Biografii - Memorii & Jurnale

Fără indoială că distinsul domn general Ceacanica Dumitru… (Grecul intre amici) se impune covarșitor in galeria de portrete a criminaliștilor romani, de numele domniei sale asociindu-se soluționarea unor omoruri complexe, cu grad inalt de dificultate. De fiecare dată o intuiție laser, hărăzită de Dumnezeu, i-a descurcat labirintul țesut de rea credință, minciună, cruzime, la capătul căruia de fiecare data l-a descoperit pe criminal cu mainile pătate de sange. O prezență plăcută, elegantă, o ironie fină ni-l aducea parcă din epoci trecute, făcandu-ne pe noi, polițiștii mai tineri, să-l idolatrizăm ca model de urmat. Regret că l-am cunoscut prea puțin, că am lucrat cu domnia sa prea puțin, că n-am izbutit să leg cu domnia sa o relație familiară. A rămas pentru mine idol și model mereu in căutarea de a fi atins.
Prof. univ. dr. Tudorel Butoi-Severin

Am scris această carte considerând că este de datoria mea de a face cunoscute românilor de pretutindeni, figurile proeminente din război şi din închisori ale unor oameni care nu pot fi daţi uitării datorită atitudinilor pozitive sau negative prin care s-au remarcat.

Cartea mai urmăreşte aducerea la cunoştinţă a unor fapte şi discuţii ale acelora care, la un moment dat, au avut răspunderea conducerii statului român.

Dialogurile, am căutat să le reconstitui din memorie, cu cât mai mare fidelitate posibilă, şi dacă unele nuanţe s-au pierdut, de vină nu sunt eu, ci trecerea anilor, care ştergând amănuntele, a scos în evidenţă numai esenţialul.

Am socotit mai important să expun ceea ce gândeam într-un anumit timp, într-o anumită împrejurare, decât greutăţile şi suferinţele întâmpinate de mine sau de alţii. De aceea am trecut peste anchetele grele, bătăi, izolări şi greve, în aceste împrejurări creierul nemaiputând funcţiona normal. Represiunile de orice natură trec, se pierd, dar impresiile, felul de a gândi rămân, căci aşa a lăsat Dumnezeu ca omul să dispară, dar sufletul lui să supravieţuiască.

Partea I cuprinde: amintirile mele din copilărie legate de evenimente politice, de oameni politici, discuţii încă necunoscute ale acestora, care elucidează într-o oarecare măsură atitudinea lor în faţa unor evenimente pe care le-au creat sau în faţa cărora au fost puşi. În sfârşit, amintiri din război, precum şi felul meu de a gândi şi al altora în completa izolare a anilor îndelungaţi de detenţie.

Un capitol special este rezervat evadării de la Cavnic, întrucât ea reprezintă cea mai mare evadare a unor deţinuţi politici dintr-o închisoare comunistă, succesul ei simbolizând nesupunerea şi rezistenţa acestora faţă de represiunile autorităţilor comuniste.

Iar dacă această evadare a constituit sub acest aspect un succes, procesul evadării a constituit un adevărat triumf prin adevărurile nimicitoare, pe care instanţa şi autorităţile comuniste au fost nevoite să le asculte. Umilirea ce ne-a fost pregătită cu migală, s-a transformat în cel mai viguros rechizitoriu împotriva barbariei comuniste!

Mulţumesc cititorilor mei pentru atenţia acordată acestor amintiri.

Pentru judecarea situaţiei noastre politice, care e departe încă de a fi limpezită, nu pot rămâne cu totul fără interes însemnările unui publicist conştiincios, făcute zi cu zi în epoca cea mai tragică a istoriei noastre naţionale. Mai cu seamă fiindcă, cu tot caracterul caleidoscopic al jurnalisticii, astfel răsare limpede concepţia unitară care m-a călăuzit şi metoda de analiză a evenimentelor politice.

Critic şi istoric de artă, muzeograf, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, Alexandru Tzigara-Samurcaş a condus Fundaţia Universitară Carol I, astăzi Bibioteca Centrală Universitară „Carol I“, timp de 47 de ani, din 1899 (la 1 ianuarie este numit în funcţia de bibliotecar) până în 1946. Cu începere de la 1 aprilie 1914 devine directorul Fundaţiei, funcţie pe care o va deţine până la pensionarea sa, în decembrie 1946. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat. Situaţia se deteriorează după Al Doilea Război Mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Critic şi istoric de artă, muzeograf, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, Alexandru Tzigara-Samurcaş a condus Fundaţia Universitară Carol I, astăzi Bibioteca Centrală Universitară „Carol I“, timp de 47 de ani, din 1899 (la 1 ianuarie este numit în funcţia de bibliotecar) până în 1946. Cu începere de la 1 aprilie 1914 devine directorul Fundaţiei, funcţie pe care o va deţine până la pensionarea sa, în decembrie 1946. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat. Situaţia se deteriorează după Al Doilea Război Mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Critic şi istoric de artă, muzeograf, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, Alexandru Tzigara-Samurcaş a condus Fundaţia Universitară Carol I, astăzi Bibioteca Centrală Universitară „Carol I“, timp de 47 de ani, din 1899 (la 1 ianuarie este numit în funcţia de bibliotecar) până în 1946. Cu începere de la 1 aprilie 1914 devine directorul Fundaţiei, funcţie pe care o va deţine până la pensionarea sa, în decembrie 1946.

Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat.

Situaţia se deteriorează după Al Doilea Război Mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Aniela Jaffe reda in cartea de fata ganduri, amintiri si lamuriri pe care Jung i le-a impartasit in perioada in care cei doi lucrau la volumul Amintiri, vise, reflectii. Aceste dezvaluiri inedite ofera un caleidoscop tematic graitor pentru viata si sistemul teoretic al lui Jung - de la relatia lui cu Toni Wolff si de la intalnirea cu Einstein sau contele Keyserling, la felul in care analistul elvetian se raporta la viata de dincolo, la imaginile onirice, la Dumnezeu sau la pacientii nevrotici sau schizofrenici.

„Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care se naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească… Cultura nu este altceva decât drumul spre libertate.“ — SERGIU CELIBIDACHE

„Celibidache avea una dintre cele mai fine urechi şi una dintre cele mai pătrunzătoare minţi muzicale din câte mi-a fost dat să întâlnesc… Preocuparea permanentă pentru frazare şi articulare i-a îmbogăţit pe toţi muzicienii care au avut de-a face cu el.“ — DANIEL BARENBOIM

„Această serie de întâmplări petrecute de-a lungul anilor este o confirmare afectuoasă a multelor și fascinantelor chipuri pe care tatăl meu le-a arătat celor care au avut privilegiul de a-l cunoaște îndeaproape. Este, de asemenea, o mărturie a legăturii unice și inseparabile dintre părinții mei. Dar ceea ce mă emoționează cel mai mult este cum a ales mama mea să împărtășească aceste lucruri. Este cel mai puternic omagiu pe care cineva îl poate aduce celui de alături și un fel minunat de a-l evoca pe bărbatul pe care l-a iubit dincolo de cuvinte. Oricât de mult v-ar lăsa această carte să pătrundeți în lumea lui Sergiu, ea reprezintă și o ocazie unică de a întrezări spiritul Ioanei și bogăția pe care ea a oferit-o lumii. Mi-e dor de amândoi.“ — SERGE IOAN CELEBIDACHI

Ediție stabilită, prezentată și adnotată de Franck Planeille

„Întâlnirea [dintre Albert Camus şi René Char] precedă prietenia, dar îi conferă tonalitatea aparte ce o poate transforma în fraternitate. Cei care se întâlnesc în 1946 nu sunt doar doi oameni, ci doi imenşi artişti foarte diferiţi unul de celălalt şi totuşi apropiaţi în acest «râu subteran» de care doar operele lor ne pot apropia. Prietenia este atunci acea descoperire ce‑i depăşeşte pe indivizi, care lărgeşte spaţiul fiecăruia ca artist.
[...] Este posibilă fraternitatea între creatori? Întâlnirea dintre doi artişti, iar uneori prietenia, nu poate exista în afara operei pe care o săvârşesc şi care se desăvârşeşte în ei. Iată de ce, fără îndoială, lectura corespondenţei scriitorilor îl dezamăgeşte uneori pe cititor. [...] Această corespondenţă este mărturia unei prietenii care ne hrăneşte meditaţia asupra acelor circumstanţe ce contează cu‑adevărat într‑o viaţă, transfigurând‑o uneori ca pe o şansă fulgurantă.” (Franck Planeille)

„Dragă René,
[…] Timpul nu desparte, nu‑i laş decât pentru cei despărţiţi – Altfel, e fluviu care duce, într‑o aceeaşi mişcare. Ne asemănăm mult şi ştiu că se întâmplă să avem dorinţa de a «dispărea», de a nu fi nimic în fond. Dar de‑ar fi să dispari şi zece ani, tot vei regăsi în mine aceeaşi prietenie, la fel de tânără ca acum câţiva ani, când te‑am descoperit odată cu opera dumitale. Şi nu ştiu de ce, simt că la fel se întâmplă şi cu dumneata faţă de mine.” (Albert Camus)

„Dragă Albert,
Îţi mulţumesc pentru prezenţa dumitale dorită ca un pahar de apă limpede, într‑o dimineaţă de extrem deşert. […] Sunt atât de puţini cei pe care îi iubim cu‑adevărat, şi fără rezerve, care ne lipsesc şi cărora ştim că le lipsim câteodată, tainic, încât cele două senzaţii, cea în sine şi cea pe care o percepem la celălalt, aduc acelaşi elan şi aceeaşi îngrijorare...” (René Char)

Îmi ceri să spun publicului românesc impresia pe care mi-o lasă lectura paginilor d-tale despre Carmen-Sylva. Ceea ce reţin în primul rând din fericita evocare a Reginei-poete este tocmai lirismul care ţi se pare că domină personalitatea ei. Carmen Sylva a fost într-adevăr o mare, o adevărată poetă. Caracterul de poetă i-a permis să trăiască în afară şi deasupra unei realităţi pe care totuşi o ştia topi într-o viziune limpede. De aici vine şi darul ei pe care nu mă pot împiedica să-l numesc profetic, un dar pe care poezia adânc simţită îl face aleşilor ei, punându-i în comunicaţie ocultă cu viitorul. Victor Hugo, într-un poem celebru, presimţea existenţa aeroplanului şi releva chiar anumite amănunţimi tehnice în legătură cu această invenţie modernă. Natura profetică a poetului se confirmă de altminteri prin mărturiile multora dintre ei: exemplul lui Dante rămâne însă cel mai tipic în aceasă privinţă.

