Biografii - Memorii & Jurnale

O biografie a lui Kundera, de la o autoare care i-a fost prietenă în ultimii ani de viață, care adună laolaltă, ca într-un mozaic, fragmente din viața și opera marelui scriitor, într-o călătorie pasionantă.

Pierdut in Kazahstan, Kargazstan, Uzbekistan si Mongolia. Jurnal de calatorie Pierdut prin Lume a devenit deja un brand. Un brand creat de Catalin Vrabie pe o filosofie foarte simpla, care ar putea sa se defineasca prin cunoasterea directa a unor noi geografii si culturi, traita in incertitudinea zilei de maine, dar in frumusetea clipei de acum. Noul sau jurnal - Pierdut in Kazahstan, Kargazstan, Uzbekistan & Mongolia - este o invitatie convingatoare la invingerea inertiei create de zona de confort si la descoperirea necunoscutului, prin a calatori in locuri visate sau dorite, lasand o serie de detalii ale calatoriei la intamplare.

Anda Calugareanu a fost un personaj chinuit, distrus de boala, de problemele in casnicia cu Dan Tufaru (un mare seducator care a parasit-o pentru Vasilica Tastaman) si de handicapul copilului ei. Tatal ei ar fi vrut-o balerina, dar, respinsa de noua ori la IATC(!), devine o celebritate a muzicii si televiziunii, fara a avea studii de specialitate.

Un dialog spumos despre personalități ale istoriei noastre și cei mai influenți istorici români și francezi ai secolului trecut. Bine-cunoscut medievist, cu excelente contribuții în domeniul istoriei moderne și contemporane, Matei Cazacu se dovedește a fi și un povestitor cu mult umor. În dialogul cu Simona Preda, istoricul consacrat în Franța evocă slujitori importanți ai muzei Clio din România interbelică și comunistă (Petre P. Panaitescu, George D. Florescu, Constantin C. și Dinu Giurescu, Ion Nestor, Emil Condurachi, Dumitru Tudor, Mihai Berza, Andrei Oțetea, Dan Berindei, Ștefan Ștefănescu, Șerban Papacostea, Florin Constantiniu, Paul și Dan Cernovodeanu, Nicolae Stoicescu, Aurel Decei) și din străinătate (Marc Bloch, Alexandre Bennigsen, Jacques Le Goff, Pierre Chaunu, Albert Soboul).

După intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, Franța și-a asumat rolul de a ajuta armata română prin intermediul unei misiuni militare. Avându-l la conducere pe generalul Henri Mathias Berthelot, din rândul acesteia a făcut parte și un tânăr aviator pe nume Paul Bléry, ale cărui amintiri despre misiune sunt redate în acest volum.

Cu obiectivitatea unui străin, autorul observă și descrie oamenii și locurile din România, împărtășind impresiile pe care și le-a format, fie că a fost vorba despre aristocrați și persoane de vază, fie despre simpli țărani ori chiar despre soldați.

Cartea reprezintă o adevărată „bijuterie memorialistică”, dar și o lectură care ne introduce în atmosfera unei perioade complicate și tumultuoase pentru întreaga omenire.

Postfață de Vali Florescu

„Cine dintre domniile voastre nu-şi aduce umilitor aminte de lungile, terifiantele cozi la feluritele «alimentare» ale ceauşismului? Ore în şir de stat în zăpadă sau vipie pentru două sticle de lapte sau de bere, pentru raţia de zahăr şi ulei, pentru pipote, măruntaie, gheare, unt, săpun, vată, pastă de ras, chibrituri sau hârtie igienică, pentru kilogramul de carne sau brânză schimbat apoi pe făină şi orez, mălaiul dat pe o cutie de nes, ciorapii de damă oferiţi contra unui carton de ouă... Şi, desigur, pentru cafeaua noastră cea de toate zilele. Ei bine, nu vreţi să ştiţi cum ajungeau mărfurile acelea în depozite, în navete şi apoi în cămările privilegiaţilor, cum îşi rezolvau aprovizionarea mahării din Partid, Securitate, mafiile din toate zonele şi de toate calibrele? Cine şi ce dicta de sus, cine trăgea sforile din culise, cât era întâmplare, prostie sau calcul diabolic deliberat? Şi la ce bogăţii au ajuns după 1989 reţelele şi artizanii aprovizionării de atunci? Ameţitoare şi amuţitoare, revoltătoare pe cât de hipnotică, scrisă fără milă de ei şi cinic pentru noi, cartea lui Gheorghe Florescu, legendarul cafegiu de pe Hristo Botev 10, unde venea floarea lumii literare, actoriceşti şi medicale, este compusă dinlăuntrul şi dinspre vârful sistemului. Mafiotlâc etanş, puteri oculte, monopoluri etno-securistice, comploturi sulfuroase, prostituţie de lux, rivalităţi atroce între componentele Aparatului (Partid, Miliţie, Securitate, DIE ş.a.), cu sute de nume şi zeci de situaţii ori studii de caz din lumea «circuitului închis» – totul dă seamă de teribila arhitectură a ororii deghizate-n deriziune. Pentru mine nu încape îndoială: este cartea anului, marea surpriză a lui 2008.“ — DAN C. MIHĂILESCU la apariţia primei ediţii

