Biografii - Memorii & Jurnale

„Spatiu de joc al amintirii, unde insasi gandirea e pusa la lucru intr‑o maniera admirabila, printr‑o configurare a raspunsurilor unor intrebari delicat, dar abil formulate, oferind totodata acces la o lume a definirii si rostuirii omului ca Om, volumul Un copac in exil traseaza o punte intre generatii, intre cei din exil si cei ramasi acasa.” - Lect. univ. dr. Fraguta Zaharia

Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din București a izbucnit un incendiu, în timpul unui concert al trupei rock Goodbye to Gravity. 186 de persoane au fost rănite, iar numărul morților a ajuns la 65. A fost cel mai grav incident de acest fel din România postdecembristă. Alexandra Furnea avea 27 de ani când a fost rănită în Colectiv. Această carte este mărturia ei despre noaptea incendiului, despre experiența în Spitalul de Arși din București și despre consecințele corupției și nepăsării.

„Jurnalul lui 66 s-a născut din dorința și nevoia de a spune adevărul despre incendiul din clubul Colectiv și despre ceea ce i-a urmat. Am vrut să vă ajut să înțelegeți că am fost – și ați fost – mințiți atunci când ni s-a spus că „avem tot ce ne trebuie“. Mi-am dorit să știți de ce atât de mulți dintre noi au murit în spitalele nevindecării. Am încercat să descriu felul în care am fost abandonați de sistemul medical după ce am scăpat din acele sălașuri ale suferinței. Am ținut să vă am alături în drumul anevoios, niciodată încheiat, spre recuperare. Căci viața nu a mers înainte după tragedie, ci s-a oprit acolo, în cenușa din container, și a fost înlocuită cu o altă existență, într-un alt trup, dependent pentru totdeauna de proceduri medicale și operații. Am sperat că voi izbuti să vă fac să trăiți alături de mine toate acestea pentru că doar împreună putem să dăm sens și coerență ororilor din acele zile și din anii care le-au urmat. Și, nu în ultimul rând, nădăjduiesc că vă veți regăsi în patimile mele, ca victime ale corupției, din cauza căreia aproape fiecare român are un Colectiv al său. Dincolo de a fi confesiunea mea despre ce s-a petrecut în noaptea de 30 octombrie 2015 și după aceea, jurnalul este un testament indelebil pe care îl las României, în speranța că, într-o zi, asemenea tragedii nu vor mai fi posibile.“ — ALEXANDRA FURNEA

Ca anchetator federal, ești antrenat să crezi exclusiv în probele pe care ancheta le-a colectat. Ce faci însă când rezolvarea unui caz imposibil vine printr-o premoniție paranormală?

Volumul „Crime care îți dau fiori” prezintă colaborarea secretă de 25 de ani dintre un agent special FBI și un medium celebru. Zeci de criminali prinși, cazuri soluționate și situații care sfidează procesul clasic al unei anchete.

Pentru toți fanii categoriei true crime, o carte-dosar, unde vei analiza probe, le vei verifica autenticitatea și vei pedepsi, literar, vinovații.

BESTSELLER NEW YORK TIMES ȘI UNA DINTRE CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANULUI 2025 POTRIVIT LIBRARY JOURNAL

În vara anului 1998, agentul FBI Bob Hilland lucra la un caz de dispariție vechi, rămas fără soluție: aceea a lui Fran Smith. Pe măsură ce săpa, a descoperit că soțul ei, John Smith, își mai raportase o soție dispărută cu ani în urmă. Fără probe fizice clare, investigatorul epuizase opțiunile oficiale, iar atunci a făcut gestul pe care niciun polițist nu și l-ar fi închipuit: l-a sunat, cu o ultimă speranță, pe un medium: John Edward. Acel telefon avea să-i spulbere toate convingerile și să marcheze începutul unei colaborări care i-a schimbat pe amândoi.

„Crime care îți dau fiori” reunește fapte reale din dosarele investigatorului federal Robert Hilland și activitatea clarvăzătorului John Edward – o investigație care combină tactici criminalistice, detalii specifice despre scenele crimelor, mesaje primite din lumea spirituală, intuiție și eforturi constante pentru adevăr. Rezultatul este un parcurs dedicat dreptății, menit să aducă speranță celor afectați de suferință.

O lectură obligatorie pentru pasionații de true crime și mister, bazată pe cazuri reale care depășesc orice ficțiune.

Lucrarea prezintă în principal două cazuri: primul, o crimă comisă în 1993, victima fiind o fată de 15 ani, Gabriela Tănăsescu, iar al doilea, dublul asasinat din 2001, de pe bulevardul Magheru, criminalul fiind Konstantinos Passaris, urmărit internațional pentru săvârșirea mai multor infracțiuni. Între cele două cazuri, este prezentată și anchetarea crimei unei bătrâne.

