Biografii - Memorii & Jurnale

Când, după titlul unui volum, apare mențiunea „ediția a II-a", cititorul, pe bună dreptate, se întreabă de ce a fost nevoie de acest demers? De ce am considerat că trebuia reeditată Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H Stahl, o carte prin excelență document, un document sui generis de istorie orală? În primul rând, fiindcă mărturiile înregistrate cu eminentul sociolog - încă în anii regimului comunist şi publicate acum un sfert de veac - au stârnit un interes deosebit, aşa încât au fost epuizate și suplimentările de tiraj. Interesul nu s-a limitat la istoria sociologiei, ci s-a extins la tot arealul culturii româneşti şi al Europei Centrale. Fiindcă volumul de convorbiri cu profesorul Stahl documentează nu doar mişcarea culturală pornită de Dimitrie Gusti, ci şi politicile culturii în perioada inter-şi postbelică.

Un motiv mult mai important al reeditări, constă în faptul că oferă posibilitatea adăugirii unor note şi comentarii. Acestea sper eu - ridică valoarea de document a textului, prin faptul că aduc informații pentru înţelegerea convorbirilor. Aparent, demersul este similar cu adnotarea memoriilor, a corespondenței, a jurnalelor publicate. Dar, în cazul istoriei orale, alături de subiect, apare şi cercetătorul, inițiatorul şi conducătorul aducerilor aminte. Convorbitorii, oricât s-ar strădui să lămurească o temǎ aflată în discuție, o aprofundează până ce interlocutorii sunt mulțumiți. Or, acest nivel de claritate, pentru alți cititori, chiar avizați, poate fi insuficient. Documentul „produs" prin intermediul istoriei orale are nevoie, în plus, de critica sursei, pentru că se bazează pe memorie. Cred că cele aproape 600 de note și comentarii vor facilita înţelegerea deceniilor evocate de Henri H. Stahl, precum și împrejurările anilor '80 ai secolului trecut, când s-au desfăşurat convorbirile întrucât, desigur, perioada înregistrărilor îi influenţează involuntar pe interlocutori. 

Cartea aceasta este nu doar o arhivă de emoții și mărturii, ci și o încercare personală de cartografiere a unui vis colectiv, lung de 1400 de kilometri.

În ea veți descoperi reportaje de pe drum, interviuri și povești cu artizanii principali ai proiectului, plus un inventar geografico-istorico-gastronomic al celor șapte ținuturi prin care trece calea noastră.

Acest volum rezumă următoarele:

• 7 ani de documentare în căutarea și apoi validarea traseului.

• 80 de fotografii color selectate din peste 1500.

• 280 de pagini și 87.402 mii de cuvinte menite să vă provoace să porniți la drum.

Take Ionescu avea o memorie excepţională, precum şi capacitatea să „citească” omul din faţa sa, să vorbească sau să tacă într-o discuţie. Portretele sale sunt vii, colorate, aproape ca un film care rulează în faţa cititorului. Bine regizat, fiecare cadru evidenţiază interesul Germaniei şi Austro-Ungariei de a declanşa un război prin care să domine, în principal, Balcanii. Inteligenţa conservatorului-democrat face ca interlocutorii să spună şi ceea ce nu ar fi trebuit să le iasă din gură, alteori le oferă el însuşi răspunsuri care să tempereze elanul belicos sau să menţină încrederea în cauza României. În concluzie, un politician patriot, plin de calităţi, vizionar şi luptător acerb pentru România întregită. - Alin SPÂNU

Rezultat al unei documentări care se întinde pe perioada unui an și parcurge mii de kilometri și sute de mile, MILA LUI DUMNEZEU este o imersiune în universul unuia dintre cei mai mari sportivi români, pentru a reda figura unui om al simplității, dar deloc simplu, care ne-a arătat ce înseamnă să câștigi fără să urli, să pierzi fără să te plângi și să trăiești cu o demnitate care nu se predă niciodată.

Sorin Trâncă s-a născut în 1975 la Timișoara și a absolvit jurnalismul la Universitatea de Vest. După o carieră de succes în publicitate și industria binelui - printre altele, a fondat agenția Friends\TBWA și platforma Superscrieri - și-a mutat atenția către storytelling, preferând genul documentar.

Cu o postfață de Papa Francisc

„În fond, sunt două modalități de a concepe o călătorie în Israel și Palestina, la fel de legitime și una, și cealaltă. Unii își caută în pământul de acolo rădăcinile. Eu le-am găsit în cer.“ — ERIC-EMMANUEL SCHMITT

„Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și-n ziua de azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate în unica familie omenească.“ — PAPA FRANCISC

„Eric-Emmanuel Schmitt ne dezvăluie intimitatea sa spirituală cu sinceritatea pe care i-o cunoaștem. Aceea a unui om sfâșiat între o minte «voltairiană» și un suflet de credincios care îndrăznește să-și mărturisească sus și tare credința.“ — Le Figaro

După Noaptea de foc, în care își dezvăluia experiența mistică trăită în deșertul Hoggar, în 2022, la invitația Vaticanului, Eric-Emmanuel Schmitt se întoarce la originile marilor credințe monoteiste călătorind în Țara Sfântă, iar Provocarea Ierusalimului – jurnalul acestui pelerinaj la Betleem, Nazaret, Cezareea – consemnează aprofundarea experienței sale spirituale, întrebările, reflecțiile, senzațiile, uluirea, până la surpriza finală, la Ierusalim, a unei întâlniri incredibile cu ceea ce autorul numește „de neînțelesul“. O carte-mărturie, despre o călătorie în spațiu, în timp, dar, mai presus de toate, către sine, scrisă cu ardoare, care transmite un mesaj al compasiunii, al iubirii, al toleranței: „Provocarea pe care Dumnezeu o adresează și credincioșilor, și necredincioșilor depășește ceea ce aceștia își imaginează. Dumnezeu nu le spune: «Ascultați-mă!», ci le strigă: «Ascultați-vă!» La Ierusalim, unde a început totul, nimic nu este încheiat.“