Carmen Sylva a prevăzut astfel numeroase evenimente, pe care le trăim astăzi cu toţii. Ea s-a înfricoşat cu anticipaţie de tulburările care cutropesc viaţa şi moravurile vremii noastre. Din aceste presimţiri ea trăgea o lecţie de indulgenţă şi de bunătate, calităţi neuitate ale rolului ei de Suverană iubită.

Şi-a iubit ţara şi a ştiut s-o ajute şi s-o pună în valoare în toate împrejurările. Paginile d-tale dovedesc aceasta îndeajuns, precum şi dragostea Reginei pentru ţăranul nostru artist şi poet el însuşi, pentru toţi oropsiţii soartei, pe care aşa de nobil i-a ocrotit. D-ta arăţi toate aceste binefaceri într-un chip convingător şi vor trebui să-ţi aducă mulţumiri toţi cei care au păstrat intactă amintirea unei Suverane adorabile, cu suflet mare şi curat de inspirată.

Elena Văcărescu

Marta Trancu-Rainer (1875-1950) a fost prima femeie chirurg din România, medic obstetrician de seamă din prima jumătate a secolului XX.

    Mobilizată în Primul Război Mondial, cu gradul de maior, a realizat numeroase intervenţii chirurgicale prin care a salvat sute de vieţi. A condus, concomitent, Spitalele „Colţea”, cel al „Şcolii de Poduri şi Şosele”, precum şi Spitalul de Chirurgie instalat în Palatul Regal, la cererea Reginei Maria. „Cele două erau mereu împreună în marile spitale şi în spitalele de campanie, în mijlocul răniţilor de război” (dr. V.T. Terenţiu). Suferind o plagă infectată din cauza deselor expuneri la infecţiile răniţilor, Regina a fost operată la mână de către prietena sa.C.I. Parhon spunea: „Marta este nu numai o profesionistă de o rară valoare și conștiinciozitate, dar și o lucrătoare de elită pe terenul publicisticii medicale și în special pe acela al biologiei”.

    S-a luptat toată viața pentru recunoașterea statutului profesional al femeilor în interiorul breslei medicale. Și-a câștigat respectul Familiei Regale, devenind medicul curant al reginelor României.

    S-a confruntat cu multe probleme și opoziții din partea colegilor, nefiind acceptată drept chirurg, pentru că era femeie. Reușește, totuși, să profeseze. Se căsătorește în anul 1903 cu Francisc I. Rainer, celebru anatomist si antropolog, intemeietorul Institutului de Antropologie din România și se mută definitiv la București. 

    După război își continuă activitatea profesională ca medic chirurg la spitalul Colentina din București, precum și cercetările desfășurate alături de soțul său.

Era un chiabur de mâna întâi, şi nu era un om lipsit de instruire; avea patru clase gimnaziale făcute la un liceu german, citea curent germana, avea o bibliotecă impresionantă pentru un ţăran. Am găsit la el acasă cam 7-800 de cărţi de cultură generală și politice. Fusese delegat şi la un congres internaţional agrar care avusese loc la Praga.  Groza era un om abil care-şi supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o şmecherie care să înfrângă toate rezistenţele şi să depăşească vigilenţa şi atenţia interlocutorilor. În societate era foarte simpatic, avea o familie serioasă. Soţia lui era o ardeleancă ireproşabilă, care a făcut eforturi să-şi crească copiii în mentalitatea clasică a tradiţiilor transilvănene. Din punct de vedere politic, Groza nu pricepea mare lucru, dar încerca să suplinească prin abilitate şi vicleşug anumite carenţe de informaţie şi de orientare politică. 

 

Corneliu Coposu

Gheorghe Apostol a fost un om politic român, principalul contracandidat al lui Nicolae Ceaușescu la funcția de lider al partidului după moartea lui Gheorghiu-Dej. S-a născut în comuna Tudor Vladimirescu din apropierea Galațiului. S-a făcut remarcat mai întâi prin activitatea sindicală din timpul acțiunilor greviste din perioada 1930–1933 și astfel l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej alături de care a militat întreaga viață. În 1937 este judecat și condamnat pentru activitatea comunistă și încarcerat la Doftana, unde își ispășește pedeapsa până în 1940, dar în perioada războiului trece prin diverse lagăre: Miercurea Ciuc, Caracal, Târgu-Jiu. După răpzboi (1945–1952) participă la reorganizarea mișcării sindicale, ajungând președinte al Confederației Generale a Muncii, iar mai târziu (1955–1961; 1967–1969) președinte al Consiliului General al Sindicatelor. 

