Biografii - Memorii & Jurnale

Volumul Izgoniții este al treilea din Mica trilogie a marginalilor, din care mai fac parte Sectanții și Bandiții.

Sectanții a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură în 2015.

Bandiții a fost distins cu Premiul Observator cultural pentru Eseistică/Publicistică în 2017.

Biblia ne povestește despre Iacov și Esau, fiii gemeni ai patriarhului Isaac. Esau, care, potrivit legii, trebuie să fie moștenitorul, pierde totul în fața lui Iacov. Acesta, cu ajutorul mamei sale, fură binecuvîntarea tatălui, iar cu un blid de mîncare îi „cumpără drepturile” flămîndului Esau. Urmarea acestui „furt” este primul război civil din istorie. Izgoniții repovestește acest mit fondator prin istoria unei familii de evrei din Chișinău de la începutul secolului XX. Este istoria a doi frați: Sara și Aaron. Viața și aventurile lor se desfășoară în imperiul țarist între 1903 – cînd la Chișinău are loc primul pogrom cu rezonanță globală – și 1917 – anul Revoluției ruse. Este și istoria unui război civil modern, în condiții total diferite, laice și radicale. Este povestea frămîntărilor celor doi și a felului în care reacționează cînd au de-a face cu violența și cînd li se fură drepturile sociale, politice sau economice. Aaron și Sara dau răspunsuri radical diferite la aceleași probleme într-un debut de secol nebun.

Cred ca cel mai nimerit cuvant care il poate caracteriza pe Birlic este geniu. Omul asta a avut geniu. Incontestabil. Carmen Stanescu

Lasand talentul de o parte, Birlic avea si o energie creatoare cum eu, in atatia zeci de ani de meserie, rar am vazut. Daca am vazut. Draga Olteanu Matei

Pentru prima dată în limba română, jurnalul unei misiuni medicale în Iașii de acum un secol și jumătate

„John Mason ajunge în Moldova, apoi la Constantinopole, în calitate de medic misionar, cu un contract de trei ani – pe care nu îl va putea împlini pînă la capăt. La Iași ajunge la început de mai 1846, după un lung drum pe Mediterana și pe uscat apoi, trecînd prin carantina de la Galați și întîlnindu‑i pentru prima oară pe evreii localnici. Mason detaliază, utilizînd un fel de antropologie religioasă avant la lettre, sărbători și ritualuri observate în casele evreilor, elementele semnificative de calendar religios, portretizînd membrii de frunte ai comunității locale. Același spirit de observație se va manifesta și în capitala Imperiului Otoman, de această dată, însă, curiozitatea sa oprindu‑se asupra învățăturilor islamice și a Coranului. Descrierile privind starea evreilor din Iași, Iașii înșiși – capitală a Moldovei –, modalitățile prin care medicul putea interveni pentru a ușura suferințele trupești, interacțiunea cu localnicii fac lectura interesantă atît pentru istoricul epocii, cît și pentru profan. Rostul aventurii sale în Moldova și în Imperiul Otoman trebuie înțeles ca datorie a civilizației căreia îi aparținea și ca tribut firesc oferit propriei educații.” (Mihai-Răzvan Ungureanu)

Michelle Thomas a avut primul său episod depresiv major în urmă cu cîțiva ani, cînd a încercat să afle cît mai mult despre sănătatea mintală și a descoperit că nu toți specialiștii din domeniu pe care i-a consultat i-au dat sfaturi bune. În Psihologul meu de c***t și alte povești despre sănătatea mintală autoarea vorbește cu sinceritate și umor despre propria experiență cu depresia și anxietatea – cum îi afectează acestea stilul de viață, ce o ajută să-și gestioneze depresia sau rolul părinților și prietenilor ca sistem de sprijin – și intercalează în relatarea sa fragmente din experiențele altora care se confruntă cu diverse tulburări mintale. De la medicație și terapie la întîlniri amoroase ori cu prietenii, Michelle Thomas ne înfățișează o multitudine de mijloace care o ajută să facă față momentelor în care e victima depresiei și ne oferă sfaturi care ne pun la adăpost de tot ceea ce ne afectează negativ sănătatea mintală.

Viaţa extraordinară a Ditei Kraus, supravieţuitoare a Holocaustului, a inspirat un bestseller internaţional. Aceasta este povestea sa adevărată, de la ororile lagărelor naziste la fuga de dictatura comunistă şi la plecarea în recent înfiinţatul stat Israel, în căutarea unei noi patrii.