Niciodată marea literatură n-a fost atât de amuzantă. Pornind de la William Shakespeare şi ajungând până la Thomas Pynchon, Viaţa secretă a marilor scriitori ne prezintă o serie de portrete scandaloase şi necenzurate ale scriitorilor celebri, încercând să abordeze toate întrebările dificile pe care profesorii de liceu se tem să le pună: Care-i treaba cu Lewis Carroll şi fetiţele? E adevărat că J. D. Salinger își bea propria urină? Cu câte femei ‒ şi bărbaţi – s-a culcat, de fapt, Lord Byron? Şi cum se face că lui Mark Twain nu-i plăceau copiii?

Tot ce nu ți-au spus niciodată profesorii despre marii pictori și sculptori Povești aiuritoare, dar reale, despre crime, falsuri, droguri, alcool și marea artă

,,Zeu, legendă, geniu, extraterestru sunt doar câteva dintre apelativele cu care a fost etichetat Diego Maradona ca sportiv. Toate aveau rolul de a evidenția calitățile fotbalistice extraordinare ale argentinianului și care, deși spun atâtea despre cât de valoros a fost ca sportiv, sunt totuși insuficiente pentru a descrie locul ocupat de Diego Maradona în istorie. Pentru că Maradona nu a însemnat doar goluri, driblinguri și trofee. A fost mai mult decât un campion. După cum sugerează și titlul prezentei cărți, Maradona este un produs socio-cultural complex.

Lucrarea Diego Maradona. Un studiu sociocultural este o contribuție importantă la literatura științifică de profil. Nu este o biografie în stilul clasic, ci un volum de studii realizate de specialiști din domenii variate (sociologie, istorie, literatură, științe politice, comunicare, jurnalism, muzică), care explică într-o manieră clară, structurată, ceea ce, cei mai mulți dintre noi, nu am trăit, dar cu siguranță vom înțelege mai bine.” Pompiliu-Nicolae Constantin

Pablo Brescia este scriitor, critic și profesor de limba spaniolă la Universitatea Florida de Sud, SUA, unde conduce programul de licență și predă cursuri despre literatura și cultura din America Latină contemporană. Ariile sale de cercetare sunt teoria și istoria prozei scurte și intersecția dintre știință, tehnologie și literatură în America Latină.

Mariano Paz este lector de spaniolă și la Universitatea din Limerick, Republica Irlanda, unde deține, de asemenea, funcția de director asociat al Ralahine Center for Utopia Studies. Cercetările sale se concentrează asupra cinematografiei utopice și distopice în America Latină, science‐fiction și cultură populară.

Ediție îngrijită, note, notă asupra ediției, referințe critice și indice de nume de Toma Velici Prefață de Dan C. Mihăilescu Notă biobibliografică de Antonio Patraș și Toma Velici „Dacă celebrului câine al lui Pavlov (un savant inocent, bun creștin, totuși premergător al psihologiei colectivist-staliniste) i se arată, de pildă, carne, el salivează… etc. Într-o fază mai evoluată a experimentului cu acest «reflex condiționat», câinelui i se arată un cerc fluorescent și i se dă carne. Deci: cerc egal plăcere, bucurie. Apoi i se arată o elipsă, tot fluorescentă, și i se aplică o bătaie zdravănă. Cu timpul, elipsa devine egală cu durerea, spaima. După ce aceste două reflexe sunt bine fixate, se trece la un experiment-limită. I se arată câinelui un cerc (bietul câine!), acesta salivează, conform științei. Nu i se dă carne, bineînțeles. Apoi, cercul e turtit și transformat, sub ochii animalului, în elipsă. Câinele dă semne de groază. Încet-încet, elipsa se transformă în cerc, apoi iar în elipsă – câinele trecând succesiv de la bucurie la frică. După numai patru-cinci asemenea treceri, câinele capotează, înnebunește, devenind insensibil la orice fel de semn luminos. Poate să și moară de foame… Prin anii cincizeci, mi se explica științific de ce, de sărbătorile politice, vitrinele se umpleau de mâncăruri. Să se creeze asociația respectivă. La anchete știam deja că o zi caldă, una rece, azi încurajare, mâine amenințare nu sunt decât metode prin care se urmărește starea de letargie. Dacă, după atâtea înghețuri și dezghețuri, epoci de închidere și deschidere, libertate și teroare, mascări și demascări, poporul dă semne de catatonie sau indiferență înseamnă că Pavlov și Secenov erau mari savanți și că vorba noastră veche «să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda» nu e chiar salutară.” (Ion D. Sîrbu)

Premiul de Excelență YALSA pentru Nonficțiune Mențiunea Michael L. Printz

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

„O istorie emoționantă despre iubirea fraternă.” Kirkus Reviews

„Fără Theo, lumea nu l‑ar fi avut pe Vincent.” Așa își începe cartea Deborah Heiligman, care mărturisește că l-a iubit pe Vincent van Gogh încă din copilărie, când a și citit Bucuria vieții, romanul lui Irving Stone inspirat de destinul pictorului. Mulți ani mai târziu, aflată în vizită la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, a descoperit că Vincent avusese un frate pe nume Theo, despre a cărui existență nu știuse până atunci. După ce a citit corespondența dintre Vincent și Theo, apoi pe cea dintre Theo și viitoarea lui soție, Johanna, autoarea și-a dat seama că are în față o poveste frumoasă și complexă, marcată de iubire și sacrificiu, care până în acel moment rămăsese nespusă: povestea relației profunde și agitate dintre doi frați, care în adolescență făcuseră un legământ de a rămâne apropiați și devotați unul altuia, indiferent de ceea ce le-ar fi rezervat viitorul. 