În perioada aprilie 1954–octombrie 1955 a îndeplinit funcția de prim-secretar al C.C. al PMR, iar în perioada 1952–1954 și 1961–1967 de prim-vicepreședinte al Consiliului de miniștri. În 1969, intrând în conflict cu Nicolae Ceaușescu a fost eliminat din Comitetul Central și trecut director la Rezervele de stat până în 1975, apoi a îndeplinit funcția de ambasador în Argentina, Uruguay, Brazilia până în 1988. 

În primăvara lui 1989 este inițiatorul „Scrisorii celor șase“, difuzată de postul „Europa Liberă“ prin care era criticată sever politica lui Nicolae Ceaușescu. Este învinuit de „înaltă trădare“ și este arestat la domiciliu și anchetat 8 luni, dar evenimentele din decembrie 1989 îi aduc salvarea. A decedat în 21 august 2010, în București.

În august 1945, Marea Britanie, Franţa, URSS şi Statele Unite ale Americii au creat la Nürnberg un tribunal menit să-i judece pe conducătorii militari şi civili ai regimului nazist pentru plănuirea unui război de agresiune, exterminarea unor categorii întregi ale populaţiei, folosirea pe scară largă a muncii forţate, jefuirea ţărilor ocupate, maltratarea şi uciderea prizonierilor de război. G.M. Gilbert, psihologul închisorii înaintea şi în timpul procesului de la Nürnberg, a avut şansa unică de a-i observa şi de a-i chestiona pe criminalii de război nazişti. Cu imparţialitate ştiinţifică, i-a încurajat pe Göring, Speer, Hess, Ribbentrop, Frank, Jodl, Keitel, Streicher şi pe ceilalţi acuzaţi să-şi dezvăluie cele mai ascunse gânduri, înregistrând ce anume i-a determinat pe aceştia să creeze utopia ariană distorsionată şi lumile coşmareşti de la Auschwitz, Dachau şi Buchenwald, reacţiile lor de zi cu zi la ceea ce se întâmplă în timpul şedinţelor de judecată, opiniile lor neoficiale despre Hitler, Al Treilea Reich şi ceilalţi acuzaţi, părerile despre munca forţată, lagărele morţii şi evrei, mărturiile lor, disputele dintre ei şi manevrele disperate pe care le fac pentru a se disocia de înfrângerea celui de-Al Treilea Reich şi de vinovăţia naziştilor. Cunoaşterea temeinică de către autor a limbii germane, abordarea sa deliberat neprotocolară şi accesul neîngrădit al acestuia la acuzaţi conferă fascinantului şi înfricoşătorului său studiu o familiaritate şi o perspectivă inegalabile.

„Remarcabil... excepțional” - Caroline Moorehead (Times Literary Supplement)

„O carte remarcabilă și de neclintit.“ - Clive Sinclair (Independent)

„Un triumf în fața adversității în războiul lui Hitler împotriva evreilor... o cronică valoroasă a infamiei umane.” - Ian Thompson (Observer)

„O carte dură și uluitoare, directă și eficient scrisă... la fel de percutantă ca o conversație.” - Eileen Battersby (Irish Times)

E mai mult decât o carte de memorii despre Holocaust. E un rechizitoriu sarcastic al societății maghiare interbelice, a unei societăți roase de corupție, nepotism și antisemitism... ” - Theo Richmond (Sunday Times)

„Ceea ce părea a fi încă o carte despre Holocaust, se va dovedi a fi una dintre primele și categoric una dintre cele mai riguroase.” - John Burnside (Scotland on Sunday)

„Nouă geamantane este o carte sclipitoare și frumoasă... Povestea sublimă a lui Béla Zsolt este o rară binecuvântare.” - Roger Hutchinson (Scotsman)

„O carte de memorii foarte puternică... un portret aspru, preventiv al unei lumi lipsite de speranță și de sens, în care oribilul merge adesea mână-n mână cu ridicolul grotesc.” - Hephzibah Anderson (Daily Mail)

Troia. Oraşul care a constituit teatrul războiului dintre ahei şi asiatici a constituit visul din copilărie al lui Schliemann, dar mai mult decât atât, a constituit întruchiparea completă a imaginii pe care acesta şi-o făcea despre civilizaţia greacă. În ultimă instanţă, poemele homerice serviseră drept model etic şi literar întregii civilizaţii greceşti din perioada arhaică şi până la sfârşitul ei şi fuseseră transmise ca atare Romei. Schliemann nu greşea când vedea în ele chintesenţa antichităţii clasice. Dar ceea ce, dincolo de căutare, a dat o deosebită valoare descoperirii lui Schliemann a fost faptul că pentru prima dată, fără niciun fel de indicaţii topografice, fără documente scrise, un arheolog, bizuindu-se numai pe mijloacele acestui gen de cercetare – şi trebuie spus în treacăt, aceste mijloace Schliemann mai degrabă le intuise decât le învăţase – a izbutit să localizeze şi să descopere una dintre acele staţiuni enigmatice, căreia numai o tradiţie literară adesea confuză, totdeauna insuficient de precisă, îi mai păstrase amintirea.