Născută într-o familie de intelectuali evrei, Dita Polach a mers la şcoală, s-a jucat cu prietenii şi nu s-a perceput niciodată ca fiind diferită – pînă la ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Deportaţi în ghetoul de la Terezín, apoi la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, Dita şi familia ei au trăit ororile de neimaginat ale lagărelor, tatăl şi bunicul murindu-i în timpul detenţiei, iar mama, la scurt timp după eliberare. La Auschwitz, fata de doar 14 ani a avut în grijă cea mai mică bibliotecă din lume, alcătuită din cele cîteva cărţi pe care prizonierii reuşiseră să le salveze din bagajele celor aduşi în lagăr şi care le-au oferit atît copiilor ce aveau să fie trimişi în camerele de gazare, cît şi învăţătorilor acestora care le-au împărtăşit soarta o iluzie de normalitate într-o lume de coşmar. Dar povestea Ditei nu se opreşte la Holocaust; ea priveşte şi mai departe, la viaţa pe care şi-a reconstruit-o după război: căsătoria, plecarea din Cehoslovacia comunistă şi stabilirea în Israel, traiul în kibbutz, bucuriile şi necazurile maternităţii. O relatare extraordinară, despre o viaţă incredibilă, voinţa de a trăi şi speranţa neclintită într-un viitor mai bun.

„Faptul că am cunoscut-o pe Dita Kraus este unul dintre cele mai importante lucruri care mi s-au întîmplat vreodată.” (Antonio G. Iturbe)

„Carol I al României a fost un rege fără educație regală. Deși se trăgea dintr-o familie princiară, nu a fost pregătit de copil să devină rege, iar biografia sa anterioară venirii în România nu anticipa în niciun fel faptul că avea să devină monarhul acestei țări. A urcat pe tronul românesc mai degrabă prin hazardul unor întîmplări neprevăzute decît prin premeditare. În această privință, destinul său se aseamănă izbitor cu basmele orientale, acelea în care personaje modeste ajung prin forța întîmplării să conducă cetăți sau popoare. Dar domnia lui Carol I, lungă de 48 de ani, nu a fost un basm, ci o realitate. Ea face parte din istoria românilor, și nu oricum, ci ca o epocă memorabilă prin împliniri. Regele fără educație regală a domnit exemplar. Succesele epocii sale au fost numeroase, de la construirea rețelei de căi ferate pînă la încurajarea culturii și educației, de la asigurarea stabilității politice interne pînă la dobîndirea independenței de stat și înscrierea României într-un sistem de alianțe care, decenii la rînd, i-a adus prestigiu și securitate. La toate acestea, Carol I a contribuit consistent. Vor fi fost și lucruri pe care un ochi foarte exigent le-ar putea trece în lista neîmplinirilor. Nu știm însă cum ar fi arătat România fără acest monument de echilibru, conștiinciozitate și devotament care a fost regele Carol I. Putem doar bănui că, fără el, ar fi avut o soartă mai rea.” (Vasile Docea)

Memoriile Nadejdei Mandelștam, cuprinse în volumele Fără speranță și Speranță abandonată, reprezintă una dintre cele mai impresionante mărturii despre viața în Uniunea Sovietică în timpul terorii staliniste. Dacă prima parte a extraordinarelor memorii ale Nadejdei Mandelștam, Fără speranță, prezintă ultimii patru ani de viață ai lui Osip Mandelștam, cele două arestări, exilul și moartea, precum și destinul postum pe care soția lui și-a propus să-l aducă la cunoștința posterității, cartea a doua – Speranță abandonată –, operă cu totul independentă, în care autoarea își rememorează existența din momentul întîlnirii cu Mandelștam, la 1 mai 1919, relatează despre viața lor în deceniul al treilea și începutul celui de-al patrulea, despre prieteni și ambianța literară: acmeiștii, Hlebnikov, Pasternak, Țvetaeva și, îndeosebi, Ahmatova, a cărei prezență nu a fost decît episodică în primul volum. Încercare de a înțelege epoca, de a-i sesiza principalele valori spirituale, analiza Nadejdei Mandelștam, uneori foarte personală și pătimașă, produce o impresie profundă, zguduitoare, constituindu-se totodată într-o originală istorie a literaturii ruse din prima jumătate a secolului XX.