Aerodromul Bastia-Borgo. Luni, 31 iulie 1944, ora 08.45. În acea dimineață, maiorul Antoine de Saint-Exupéry a decolat la bordul avionului său P-38 Lightning, având ca destinație sudul Franței, într-o misiune de cercetare din care nu avea să se mai întoarcă. Timp de aproape 60 de ani, încercările de a localiza epava avionului s-au dovedit zadarnice, dar, în 1998, un pescar din Marsilia a descoperit într-una din plasele sale brățara aviatorului dispărut. La scurt timp după aceea, scafandrul și arheologul Luc Vanrell a identificat oficial resturile avionului pilotat de Saint-Exupéry în apropiere de Marsilia. Acest fapt a marcat începutul unei investigații incredibile, demarată pentru a înțelege de ce avionul celui mai faimos pilot-scriitor al epocii a fost găsit într-un loc unde nimeni nu-l căutase niciodată.

Carte educativă despre viața și opera lui George Topîrceanu, adaptată pentru copii și adolescenți prin ilustrații, fotografii, documente și explicații accesibile, care transformă literatura română într-o experiență vizuală și ușor de înțeles. Acest volum dedicat lui George Topîrceanu îi apropie pe tinerii cititori de viața, personalitatea și opera unuia dintre cei mai îndrăgiți scriitori români, într-un format modern și atractiv. Cartea combină informațiile biografice cu ilustrații, fotografii de epocă, fragmente literare, cronologii și explicații clare, pentru a oferi o perspectivă accesibilă asupra autorului și a contextului cultural în care a trăit.

În mica istorie a culturii noastre, nici un alt scriitor român nu a reușit să aibă o carieră internațională adevărată scriind exclusiv în limba română. În acest moment, Mircea Cărtărescu are primite de trei ori mai multe premii internaționale decît numărul de cărți traduse din opera sa la momentul primului interviu din carte. Astfel, cele 13 interviuri adunate în volumul de față, realizate între 2002 și 2025, însoțesc și o anume devenire, căci îl surprind pe Mircea Cărtărescu făcînd trecerea de la statutul de scriitor local la cel de autor internațional. - Marius Chivu

Întotdeauna mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu Marius, de a cărui caldă prietenie mă bucur, deja, de vreo trei decenii. La o bere, la o cafea sau în fața unui microfon, am discutat mereu, pasionat și cu umor, pe teme literare și de viață, fără să vrem să explicăm sau să schimbăm ceva din lumea complicată-n care trăim, ci doar s-o înțelegem mai bine. Aș vrea ca acest sentiment de bine, afectiv și intelectual, să străbată și din acest volum de dialoguri de-a lungul vremii, încît cititorul să-l poată primi și citi cu aceeași plăcere cu care noi l-am alcătuit. - Mircea Cărtărescu

În spațiul discret al cabinetului, acolo unde cuvintele se caută și tăcerile capătă sens, se conturează o formă de a fi. Între ascultare și interpretare, psihanaliza devine, treptat, nu doar o practică, ci o manieră de a locui lumea. Cine sunt eu? Ce să fac cu ceea ce sunt? Care este rostul meu în viață? sunt întrebările la care ajunge mai devreme sau mai târziu orice terapie. Acest jurnal de idei se naște tocmai din apropierea de ele: din tensiunea dintre gând și trăire, dintre minte și corp, dintre luciditate și iubire.

Scrisă ca un drum fragmentar, săltat și viu, această „carte de steluțe“ adună reflecții despre sine, despre ceilalți și despre felul în care ne construim – sau ne pierdem – în relație. Un jurnal de idei și de traversări interioare, în care gândurile capătă uneori asprime, alteori se lasă simțite mai degrabă în corp decât în cuvinte.

Prin experiențele altora și prin propria cumpănire de sine, Ioana Scoruș urmărește firul discret care leagă suferința de iubire, viața de pierdere, începutul de sfârșit. O carte despre ceea ce înseamnă să fii, să iubești și să suporți tensiunea dintre viața care se deschide și viața care se stinge.

De la doina de mahala la jazzul care a cucerit Berklee-ul – o viață cântată în cheia adevărului. „Greșeala este calea” reprezintă mărturia fără precedent a unui artist care a fugit din comunism cu naiul în brațe și a ajuns pe cele mai mari scene ale lumii. O poveste despre depresie, rușine și adicții, despre prețul ascuns al succesului pe care nimeni nu-l vede din sală. Dar, mai presus de toate, este dovada vie a faptului că drumurile greșite nu te abat de la destinația ta. Ci te aduc, pe ocolite, acasă.

Într-o zi de noiembrie 2020, Gisèle Pelicot a fost chemată la secția de poliție locală și viața pe care o cunoștea s-a sfârșit. Soțul ei, cu care era căsătorită de cincizeci de ani, fusese prins de un paznic de la supermarket în timp ce filma sub fustele femeilor. Dar pe computerul lui se aflau dovezi cutremurătoare: timp de aproape un deceniu, el o drogase și o violase în secret și invitase zeci de străini în casa lor pentru a abuza de ea în stare de inconștiență.

Patru ani mai târziu, el și alți cincizeci de bărbați au fost trimiși în judecată, iar curajul lui Gisèle de a renunța la dreptul la un proces cu ușile închise a făcut senzație în presa internațională. „Rușinea trebuie să schimbe tabăra”, a declarat ea, iar cuvintele sale au devenit un strigăt de luptă, decizia ei marcând un punct de cotitură în percepția publică asupra violenței sexuale. Povestea emoționantă pe care a scris-o împreună cu jurnalista și scriitoarea Judith Perrignon dezvăluie o istorie singulară și captivantă, precum și motivele intime ale incredibilei reziliențe a acestei femei atât de discrete. 