Premiul Nobel pentru Pace

Malala Yousafzai avea doar zece ani când talibanii au pus stăpânire pe regiunea Swat. Aceştia spuneau că muzica este un păcat, femeilor le interziceau să meargă singure pe stradă şi fetelor să meargă la şcoală. Deși a crescut într-o zonă a Pakistanului stăpânită de înfricoşătoarea umbră a terorismului, Malala a învăţat de mică să aibă curajul să vorbească în numele convingerilor sale. Iar convingerea ei cea mai puternică a fost dreptul la educaţie. În 9 octombrie 2012, cauza pentru care lupta a fost cât pe-aci să-i aducă moartea. Nimeni nu se aştepta să scape cu viaţă. Dar Malala a supravieţuit, iar astăzi e simbolul protestului paşnic şi cel mai tânăr câştigător al Premiului Nobel pentru Pace.

David Bowie a fost un maestru al artificiului și al reinventării. În același spirit, María Hesse și Fran Ruiz au creat o poveste vie a vieții lui David Robert Jones, de la copilăria sa modestă la statutul de superstar, încheind cu ultimele sesiuni de înregistrări de după diagnosticarea cancerului.
Narată din perspectiva starului rock, Bowie. O biografie ilustrată redă în mod colorat atât momentele personale, cât și pe cele profesionale decisive dintr-o viață marcată de evoluție și inovație. Îl vedem pe Bowie confruntându-se cu durerea provocată de boala mintală a fratelui său, renunțând la cocaină în timp ce alți muzicieni au cedat în fața supradozelor mortale, luptându-se cu o viață amoroasă tumultoasă și radiind bucurie în calitate de tată.
Ilustrat sugestiv de la început până la sfârșit, volumul este un tribut extraordinar adus unei vedete inimitabile.

María Hesse (n. 1982) a iubit întotdeauna copiii și ilustrația. În 2004 și-a obținut diploma de licență cu specializarea în învățământul primar de la Facultatea de Științe ale Educației din cadrul Universității din Sevilla. Cu toate acestea, după câțiva ani de activitate ca profesoară, a înțeles că ilustrația era o parte foarte importantă din viața ei, așa că s-a înscris la Școala de Artă din San Telmo (Málaga) și de atunci lucrează ca ilustratoare. A colaborat cu numeroase publicații precum El País Semanal, Fashion & Art, Público, El Cultural sau Glamour, dar și cu edituri prestigioase. Frida Kahlo. O biografie (Lumen, 2016) s-a bucurat de un succes fenomenal, fiind tradusă în paisprezece limbi și câștigând Premiul Fundației Naționale Braziliene pentru Carte pentru Copii și Tineret. În 2020 María Hesse a fost aleasă de Taschen drept una dintre cele mai bune 100 de ilustratoare din lume.

Fran Ruiz (n. 1981) este profesor de geografie și istorie la liceu. A studiat istoria artei la Universitatea din Málaga, unde a lucrat un an ca stagiar. A scris în revista universitară La Buhardilla și colaborează în mod constant la revista Manual de Uso Cultural.

O confesiune brutală a actorului Marius Manole. De la copilul care refuza să fie fericit de teama eșecului, la actorul care a sacrificat totul pentru scenă. O incursiune sinceră în liniștea de după aplauze, în luptele cu fricile și în căutarea neîncetată a iubirii. O carte care îndeamnă la curaj.

NU ȘTIU SĂ SCRIU, DAR ȘTIU SĂ SIMT.

O mărturisire despre prețul aplauzelor și liniștea de după ele.

Când am primit propunerea să scriu această carte, primul meu instinct a fost să fug. Să refuz. Mi-am spus că eu nu știu să scriu, că nu am valoare literară. Dar am știut mereu că autenticitatea naște emoție, iar emoția guvernează lumea.

Așa că am ales să nu mă mai ascund. În paginile acestea îl veți găsi pe Marius cel din spatele rolurilor. Veți găsi copilul care se simțea în „viața greșită” și care aștepta validarea părinților săi. Veți găsi adolescentul care a fugit la București cu un lănțișor amanetat și o pernă de acasă, dormind pe saltele furate în cămin, doar pentru visul de a fi pe scenă.

Am scris despre tot ce mi-a fost rușine să recunosc ani de zile. Despre pactul pe care l-am făcut cu teatrul, sacrificând iubirea și viața personală. Despre golul imens care rămâne după aplauze și despre încercarea disperată de a-mi anestezia frica de a nu fi suficient de bun. Despre depresia care m-a îngenuncheat când lumea s-a oprit în loc.

Dacă povestea mea dă curaj măcar unui singur om să nu renunțe la visul lui, atunci tot acest efort a meritat. - Marius Manole

Cea mai bună carte a anului 2025 The New York Times, The Economist, National Public Radio

Sarah Wynn-Williams avea deja o carieră remarcabilă când a început să lucreze pentru Facebook (astăzi Meta). Folosind avionul privat al lui Mark Zuckerberg, a călătorit în nume­roase țări, unde a negociat cu oficialitățile care plănuiau să restricționeze sau chiar să inter­zică platforma. După șase ani petrecuți în sânul uneia dintre cele mai influente companii din lume, a fost concediată.

Cartea documentează această perioadă intensă: de la întrevederi cu lideri ai statelor lumii și relatări șocante despre misoginism, abuzuri și ipocrizie în culisele Facebook până la întâlniri dificile cu junte militare. Dezvăluirile includ detalii despre Proiectul Alamo, rolul jucat de Facebook în alegerea lui Donald Trump din 2016 și responsabilitatea companiei pentru genocidul împotriva minorității musulmane rohingya din Myanmar.