„De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzație. O senzație mi se pare întotdeauna, atunci când o conștientizez, mai inexplicabilă decât un gând. Gândirea pare să funcționeze de la sine, ea e un sistem organizat de reacție la lume. Dar lumea e chiar senzația. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă. Ea se confundă cu ochii, auzul, limba, degetele mele. Drumul de la senzație la gândire îl înțeleg. Ceea ce nu pot înțelege, pentru că nu am nici o garanție în acest sens, e drumul de la senzație la lume.” (Gheorghe Crăciun)

Nu de puţine ori, părerile noastre sunt divergente; ne mai certăm, chiar avem sentimentul unei rupturi, al unei despărţiri dureroase. Când şi când ne amintim, şi atunci ni se face dor. Şi ne întrebăm de ce? De ce lăsăm distanţa, distanţa fizică sau pe cea conceptuală, să ne arunce atât de departe unul de celalalt, să ne despartă până la înstrăinare? Doar suntem o familie, o familie mare, frumoasă, furtunoasă uneori. Suntem noi, uniţi şi unici, în felul nostru. Şi iarăşi, din când în când, avem nevoie de sprijin, de susţinere, de-un sfat. De dialog, de învăţătură, de rememorare. Chiar şi de discuţii în contradictoriu, de comentarii înţelepte. De argumente. Avem nevoie de convingeri şi de cunoaştere, de cre dinţă, de tradiţii şi de înţelegere. De respect şi consolare. 

Maia Morgenstern

Nu implinisem inca sapte ani, atunci cand l-am cunoscut pe Valeriu Papahagi. Mai tarziu, cand doream sa materializez cumva ideea de "savant", ma gandeam la Papahagi si la biblioteca lui. Printr-un curios joc al destinului, am ajuns sa editez o carte a lui Valeriu Papahagi, care facea parte dintr-un manuscris "gigant" despre istoria aromanilor. Nascut la Crusova, Valeriu Papahagi si-a petrecut primii ani din viata la Constantinopol. A studiat la Bucuresti, Venetia si Paris. Nicolae Iorga l-a indrumat in scrierea tezei sale de doctorat (ce trata legaturile negustorilor moscopoleni cu Venetia).

„Toma Caragiu m-a privit în ochi. N-am sa uit niciodata privirea lui. Ochii lui pe care îi cunoșteam atât de bine, de obicei atât de sinceri și de calzi, erau acum înspaimântați. Cuprins de un fior launtric, cu o voce care parca nu era a lui, a rostit încet, sfios: Iarta-ma… Nu știu sa mor…“

Aceasta întâmplare, povestita de regizorul principalului film în care a jucat Toma Caragiu – Actorul și salbaticii –, s-a petrecut cu câțiva ani înaintea serii fatidice de 4 martie 1977, în care actorul și-a gasit tragicul sfârșit, în darâmaturile unui bloc din centrul Bucureștiului.

Cu o biografie unica, debutând cu odiseea unei familii de aromâni din Epirul grecesc, care s-a perindat prin Cadrilater și apoi prin diferite locuri din România pentru a se stabili în final la Ploiești, Toma Caragiu nu a fost scutit de marile încercari ale vieții, între care relațiile nefericite cu cele doua soții, de asemenea actrițe, și confruntarea cu cenzura draconica (cazul piesei Revizorul, în care deținea rolul principal, un scandal din cauza caruia a fost demis din funcția de secretar de partid al Teatrului Bulandra, colectiv de legenda în care se mutase la solicitarea lui Liviu Ciulei).

Surclasând anecdotica biografica, el a stralucit mai ales în rolurile jucate pe scena, dar și în filme (Actorul și salbaticii, Operațiunea Monstrul etc.) sau la televiziune, devenind „Omul cu șopârla”, cel care, cu voie sau nu de la stapânire, facea aluzii ironice cu incredibil subînțeles politic.