În decurs de şapte campanii, întinzându-se între anii 1870 şi 1890, Schliemann a izbutit să determine existenţa succesiunii de oraşe preistorice de sub ruinele noului Ilion greco-roman. Aproape un mileniu avea să mai treacă până ce ruinele acoperite de praf şi de iarbă aveau să revină la viaţă datorită aceluiaşi încăpăţânat german care odinioară, în Mecklenburgul natal, visase să descopere Troia lui Homer.

Săpăturile de la Micene au completat informaţiile obţinute la Troia şi pe baza lor s-a putut identifica acea civilizaţie pre-elenică pe care, pe drept cuvânt, Schliemann a atribuit-o aheilor: civilizaţia miceniană.

Troia, aşadar, cetatea descoperită de Schliemann, nu numai că s-a dovedit a fi acel oraş homeric pe care îl visase în copilărie atunci când deprindea civilizaţia clasică din poemele cântăreţului orb, ci totodată una dintre cele mai importante aşezări preistorice din Asia Mică, adevărat reper cultural, istoric, cronologic pentru întreaga preistorie a Mediteranei orientale, cu reflexe până pe meleagurile noastre, până în Macedonia, şi, prin intermediul acestor teritorii, până departe, în Europa Centrală.

Politica a fost totdeauna, în publicistica noastră, obiect de reportaj ori de pamflet. Până la probleme, scriitorul politic român nu a încercat să ajungă. Înregistra fapte sau ataca persoane. Dincolo de oameni și de fapte nu vedea și nici nu încerca să vadă explicațiile generale. Dar dacă oamenii mor și faptele se învechesc, forțele sociale care le-au dat naștere și unora și celorlalte, rămân mereu active. Problemele își schimbă nu numai fața, dar și sensul lor adânc. Cartea de față este o încercare de a supune unei analize evoluția politică a României. Evenimentele la care se referă studiul nostru s-au petrecut, în special, între anii 1935 și 1941. Nu facem aici, propriu-zis, un istoric al celor trei dictaturi, carlistă, legionară și antonesciană, care s-au succedat în toți acești ani. Am căutat, în schimb, să expunem cauzele de natură economică și socială, care au promovat fenomenul dictaturii de tip fascist, sub cele trei forme cunoscute. Aceste dictaturi constituie un capitol definitiv închis în istoria României. Dar problemele legate de stările care le-au făcut posibile, rămân încă deschise și le putem recunoaște și urmări în imediata actualitate, iar în consecințele lor directe, chiar în stările politice de astăzi. Nici o modificare nu a fost adusă textului, în urma evenimentelor politice din ultima vreme. Lucrarea apare deci în forma și în cuprinsul în care a fost concepută și scrisă atunci. Lucrețiu Pătrășcanu

Cine s-a dăruit cu atâta pasiune neamului său ca Nicolae Iorga? Cine a fost cu atâta genialitate interpretul istoriei poporului român? Cine a înțeles mai bine poporul acesta de țărani cuminți rezistenți ca stâncile înfipte în cursul neastâmpărat al apelor? Nu este moment sau problemă din istoria lumii sau trecutul neamului său careia condeiul, uneori ascuțit, careia Iorga să nu-i fi închinat câteva pagini. 

    În cartea Războiul nostru în note zilnice marele istoric abordează problemele cu care se confruntă statele din Europa în preajma începerii Primului Război Mondial, dar și situația neutralității României. Ea cuprinde totodată  comentarii și reflecții asupra unor momente importante petrecute în viața țării noastre în intervalul 1914-1918, cum ar fi moartea Regelui Carol I sau suirea pe tron a lui Ferdinand. 

    Sunt pagini pline de sensibilitate și duioșie în care vorbește despre românii din Ardeal sau din Basarabia, dar și unele acide în care cu un umor fin critică unele acțiuni ale unor șefi de Stat sau alte personalități ale momentului. Multe și nenumărate sunt notițele lui Iorga privitoare la articole din presa vremii, de la noi sau de aiurea, pe care le apreciează sau le condamnă cu ferme argumente. Naționalismul lui Iorga vibrează la tot ce e românesc, el moare și înviază odată cu istoria țării și cu domnii săi, mai mari sau mai mici.

    Nicolae Iorga și-a iubit țara și poporul cu o patimă sacră.

În istoria politică Nicolae Iorga știe atât de multe, a călcat cu mintea lui atâtea documente, încât memoria lui însăși va avea tăria unui document. Numărul lui de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că Nicolae Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei.  Multă vreme istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui Nicolae Iorga, plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată''. —''Istoria literaturii române'' (București, 1941), George Călinescu    

    Fiecare popor are sufletul său, format în sute de mii de ani, din firea pământului, din freamătul codrilor, din floarea albă a primăverii, din raza soarelui, din ceaţa toamnelor şi gerul iernilor, din toate frământările, suferinţele, silinţa, gloria, din nesfârşit de multe amintiri îngrămădite pe urma morţilor, care astfel n-au murit întregi, ci din adâncul tăcerii lor sprijină răsfăţarea la lumină a urmaşilor ce au venit din ei şi trăiesc după dânşii. Acest suflet e preţul, mare sau mic, al fiecărui popor.(N. IORGA)

Auto-schiţă explicativă 

Persoana mea? Acordul destul de satisfăcător al formei cu „ceea ce“ însufleţeşte formele. 