„Apoi, m-am întrebat adesea dacă trebuie să urli cînd ești lovit și călcat în picioare. N-ar fi oare mai bine să înțepenești într-o semeție drăcească și să răspunzi călăilor printr-o tăcere plină de dispreț? Și am hotărît că trebuie să urli. În acest urlet sfîșietor, care nu se știe de unde răsună în celulele închise ermetic, aproape izolate acustic, sînt concentrate cele din urmă rămășițe ale demnității umane și ale încrederii în viață. Prin urlet, omul își apără dreptul la viață, trimite o veste oamenilor din libertate, cere ajutor și împotrivire. Dacă nu ți-a mai rămas nimic altceva, trebuie să urli. Tăcerea este o adevărată crimă împotriva neamului omenesc.” (Nadejda Mandelștam)

„Nici o carte despre Rusia pe care am citit-o recent nu mi-a oferit o perspectivă atît de emoționantă și devastatoare ca perspectiva asupra iadului care a devenit Rusia în vremea lui Stalin din această extraordinară lucrare dedicată poetului Mandelștam de devotata lui soție.” (Harrison E. Salisbury)

„Nimic din ce-am putea spune n-ar reda sau afecta geniul acestei cărți. A emite judecăți asupra ei reprezintă aproape o insolență – chiar și judecăți menite să o ridice în slăvi sau să-i aducă un omagiu.” (George Steiner)

Am socotit și socotesc că oricine a luat parte la evenimentele care alcătuiesc o parte din istorie este dator să lese o descriere a ceea ce dânsul știe despre acele evenimente sau despre partea ce a luat la ele, fiindcă acestea nu aparțin persoanei, ci sunt de domeniul public. Luând deci parte la evenimente, nu ca individ, ci ca ființă înzestrată cu un rost public, este o datorie de a reda cunoștinței obștești ceea ce știe despre faptele la care a fost părtaș. Cum este de asemenea, socot eu, datoria celor ce dețin documente de orice soi, publice sau private, a nu le distruge, ci a le păstra și a face ca ele să ajungă odată în domeniul public. Numai așa generațiile viitoare vor putea pricepe mai bine năzuințele și greutățile predecesorilor lor și vor putea lucra cu continuitate. Aflându-mă și eu în situația de a fi luat parte la câteva fapte de seamă ale neamului românesc, uneori în situații de mari răspunderi, am socotit că-mi este impus să însemn ce știu despre cele întâmplate și în genere despre toate faptele la care am luat parte sau al căror martor am fost în cursul vieții mele, precum și ce parte și ce răspundere am la înfăptuirea unora dintre ele.

Radu R. Rosetti

Maria Georgescu, doctor în istorie, cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară (1970–2005), pro fesor la Universitatea din Pitești (2005–2012) și din București (2013–2015), este specialistă în istoria modernă a României și a armatei române și în relațiile politico-militare externe în secolele XIX și XX. Lucrări: Apărarea națională și Parlamentul României vol. 1, 1821–1918; vol. 2, 1918–1940 (1992, 1994); Cadeți români la Saint-Cyr/Cadets Roumains à Saint-Cyr (2002); Un exemple de coopération bilatérale. Les attachés militaires français en Roumanie et roumains en France. 1860–1940 (2003); România, Franța și securitatea europeană în anii ’20. Speranțe și iluzii (2004); Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza (2011); Statul Major General român (1859–1950). Organizare și atribuții funcționale (2012); Cavaleriști români la Saumur (2015). A editat memorii și jurnale ale unor personalități militare și politice.

Concepute în anii 1930, primele două volume de Mărturisiri au fost publicate în 1940 și 1941, fiind dedicate memoriei părinților și a soției sale, având anul 1907 ca legătură între ele, an cu reverberații adânci în societatea românească – răscoala țărănească –, dar și în viața personală a autorului – căsătoria. Al treilea volum, acoperind perioada 1914–1919, a fost redactat în anii 1940, dar publicat postum (1997). Aceste ultime mărturisiri autobiografice sunt mai amplu și mai riguros concepute ca urmare a jurnalului personal folosit ca sursă documentară. Sfârșitul dramatic al autorului nu i-a mai permis continuarea seriei de Mărturisiri.