Cu o sinceritate și o grație de neclintit, ea descrie o copilărie dificilă, prima iubire, cariera și maternitatea. Este o viață aflată în căutarea obstinată a fericirii, atât înainte, cât și după descoperirea ei devastatoare. În cele din urmă, Gisèle Pelicot iese din această încercare cu o pasiune și o venerație reînnoite pentru viață și pentru iubire. Imn pentru viață afirmă cu luciditate o mărturie și o promisiune de neuitat: victimele nu au niciun motiv să se simtă rușinate. Chiar și după o trădare de neimaginat, viața își va recăpăta întotdeauna culorile.

 „Este ceva remarcabil – o carte de memorii cu adevărat curajoasă, sinceră și sfâșietoare.“ SARAH JESSICA PARKER

 „Extraordinară… inspiră curaj și compasiune, dar, mai ales, cere schimbarea.“ EMMA THOMPSON

 „Imn pentru viață ne reamintește de puterea simplă a narațiunii bine structurate... Plină de detalii despre viața modestă de familie din Franța modernă, Imn pentru viață este, de asemenea, un manifest feminist mobilizator... Cartea urmărește să transfere în mod corect rușinea de la victimele infracțiunilor sexuale către agresori și către cei care le-au facilitat acțiunile.“ NEW YORK TIMES BOOK REVIEW 

„Ne era teamă să deschidem această carte. (...) O închidem cu o dublă recunoștință: față de Gisèle Pelicot, care ne demonstrează că în 2026 poți fi un simbol mondial fără a-ți supune povestea propriei vieți unui bisturiu avantajos; și față de Judith Perrignon pentru modul delicat în care o povestește. Gisèle vorbește despre sine fără fanfaronadă și fără atitudine de victimă. Nu cere nici compasiune, nici admirație.” PASCALE ROBERT-DIARD, LE MONDE 

„Imn pentru viață se citește ca un roman plin de grație... O realizare extraordinară.“ FINANCIAL TIMES

„O carte de memorii unică, scrisă de o femeie cu o putere uimitoare.“ THE GUARDIAN

GISÈLE PELICOT s-a născut în Villingen, Germania, pe 7 decembrie 1952, dar și-a petrecut copilăria în Azay-Le-Ferron, unde mama sa a murit când avea nouă ani. În 1973 s-a căsătorit cu Dominique Pelicot, de care a divorțat în 2024, înainte de începerea așa-numitului proces de la Avignon. A devenit o figură emblematică a mișcării feministe în 2024, când a renunțat la dreptul la anonimat în calitate de victimă într-un caz de violuri repetate. Între 2011 și 2020, ea a fost drogată și violată de soțul ei, Dominique, și de zeci de alți bărbați, în mare parte în casa cuplului din Mazan. Cazul a atras atenția presei internaționale, iar curajul lui Gisèle de a vorbi în numele tuturor victimelor agresiunilor sexuale i-a adus sprijin și admirație la nivel internațional. Ulterior, revista Time a inclus-o pe lista celor mai influente femei ale anului 2024, inițiativă urmată de BBC și de Financial Times. A fost numită cavaler al Legiunii de Onoare pe 14 iulie 2025, ziua națională a Franței.

JUDITH PERRIGNON este jurnalistă, eseistă și romancieră. În prezent, lucrează pentru Le Monde și France Culture. În 2015 a fost finalistă a prestigiosului premiu Femina, cu romanul Victor Hugo vient de mourir. În 2025 i-a apărut cartea L’autre Amérique, deopotrivă eseu istoric și biografie a președintelui american Franklin D. Roosevelt.

Insula Rosetti este cartea transformării unei oaze personale de supraviețuire într-un spațiu comun de libertate și protecție pentru o generație de elevi. Insula Rosetti s-a născut din anii petrecuți la catedră alături de o generație de elevi, într-un timp în care pentru mine ideea de oază însemna o formă de supraviețuire. Întâlnirea cu generația anilor ’70 a schimbat însă sensul acestei imagini: oaza personală s-a transformat treptat într-o insulă comună, un spațiu de încredere și libertate interioară pe care am încercat să-l protejez.

Anii ’80. Patru prieteni se întîlnesc în gara din Chişinău. Vor pleca împreună în vacanţă în Crimeea, la mare. Sînt lipsiţi de griji, nu au de unde să ştie că fac parte din generaţia ultimilor copii sovietici. Ştiu doar că au acelaşi program în fiecare an: şcoală, vacanţe lungi, călătorii de la un capăt la altul al ţării pentru a descoperi locuri extraordinare şi populaţii ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov şi a altor comunişti de la vîrf, vin Gorbaciov, glasnostul şi perestroika, intervenţia rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA şi afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolaţi, văzînd cum lumea pe care o ştiau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru şi refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski şi în piesele formaţiei Kino. Şi, fără să vrea, se maturizează, descoperă alte identităţi şi învaţă să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor şi părinţilor lor, iar ceea ce contează e să cîştigi cît mai mult. O lume în care a avea este mai important decît a fi.