Meta a încercat în repetate rânduri să împie­dice, pe căi juridice, publicarea și promovarea cărții, atât în SUA, cât și în Marea Britanie. Rezultatul? Vânzări explozive și o difuzare record.

Nepăsătorii este o analiză necruțătoare a felului în care rețelele de socializare ne modelează societatea și a modului în care liderii acestei puteri globale devin tot mai iresponsabili. Iar prețul îl plătim noi toți.

Sarah Wynn-Williams este avocată în drept internațional, expertă în politici publice. A lucrat în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite (securitate internațională, drept interna­țional și drepturile omului), a fost lector asociat la Facultatea de Drept a Universității Victoria din Melbourne și, în cadrul Biroului Procurorului General din Niue, s-a ocupat de implementarea unor măsuri împotriva terorismului și de probleme legate de drepturile omului. A fost consilieră pe probleme de politici publice în guvernul Noii Zeelande (mediu, sustenabilitate și securitate) și a fost implicată în ratificarea unor tratate internaționale complexe (2002-2007). A condus oficiul pentru afaceri politice și relații guvernamentale al ambasadei Noii Zeelande din Washington, DC (2007-2011). Între 2011 și 2017 a fost angajată a companiei Facebook, devenind director de politici publice globale, poziție creată special pentru ea. În prezent lucrează în domeniul politicilor tehnologice, cu accent pe inteligența artificială.

„O cronică de familie dar și un omagiu la adresa pământului ce i-a adăpostit familia, și anume Franța înainte de Ocupație. Tulburător.” (Marianne)

„Forța acestei scrieri rezidă în capacitatea auto rului de a ne povesti toate acestea fără emfază, fără parafrază, fără a ne da lecții, urmărind destinul unei femei pe care îl putem califica, din nefericire, drept unul ordinar. Idiss a fost o femeie, o mamă, o bunică, ca mulți alții, fără excese, ce-a cunoscut ani de ferici re, dar și răul absolut… Toace acestea s-au întâmplat alături de noi, nu cu mult timp în urmă…” (La Tribune)

„Tulburătoare, această mărturie. Robert Badinter n-a scris niciodată despre istoria familiei sale, și iată că la 90 de ani își amintește de copilul care a fost și de Idiss, această bunică atât de iubită, și o face cu delicatețe, sobru și mai cu seamă emoționant. (…) Faptul că Robert Badinter povestește despre bunica sa e și pentru că Idiss încarnează, în ochii săi, marea tragedie a secolului XX.” (RTL)

„…această carte de amintiri semnată de Robert Badinter descrie traiectoria unei familii: trăsnăile unchilor săi, căsătoria din dragoste a tatălui său, reușita lui în comerțul cu blănuri, dorința sa de a urma o carieră intelec tuală, apoi asasinarea acestuia în lagă rul de la sobibor. În filigran, îl vedem și pe autor, adolescent, împreună cu fratele său, referindu-se la cele două identități și asumându-și această istorie evreiască europeană, unde Franța a reprezentat atât o alegere, cât și un pericol de moarte. O scriere directă și emoționantă care, pornind de la destinul unei familii, evocă importante idei umaniste..” (Toute La Culture)

O viață împlinită, rememorată într-o carte sinceră, tonică, inspiratoare

Îl chema ca pe ţară – Israel. M-a invitat la dans şi nu a mai dansat cu altcineva. Nu mai întâlnisem nici la dansatorii profesionişti o astfel de dăruire a corpului în dans, o astfel de senzualitate a mişcărilor şi a ritmului. O asemenea bucurie. Tăceam şi dansam. Trăiam prin dans. Ne simţeam unul pe celălalt. Aerul ne primea ori de câte ori picioarele părăseau pământul. Ştiam deja, nu aveam nici o îndoială, că e numai un început, că vom fi împreună, că ne vom continua dansul, că vom locui împreună, că vom râde împreună.

Niciodată n-am vrut să fiu mai tânără. Mă simt tânără pe dinăuntru, arăt mai tânără decât sunt, mă plac şi plac încă. Plac aşa cum sunt, cu ridurile mele, cu ceea ce exprimă fața mea – o mărturie că am trăit şi am plâns şi am râs şi am iubit.

Şi mâine este o zi. Important este că sunt o Scarlett de 80 de ani şi spun fără teamă acest lucru senzual: mâine. Important este şi că în acest an, când mi s-au întâmplat atât de multe lucruri neobişnuite, mi-am dat seama că vârsta biologică nu-mi poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, sau muzica interioară, sau acea expre¬sie stimulatoare a modestului meu eu: „Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!" (Riri Sylvia MANOR)

Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld, în 1935, la București) este poetă și medic oftalmolog, laureată a numeroase premii deopotrivă literare și științifice. Deși suferă de pe urma legilor antisemite din România anilor 1940‒1941, familia Aberfeld are șansa de a scăpa de deportare și de alte asemenea orori. Nu va scăpa însă de dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej. În 1960 lui Riri i se permite să plece în Israel, unde urcă treptele unei cariere impresionante în domeniul neuro-oftalmologiei, devenind profesor universitar. De asemenea, publică volume de poezie în ebraică și în românește.