Opera memorialistică a „Generalului“ – cum i se spunea în mediul academic – completează imaginea și înțelegerea parcursului societății românești spre realizarea unui stat modern și întregit în hotarele sale firești. Aceste amintiri și impresii personale au o valoare documentară de excepție, atât pentru perceperea relațiilor umane, a obiceiurilor și a mentalităților din societatea noastră, cât și pentru cunoașterea mediului militar românesc într-o epocă aflată la întretăierea dintre două secole. Maria Georgescu

Prins în tumultul vieții științifice de la Academia Română, al cărei membru corespondent (1927) și titular (1934) era, sau în probleme administrative la conducerea Muzeului Militar Național (1924–1931) sau a Bibliotecii Academiei Române (1935 –1945), lui Radu R. Rosetti dimensiunea de memorialist îi apare ca o datorie pe care a împlinit-o nu numai ca istoric, dar și ca un pios omagiu adus familiei, prietenilor și camarazilor de arme.

Premiul Renaudot 2019

Traducere de Nicolae Constantinescu

În 2018, la invitația fotografului Vincent Munier, Sylvain Tesson pleacă în Tibet, în căutarea leopardului zăpezilor. Amenințat cu dispariția, acest animal trăiește la altitudini mari, în zone aproape inaccesibile. Astăzi mai sînt aproximativ 5.000 de exemplare, răspîndite din Pamir pînă în estul Himalayei, din Altai pînă în Nepal. Pe platoul Changtang, Sylvain Tesson privește turmele de iaci, capre albastre și antilope ce străbat întinderile înierbate, întîlnește cîte un lup singuratic aflat în căutarea prăzii, iar în cele din urmă ajunge în regatul leopardului zăpezilor. După lungi zile de așteptare într-un ger cumplit, leopardul își va face apariția, aducîndu-i în minte chipul celor două femei pe care le-a iubit, dar și trista imagine a unei lumi viitoare în care, din cauza acțiunilor omului, animalele vor fi din ce în ce mai puține.

„Să aștepți la minus 30 de grade, fără să scoți un sunet, incerta apariție a unui animal ce se ascunde pe platourile Tibetului – astfel se poate rezuma trama acestei cărți care amintește de pînda căpitanului Ahab din Moby Dick.” (Le Monde)

Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfârșitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generații strălucite de gânditori și scriitori a căror faimă va depăși granițele țării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariția lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic și teritorial are efectul unei mutații de destin.

Îi place să i se spună Nae.  Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelep-ciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase. 

Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă.

Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale.

La 130 de ani de la nașterea lui Nae Ionescu, această carte-portret este o incursiune pasionantă în aventura unei vieți care nu și-a epuizat niciodată misterele.

Ilustrația copertei: Sabin Popp, Nae Ionescu (1923–1924), ulei pe pânză, colecția familiei

O lectură agreabilă, un text interesant care introduce cititorul în viața de zi cu zi a unei familii de intelectuali români strămutați în Statele Unite, suprapunând detaliile existenței lor peste cele ale tabloului vieții politice și sociale a marelui stat american. Este o lectură tare folositoare mai ales pentru tineretul care visează în corpore la țara tuturor posibilităților, fără să-i treacă prin minte că medalia are și un revers.

O întâlnire providențială: trei tineri istorici, angajați la CNSAS, cunosc întâmplător, la o lansare de carte, pe nepotul generalului Nicolae Rădescu. Numele lui: Alexandru Șerbănescu, de profesie neurolog. Se leagă o amiciție de-a lungul căreia profesorul Șerbănescu își deapănă amintirile, readucând la viață o lume deja dispărută.

„Pentru mine, Profesorul Sandy Șerbănescu este «o întâlnire», care m-a făcut să vreau să devin un om mai bun, mai generos și mai încrezător în darurile oferite de viață” – Oana Ionel Demetriade.