Dar, dincolo de orice altceva, genialul actor era „omul care nu știa sa moara“ și un poet neînțeles…

În mai 1986, Mircea Crișan spunea un banc la Europa Libera: „Cine a câștigat trofeele în fotbalul european în primavara asta? … Pai, echipele astea care au mai multa energie!!!“. Aluzia era evidenta. Dupa ce, pe 26 aprilie, explodase un reactor atomic la Cernobîl, provocând cel mai grav accident nuclear din istorie și o degajare imensa de energie, pe 2 mai, Dinamo Kiev surclasa Atletico Madrid în finala Cupei Cupelor, iar cinci zile mai târziu, pe 7 mai, la Sevilia, pe Estadio „Ramón Sánchez Pizjuán”, în tribunele caruia luase loc inclusiv regele Spaniei, Juan Carlos, Steaua București producea o imensa surpriza și triumfa în Cupa Campionilor Europeni în fața celebrei FC Barcelona. Între timp, norul atomic survolase deja România…

Dar cine este, de fapt, Steaua București? CSA sau, așa cum spune și UEFA, FCSB? Sau „Faci Ce Spune Becali“? Cui aparține palmaresul din 1947 (când un grup de ofițeri ai Armatei Regale înființa o echipa de fotbal militara) și pâna în 1998 (când începea privatizarea formației)? Cine este totuși clubul care deține alt palmares, cel din 2003 și pâna azi? Cum e posibil ca un al treilea palmares, cel din perioada 1998–2003, sa fie al nimanui?

Dincolo de toate aceste controverse ramân meciurile, antrenorii și fotbaliștii de legenda, cei 101 magnifici din aceasta carte, de la „Țop“ Voinescu la Helmuth Duckadam sau de la Emerich Jenei la Anghel Iordanescu, venind pâna la Florinel Coman, Darius Olaru & Co. Dar și lacrimile unui copil de patru ani, care a jurat, în fața unui televizor alb-negru din vecini, ca va iubi mereu culorile roș-albastre, pentru ca „Steaua sa nu mai piarda niciodata”!

„Ion Druţă este un scriitor din spiţa clasicilor români Creangă, Sadoveanu, Coşbuc, Caragiale, în chip anume un scriitor popular, în accepţia largă, povestitor înnăscut şi un mare savant cunoscător al limbii române, de la izvoarele ei cele mai pure. Printre contemporani de generaţie el poate sta alături de Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu sau Nicolae Velea.” (Ion Rotaru)

Conspirația cearșafurilor: Un jurnal la purtător, o carte de evocări şi călătorii prin lume, plină de fantezie şi paradoxuri, de un umor nebun, irezistibil, cu personaje decupate din realitate, familia scriitorului, scriitori prieteni, vecini. „Cartea lui Jan Cornelius este o carte de leac, o carte efectiv terapeutică, pe care o recomand fără ezitare. Pur și simplu, face bine la sănătate.” (Ioana Pârvulescu)

Prefață de Mircea Vasilescu

O carte care i-a fascinat pe H.G. Wells, Queneau și Cioran.

„Unul dintre cele mai emoționante jurnale scrise vreodată“, s-a spus despre volumul lui Barbellion, care a fost comparat cu Joyce și Kafka. Cartea făcea furori printre intelectualii români din interbelic. O citea, de pildă, Jeni Acterian, consemnând în propriul jurnal asemănarea ei cu Barbellion. În ciuda celebrității sale, Jurnalul unui om dezamăgit a rămas mult timp netradus în românește. Excepționala versiune dată de Anca Bărbulescu unui text dificil și prefața lui Mircea Vasilescu încearcă să repare această nedreptate.

Povestea Jurnalului merită știută înainte de lectură. W.N.P. Barbellion este pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un tânăr englez pasionat de științele naturale, care în 1915, respins la examenul medical pentru recrutare, află că suferă de scleroză în plăci, boală cu deznodământ fatal. Visul de a face o carieră științifică i se spulberă și tânărul se concentrează asupra jurnalului pe care-l ținea de la 13 ani: acesta devine singura lui armă împotriva destrucției fizice, martorul lucid al ultimilor săi ani. Își pregătește jurnalul pentru publicare, încheindu-l în octombrie 1917 și anunțând că a murit la sfârșitul lui decembrie 1917. The Journal of a Disappointed Man apare în martie 1919, când el este încă în viață. Barbellion are parte, așadar, de aproape doi ani de „existență postumă“ – supremă sfidare adusă morții – și de mai multe luni (moare în octombrie 1919) de glorie literară antumă.