„Dumnezeu şopteşte printr-o cută din tapet”, scrie Patti Smith în această emoţionantă relatare a vieţii sale. Un complex locativ delabrat de după Al Doilea Război Mondial oferă o poartă de acces spre lumea plină de imaginaţie a copilăriei. Smith, în rolul de căpitan al unei armate loiale şi iubitoare de fraţi, pune bătăuşii pe fugă, intră în comuniune cu regele ţestoaselor şi caută bănuţi de argint fermecaţi. Cel mai intim dintre volumele sale de memorii, Pâinea îngerilor ne poartă prin anii adolescenţei artistei, când se nasc primii fiori ai romantismului şi când aceasta aude chemarea artei. Arthur Rimbaud şi Bob Dylan îi devin modele artistice, iar ea începe să scrie poezii şi texte pentru cântece, ajungând în cele din urmă să contopească ambele îndeletniciri literare în creaţii legendare precum cele de pe albumele Horses, Wave şi Easter. Apoi, lasă totul în urmă ca să se mărite cu marea ei iubire, Fred „Sonic” Smith, alături de care îşi construieşte o viaţă plină de devotament şi aventură pe un canal din St. Clair Shores, Michigan. Aici îşi amenajează un spaţiu intim căruia îi trece pragul în zori pentru a scrie. Cuplul îşi petrece nopţile pe şalupa sa Chris-Craft, ancorată pe uscat, studiind hărţi nautice şi plănuind noi aventuri, în timp ce îşi întemeiază o familie. O serie de pierderi dureroase îi marchează viaţa. Suferinţa şi recunoştinţa se împletesc de-a lungul anilor în care îşi creşte copiii, îşi reconstruieşte viaţa şi, în cele din urmă, revine la scris – singura constantă într-o viaţă condusă de libertatea artistică şi de puterea imaginaţiei de a transforma banalul în magic şi durerea în speranţă. În ultimele pagini, o regăsim pe Smith din nou pe drum, în aceeaşi cunoscută ipostază de hoinară care călătoreşte pentru a se regăsi, care trăieşte pentru a scrie şi scrie pentru a trăi.

„Sunt un om obișnuit care a avut o viață extraordinară.“ AUDREY HEPBURN Actrița din spatele zâmbetului, o combinație rară de grație și bunătate, simbolul eleganței, discreției și simplității, care a redefinit feminitatea modernă într-un nou limbaj estetic, nu prin strălucire, ci prin atitudine, pentru că mai puțin înseamnă mai mult.

Povestea evoluției unui campion: de la primul său meci oficial la categoria under 10 până la numărul 1 mondial. Jannik Sinner este unul dintre cei mai mari jucători de tenis din toate timpurile: a câștigat Cupa Davis cu Italia, titluri de Grand Slam, inclusiv Wimbledon, și a ajuns numărul 1 în clasamentul mondial. Această carte urmărește evoluția sa, începând din anii copilăriei, când a fost campionul Italiei la slalom uriaș, înainte de a decide să abandoneze schiul în favoarea tenisului și să treacă prin aceleași etape de dezvoltare precum colegii săi din grupul Sistema Italia, creat în ultimii douăzeci de ani de Federația Italiană de Tenis și Padel.

„Volumul Cărtărescu îşi propune să redeseneze cu acurateţe, cu acribie şi cu obiectivitate, pe cât e posibil, fizionomia unuia dintre cei mai importanţi scriitori români postbelici.” (Iulian Boldea)

„Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit!“ scria Anne Frank pe 5 aprilie 1944. Această dorință arzătoare, încre­dințată paginilor unui caiet caroiat, nu era doar visul unei adolescente de a deveni scriitoare, ci și un act de rezistență prin speranță. Ceea ce a început ca o confesiune solitară într-o ascunzătoare din Amsterdam s-a transformat, prin forța cuvântului, într-unul dintre cele mai luminoase documente ale omenirii.

Cartea lui Thomas Sparr urmărește parcursul simbolic al acestui obiect exemplar – de la primele rânduri așternute în secret, sub amenințarea istoriei, până la metamorfoza sa într-un simbol universal. Este povestea unei victorii asupra uitării: cum a supraviețuit manuscrisul raidurilor Gestapoului, cum a învins tăcerea lumii postbelice și cum a continuat să se reinventeze prin teatru, cinema și artă contemporană.

Dincolo de tragedia istorică, această „biografie“ este un omagiu adus optimismului. Sparr ne arată cum mesajul Annei Frank despre bunătatea oamenilor și despre curajul de a visa în cele mai întunecate momente continuă să fie o ancoră morală în prezent.

„Cartea aceasta nu este despre tenisul lui Björn Borg. Nu conține analize ale stilului său, ale tacticilor și strategiilor, nici comentarii tehnice, cu toate că rădăcina tenisului de azi e în jocul Marelui Suedez, în dreapta lui «cârlig», suplimentar liftată, sau în reverul lansat cu o mână și jumătate. Sau în capacitatea lui excepțională de a-și digera greșeala imediat ce punctul s-a stins.