De când mă ştiu, aş putea spune, dar mai precis de la vârsta de cincisprezece ani, am ţinut – cu unele inter­mitenţe – un jurnal intim. În epoci diferite, el a luat înfăţişări felurite: când simplu caiet de note referitoare la evenimentele, la trăirile zilei, când jurnal de lectură, uneori repertoriu al exerciţiilor spirituale, consemnare a meditaţiilor urmând un itinerarium mentis in Deum, alteori caiet al unei pasiuni obsesive, de cele mai multe ori un melting pot în care ghiveciul cuprindea reflecţii, note pe marginea cărţilor, a evenimentelor din lume, scrisori, însemnări de călătorie, proiecţii în imaginar, vise, ficţiuni. În anumite perioade purtam chiar două „jurnale”, unul pentru consemnarea reflecţiilor, altul pentru urmărirea desfăşurării unei experienţe intime acaparatoare. Nu arareori textele depăşeau limitele însemnării „zilnice”, constituindu‑se în eseuri constru­ite zile, dacă nu chiar săptămâni de‑a rândul.

Caiete întregi, file numeroase din aceste arhive intime s‑au risipit, au pierit prin naufragiile ultimelor decenii, prin locuinţe percheziţionate, părăsite, confiscate, trecute în „patrimoniul statului”. Altele, tot numeroase, s‑au regăsit în lăzi şi saci eşuaţi – dacă nu pe plăji pustii – prin garajele şi magaziile prietenilor sau ale rudelor. Câteva mi‑au parvenit, aduse sau transmise clandes­tin peste frontiere, în perioada în care eu însumi, refu­giat politic în Franţa, nu mă puteam întoarce în ţară. Printre ele, „Caietul” acesta „albastru”.

Thomas Mann scria la centenarul nașterii lui Tolsoi: „În el, omul a fost mai puternic decât artistul și neîndoielnic mai puternic decât gânditorul”. Această judecată, în trei trepte, ar fi cel mai nimerit motto pentru Jurnal. Introducerea la Jurnal va fi nevoită să se mulțumească însă cu mai puțin. Fără a-l pierde din vedere pe omul-artist, va trebui anume să coboare în laboratorul gânditorului. Aceasta, pentru că problemele reprezintă cea mai problematică parte a creației lui Tolstoi. Și pentru că mai persistă opinia potrivit căreia artistul și omul ar putea fi desprinși de gânditor. Poți să crezi în relativa superioritate a imaginilor lui Tolstoi față de ideile, sau, mai exact, față de unele dintre ideile lui prea insistent explicitate. Nu poți să nu recunoști însă organica lor osmoză de ansamblu. Gânditorul, artistul și omul alcătuiesc în cele din urmă o indivizibilă treime.

În consecință, voi izola de rest gândurile lui Tolstoi, numai și numai pentru ca cititorul să nu izoleze restul de ele. Și nici să nu izoleze între ele etapele unei aceleiași creații – potrivit prejudecății, decurgând din cea precedentă și completând-o, după care la început ar fi prevalat artistul, motiv de satisfacție pentru noi, și doar după aceea ar fi dominat gânditorul, întru enervarea noastră. Aparențele favorizează o atare diviziune; cu atât mai mult cu cât cele șase decenii de creație se împart într-adevăr în două perioade egale de câte treizeci de ani fiecare. (…)

Personalitatea de geniu nu poate să nu imprime tuturor activităților ale concomitente și succesive o superioară unitate. Cititorul Jurnalului va observa lesne acest lucru.

Billie Holiday este una dintre cele mai cunoscute cântărețe de blues, jazz și swing. În autobiografia ei, Billie oferă cititorului o lecție dură despre sinceritate, pornind de la copilăria cumplită, petrecută la Baltimore (unde făcea comisioane pentru un bordel ca să-i poată asculta pe Louis Armstrong sau Bessie Smith), și ajungând până pe scenele din Harlem și în sălile arhipline unde a susținut spectacole alături de Count Basie Orchestra.

Artista vorbește deschis despre rasismul care a urmărit-o la tot pasul și despre dependența de droguri, care i-a răpit ani buni din viață.

În episoadele pe care le rememorează, apar cele mai mari staruri ale vremii (Lana Turner, Clark Gable, Coleman Hawkins), dar nu sunt omise nici încercările grele prin care a trecut, cum ar fi închisoarea sau prostituția.

Totul într-un stil autentic, frust, care convinge mai ales prin puterea adevărului și a simplității.

Povestea unei legende.