„Biologul Alexandru Stermin călătorește în jurul lumii. Ceea ce începe ca un periplu în lumea biologiei, a neuroștiințelor și a psihologiei se transformă într-o incursiune în lumea ideilor și concepțiilor despre univers. Ca într-o călătorie pe suprafața unei hipersfere care se închide, Alexandru Stermin părăsește zona unde cultura noastră pune omul în centru, ca să regăsească în îndepărtări, paradoxal, același om cu întrebările lui cele mai adânci. Cartea este un excelent jurnal de călătorie care combină biologia, neuroștiințele și cultura filozofică, chestionând propriile noastre concepte și credințe despre ceea ce suntem și care este locul nostru în natură.“ — CRISTIAN PRESURĂ, fizician, autorul bestsellerului Fizica povestită

„Dacă n-aș fi fost Cătălin Gruia, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru Stermin. O să înțelegeți de ce spun acest lucru dacă veți citi paginile dintre aceste coperte. Vă recomand cu căldură să o faceți – nu veți descoperi doar o carte, ci vă veți descoperi, veți afla mai multe despre cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.“ — CĂTĂLIN GRUIA, redactor-șef National Geographic

„Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle – jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite –, Los Angeles și Beijing. M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine – din noi, din om. 30 de ani a marcat pentru mine începutul marilor descoperiri geografice – explorând lumea am descoperit geografia ființei mele, cu continentele ei, de la cele mai luxuriante, cum sunt imaginația și iubirea, la cele mai întunecate și reci, cum este moartea. Despre fascinația acestei lumi vă povestesc aici.“ — ALEXANDRU N. STERMIN

Fotografia de pe copertă: pasărea capitão-de-saíra, care trăiește doar în Brazilia, pozată în jungla din Ilha Grande, în 2020; din arhiva autorului.

Cuvânt-înainte de Margaret Atwood

24 februarie 2022. Aflată în vacanță, în Egipt, împreună cu fiul ei de zece ani în momentul în care rușii i-au invadat țara natală, Victoria Amelina a revenit în Ucraina și a început să investigheze crimele de război, consemnând mărturiile supraviețuitorilor și ale martorilor atrocităților. Printre eroinele despre care scrie se află femei extraordinare, precum Evhenia, o avocată celebră devenită soldat, Oleksandra, care a investigat zeci de mii de crime de război, iar în 2022 a primit Premiul Nobel pentru Pace, și Iulia, o bibliotecară care a contribuit la lămurirea circumstanțelor răpirii și uciderii unui autor de cărți pentru copii.

Într-o zi din iunie 2023, autoarea se afla într-o pizzerie din Kramatorsk, în regiunea Donețk, aproape de linia frontului, împreună cu câțiva scriitori străini, când localul a fost lovit de o rachetă rusească. Au murit treisprezece persoane, iar alte zeci au fost rănite. Printre acestea s-a aflat și Victoria Amelina, care a decedat la spital, din cauza rănilor suferite, lăsând în urmă acest jurnal întrerupt, o mărturie cutremurătoare despre distrugerile războiului și prețul rezistenței în fața răului absolut.

„Un document esențial pentru istoria contemporană.” (Pascal Bruckner)

„O încercare dureroasă de a răspunde la întrebarea: care este rolul artistului atunci când țara lui se confruntă cu o amenințare existențială?” (Financial Times)

Victoria AMELINA (1986-2023), romancieră, eseistă, poetă și militantă ucraineană pentru drepturile omului, a fost recompensată de-a lungul vieții cu numeroase premii. A fost membră a organizației PEN International, proza, eseurile și poeziile sale fiind traduse în mai multe limbi. În 2019 și 2020, a locuit și a călătorit în Statele Unite ale Americii. A scris atât în ucraineană, cât și în engleză, iar eseurile ei au fost publicate în The Irish Times, Dublin Review of Books și Eurozine. Cartea ei neterminată, Femei în război (Looking at Women, Looking at War), a primit în 2025 Premiul Orwell pentru Literatură Politică.

 

Sir Anthony Hopkins își explorează cu onestitate și emoție cariera remarcabilă din film și teatru, copilăria dificilă și drumul spre vindecare.

Născut și crescut în Port Talbot – un mic oraș galez al oțelăriilor – Hopkins a trăit printre bărbați duri, care respingeau orice formă de vulnerabilitate. Era considerat un elev mediocru, fără viitor, dar destinul i s-a schimbat într-o seară de sâmbătă, când a văzut adaptarea din 1948 a piesei Hamlet. Acela a fost momentul care i-a aprins pasiunea pentru actorie.

Cu o sinceritate dezarmantă, Hopkins rememorează momentele definitorii ale carierei sale: debutul la Royal Academy of Dramatic Art, sub aripa lui Laurence Olivier, întâlnirile cu Richard Burton, rolurile legendare precum Hannibal Lecter sau Regele Lear, în care a transformat tăcerea și stoicismul tatălui său în emoție pură.

El vorbește deschis și despre prăbușiri: dependența care i-a ruinat prima căsnicie și aproape că i-a curmat viața – o luptă ce l-a condus către sobrietate, pe care o păstrează de aproape cincizeci de ani. În singurătate și reflecție, se confruntă cu întrebările despre fragilitatea umană și despre ceea ce tatăl său numea Marele Secret.

Îmbogățită cu o selecție de fotografii personale, Hai că am reușit, puștiule este confesiunea sinceră și profundă a unui om complex, care a redefinit arta actoriei și a inspirat generații, timp de peste șase decenii.

„E multă putere și multă fragilitate în cartea asta, care nu e doar povestea unui mare actor, ci anatomia unui spirit cu adevărat extraordinar.“ -- Marian Coman

Sir Philip Anthony Hopkins este unul dintre cei mai cunoscuți și mai prolifici actori britanici. Și-a început cariera pe scenă, sub îndrumarea lui Laurence Olivier, înainte de a juca în numeroase filme apreciate de critici. Printre cele mai cunoscute apariții ale sale se numără Tăcerea mieilor (The Silence of the Lambs), Rămășițele zilei (The Remains of the Day), Thor, Tatăl (The Father) și multe altele. Cel mai recent rol al său este în seria Those About to Die, iar în viitorul apropiat va apărea în filmul biografic despre familia Maserati, regizat de Bobby Moresco. De-a lungul carierei sale, a primit numeroase premii, inclusiv două premii Oscar, patru premii BAFTA, două premii Primetime Emmy și un premiu Laurence Olivier. În prezent, locuiește în Los Angeles alături de soția sa, Stella.