„A fost cartea-cult a marilor tineri din generația interbelică. A fost și a tinereții noastre.și va fi a tuturor generațiilor viitoare. Căci e povestea unui tânăr de 28 de ani, poate genial, care îi dă morții cu tifla.“ —  GABRIEL LIICEANU

„Frica este supremul punct de contracție al fiinţei mele. Și ea este prima haltă a sufletului nostru în lume. Despre acest fel de a fi și de a porni la drum în viață – prin frică – este cartea lui Dan-Liviu Boeriu. Aici locuiește frica: aici, în eul meu, pe care-l descopăr odată ce frica mă adună în mine. Și numai pentru că ea este și mă structurează din adânc, libertatea mea se va construi în luptă cu frica și va deveni curaj ca frică învinsă. De-acum, eu voi fi cel-liber-de-frică. Liber cu adevărat, despovărat până și de frica de moarte.“ — GABRIEL LIICEANU

„Nu doar frica locuieşte în inima şi în cartea lui Dan-Liviu Boeriu. Oho, nici nu se pune problema spaţiului excedentar, câtă vreme aici, în spţiul ăsta – restrâns şi, paradoxal, fără limite – trăiesc împletiţi atâţia locatari: vulnerabilitatea, cearcănele îngrijorării, conştiinţa sfârşitului, pierderea, ruptura, spasmul mizantrop, succesul de o zi, singurătatea şi chiotul euforic al micilor sau marilor bucurii. Aici locuieşte frica este o rapsodie a fragilităţii, o ciaconă a pustiirii, un vals al lucidităţii împinse până în buza durerii. Dan-Liviu Boeriu scrie cuceritor şi grav, apăsat şi tandru, profund şi sincer până la denudarea de pe urmă, mărturisindu-şi fără ocolişuri dorinţa de-a prelua câteva persoane dragi în destinul lui şi de-a le purta prin viaţă cât timp va fi cu putinţă. Cartea lui ne aminteşte că, diafani sau pufoşi, plumburii sau lătăreţi, suntem cu toţii nori pe un cer care ne adăposteşte vremelnic.“ — RADU PARASCHIVESCU

Vânătorul de naziști este povestea uimitoare a curajului și rezilienței unui supraviețuitor care a transformat suferința de nedescris în putere și a devenit din victimă vânător.

La doar 16 ani, Josef Lewkowicz a devenit un număr, prizonierul 85314, în lagărul de concentrare Krakow-Plaszow. Forțat permanent să muncească până la epuizare în condiții inumane și să trăiască sub amenințarea constantă a violenței extreme și a morții, Josef a fost martorul ororilor din șase dintre cele mai cunoscute lagăre de concentrare naziste, inclusiv Auschwitz, Mauthausen și Ebensee. Dar a supraviețuit. Singurul dintr-o familie extinsă de 150 de persoane.

Pentru a se asigura că astfel de crime nu se vor mai repeta niciodată, Josef s-a alăturat poliției evreiești, iar apoi a fost recrutat ca ofițer de informații pentru Armata SUA, care i-a oferit o echipă pentru a căuta naziști ascunși.

Astfel, Josef a jucat un rol crucial în identificarea și aducerea în fața justiției a celui mai crud torționar al său, Măcelarul din Plaszow, Amon Goeth. El era comandantul lagărului, iar crimele și brutalitatea sa au devenit cunoscute lumii întregi datorită filmului Lista lui Schindler.

Însă nu aceasta a fost răzbunarea lui Josef Lewkowicz. Adevărata sa răzbunare a fost însăși viața care a mers mai departe, de la o generație la alta, prin familia sa, copiii și nepoții care s-au născut şi trăiesc deplin, sfidând astfel dorința naziștilor de a-i extermina.

O conversație despre sociologia românească și internațională, purtată între doi reputați specialiști în domeniu. „Activitatea lui Mihail Cernea trebuie analizată în două etape, una în țară și alta în străinătate. Activitatea în țară este deosebit de importantă din trei puncte de vedere: mai întâi, prin valoarea studiilor lui de sociologie rurală efectuate asupra realităților sociale românești contemporane; în al doilea rând, prin eficiența activității lui profesorale în același domeniu al sociologiei rurale; în sfârșit, prin contribuția lui la dezvoltarea metodologică a învățămintelor vechii Școli Românești de Sociologie.” HENRI H. STAHL