Este despre omul Borg, dincolo de teren. Chiar el povestește relaxat și indulgent cu sine despre un ins care, dacă îi dăm deoparte performanțele sportive, nu rămâne decât o pramatie. Eu, cel puțin, am înțeles, în fine, că alcoolul, femeile, drogurile, chefurile de toată noaptea în cluburi nu de tenis nu au fost reacția la stres și presiune de la o vârstă fragedă, ci pura plăcere a lui Björn de a bea tării și vin roșu, de a se droga, de a fi un serial fucker. Mai ales că toate acestea le-a practicat și când câștiga Wimbledoane și Roland Garroase în serie.

Nu știu dacă îl veți iubi la fel pe Whisky & Ice-Borg, dar măcar veți ști.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU

Idol. Legendă. Enigmă.

Pentru prima dată, unul dintre cei mai mari sportivi ai tuturor timpurilor este, în sfârșit, pregătit să își spună povestea: memoriile mult așteptate în care Björn Borg dezvăluie totul. Din această incursiune în culisele vieții unui jucător enigmatic, care a fascinat generații de fani ai tenisului, înțelegem cum se naște o legendă sportivă. Pentru cititorii care nu știu nimic despre tenis, este o mărturie rară despre o viață extraordinară și captivantă.

„Am scris cartea de față cu sentimentul că nu e vorba despre o singură eroină, ci despre patru. După fiecare încercare de sinucidere, Virginia Woolf a devenit o altă ființă. Deși condițiile exterioare ale vieții nu s-au schimbat radical, perspectiva intimă asupra existenței o făcea de nerecunoscut. Aproape insesizabil, a devenit o altă persoană. E vorba de o metamorfoză calitativă, de o alterare stranie a felului de a fi în lume. Trei dintre tentative au fost eșecuri și abia a patra, când scriitoarea împlinise cincizeci și nouă de ani, a dus la finalul pe care-l preconizase încă de la o vârstă fragedă. Se poate, așadar, vorbi de un parcurs suicidar de aproape patru decenii, trăit în patru secvențe identitare distincte. Ceea ce le-a unit a fost ideea morții, care a lucit mereu în penumbra vieții cotidiene, uneori cu intensități isterice, alteori abia pâlpâind. În paginile ei, tentativele de sinucidere n-au lăsat urme propriu-zise, deși există numeroase referințe la decizia de autosuprimare. Ele nu au de-a face direct cu boala, cu momentele de acutizare a acesteia, ci cu o teamă constantă, care s-a instalat ulterior, în momentele de relativă robustețe fizică și psihică. După recâștigarea echilibrului, reapărea teroarea că se va îmbolnăvi și că nu va putea face față torturilor morale prin care știa că va trebui să treacă iar și iar.” (Mircea Mihăieș)

Povestea devenirii unui model rom După divorțul părinților, un copil de etnie romă din cartierul bucureștean Rahova visează să fie bogat și să o facă pe mama lui fericită. În universul lui, pentru asta există trei variante: să se facă fotbalist, șmecher sau fotomodel. După ce le încearcă pe toate, copilul devenit adult are o nouă dilemă: cum face pace cu toate lumile din care a făcut parte? Și cum îi poate ajuta experiența lui pe ceilalți?

Prix Jules Renard 2025

„Un scriitor a cărui privire se află la intersecția dintre geografifie și poezie.“ - L’Express

Într-o epocă în care exploratorii par să nu mai aibă nimic de descoperit, iar omul pare să fi învins geografia, Sylvain Tesson își propune să găsească acele câteva locuri de pe glob în care geografia își ia revanșa: pilonii mării, impresionante coloane de piatră care se înalță singuratice în largul coastelor, ca niște anomalii miraculoase, lăsate în urmă de falezele care s-au retras sub acțiunea erozivă a valurilor. Însoțit de prietenul său, alpinistul du Lac, Tesson pornește într-o palpitantă călătorie care îl poartă prin întreaga lume și de-a lungul căreia escaladează peste o sută de astfel de stânci, riscându-și nu de puține ori viața. Ce-l mână însă nu e atât gustul pentru pericol sau ambiția pionieratului, cât intuiția că aceste santinele singuratice ale mării au ceva fundamental de spus despre condiția omului contemporan, pentru care libertatea înseamnă adesea curajul de a rămâne în urmă.

„Bătând lumea în lung și-n lat, Sylvain Tesson face elogiul unui nou nomadism romantic, pe care-l opune ritmului frenetic al lumii moderne.“ - Le Monde

„O epopee care-l face pe cititorul sedentar să viseze la zări îndepărtate, pe cel neîndemânatic, să aspire la acrobații pe sârmă, iar pe cel contemplativ, să se molipsească de febra mișcării.“ – Le Figaro

„Sylvain Tesson are obiceiul de a ne purta în călătorii ieșite din comun, pe tărâmuri pline de istorie sau în locuri sălbatice, ostile vieții umane. În inima acestor povestiri, se află întotdeauna o căutare. Așa se întâmplă și în Pilonii mării.“ - La Presse

„Sylvain Tesson are un talent formidabil de a găsi cuvintele cele mai expresive. Ca să te convingi, e suficient să citești și alți autori de relatări de călătorie între două dintre cărțile sale. Ce le lipsește? Stilul, spiritul de observație, distanța și ceva din această capacitate a lui Tesson de a vedea de sus, panoramic, existența umană.“ - Le Devoir