(fragment)

Neamul Amzăreștilor era unul vechi, bine cunoscut în partea de sud a județului Argeș, unde, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, deținea moșiile dintre Bradu Mare și Cerșani (foste Budișteanu), precum și pe cea de la Gliganu. Cerșaniul era o străveche localitate; o cruce amplasată târziu, în 1971, atestă existența localității încă din 1520, dar cu siguranță că, aflată pe calea ce lega Ardealul de Dunăre, ea data de mult mai mult timp. Căci „Cerșanii sau Cerșanele, cum se spunea mai demult, au fost decenii întregi, înainte și după 1800, centru pentru schimbul de mărfuri între Ardeal și «baltă», adică părțile Dunării“.

Amzăr și Amzărescu erau unul și același neam. Înainte ca starea civilă să treacă în seama primăriei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nașterile, căsătoriile și morțile erau înregistrate în registrele de stare civilă parohială. Copilul primea un nume de botez și era înregistrat drept fiul lui… Astfel, fiul lui Ion era Ionescu, fiul lui Popa era Popescu etc. Aidoma, fiul lui Amzăr era Amzărescu. Mai multe acte din arhiva lui Dumitru Amzăr sunt emise pe numele de Amzărescu. De pildă, diploma de bacalaureat este emisă pe numele „Amzărescu“, care este tăiat și adăugat deasupra „Amzăr“; iar semnătura elevului însuși este D. C. Amzărescu. Un certificat de identitate, emis de Primăria Comunei Cerșani la 21 octombrie 1926 (probabil, la înscrierea la Universitate, unde a prezentat diploma cu numele Amzărescu), prin care se atestă că cei ce foloseau numele de Amzăr sau de Amzărescu erau una și aceeași persoană, arată că situația nu mai putea dura: Dumitru va semna întotdeauna de aici înainte Amzăr și toate documentele lui sunt emise pe acest nume.

Un loc întunecat este povestea cu accente autobiografice a lui V.S. Naipaul – dureroasă și hilară în același timp, profundă și ponderată – despre prima vizită în India, țara strămoșilor săi. Avea douăzeci și nouă de ani și a rămas acolo un an. Din momentul sosirii în Bombayul afectat de prohibiție, cu whisky și coniac ieftin în bagaje, a simțit o înstrăinare culturală față de subcontinent, care a devenit pentru el o țară a miturilor, un loc întunecat care i se închidea în urmă pe măsură ce înainta. În călătoria din mlaștina birocratică a Bombayului către frumusețea eterică a Cașmirului, de la o peșteră sacră de gheață din Himalaya la un templu abandonat lângă Madras, Naipaul parcurge un drum prin inima umanității, unde întâlnește funcționari publici timizi, servitori obraznici, un sfânt suav și egoist, o americancă în căutare de revelații religioase… Un loc întunecat cuprinde și răspunsul surprinzător pe care și-l dă Naipaul la întâlnirea cu sistemul de caste paralizant al Indiei, la acceptarea aparent senină a sărăciei și mizeriei și la conflictul dintre dorința de autodeterminare și nostalgia pentru dominația britanică. Rezultatul este probabil cea mai elegantă și pasionantă carte scrisă vreodată despre subcontinent.

Este o istorie încheiată, iar la peste 30 de ani de la căderea comunismului ar fi momentul potrivit să lăsăm la o parte orice alte considerente în favoarea înțelegerii, explicației ce animă de la un capăt la altul acest demers. Nu este vorba deci despre o carte scrisă din perspectiva a ceea ce se numește îndeobște, cu o formulă mai degrabă înșelătoare, „memoria comunismului“. Nu demasc, nu țin rechizitorii, nu dau sentințe; la fel cum, invers, nu relativizez, edulcorez sau dau certificate de bună purtare. Nu acesta este rolul istoriei, ci de a relata și analiza faptele cu cea mai mare acuratețe omenește posibilă. Autorul

De la o vreme, s-a încetăţenit afirmaţia că este o pagubă pentru cultura noastră faptul că Mircea Vulcănescu nu şi-a continuat cercetările şi nu şi-a redactat lucrările de filosofie, de teologie, de sociologie, de economie etc., preferând să se „risipească” în hăţişul administraţiei de stat, ca director al Vămilor şi apoi ca subsecretar de stat în Ministerul Finanţelor. Dar, precum se ştie, istoria nu lucrează cu „ce-ar fi fost dacă…” În cazul acesta, nu ştiu dacă am fi avut un alt filosof, un alt teolog etc., ceea ce ştiu sigur e că n-am fi avut icoana desăvârşită a omului de stat, pe care a lăsat-o Mircea Vulcănescu în urma sa; şi care nu este deloc mai puţin decât ceea ce a lăsat în ordinea teoretică. Nu pentru că României i-ar fi lipsit dintotdeauna întruchiparea adevăratului om de stat, ci pentru că modernitatea a văzut diluându-se până aproape de dispariţie chipul acestuia în folosul dilatării tumorale a imaginii politicianului.

