanțele istorice și actul creator. În acest univers polifonic, în imediata apropiere a unor voci deja cunoscute, ajunse la vârsta deplinei afirmări, descoperim numeroși scriitori de o frapantă originalitate, dar și reprezentanți de seamă ai unor importante curente de gândire. Cu finețea și minuțiozitatea intelectualului pasionat de geneza și receptarea operei artistice, Ion Pop își afirmă deschiderea spre noi teme de dialog, precum spectacolul lumii literare franceze, jocurile de semnificații și autonomia limbajului, construind totodată temeinice punți culturale între Franța și România. Pe fundalul de lumini și umbre al memoriei, întrebările sale se îndreaptă, și de data aceasta, spre plasma biografică din care se cristalizează o conștiință critică sau artistică, întemeiată pe principiul libertății spiritului.

Introducere și note de Michel Déon

Dalí are conştiinţa propriului geniu. Până la vertij. Pare să fie un sentiment intim foarte reconfortant. Părinţii l-au numit Salvador tocmai pentru ca era menit să salveze pictura ameninţată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism şi, în genere, de toate „ismele“ anarhice. Jurnalul este deci monumentul pe care Dalí îl înalţă gloriei personale. Lipseşte din paginile lui orice urmă de modestie...

In Cluj e destul de placut: un fel de toamna-iarna cetoasa cu geamuri aburite in circiumi si lume multa inlauntrul acelorasi. - Marian Papahagi Nu cred ca exista un sediu de redactie mai frumos decit acela al Echinox-ului. Chiar daca e vorba numai de aceasta camera a noastra, boltita si cu iz manastiresc... - Ion Vartic

Ediție îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de S. Skultéty

„Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.

Această ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite, restituie publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele 28 de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiectoria unui destin meteoric.

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?

Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.

Eseuri despre cautarile si bagajele unei mileniale. "Povestile personale pot fi o cheie catre sufletele oamenilor, asa intelegem lucruri despre lume, povestindu-ne vietile si experientele", spune Ioana Burtea spre finalul cartii, iar in fraza aceasta e asezat (o parte din) adevarul pe care-l contine intre copertele sale. Caci, scriind despre sine, autoarea scrie (si) despre umanitatea din si dintre noi, despre drumul pe care il parcurgem in cautarile noastre, despre provocarile, obstacolele, alegerile si relatiile care ne dau sens, despre imperfectiunea vietilor noastre, pe care le primim Fara instructiuni de folosire, fara garantii, fara perioade de valabilitate. Cum ne impacam cu toate acestea, cum ne vindecam si cum mergem inainte?

Jurnalul de bord al primului roman care a ajuns in Antarctica

Calatoriti, duceti-va sa explorati regiuni de pe globul nostru inca necunoscute sau insuficient studiate, iesiti din mediul obligatoriu stramt in care traiti. Vedeti bine ca ne putem intoarce oricand, chiar daca plecam pe un mic vas ca sa infruntam furtunile, pamanturile neprimitoare si banchizele inghetate.

lar castigul pe care il dobanditi din orice calatorie va fi enorm. Vointa voastra va fi intarita si veti avea o viziune mai corecta asupra lucrurilor. Va veti obisnui sa nu mai contati doar pe voi insiva, ceea ce va va da o incredere mai mare in propriile voastre forte. - Emil Racovita

Ilustratii alb-negru de Eugen Berlo.

Povestea evadarii unui soldat polonez si a altor sase detinuti dintr-un lagar siberian, precum si a calatoriei intreprinse de acestia prin Asia. Un om cu un destin extraordinar, Slavomir Rawicz, si un bestseller, The Long Walk, tradus in peste 25 de limbi si tiparit in sute de mii de exemplare - iata ce va invitam sa descoperiti in paginile acestei carti.

Un tată îi scrie, înaintea unei operații dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operație, scrisorile continuă să se înlănțuie. Se agață mai întâi „ca iedera" de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex", ce căutăm într-o lume în care nu părem destinați fericirii? Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obișnuit, plin de griji, și chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi. O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărți: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 și fleacurile vieții de zi cu zi. Dar și gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof". Din cele șaisprezece scrisori se conturează o viață și un cod. Sub protecția distanței și-a convenției epistolare, Gabriel Liiceanu găsește prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-și amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat și să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul" din titlu.