Bunătatea mea? Imposobilitatea de a face vreun gest care mi-ar încărca conştiinţa sau mi-ar tulbura pacea interioară şi nevoia egoistă de a vedea ochi şi chipuri fericite strălucind în jurul meu. 

Morala mea? Absenţa slăbiciunii şi a meschinăriei şi „ţinuta“... în abaterile mele de la Morală... 

Etica mea? Acest absolut de morală? O mare libertate de acţiune, pe de o parte şi, pe de alta, un simţ foarte strict al responsabilităţilor mele în privinţa consecinţelor actelor mele. 

Legile care ordonează actele mele? Dar... Legea. 

Echilibrul meu? Un centru de gravitate bine plasat, o fericită oscilare în jurul unui punct fix invariabil: Absolutul. 

Unitatea mea? O perfectă omogenitate spirituală în diversitatea experienţelor şi a manifestărilor. 

Estetica mea? Linia, căutarea şi punerea în valoare a esenţialului în mine şi în jurul meu şi absenţa ostentaţiei şi a complicaţiei în jur şi în ceea ce fac. 

Arta mea de a trăi? Simţul exact al legilor armoniei şi al raportului ascuns din lucruri. Ritualul şi ritmul în faptele şi gesturile zilnice, cu Infinitul drept punct de sprijin şi de reper. 

Iubirile mele? Elanul, uneori disperat, dar totdeauna lucid, spre „ceea ce este mai bun“ în cei pe care îi iubesc şi exaltarea obiectivă pe care mi-o comunică valoarea lor intrinsecă şi substanţa lor excepţională. 

Tandreţea mea? Fervoare pentru ceea ce-mi place sau mă emoţionează în cei pe care îi iubesc. 

Personalitatea mea, în sfârşit? O asamblare derutantă şi fascinantă totodată, care adesea sperie, de elemente multiple, uneori prea complicate, aparent contradictorii dacă sunt privită din exterior. Un ansamblu armonios, antrenant şi stimulant numai dacă intri în contact cu esenţa mea profundă.

Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

CONSTANTIN D. SEVEREANU (medic, ziarist, politician) Viața lui Constantin Dimitrescu Severeanu reprezintă o metaforă a evoluției statului român din feudalismul târziu postfanariot la modernitatea și sincronicitatea României Mari interbelice. Este evoluția unui copil de țăran din Oltenia până la Profesor universitar, fondator de școală și creator de tehnici chirurgicale în premieră mondială. Când a plecat din casa părintească, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, și iubirea de ţară.”

"În mod strategic, omagial şi simbolic, volumul este gândit ca un “iconostas” cu trei segmente legate între ele: în prima parte, Ovidiu Ghitta izbuteşte un documentar al zilei de 1 decembrie 1918, avându-l în centru pe episcopul Iuliu Hossu; în partea de mijloc analizez memoriile de detenţie şi domiciliu obligatoriu ale cardinalului; iar în a treia parte Gelu Hossu narează jurnalistic ultimele zile din viața lui Iuliu Hossu şi avatarurile legate de înhumare, deshumare, reînhumare. Acestor trei segmente li se adaugă mărturia regizorului Nicolae Mărgineanu despre cum a realizat filmul Cardinalul, pornind de la viața episcopului Iuliu Hossu. Cititorul are astfel la dispoziție patru modalități de percepție și interpretare a vieții și activității religioase (şi nu numai) a lui Iuliu Hossu, precum şi mai multe etape din cronologia vieții (şi morții) acestuia. Instrumentarul istoric, literar şi jurnalistic, precum şi cel filmic este gândit să ofere o imagine minuțioasă, dar şi una de sinteză a uneia dintre cele mai luminoase, dăruitoare şi emblematice figuri a greco-catolicismului românesc (alături de aceea a lui Inochentie Micu-Klein)." - Ruxandra Cesereanu