„Hawking Hawking: Cum să devii celebru în lumea științei este o carte extrem de bine documentată... Seife reușește să ofere o imagine clară a acelor idei dificile și oarecum ezoterice care stau la baza contribuției lui Hawking în domeniul științei, într-un mod care nu va provoca indigestie cititorului obișnuit.“ — FRANK WILCZEK, New York Times

„Cea mai bună biografie publicată până acum despre cel mai faimos om de știință din ultimele decenii… Cartea îl umanizează pe Hawking, dezvăluind totodată nucleul tragic al celebrității sale.“ — DECLAN FAHY, Science

„Seife își propune să scoată la iveală omul pierdut în interiorul mitului, așa că trebuie mai întâi să îndepăr­teze o cochilie strălucitoare... Într-un final, metamorfoza se dovedește spectaculoasă.“ — JAMES GLEICK, New York Review Of Books

„Ca să-l înțelegem pe Stephen Hawking trebuie să ne întoarcem în timp. În ultima treime a vieții sale, Hawking s-a afirmat fără doar și poate drept cel mai celebru om de știință din lume, însă contribuțiile sale științifice erau mai mult sau mai puțin irelevante pentru faima sa. Deși era o prezență constantă în media, de regulă atenția presei nu avea legătură cu activitatea sa științifică. Cercetările lui Hawking din anii săi de glorie aveau să fie în mare parte trecute cu vederea, fără să aibă un impact de durată asupra lumii fizicii. Era ca o stea colapsată: spațiul din jurul lui strălucea datorită energiei sale, dar în centru nu se afla decât o palidă imagine a ceea ce fusese cândva.“ — CHARLES SEIFE

Cuvânt înainte de H.-R. Patapievici

Ediție îngrijită de Monica Pillat

Subiectul acestui volum este iubirea atotbiruitoare dintre un bărbat și o femeie greu încercați de vremuri. Bărbatul este Dinu Pillat (1921–1975), „cap de lot“, alături de Constantin Noica, în sinistrul proces înscenat de Securitate, la sfârșitul anilor ’50, unui grup de intelectuali socotiți vinovați de „uneltire contra ordinii sociale“; iar dincolo de acest dureros episod biografic, un remarcabil romancier, critic și istoric literar. Femeia este Nelli Filipescu (1921–2005), colegă de facultate la Litere și Filozofie cu Dinu Pillat și, din 1944, soția lui; împlinită profesional ca editoare, memorialistă și cercetătoare în istoria artei. După moartea lui Nelli, Monica Pillat-Săulescu, ea însăși scriitoare, a reconstituit tulburătorul dialog epistolar al părinților săi, completându-l cu pagini de corespondență adiacente, fotografii și facsimile.

„Misterul acestei iubiri nu se elucidează nici în moarte, precum iubirea dintre Romeo și Julieta; nici în violență, precum iubirea manipulată perfid dintre Othello și Desdemona; nici în asumarea unei sarcini istorice mărețe, precum iubirea dintre Enea și Didona; nici în insondabilul mister al eșecului, precum iubirea dintre Marie Arnoux și Frédéric Moreau. Iubirea dintre Nelli și Dinu se elucidează în misterul promisiunii «Eu voi fi cu tine» și «Iată, Eu vin curând»… Cartea iubirii lui Nelli și Dinu este, prin adâncimea ei neverosimilă, o carte despre Judecata de Apoi (cartea pierdută a lui Dinu Pillat se numea Așteptând ceasul de apoi), o carte despre ce rămâne din noi după ce moartea ori răutatea oamenilor ne-a smuls dintre vii.“ (H.-R. Patapievici)

Pe copertă: fotografia de nuntă a lui Dinu şi Nelli Pillat, 6 decembrie 1944; pana de păun – simbol al nemuririi – a fost fotografiată de Cătălin Cioabă.

„O mână de oameni cu fruntea sus pot face multe. Îi pot trezi pe ceilalți încă adormiți, care au impresia că alții trebuie să lupte, să se implice, să participe la ședințele Consiliului Local, care încă nu au înțeles că puterea este în mâinile lor. În ceea ce facem eu și echipa mea, suntem doar pionieri printre alți pionieri, pe un drum care va fi al nostru în mod cert, drumul spre o Românie liberă de corupție, pe care o vom construi cu răbdare și hotărâre, așa cum au visat-o eroii Revoluției din 1989 și așa cum o dorim pentru copiii noștri.“ — CLOTILDE ARMAND

Postfață de Raluca Bejenariu și Teodora Popescu

„Se crede că scrisul e cathartic, dar istoria literaturii, inclusiv cea românească, e plină de suferinzi și sinucigași. Cu toate acestea, nu am invitat să contribuie la acest volum scriitori: pe de o parte, pentru că ei au deja la îndemână instrumentele (și obișnuința) scrisului; pe de altă parte, pentru că mi s-au părut mai interesante imaginarul bolii și limbajul celor care îndeobște nu se exprimă pe sine, în artele lor, neapărat cu ajutorul cuvintelor.