Murisem in multe feluri, dar mintea si corpul celui pe care odinioara il chemase Henry Oster inca functionau, creierul inca ii gandea, inima inca ii batea, inca respira. Mi-am dat seama, pe cat putea un adolescent de saisprezece ani, ca nu ma pierdusem niciodata pe mine cu totul. Marturiile sfasietoare ale lui Henry Oster, micul ingrijitor de cai de la Auschwitz, dezvaluie realitatile terifiante din lagarele de concentrare si modul in care un baiat de doar saisprezece ani a reusit sa supravietuiasca unei intalniri cu plutonul de executie, riscului de a fi condamnat oricand sa piara si foametei nemiloase.

Relatarea lui Simon Shuster ne invită să stăm față în față cu un om prins între dorința de a-și elibera țara de sub influența opresivă a Rusiei lui Vladimir Putin și prețul cumplit pe care poporul său îl plătește în lupta pentru libertate. Shuster l-a întâlnit pentru prima dată pe Zelenski în culisele unuia dintre ultimele sale spectacole, iar după alegerea sa și invazia din februarie 2022, l-a urmat în tranșee, buncăre și săli de consiliu încărcate de o tensiune insuportabilă.

Vietile a doua prietene aveau sa se schimbe pentru totdeauna, fara ca una dintre ele sa fie vreodata uitata. Hannah Pick-Goslar avea doar paisprezece ani cand orasul a fost ocupat de nazisti, prietena sa cea mai buna, Anne Frank, disparand fara urma.

Premiul Jules Renard 2020

Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Éric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.

„Un scriitor nu poate reînvia pe nimeni, dar poate da viață prin cuvinte. La doi ani de la dispariția mamei sale, autorul se hotărăște să-și transforme jurnalul doliului în carte – o carte în care nu vorbește de­spre el, ci despre noi, noi toți, care trebuie să înfruntăm, mai devreme sau mai târziu, pierderea părinților. Să dai nume durerii, să trasezi apoi un drum spre lumină, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor săi?“ — Le Pèlerin

Scriitoarea a avut o fiică, pe nume Paula, care a murit în 1992 de porfirie, după un an petrecut în comă pe patul de spital. Veghindu-şi fiica, Allende a pus pe hârtie tot ceea ce ar fi vrut să-i spuna Paulei când aceasta nu o mai putea asculta. Aceasta este povestea romanului cutremurător scris de Allende-mama la căpătâiul fiicei sale. Cartea devine astfel portretul emoţionant al unei femei sensibile şi puternice, care îşi sublimează suferinţa şi iubirea prin forţa magică a ficţiunii.

Constantin Brancusi (19 februarie 1876, Hobita, Gorj - 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor cu contributii covarsitoare la innoirea limbajului si viziunii plastice in arta moderna si contemporana, ales membru postum al Academiei Romane, o palida reparatie morala pentru nedreptatile care ii fusesera facute in tara. Chiar daca statul roman comunist i-a refuzat, in prima faza, mostenirea artistica si a vrut chiar sa demoleze Coloana fara Sfarsit, el a ramas intotdeauna un roman autentic, care, in atelierul sau de la Paris (unde s-a iubit inclusiv cu Cella Delavrancea si Maria Tanase), a continuat sa invarta ritualic in ceaunul de mamaliga ancestral.

Multe dintre operele sale geniale - ca si diferite episoade biografice, inclusiv cele legate de relatiile sale amoroase - au starnit si continua sa starneasca si azi controverse, marele artist fiind pus adesea in ecuatie si cu comunitatea LGBT a avangardei pariziene, cu "Capitanul" Zelea‑Codreanu sau cu francmasoneria…

• Bestseller The Sunday Times. In adolescenta, dupa ce a citit despre autism, Fern Brady si-a dat repede seama ca si ea sufera de aceasta tulburare. S-a dus la un medic sa-i spuna banuiala ei, dar concluzia lui a fost ca se insala, asa ca a primit diagnosticul de autism abia la varsta de treizeci si patru de ani.