Sylvain Tesson (n. 1972) este un scriitor și un călător francez cu formație de geograf și cu o diplomă în geopolitică. Își descoperă pasiunea pentru călătorii la nouăsprezece ani, când traversează Islanda pe bicicletă. Începând din 1996, când își publică, în calitate de coautor, prima carte de călătorii, experiențele de aventurier se vor împleti pentru el, în mod firesc, cu scrisul. Printre cele mai cunoscute cărți ale lui se numără Axa lupului (2004), Dans les forêts de Sibérie (2011), recompensată cu Prix Médicis essai și Leopardul zăpezilor (2019), pentru care primește Prix Renaudot. Pilonii mării, cel mai recent volum al său, a fost distins cu Prix Jules Renard. Sylvain Tesson a realizat și o serie de documentare pornind de la expedițiile sale, iar în afară de cărți de călătorii, publică și proză scurtă, eseuri și memorialistică.

Cu un interviu de Andrei Nourescu

Prefață de Radu Paraschivescu

Postfață de Andreea Esca

50 de ani de la zecele perfect, Montréal 1976

„Cartea Nadiei, Scrisori către o tânără gimnastă, reapare la Humanitas când se împlinesc cincizeci de ani de la Jocurile Olimpice de la Montréal. Este o ediţie nouă, îmbogăţită, gata să onoreze cum se cuvine momentul aniversar. O ediţie în care îmi permit să reiau câteva cuvinte scrise pe coperta primei ediţii: «Nadia le spune celor care vor s-o audă că nu s-a născut prinţesă, nu și-a uitat trecutul și nu și-a șters prietenii din agendă. Totodată, ea scrie o serie de minieseuri care pot să pară reţete ale succesului, dar nu sunt. Rostul lor e să le deschidă ochii candizilor care nu știu că gramul de aur înseamnă un litru de sudoare. Și să-i invite la cumpătare pe toţi cei care văd în marii sportivi niște aspiratoare de privilegii și nimic mai mult».“ — RADU PARASCHIVESCU

„De obicei, performanța este asociată cu sportul. Cu victoria. Cu podiumul. Cu momentul acela în care devii cel mai bun. Doar că performanța nu este numai clipa vizibilă sub lumina reflectoarelor. Este tot ce o precedă. Iar dacă vorbim despre sport, a fi cel mai bun nu înseamnă doar să câștigi. Înseamnă să repeți, să pierzi, să reîncepi. Să te trezești devreme, când nu te vede nimeni, să insiști, să continui când corpul tău zice că nu mai poate, să rămâi concentrat când încep să te macine toate dubiile. Performanța este o disciplină discretă, neștiută, înainte de a deveni un rezultat spectaculos, în văzul tuturor. Iar eu admir performanța!“ — ANDREEA ESCA

Cu prefaţa autorului

„În această carte povestesc nu doar de Giotto, ci și de Sfântul Francisc și de Dante ca purtători ai unui nou mesaj, de aceștia din urmă spus în cuvinte, văzuți ca cele trei vârfuri ale unui triunghi echilateral care desenează până în zilele noastre baza progresului speciei umane. Fiu al unui secol nou, pictorul florentin a respirat alături de ceilalți doi aerul unei epoci care a marcat sfârșitul Evului Mediu și deschiderea spre epoca modernă, suind spre acel Umanism cu miză universală care avea să fie Renașterea italiană.“ — ALESSANDRO MASI

ALESSANDRO MASI este istoric de artă, ziarist, scriitor și vicepreședinte executiv al Societății „Dante Alighieri“, instituție culturală de mare prestigiu care se îngrijește de răspândirea culturii și limbii italiene în lume prin peste 400 de filiale de pe toate continentele. Absolvent al Facultății de Litere și al Masteratului de Istorie a Artei Medievale și Moderne al Universității „La Sapienza“ din Roma, a devenit ulterior profesor la Catedra de istorie a artei moderne și contemporane a Școlii de Restaurare din Roma, apoi la Facultatea de Arhitectură a Universității „La Sapienza“, la Universitatea din Molise și la Universitatea Calabriei. În 1995 a devenit responsabil cu relațiile culturale, apoi secretar general al amintitei Societăți „Dante Alighieri“, înainte de a ocupa actuala funcție superioară. Din 1996 este membru al Comisiei naționale pentru promovarea culturii italiene în străinătate a Ministerului de Externe al Italiei. Este autorul a numeroase articole și eseuri despre artă și al unor monografii de succes dedicate marelui public, printre care, pe lângă Artistul sufletului. Giotto și lumea sa, Viața blestemată a lui Benvenuto Cellini și Opera perfectă. Viața și moartea lui Masaccio. Activitatea sa culturală de anvergură internațională a fost recunoscută prin numeroase distincții și titluri onorifice, cel mai înalt fiind cel de Grande Ufficiale dell’Ordine al Merito della Repubblica Italiana.