Cât despre dimensiunea terapeutică a scrisului, a rămas la latitudinea fiecăruia să evalueze în ce măsură aceasta este sau nu un mit. Cum a remarcat și Andrew Solomon, autorul faimoasei cărți despre depresie Demonul amiezii: să scrii despre depresie e un lucru dureros, trist, solitar și stresant.

Veți descoperi în carte, dincolo de satisfacția și surpriza (poate chiar revelația) de a citi texte extrem de emoționante, profunde și, mai ales, expresive literar, o mare varietate de înfățișări și manifestări ale suferinței, de cauze și efecte, de dificultăți de acceptare, diagnosticare și vindecare, de situații, escaladări și rezolvări ale tulburărilor. Există în această suită de exerciții de umilință, onestitate și îndârjire cel puțin câte o experiență pe măsura, înțelegerea și consolarea fiecărui cititor în parte. E greu de crezut că cititorii, acești «nos semblables, nos frères», nu vor găsi aici confesiuni cu care să nu (poată să) se identifice, cu care să nu rezoneze, pe care să nu le citească cu empatie, această abilitate care ne preocupă pe toți în acest moment.“ — MARIUS CHIVU

DAN BYRON  •  NICOLAE COMĂNESCU  •  SUZANA DAN  •  DANA DEAC  •  MIHAI DOBRE  •  AIDA ECONOMU  •  ALEXANDRA FURNEA  •  ANDREA GAVRILIU  •  OANA GIURGIU  •  IULIA LUMÂNARE  •  RAZVAN MAZILU  •  MELA MIHAI  •  COSMIN „MICUTZU“ NEDELCU  •  KATIA PASCARIU  •  LIA PERJOVSCHI  •  ANDREEA RAICU  •  IULIA RUGINĂ  •  ADA SOLOMON  •  ALEXANDRU N. STERMIN  •  CATALIN ȘTEFĂNESCU  •  ISTVÁN TÉGLÁS  •  ȘTEFAN TEȘANU  •  ROMAN TOLICI  •  LUIZA ZAN

Această carte este povestea de viață uluitoare a unui membru Hamas, Mosab Hassan Yousef, care și-a petrecut copilăria dorind să devină un luptător Hamas. A fost arestat de israelieni de mai multe ori și, îndoindu-se de religia islamică și Hamas deopotrivă, a renunțat la activismul în favoarea acestei organizații și a riscat totul pentru a da în vileag secrete bine păzite și a arăta lumii o cale spre pace.

„Agutoki este deopotrivă povestea unei deveniri şi a unei permanenţe. Devenirea cu aer de destin a unei fetiţe mirate şi curioase, prietenă cu melcii şi lăcustele, într-un etolog respectat şi preţuit şi, totodată, permanenţa unei minunări curioase şi biofile în faţa arhitecturii baroce a existenţei. Ceea ce nu dispare de-a lungul sinuosului şi fermecătorului drum de la melcul Nenumitu` la catedra universitară – via Papua Noua Guinee, desigur – este insaţiabila dorinţă de a şti şi de a fi parte din cutremurătoarea complexitate a existenţei. De aici vine hotărârea, puterea de a înfrunta prejudecăţile şi obstacolele de orice fel, de aici vin perseverenţa şi curajul. Cartea de faţă este o mică bijuterie prin caracterul ei genuin şi tandru, un manifest pentru a urma calea pasiunii într-o lume tot mai obtuză, mai nişată şi mai superficială şi, nu în ultimul rând, într-o lume chestionată în chiar temeiul ei ontologic de emergenţa mediilor virtuale. Din toate aceste motive, salut în cartea doamnei Carmen Strungaru o apariţie excepţională, prima contribuţie, din câte ştiu, a unui etolog român la sfera literaturii hibride care adună în acelaşi loc, cu talent, emoţie şi graţie, biografia, biofilia şi biologia. Un volum încântător care poate seduce deopotrivă copilul care descoperă primii melci şi bunicii care îi vor privi pesemne cu mai multă îngăduinţă." (Doru Căstăian)