Dora Mezdrea

„Gabriel Șerban este o combinație neobișnuită de spirit călător și rigoare a finei observații, asemenea poveștilor și creațiilor sale. Se dezvăluie mai întâi ca fotograf, apoi descoperi ilustrațiile lui, minunate gesturi artistice așezate nu în orice rame, ci în rama unor povești nicidecum mai prejos decât elementele pe care le aduce în fața noastră. Istorisirile, pe cât sunt de magice, pe atât sunt de reale. Țineți în mâini cartea unui artist care surprinde, cu precizia unui om de știință și scriitura unui romancier, lumea așa cum nu ați mai văzuto până acum. Deschideți cartea și veți înțelege cum, dacă știi să privești, harta lumii rămâne mereu neterminată, și asta ne îndeamnă la nesfârșite căutări.“ — ALEXANDRU STERMIN

„Preocupat în egală măsură de lumea naturală și de cea spirituală, de știință și de tradiții folclorice, de șamanii junglei și de omul interior, fotograful Gabriel Șerban a scris o carte de referință despre Mexic: documentată, expresivă, fascinantă. Rareori am citit un blend atât de autentic de notație științifică și literatură de călătorie, profund personală. O Carte a junglei pentru oameni mari.“ — MARIUS CHIVU

„Mihai Ralea e azi un personaj aproape uitat în istoria României. Și totuși, ca intelectual și ca om politic, figura sa s-a aflat multă vreme – și sub multe regimuri – în prim-planul scenei publice românești: psiholog, sociolog, profesor universitar, membru de marcă al PNȚ și redactor-șef al ziarului Dreptatea, discipol al lui Virgil Madgearu și protejat al lui Armand Călinescu, ministru al muncii în timpul regelui Carol II, susținător al modelului de corporatism inspirat din fascismul italian, apoi tovarăș de drum al comuniștilor și ambasador al Republicii Populare Române în SUA.

Acuzat de oportunism de către mulți dintre contemporani, biografia lui reprezintă, în ultimă instanță, un foarte interesant studiu de caz despre supraviețuire – politică și personală – în vremuri tulburi, la întretăierea dintre dictaturi și totalitarisme. De aceea e chiar de mirare că nici un istoric nu s-a aplecat până acum asupra ei.

O face, iată, Cristian Vasile, într-o carte scrisă cu obiectivitate, acribie și cu o riguroasă atenție la detalii. Această primă biografie dedicată lui Mihai Ralea în istoriografia românească reprezintă un adevărat eveniment editorial și o lectură pe cât de interesantă, pe atât de actuală.“ — ALINA PAVELESCU

„O cercetare sobră, precisă şi erudită: Cristian Vasile reconstruiește, din fragmentele de epocă şi documentele de arhivă, imaginea unui intelectual care alege să se reinventeze totalitar, colaborând cu carlismul şi cu regimul de «democrație populară».“ — IOAN STANOMIR

Cu un interviu realizat de Claudia Nedelcu-Duca și Gabriela Tabacu

„Cartea are caracterul unei biografii profesionale, dar nu corespunde fără rest genului memorialistic; așa cum e mai complexă literar decât un simplu interviu. Nu e nici istoria romanțată a unei vieți de arhitect, pentru că se referă mai ales la viața profesională, menținându-se sobră și precisă chiar și atunci când devine mai lirică; dar nu are deloc caracterul neutru al unui text științific – din contra, e dinamică, colorată, directă și pe alocuri colocvială...“ — ANA MARIA ZAHARIADE

„Cuvintele de ordine care au însoțit această lungă conversație au fost arhitectură și libertate, cu diverse corolare adesea frapante. În jurul lor s-a scris povestea noastră, consemnând o viață trăită la cote uimitoare, uneori de-a dreptul neverosimile.

Fiindcă trebuie spus aici că domnul profesor Belea este unul din puținii arhitecți ai ultimei sute de ani care au avut șansa să se așeze pe o cale aparte în profesie, apoi știința și forța să o urmeze fără abatere, până la ultimele consecințe, realizând sau participând la realizarea unor proiecte deosebit de însemnate pentru București, de natură să comute orașul pe alte coordonate arhitecturale și culturale, încă de la sfârșitul anilor ʹ50 și până astăzi.“ — GABRIELA TABACU

Romeo Ștefan Belea este unul dintre acei arhitecți care au izbutit să își păstreze simțul proporției nu doar la planșetă, ci și în biografie. Născut la Tulcea, format la Craiova și instruit profesional la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, el ilustrează modelul omului care nu-și pierde măsura în fața succesului, pentru că nu confundă vocația cu zgomotul.

Doctor în arhitectură, profesor timp de zeci de ani și proiectant al unor clădiri devenite repere – Sala Palatului, Hotel InterContinental, Teatrul Național din București, alte spații culturale, administrative și sportive –, Belea a rămas mereu constant cu sine: calm, precis, eficient, așezat sub aripa unui umor absolut stenic, chiar și în cele mai grele împrejurări. Evitând excesele inutile, arhitectura sa nu caută să epateze, ci să îmbogățească locuri, întregind contexte și funcționând formator.

Este genul de profesionist care nu își face din notorietate un scop, ci mai curând, din coerență, o regulă. Fără patetism, fără emfază, doar cu un respect funciar pentru lucrul bine făcut și cu o solidă practică de proiectare.

Membru corespondent activ al Academiei Române, arhitectul Romeo Belea continuă să lucreze la vârsta la care alții se retrag. Poate și pentru că se bucură încă de o formidabilă energie a spiritului și de o gândire integratoare care poate „pune puncte pe i“ acolo unde nimeni nu a înțeles că e nevoie.

Dintre numeroasele interviuri acordate de Ana Blandiana în ultimii ani publicațiilor din străinătate, cele 36 reunite în acest volum decupează aceeași conștiință morală bine cunoscută publicului român, directă, limpede, chiar necruțătoare câteodată. Dincolo de convențiile specifice convorbirilor, răzbat aici ca niște fire roșii aceleași trei coordonate constante în opera scriitoarei: memoria ca formă de justiție, salvarea prin cultură și libertatea ca valoare absolută.

Tonul martorului moral care a fost vreme de decenii Ana Blandiana rămâne mereu egal cu sine în dialogul continuu cu timpul său. Iar reflecțiile asupra identității europene și a sensului culturii cuprinse în interviuri vin ca un avertisment, dar și ca o cale de salvare colectivă, într-o lume copleșită de ideologii, cinism și crize identitare de tot felul. Cartea aceasta devine astfel o veritabilă meditație despre rezistența prin poezie, despre scris și memorie ca îndatoriri etice, despre pri­mej­diile corectitudinii politice sau ale abdicării de la valorile umaniste – și atâtea alte teme de cele mai multe ori evitate, din lașitate sau comoditate, de societatea contemporană.