Allez Allez Allez. Povestea din interior a renasterii Fc Liverpool campioana Europei in 2019

Gheorghe Falcă este născut în 1967, la Brad. Absolvent al Facultății de Construcții, secția Căi ferate, Drumuri și Poduri, din cadrul Institutului Politehnic „Traian Vuia“ din Timișoara. A activat ca specialist în construcții în mai multe companii naționale de profil, ajungând până la statutul de director. Experiența profesională și managerială în domeniu îl recomandă, în anul 2000, pentru a fi ales vicepreședinte al Consiliului Județean Arad, unde va coordona direcțiile tehnice ale acestei instituții. Apoi, din 2004, devine primar al Aradului, demnitate pe care a ocupat-o până în primăvara anului 2019. Activitatea politică a lui Gheorghe Falcă începe odată cu mișcările revoluționare din Timisoara, la care participă direct încă din 16 decembrie. Din 1990 este membru al Alianței Civice. În același an este ales în consiliul de conducere al Facultății de Construcții din Timișoara, ca reprezentant al studenților. Din 1991 până în 1993, este președintele tuturor organizațiilor studențești din Timișoara. În 1995, devine membru al Partidului Democrat, iar în 1998 este ales președinte al Organizației de Tineret naționale. În anul 2000 devine vicepreședinte al Partidului Democrat, filiala Arad, iar între 2003 și 2011 activează ca secretar executiv al Biroului Permanent Național al Partidului Democrat (ulterior, Partidul Democrat-Liberal). În 2013 devine președinte al organizației județene PDL, iar din 2017, vicepreședinte al Comitetului Executiv Național al PNL. În anul 2019, Gheorghe Falcă este ales europarlamentar. Este membru al Comisiei de Transport și Turism, al Comisiei pentru Muncă și al celei pentru Petiții din cadrul Parlamentului European. Gheorghe Falcă este căsătorit și are o fiică. În anul 2011, Gheorghe Falcă publică la Curtea Veche Publishing volumul Societatea vie. Proiect România 2020, o perspectivă istorică de evaluare a raportului dintre statul român și cetățeni, dintre stat și societate. În volum, Gheorghe Falcă propunea și, totodată, proiecta pentru o perspectivă temporală medie, un set de reforme și de acțiuni necesare însănătoșirii și echilibrării unui sistem politic, economic și social de a cărui eficiență încă ne îndoim. Despre Societatea vie, profesorul Emil Dinga scria că „apare într-un moment de descumpănire generală a societății românești. Această descumpănire nu este nicidecum efectul recentei crize financiare internaționale (aceasta nu a făcut decât să augmenteze sau să acutizeze unele procese negative de origine endogenă și de natură structurală), ci este efectul cumulat al unor regrese, în primul rând, la nivel cultural: cvasiextincția principiilor morale din comportamentul individual și instituțional, disoluția autorității publice, inversarea valorilor în societate [...]. O oglindă fidelă a acestor stări grave de lucruri este prezentată, de autor, cu luciditate și mâhnire, în principalul corp ideatic al lucrării. Paradigma «societății vii», propusă de autor pentru descrierea unei atitudini radical noi cu privire la dinamica societății românești la orizontul anului 2020, reprezintă, de fapt, o propunere de schimbare a filosofiei sociale care ar trebui să inspire, să orienteze și să valideze eforturile de modernizare autentică a României și, numai pe această bază, de europenizare a ei în cadrul Uniunii Europene“. În această carte, un om politic român visează. Asta, deja, e suficient în sine! Asemenea oameni politici sînt rari la noi. La prima vedere, ar putea fi o carte despre trecut. Dar în lumea visului, trecutul și viitorul sînt totuna, iar prezentul este momentul în care îți dai seama de asta. Poți avea observații ici-colo la istoria politică recentă povestită de Gheorghe Falcă, desigur. Dar ai face-o doar dacă ai crede că ai în față o carte de istorie. Însă această carte vorbește despre viitor. Și orice om înțelept știe că va găsi coordonatele viitorului, dacă va căuta atent urmele trecutului. Sever Voinescu Vă invit să citiți această radiografie simplă a dezvoltării sau involuției gândirii politice românești, explicarea unor fenomene gen „PSD-ALDE“ sau „Dragnea“, motivele pentru care gândirea liberală este unica opțiune sănătoasă pentru o națiune dezvoltată și ce șanse are România să ajungă „normală“. Totul, într-o frescă plină de întâmplări anecdotice și sublinieri ale unor evenimente emblematice pentru 30 de ani de căutări. Iar referințele la modele de societate aproape perfecte sau prea puțin perfectibile, năravurile comparate pornind de la Roma antică și democrația ateniană până la lipsa de rafinament a pesedismului, pot constitui o mică bază pentru mobilarea minților tinere. Rareș Bogdan