Cartea de față îmbracă forma unui (aparent) jurnal, a unei suite de consemnări cu caracter personal, fapte, istorisiri auzite de la alții, impresii de lectură. Este un fel de O mie si una de nopți — varianta dezvrăjită, plasată într-un registru fluid care împletește tonul oniric cu relatarea cotidiană: ineditul survine din povești de o concretețe descriptivă. Istorisiri ale unor oameni obișnuiți se împletesc cu povești ale unor oameni mai puțin obișnuiți, pentru că, pe de-o parte, viața este ea însăși o narațiune — uneori banală, alteori extraordinară —, pe de altă parte, suntem ființe făcute să trăiască din vorbe, să se lupte pentru a se face ascultate. Suntem ceea ce vorbim, murim încet-încet din cauza a ceea ce nu putem rosti. Toate astea sunt (sur)prinse aici într-un fel în care excepționalul devine firesc, iar firescul apare drept ceea ce este: o excrescență pe care o putem „duce" doar pentru că avem capacitatea de a ignora. Cartea aceasta așază vorbele rebele în povești, adică exact acolo unde le este locul ca să capete sens.

„Perlele au întotdeauna dreptate. “ - Chanel Au sublimat femeia în maniera ei personală, au îndrăznit, au ignorat tabuurile și convențiile, au creat desăvârșirea, au inventat fashion businessul și au croit imperiul luxului. Povestea succesului lor reprezintă o palpitantă frescă de epocă, plină de geniu, pasiune și dispreț, de curaj, suferință, izbândă și trădare, într-o lume a contrastelor, unde au transformat moda în arta de a te afișa în toată splendoarea. Odată cu ele, savoir-ul a intrat în competiție cu frivolul, iar glamour-ul, cu seducția.   Jeanne Lanvin, Coco Chanel, Elsa Schiaparelli, Madame Grèss, Nina Ricci, Carven, Donatella Versace, Sonia Rykiel, Laura Ashley, Chantal Thomass, Vivienne Westwood, Diane von Fürstenberg, Stella McCartney, Helena Rubinstein, Elizabeth Arden, Estée Lauder, surorile Carita, Hélène Rochas, Annick Goutal, Gloria Vanderbilt, Lolita Lempicka, Jeanne Toussaint, Paloma Picasso, Victoire de Castellane….

Cu fotografiile autorului

„Călătorii care au cunoscut îndeaproape Africa s-au întors schimbați pentru totdeauna din această lume efervescentă și acaparantă. Andrei Mihalca reușește cu măiestrie să calce pe urmele exploratorilor pentru care acest continent, cel mai bătrân și cel mai tânăr deopotrivă, a fost teren de cercetare, tărâm de seducție și spațiu al provocărilor – locul unde fiecare bucată a corpului, a minții și a sufletului este chemată să se întrebe care este sensul vieții, cu umilitate, spaimă și admirație. Dar și cu o poftă nesfârșită de a regăsi din nou și din nou pământul tuturor marilor întrebări.  Autorul a petrecut suficient de mult timp pe continent ca să nu mai cadă pradă șabloanelor exotismului și generalizărilor facile. Africa te invită să o gândești în nesfârșita ei diversitate și să meditezi, așa cum face Andrei Mihalca, la destinul unei lumi a cărei bogăție naturală îi este deopotrivă speranță de viitor și amenințare fatală.“ — CIPRIAN MIHALI

„Invidie! Asta simți după periplul african prin care te poartă medicul-visător-scriitor Andrei Mihalca. Și nu neapărat pentru cei 20 de ani în care alții au mers la birou 9–18, iar el a explorat deșertul, a vaccinat câinii triburilor, a strâns căpușe și muște tse-tse, a călătorit pe plafonul jeepurilor și a mâncat pateu cu mango, totul stropit cu țuică de prune. Ci, mai degrabă, o invidie nostalgică și admirativă pentru un om care și-a urmat visurile copilăriei și le-a transformat în realitatea vieții de adult. Câți dintre noi, cei din generația X, ne mai aducem aminte de pachetul de cărți de joc denumit «Animale din continente“? Ei bine, acolo erau și gorila, și servalul, și elefantul pe care visam să le vedem o dată în viață, în mediul lor, nu în spatele unor gratii de la zoo. Antilopa dik-dik nu era, dar am aflat de pronunția corectă din această carte.