„O preafrumoasă mătuşă pe nume Ioana, plecată în exil la Paris în iarna lui 1946 şi căsătorită mai târziu cu celebrul dirijor Sergiu Celibidache...“

Monica Pillat auzise încă din copilărie vorbindu-se în familie despre ea. Dar destinul a vrut s-o cunoască târziu, abia în 2009. Devenise de multă vreme o pictoriţă apreciată – i se spunea „surioara lui Paul Klee“. Îşi semna lucrările Ioana şi atât, nevrând ca numele celălalt, ştiut de toată lumea, să-i influenţeze cariera artistică.Emoţionate, bucuroase că în sfârşit se întâlniseră, nepoata şi mătuşa, acum octogenară, au stat de vorbă faţă-n faţă, în locuinţa pariziană a Ioanei Celibidache, şi pe Internet. Incitată de Monica Pillat, mătuşa regăsită şi-a povestit existenţa aventuroasă. Şi-a deschis, cum mărturiseşte chiar ea, sufletul încuiat cu trei lacăte.„Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta“, spunea Sergiu Celibidache. Înseamnă că Monica Pillat a reuşit imposibilul: să surprindă şi să fixeze în aceste pagini portretul exuberantei, jucăuşei, neconvenţionalei sale mătuşi.

Introducere şi comentarii de Alex Drace‑Francis

„În prima jumătate a secolului al XIX-lea, lumea s-a pus în mişcare. Epoca de făurire a statelor şi culturilor naţionale a fost plină de conexiuni transnaţionale. O descoperire recentă ne permite să recitim povestea aceasta, dar să şi aflăm multe lucruri noi despre starea lumii de atunci, prin ochii unui personaj uitat. Scrisorile și reportajele lui Bernhard Stolz – jurnalist și om de litere cu ascuțit simț critic, un personaj erudit, monden, cu vederi deschise, şi un fin comentator al artei, literaturii, muzicii – se remarcă prin curiozitatea, precizia şi umorul cu care autorul observă, oriunde călătorește – la Pesta, București ori Constan­tinopol –, viața locală. 

De la ceremoniile de curte «de sus» la viaţa domestică «de jos», de la fenome­nele astronomice de pe cer la canali­zarea de sub pământ, almanahuri, artificii, bâlciuri, cântăreţe, chelneri, comete, girafe – nimic nu scapă privirii atente a praghezului Stolz.“ — ALEX DRACE-FRANCIS

„Mă voi strădui să vă zugrăvesc întâmplările ciudate și puțin cunos­cute ale capitalei noastre în adevăratele lor culori… Bukarest – mai corect Bukurest, adică după etimologia general acceptată: loc al bucuriei, al plăcerii – nu face o impresie favorabilă călătorului care vine de la Dunăre. Întinderea sa nu e mai mică decât a Parisului, dar oraşul e construit aşa de năstruşnic, încât cu greu ar putea exista vreun altul asemănător. Te crezi într-un sat mare în care sunt mai multe case frumoase, dar mai ales barăci destul de mizerabile. Amestecul frapant de elemente orientale și europene este inconfundabil și vizibil în toate privințele: mod de viață, îmbrăcăminte, obiceiuri, instituții, biserică, sistem politic. Totul poartă încă un caracter de bază oriental, dar cu multe schimbări.“ — BERNHARD STOLZ

Cartea maturității

Anii ’90. Cad regimurile comuniste în tot blocul estic, URSS se dizolvă şi sălbaticii copii dingo pleacă în toate direcţiile plini de speranţă, entuziasm şi o poftă nebună de viaţă. Unii pleacă pentru prima dată la studii în „noua Patrie” România, alţii rămân în statul proaspăt înfiinţat, Republica Moldova, iar alţii fug clandestin spre „noul paradis”, „afară”, în Occident. Tinerii studenţi basarabeni, ultimii copii ai Imperiului, veniţi în noua Patrie, descoperă o lume total diferită de a lor. Românii şi basarabenii par două triburi distincte care vorbesc aceeaşi limbă, dar cu alte înţelesuri şi care practică alte ritualuri. Peste toţi însă vine o nouă lume, cu o mulţime de tentaţii, ce le aduce tot ce le-a lipsit – libertate nelimitată şi mărfuri fără număr – şi ei au ales: Always Coca-Cola. Noua epocă le oferă chiar mai mult: pe lângă libertate şi speranţă, le aduce inflaţie, şomaj, dezindustrializare. Se trece de la producţie la comerţ, nimeni nu mai doreşte să fie – toţi vor să aibă. Societatea devine un adevărat carnaval şi comerţ pe mormintele vechii lumi: din epoca comunistă direct în epoca western a Estului nostru sălbatic. Iar din tot acest vârtej se naște o nouă generaţie: generaţia canibală.

Vasile ERNU s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013, 2020), nominalizat la numeroase premii şi distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009); Ceea ce ne desparte (în colab., 2010); Intelighenţia rusă azi (2012); Sunt un om de stânga (2013); Sectanţii (2015, 2017, 2020); Intelighenţia basarabeană azi (2016); Bandiţii (2016, 2017, 2021); Jurnal la sfârşitul lumii, I (2019); Războiul pisicilor (2019); Izgoniţii (2019, 2022); Sălbaticii copii dingo (2021, 2022); Jurnal la sfârşitul lumii, II (2023); Centrul nu se mai susţine (în colab., 2023). A coordonat: Iluzia anticomunismului (în colab., 2008); Ucraina live (în colab., 2014); Republica Moldova la 25 de ani (în colab., 2016).