Ion G. Duca s-a născut la Bucureşti în anul 1879, fiul lui Gheorghe I. Duca şi al Luciei Ghika, tatăl său fiind ctitorul Şcoalei de Poduri şi Şosele, precum şi director general al Căilor Ferate Române, iar bunicul său a fost ministru de Război în anii 1868-1869, adică la începutul domniei Principelui Carol. A urmat cursurile Liceului Sfântul Sava, şi mai apoi și-a dat doctoratul în Drept şi Ştiinţe Politice la Sorbona, susţinându-şi în 1902 teza cu titlul „Societăţile Cooperative în România“. Reîntors în țară, Ion Duca a intrat în Magistratură, fiind curând repartizat judecător la Horez, dată la care a început legătura lui de-o viaţă cu Judeţul Vâlcea. În paralel și-a început și activitatea politică în partidul liberal, sub oblăduirea lui Ion I.C. Brătianu, vechi prieten al tatălui său, iar în 1907, ca deputat de Vâlcea în Parlament, şi-a ţinut primul discurs cu prilejul dezbaterilor privitoare la problema tocmelilor agricole, Take Ionescu şi cu Petre Carp fiind printre politicienii zilei care l-au încurajat cel mai mult cu acest prilej. În acelaşi timp, Ion Duca a fost numit director al Băncilor Populare, când a dovedit o dată mai mult că atât dezvoltarea socială, cât şi cea economică a țării nu putea fi aşezată pe o bază trainică decât prin organizarea temeinică a ţărănimii. În 1914 a intrat ca ministru al Educaţiei şi Cultelor în guvernul liberal, prezidat de Ion Brătianu, unde a fost printre membrii cei mai activi ai cabinetului în lupta pentru intrarea României în război alături de Aliaţi. La sfârşitul războiului a fost însărcinat cu expunerea de motive a decretelor-legi ce trebuiau să orânduiască raporturile între Ardeal şi Vechiul Regat până la alegerile pentru constituantă; apoi, ministru de Domenii fiind, a avut sarcina să execute reforma agrară, punându-şi astfel iscălitura pe cele trei decrete din Vechiul Regat, precum şi pe acelea ale reformelor din Transilvania şi Bucovina. Din 1922 până în 1926 a fost ministru de Externe, principalele sale activităţi fiind în cadrul Ligii Naţiunilor, cât şi la variatele întruniri ale Micii Înţelegeri, cu care prilej a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai principiilor democratice în viaţa internaţională, cât şi al integrităţii tratatelor de pace. Ministru de Interne în ultimul guvern al Regelui Ferdinand din 1927 până în 1928, a rămas în opoziţie la înapoierea lui Carol II, până când noul Suveran a adus la putere partidul liberal, al cărui şef Ion Duca devenise în 1930, la moartea lui Vintilă Brătianu. În noiembrie 1933, Ion G. Duca a devenit prim-ministru al Ţării Româneşti, până la uciderea lui în Gara Sinaia câteva săptămâni mai târziu, pentru că încercase în zadar să apere şi să lupte pentru principiile democratice pe care le urmărise cu atâta îndărătnicie din tinereţe.

Mai tragică era problema tinereţii, Marele Stat-Major dând ordin ca toţi tinerii de la vârsta de 18 ani în sus să plece de la vetrele lor şi să se îndrepte spre Moldova. Ordinul era explicabil, faţă de marile pierderi pe care le suferisem trebuia să ne asigurăm în Moldova cât mai multe posibilităţi de noi recrutări, era o condiţie indispensabilă pentru refacerea armatei şi pentru continuarea luptei. Dar în împrejurările în care ne aflam atunci, vă puteţi închipui ce a fost executarea practică a unui atare ordin. Să transporţi zeci de mii de tineri cu trenul, era o imposibilitate materială. Nu rămânea deci decât să vină pe jos, dar nenorociţii de ei unii nu aveau haine, alţii erau desculţi, cerşeau de mâncare, cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porţile hanurilor. Spre culmea nenorocului, se răspândise vestea că în urma participării unor cercetaşi la luptele de la podul Jiului, germanii, drept represiune, împuşcau fără judecată pe toţi cercetaşii, şi atunci mii de cercetaşi, mii de copii de 10, 12, sau 14 ani au pornit nebuneşte pe jos spre Moldova. Situaţia era de aşa fel că nu puteam face mai nimic pentru ei, abia mai târziu, în Moldova, le-am putut veni în ajutor, dar după câte dureri şi după câte jertfe! La fiecare dintre noi era de dimineaţă până noaptea târziu o mişcare şi o agitaţie nemaipomenită. Partizani politici, rude, prieteni, cunoscuţi intrau şi ieşeau, unii voiau să plece şi cereau să le înlesnim plecarea, alţii se întorceau ca să spună că s-au răzgândit, alţii nu se puteau hotărî, se văitau şi cereau sfaturi. Nu ştiai singur ce să mai faci, cum să-i linişteşti şi cum să-i împaci. Te implorau, te ameninţau, era sfâşietor.

Regina Elisabeta era cea mai înverşunată apărătoare a cauzei germane. Le spunea tuturor că niciodată şi pentru nimic în lume nu va consimţi să stea un ceas măcar pe tronul unei ţări în război cu Germania că, dacă România vrea să facă acest pas, Regele trebuie să abdice imediat, că Principele Ferdinand şi copiii lui ar fi nişte trădători faţă de sângele ce curge în vinele lor dacă n-ar urma fără şovăire pe bătrânul rege în exilul lui. România să-şi aleagă un Rege de unde poate, şi alte asemenea cuvinte imprudente şi rău văzute. Toţi strămoşii germani ai acestei principese care se mândrea că unul dinr-înşii ţinuse spada lui Carol cel Mare la încoronarea din Aix-la Chapelle, toţi strămoşii ei se ridicaseră într-însa şi hotărât că în acele zile era o germană şi numai o germană. De dimineaţa şi până seara aţâţa pe bietul Rege a cărui inimă era deja destul de stăpânită de atavismele lui germane şi destul de tulburată.