Fascinantă cascadă de informații, geografice, botanice și zoologice, toate altoite pe ceva ce e pe cale de dispariție azi. Pe pasiune.“ — MIHAI GĂINUȘĂ

Despre Oppenheimer s-a scris enorm, s-a făcut un film care a primit multe Premii Oscar, figura lui a înflăcărat imaginația publicului. și pe drept cuvânt. Fizician teoretician strălucit, cu mari contribuții în perioada imediat următoare apariției mecanicii cuantice, conducător al proiectului de construire a bombei atomice în timpul războiului, audiat apoi, la începutul anilor 1950, de o comisie guvernamentală care, din motive neîntemeiate, i-a retras accesul la documentele secrete din domeniul nuclear, umilindu-l public, și, în fine, director al Institutului pentru Studii Avansate de la Princeton, una dintre cele mai prestigioase instituții academice din lume, Robert Oppenheimer a avut un destin excepțional, deopotrivă tragic, bizar și absurd

Ce deosebește cartea lui Jeremy Bernstein de celelalte biografii dedicate lui Oppenheimer este faptul că autorul, el însuși fizician de renume, l-a cunoscut personal pe „părintele bombei atomice“ și a fost prieten apropiat cu colaboratorii săi, de la care a obținut mărturii inedite. Ferindu-se de speculații hazardate, Bernstein se bazează pe fapte cunoscute direct sau din surse sigure, citează pe larg transcrierile audierii în fața comisiei guvernamentale și alte documente relevante, oferindu-ne o imagine pregnantă a personalității lui Oppenheimer.

Ascensiunea, succesele, impasurile și dispariția ulterioară a Republicii Democrate Germane sunt povestite prin prisma experienței personale de către activistul și scriitorul Victor Grossman.

Recrut al armatei americane staționate în Europa, Victor Grossman, un înflăcărat om de stânga încă din anii petrecuți la Harvard, și-a părăsit postul într-o zi de august a anului 1952 și a traversat Dunărea din zona austriacă a SUA, spre zona controlată de sovietici. Soarta – adică sovieticii – l-a adus în Germania de Est, acolo unde a rămas, ca observator și participant la evoluția experimentului socialist numit Republica Democrată Germană. Dezertor la comuniști este povestea unui activist și scriitor care a crescut în economia de piață liberă din SUA, a petrecut 38 de ani în economia est-germană și a fost un martor al proceselor prin care a trecut Germania unificată.

Jurnalist de stânga, Grossman oferă propria interpretare asupra regimurilor politice pe care le-a cunoscut.

„Trecuseră treizeci și trei de ani și jumătate de la faimoasa condamnare la moarte proclamată de ayatollahul Ruhollah Khomeini împotriva mea și a tuturor celor implicați în publicarea Versetelor satanice și mărturisesc că pe parcursul acestor ani mi‑am imaginat uneori cum asasinul se ridică la vreun eveniment public și se repede la mine exact în acest fel. Așa că primul meu gând când am văzut această siluetă ucigașă năvălind spre mine a fost: Așadar, tu ești. Iată‑te. Se zice că ultimele cuvinte ale lui Henry James ar fi fost: «Așadar, în cele din urmă a venit distinsa chestiune». Și la mine venea moartea, dar nu mi‑a dat impresia c‑ar fi distinsă. Mi‑a dat impresia de anacronism.” (Salman Rushdie)

„N‑am văzut cuțitul sau cel puțin nu‑l țin minte. Nu știu dacă a fost unul lung sau scurt, cu lama lată, de vânătoare, sau îngustă, ca un stilet, zimțată ca la un cuțit de pâine sau curbată ca o seceră, un briceag de copil al străzii sau chiar un cuțit obișnuit de tăiat carnea, furat din bucătăria maică‑sii. Nici nu‑mi pasă. Arma aceea nevăzută a fost suficient de utilă și și‑a făcut treaba.” (Salman Rushdie)

Autorul de jurnal nu poate să comită greșeală mai gravă decât aceea de a se arăta așa cum ar vrea să fie văzut. Greșeala nu e ușor de evitat, fiindcă dacă își dezvăluie slăbiciunile, autorul de jurnal este crezut pe cuvânt. Ce spun, în parte nu este adevărat. Adevărul poate fi și o tehnică de mascare. Mi se tot repetă: „Nu ești chiar așa!”.

În științele omului nu există adevăr obiectiv și cu atât mai puțin în gândirea unui literat. Nu pot să sper decât în interferența dintre ce gândesc și adevăr. Îmi notez această banalitate și dau s-o șterg. Îmi spun: stai puțin! Chiar asta-i legătura dintre ce se scrie despre oameni într-un jurnal și adevărul lor adevărat.

Livius Ciocârlie