La aproape trei decenii de la mişcarea civică Golania din Piaţa Universităţii, în 1990, a apărut mişcarea #rezist, cu proteste ce au cuprins întreaga ţară, declanşate împotriva schimbărilor în justiţie dorite de coaliţia coruptă aflată la guvernare. Acesta este jurnalul personal ţinut de Ruxandra Cesereanu în perioada 2017-2019, cînd s-a implicat activ în protestele din Cluj, fiind adesea printre oamenii care au ieşit în stradă. Trei ani de vîltoare socială şi politică în ţara noastră sînt sintetizaţi în acest jurnal, evidenţiind cele mai aspre momente de criză, dar şi micile victorii care au păstrat vie speranţa protestatarilor şi i-au ajutat să „reziste” pînă la destrămarea coaliţiei de guvernare din 2019. De la Golania la #rezist conturează caruselul de emoţii şi reacţii prin care a trecut autoarea în timpul protestelor, asemenea celor cu care a împărtăşit dorinţa de trezire civică a României şi de apărare a unor principii fundamentale pentru democraţie.

„După ce am văzut cu ochii mei manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii şi am auzit discursurile din balconul Universităţii, reacţiile mulţimii, cîntecele, spiritul parodic, umorul, rugăciunile comunionale, ceva s-a trezit definitiv în mine. Acelui ceva eu îi spun conştiinţă morală. Era o energie nouă, de observator lucid şi combativ, implicat în ceea ce se întîmplă în ţara sa. Acel ceva m-a făcut să mă preschimb într-un actant civic din 1990 încoace, chiar dacă mi-au rămas tabieturile de spectator. În latura mea socio-politică sînt mai degrabă un raisonneur şi, în mod cert, o analistă a mentalităţilor. Piaţa Universităţii 1990 m-a făcut să fiu aşa ceva, m-a marcat definitiv şi definitoriu, de aici mi se trage meteahna de comentator, acesta a fost începutul.” (Ruxandra Cesereanu)

Naziran, o tînără pakistaneză a cărei viaţă a fost doar un lung şir de violenţe şi umilinţe, nu mai are faţă. Trăsăturile i s-au topit, pielea îi este plină de cicatrice, iar ochii arşi de acid nu vor mai putea vedea niciodată. La doar 20 de ani, în plină noapte, cineva i-a vărsat acid pe faţă în timp ce dormea, pentru a o ucide. Dar Naziran a supravieţuit, în ciuda unor suferinţe inimaginabile, pentru a-şi spune povestea: tatăl ei, un om brutal şi incapabil de afecţiune, a căsătorit-o forţat la 13 ani. Soţul o bătea pentru că nu i-a născut nici un băiat, iar după moartea lui a fost obligată să devină soţia cumnatului său, un bărbat mult mai în vîrstă, deja căsătorit cu o altă femeie. Unul dintre copii i-a fost luat şi dat unei rude, să îl crească. Într-o societate ce consideră femeia doar un bun oarecare, fără voinţă proprie, tînăra supravieţuitoare a celei mai crude torturi care a putut fi imaginată de mintea omenească are curajul de a-şi împărtăşi tragedia, pentru ca nici o altă fiinţă să nu mai treacă vreodată prin aşa ceva şi pentru a-şi regăsi demnitatea.

Selecție de texte, prefaţă și note  de Șerban-Liviu Pavelescu

Traducere din franceză  de Alina Pavelescu

„Soldații au plecat, așadar, de pe front în masă, luând cu ei armele și banii statului, caii și vehiculele. Au luat cu asalt trenurile, asupra cărora se năpusteau ca furnicile, sau au plecat pe jos. Cei care reușiseră să pună mâna pe un cal sau pe un vehicul le încărcau cu rezultatele jafurilor lor, pe care uneori le vindeau la prețuri de nimic… Întreaga Moldovă și Basarabia erau pline de cai rusești… Soldații au fost văzuți ducând într-un sat o piesă de artilerie completă, cu tot atelajul ei, pe care au vândut-o pentru 50 sau 60 de franci. Am fost martorul acestei tranzacții, într-un târgușor la 20 de kilometri de Iași.“ – N.A. MONKEVITZ