Dar era mai mult, toată famila regală era în luptă şi în vrajbă. Principele Ferdinand, care a fost întotdeauna un principe moştenitor model, adică un principe care se ţinea la o parte de orice amestec politic şi de orice intrigi ca să nu poată fi învinuit că îngreunează sarcina unchiului său, tocmai dânsul declara că, oricare ar fi sentimentele şi regretele lui, se crede moralmente dator să urmeze pe Regele Carol şi, prin urmare, dacă abdică, el nu va primi Coroana. Principesa Maria, în schimb, care se zicea principesă engleză, dar care fusese crescută de mama sa, fiica unică a Ţarului Alexandru II în mediul marilor-duci şi, în fundul sufletului ei, a avut necontenit o mare slăbiciune pentru Rusia, reprezenta la Palat Entanta. Cum nu prea ştia a-şi stăpâni sentimentele, vorbea la Pelişor în sens invers cu aceeaşi vehemenţă şi, uneori, cu aceeaşi imprudenţă cu care vorbea la Peleş Regina Elisabeta. „N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţile şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiile şi le îmbrăţişez. De altminteri unde să merg? Eu, germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi silit să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă Principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici.”

Dramele mele politice s-au născut mai ales din neastâmpărul meu în urmărirea pentru ţară a unor idealuri de înălţare şi de perfecţiune. De data aceasta, tragedia ţării şi a mea n-a mai fost în jurul unor năzuinţe spre mai bine, ci în miezul însuşi a unei probleme de existenţă.

Abilul „ministru de Externe” al Concernului I.G. Farbenindustrie, îmi sufla la ureche informaţia mai veche a Berlinului că eu as fi în România „the coming man”.

Nenorocirea mea a fost că din aceste date exacte şi regele – şi poate şi eu însumi – am scos concluzii false.

Fiecare om trebuie să-şi urmeze destinul la care este chemat. Şi eu verificasem doar până atunci că destinul meu acesta este: în viaţa publică să nu am nici o bucurie, dar să mă încarc de toate răspunderile. Să-mi fac însă totdeauna datoria.

Prefer astfel ca, atunci când cititorul acestor rânduri va ajunge la faptele care urmează datei de 4 iulie 1940, să înţeleagă de la început şi tâlcul lor adânc, aşa cum l-am înţeles eu mai târziu încetul cu încetul.

E greu să ne imaginăm ce poate face un copil care constată că este total diferit de ceilalți, observând cu stupoare că emoții precum frica, vinovăția și empatia îi sunt străine. Poate că nimic nu ne pregătește pentru confesiunile brutal de sincere ale unui copil diferit de restul lumii, ajuns la maturitate. Patric Gagne a avut curajul să relateze cu lux de amănunte drumul de la inocență și deznădejde la maturitate și speranță. De la condamnare socială și respingere la prețuire publică și acceptare. Este vorba despre o aventură năucitoare prin labirintul tenebros al unei afecțiuni mintale care oferă, prea des, numai perspective sumbre.

„Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul. Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg... Cartea a apărut atunci când trebuia să apară. Dar nu în sensul că a tras lozul câştigător la plesneală. Nu a fost o chestiune de noroc. Născut în URSS a forţat pur şi simplu lumea să ciulească urechile. Pentru că avea un mesaj – care trebuia ascultat.” (Mihai Iovănel)

„Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din «rahatul» propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură.
Născut în URSS este cartea-manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va mai publica nimic (ceea ce nu cred!), el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă – a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat.” (Paul Cernat)

„Ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a culturii şi civilizaţiei sovietice. Textul, scris în maniera unui «gen eretic», încearcă să sintetizeze teme, eroi, situaţii, amintiri, lucruri şi cuvinte-cheie sub forma unor piese de puzzle. Deşi fiecare piesă-text poate fi citită separat, întregul nu poate fi văzut decât montând piesă cu piesă. Acest ansamblu nu are pretenţia de a construi o imagine exhaustivă, obiectivă şi exactă a ceea ce a fost cultura sovietică. Este o arheologie subiectivă, personală, care vrea să ofere doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi de a vorbi caracteristice unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică. Această arheologie nu propune o cheie de înţelegere, o judecată morală sau valorică, ci doar induce o familiarizare ce ne poate ajuta pe toţi să înţelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietică şi ce înseamnă lipsa ei.” (Vasile Ernu)

Vasile ERNU s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009); Ceea ce ne desparte (în colab., 2010); Intelighenţia rusă azi (2012); Sunt un om de stânga (2013); Sectanţii (2015, 2017, 2020); Intelighenţia basarabeană azi (2016); Bandiţii (2016, 2017, 2021); Jurnal la sfârşitul lumii, I (2019); Războiul pisicilor (2019); Izgoniţii (2019, 2022); Sălbaticii copii dingo (2021, 2022); Jurnal la sfârşitul lumii, II (2023); Centrul nu se mai susţine (în colab., 2023); Generaţia canibală (2024). A coordonat: Iluzia anticomunismului (în colab., 2008); Ucraina live (în colab., 2014); Republica Moldova la 25 de ani (în colab., 2016). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.

O privire amuzanta asupra modului in care limita dintre un "geniu" si un "idiot extrem de norocos" este mai firava decat am vrea sa credem. Cu cat te adancesti mai mult in povestile din spatele celor mai mari nume ale istoriei - cele 30 de personalitati prezentate in cartea de fata -, cu atat iti dai seama ca acestea au ceva in comun: o doza imensa de naivitate si/sau o lipsa absolut socanta de bun-simt.