Publicarea caietelor lui Alter Fajnzylberg, prizonier la Auschwitz-Birkenau din aprilie 1942 până în ianuarie 1945, obligat să activeze timp de 18 luni în unitatea Sonderkommando, constituie o contribuție excepțională la bibliografia dedicată istoriei Holocaustului. Aceste scrieri inedite, așternute pe hârtie în limba polonă, la sosirea sa în Franța, din nevoia apăsătoare de a povesti cele văzute în lagăre, au fost apoi puse într-o cutie de pantofi și îngropate – ca un secret greu de purtat. Aveau să treacă decenii întregi până când unicul său fiu, Roger, să le scoată la lumină, să le traducă în limba franceză și să le plaseze în contextul acelor vremuri, cu ajutorul istoricului francez Alban Perrin.

„La data publicării acestei cărți, este posibil ca Europa în care am trăit să nu mai existe. Cu acest sentiment al urgenței am scris-o. Dispare Europa? Suntem ultimii muritori care au cunoscut vechiul continent? Uneori trăiesc cu impresia insuportabilă că este ultima dată când văd Piața San Marco, Capela Sixtină ori Fontana di Trevi… Turnul Eiffel, Prado sau canalele din Amsterdam… Cine întârzie la această ultimă întâlnire și va nimeri, să zicem, mâine prin aceste locuri nu va mai găsi decât un strat gros de praf.

Prin îndelungata sa activitate în cadrul unor case renumite, precum Chloé, Chanel și Fendi, Karl Lagerfeld s-a impus drept unul dintre cei mai importanți designeri de modă, schimbând fața întregului domeniu. Personalitate extrem de creativă, de puternică şi de polemică, Lagerfeld a exercitat o imensă fascinație asupra vedetelor, ziariştilor şi marelui public, acţiunile, colecțiile şi declarațiile sale fiind intens urmărite şi discutate. Dar chiar și cu toată această atenție, el a ştiut cum să ferească de blițuri o parte importantă a vieții sale, pe care acum jurnalistul şi bunul său prieten Alfons Kaiser o narează într-o biografie impecabilă. Copilăria marcată de epoca nazistă, complicatele relații familiale, culisele marilor rivalități și prietenii din lumea modei acestea și multe altele sunt expuse într-un volum bazat pe o documentare minuțioasă și pe interviuri exclusive. Avem înaintea noastră portretul complet, nuanțat și expresiv al unui creator unic construinduşi propria legendă.

“Nu cred că am mai citit demult ceva mai complet, mai uman, mai adevărat, mai dureros și real, mai vesel si mai trist decât aceste rînduri. E drept, din două lumi total opuse, dar cu similitudini.”

“Senzațional scris!”

“Tulburător!”

“Terapie curată! Mi-a atins sufletul.”

(Din comentariile cititorilor revistei “Dilema veche”, unde corespondența a fost parțial publicată)

„Avem aici doi autori minunați. Dialogul lor este fascinant – o spun cu toată convingerea –, este impresionant. Această carte este plină de observații spirituale, ironice, dar și de povești tragicomice despre România și Germania, dând mărturie despre o cunoaștere profundă a Estului și a Vestului.”  Mircea Cărtărescu

„Doar eu pot să-mi scriu povestea” este o biografie postumă tulburătoare, concepută ca autoportretul unei femei incomode. Volumul reunește pagini de jurnal, însemnări intime, corespondență și fragmente esențiale din operele Orianei Fallaci. Cartea demonstrează cum refuzul ei categoric de a lăsa pe altcineva să-i dicteze destinul a transformat-o într-o forță de neoprit a jurnalismului mondial.

Scriitura ca scut

Oriana ne conduce pe firul experiențelor sale trăite la intensitate maximă, de la fetița care înfrunta bombardamentele în Florența, până la corespondentul de război neînfricat din Vietnam. Din paginile autobiografiei sale reiese clar modul în care reportajele din tranșee, interviurile dure cu liderii lumii și dramele personale i-au modelat caracterul de fier. Refuzul ei de a se pleca în fața puterii sau de a adopta jumătăți de măsură a transformat-o dintr-o simplă observatoare a istoriei într-o voce care a definit secolul XX.

Esența unei femei incomode

Această antologie nu este doar o cronologie a succeselor, ci o mărturisire profundă despre prețul libertății de exprimare. Poveștile pe care le-a trăit și le-a scris au fost chiar cărămizile cu care și-a construit propria legendă. Volumul oferă imaginea completă a unui „scriitor”, așa cum își dorea să fie numită, care a transformat cuvintele în arme și vulnerabilitățile în putere absolută.

Oriana Fallaci (29 iunie 1929 – 15 septembrie 2006), jurnalist de origine italiană, a început studiile la Universitatea din Florența, în medicină și chimie, dar ulterior s-a transferat în domeniul artei, însă fără a absolvi.

La îndemnul unchiului său, el însuși jurnalist, Oriana Fallaci a început cariera de jurnalism, devenind corespondent special pentru ziarul italian Il mattino dell`Italia centrale (1946). Începând cu anul 1967, a fost corespondent de război în Vietnam, Orientul Mijlociu și America de Sud. Un personaj controversat, cu un curaj feroce și o determinare ieșită din comun, Oriana Fallaci a fost un adversar al Islamului, considerându-l noul fascism, și contestând modul în care erau tratate femeile musulmane. Interviurile sale absolut remarcabile au vizat prin întrebările sale incomode numeroase personalități: Yasser Arafat (om politic palestinian), Golda Meir (prim-ministru în Israel), Indira Gandhi (prim-ministru în India), Haile Selassie (împăratul Etiopiei), Deng Xiaoping (politician în China), Henry Kissinger (secretar de stat american). După ce a pierdut o sarcină, a devenit o militantă activă împotriva avortului. Astfel s-a născut cartea Scrisoare pentru un copil niciodată născut.