„A lipsit puțin ca destrămarea armatei ruse în toamna anului 1917 să nu atragă după sine și destrămarea statului român. Generalii Monkevitz și Vinogradski se aflau în corpul de comandă al armatei țariste dislocate pe frontul românesc. Memoriile lor de rãzboi – scrise la cald – descriu în detaliu faptele și atmosfera acelor luni dramatice; ele au fost până acum necunoscute publicului de la noi. Mai mult decât două mărturii despre istoria aceluiași eveniment, Revoluția Rusă, în volumul de față am reunit două viziuni diferite, două perspective complementare asupra întâmplărilor – până atunci nemaivăzute – ce au dus la disoluția uneia dintre cele mai puternice armate participante la Pri¬mul Război Mondial și, foarte rapid, la reconfigurarea istoriei europene.“ – ȘERBAN-LIVIU PAVELESCU

Jurnal de Bucuresti. Drumul Romaniei de la intuneric la lumina. Memoriile unui ambasador american

Aurel Dumitrascu e un inadaptabil al „lagarului de concentrare comunist“. Adaptatii erau cei care nu creau probleme, care se asezau cuminti la coada la ulei, zahar, masline, convinsi ca in toata lumea e o criza dureroasa de sapun, de carti esentiale si de citrice, dupa care lunecau in sanul familiei, ferindu-se sa iasa in relief cu ceva, mandri de anonimatul atat de drag partidului. Aurel Dumitrascu insa isi pune probleme. Se trezeste incet, dar ireversibil. In intimitatea sa, el incepe sa combine „elementele necredintei“ si observa ca totul se transforma sub presiunea lor. Jurnalul e marturia acestei treziri, simptomatica pentru o intreaga generatie. - Adrian Alui Gheorghe

Daca luam drept data de referinta jumatatea secolului XIX, putem constata ca este greu de numit o marca editoriala care sa se perpetueze. Cu atat mai impresionanta este Editura Cartea Romaneasca, singura din campul nostru editorial care implineste 100 de ani. Cu o imagine speciala, construita in perioada interbelica, si in calitate de interfata social-culturala a Partidului National Liberal (principal finantator al intreprinderii), Editura pentru care Sadoveanu sau Rebreanu au fost autorii de frunte a avut o existenta fracturata: in iunie 1948 intra sub spectrul nationalizarii, aceasta reinfiintandu-se in 1969, ca Editura a Uniunii Scriitorilor. Personalitatea emblematica: Marin Preda. Directorii care i-au succedat au continuat managementul acestuia si au facut fata provocarilor postdecembriste; pana in 2005, cand Cartea Romaneasca intra sub administrarea unor edituri, care ii vor asigura, pana in prezent, functionarea. - Dan Gulea

ANTOANETA OPRIȘ este creator de conținut cu experiență în mass-media, relații publice și comunicare. Membru fondator al Code for Romania, coautor al filmului documentar colectiv, mama lui Iacob, a lui Timon și a Filippei. Volumul de față prezintă povestea experienței sale de părinte, aproape exclusiv prin prisma discuțiilor avute de-a lungul anilor cu copiii. Discuții oneste și necenzurate care radiografiază cu umor și ironie relația adult-copil-adult.

"Am citit și am scris, retrăind 13 ani, privindu-mă din afară, împrietenindu-mă cu mine, apropiindu-mă timid de mama atât de imperfectă care sunt, abandonând femeia – minune care voiam să fiu. Am scris râzând copios. Am scris plângând strașnic. Am scris repede, pe nerăsuflate, vânând parcă anii, încercând să câștig cursa cu mine. Am ajuns odihnită la azi. Am ajuns la azi respirând ușor. 

Când m-am hotărât să public ce am scris, le-am dat băieților să citească. I-am rugat să-mi spună dacă e vreun moment sau vreo situație pe care ar dori să nu le expună. Ca să le scot din manuscrisul care urma să plece spre editură. După ce a citit, Iacob m-a strâns tare în brațe și mi-a mulțumit – for all the fun I had ever since I was born. A râs mult citind. A citit pe nerăsuflate. Nu vrea să scoată nimic din ce am povestit despre el. Își amintește foarte multe dintre lucrurile despre care am scris. Și le amintește exact așa, ca-n povestea mea. I-a făcut bine să și le amintească. Zice că sunt o mamă bună."

Antoaneta Opriș