Nu a fost căsătorită, însă a trăit timp de trei ani alături de activistul politic grec Alekos Panagoulis, care a murit în condiții suspecte și despre care Oriana Fallaci a scris în cartea sa Un Om. După atentatele din 11 septembrie 2001, Oriana Fallaci a publicat două cărți care au devenit bestselleruri în Italia: Furia și mândria, o critică adusă occidentului pentru atitudinea mult prea conciliantă față de pericolul islamizării, și Puterea rațiunii, în care a pledat pentru superioritatea civilizației occidentale. Cărțile sale au fost traduse în peste 21 de limbi. A primit numeroase premii de-a lungul carierei sale pentru contribuțiile culturale notabile, dar și pentru curajul de a fi un simbol în lupta împotriva fascismului: în anii 1967 și 1971 a primit premiul pentru jurnalism „St. Vincent”.

Anul 1970 i-a adus premiul Bancarella pentru cea mai bună carte Nothing, and So Be It, iar nouă ani mai târziu, premiul internațional pentru pace, progres, cultură, „Viarregio-Versilia”, îi revine datorită volumului Un Om. În 2005, la New York, un alt premiu, „Annie Taylor”, i-a fost oferit pentru curajul neobișnuit în condiții nefavorabile și de risc major, de către Centrul pentru Studiul Culturii Populare. Președintele Republicii italiene, Carlo Azeglio Ciampi, i-a acordat, în anul 2005, o medalie de aur pentru contribuțiile sale culturale, însă din cauza problemelor de sănătate, Oriana Fallaci nu a putut participa la ceremonie, a fost însă profund mișcată de recunoașterea meritelor sale.

În anul 2006, a primit din nou, la New York, o medalie de aur din partea Consiliului Toscanei, oferită de către președintele Riccardo Nencini pentru aportul său cultural; în timpul ceremoniei, Oriana Fallaci a afirmat că va face o caricatură a lui Mohammed.

„În ultimii ani prietena mea nu era de acord cu mine în multe privințe. Poate că încă avea iluzia că istoria universală este progresul în conștiința libertății (de la Hegel citire). Poate că o astfel de vedere asupra lumii este proprie tuturor căuzașilor care nu au fost călcați de tren. Încă. E clar, trecerea în alt stadiu al vieții pe pământ, îmbătrânirea, în cazul meu, te face să vezi lumea cu limitele și determinismele ei. Ești mai puțin intransigent în privința cauzelor tale, odată ce vezi bine că ele pot să fie ucise, uneori in nuce. Apreciezi arta compromisului pentru conviețuire. Politic o faci pentru pluralism, căci fără el te paște doar deșertul dictaturii. Sau, pur și simplu, în cazul meu bătrânețea, în sens ecumenic, s-a instaurat foarte devreme. Am ocolit oamenii care gândeau radical diferit doar când deveneau insultători și agresivi. Abia atunci credeam că nu mai am ce face. Ce să mai vorbim de violență, inclusiv de cea politică? Violența este un stadiu turbat al mâniei și indignării.” (Mihaela Miroiu)

„O carte răscolitoare și necesară, care se mișcă între jurnal intim și reflecții aproape taumaturgice «despre experiența trăită a îmbătrânirii» și, în definitiv, asupra condiției umane. Mihaela Miroiu reușește să recupereze teme absente, pe care literatura, chiar și cea memorialistică, tinde să le trimită mai degrabă în teritorii necunoscute și înspăimântătoare, cartografiate drept «hic sunt leones» («aici sunt lei»). Nu îmi amintesc să fi citit un text similar, atât de dens, de încăpător, metafizic și, în același timp, atât de plin de speranță, de tandru și de mundan, care impresionează și prin polifonia de voci absente. Este, în mod fundamental, o carte despre iubirea pentru celălalt.” (Roxana Dumitrache)

„Memoriile Mihaelei Miroiu sunt summum-ul scrisului ei de până acum. Toate temele ei academice devin aici înțelepciune umană caldă. Trecut uman edificat asupra umanului – îmbrățișând orice viitoruri umane. Dar ele nu compun doar o carte înțeleaptă – ci și una curajoasă. Nici nu știi ce să admiri mai mult: curajul cu care scrie despre îmbătrânire; despre boală; despre răutatea bolii de a lovi exact atunci când e așteptată noua viață senină; despre răutatea umană care vrea să distrugă ce e diferit; despre prietenia intra- și inter-specii; despre cei iubiți dinăuntrul familiei; despre cei iubiți din afara familiei; despre natura din miezul erei digitale. O carte necesară. Și folositoare. Și adevărată. Și hrănitoare – pentru orice viitor care mai crede în uman.” (Radu Vancu)