Biografii - Memorii & Jurnale

Avea șaptesprezece ani atunci când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial și a pierdut aproape totul: părinții, sora, numele, identitatea. Până la acel moment, a fi evreu nu jucase niciodată un rol important în viața ei, însă acest lucru a devenit brusc o problemă de viață și de moarte. Deși în 1942 a fost chemată să se înregistreze într-un lagăr de muncă, a reușit să evite soarta altor milioane de evrei și s-a alăturat Rezistenței: sub pseudonimul Margareta van der Kuit, a falsificat documente și le-a livrat în toată Olanda. A scăpat de naziști de mai multe ori, dar în iulie 1944 a fost trădată și transportată la Ravensbrück. Spre deosebire de sora și părinții săi, a reușit să supraviețuiască ororilor din lagăr pentru că, în tot timpul cât a stat acolo, nimeni nu a știut că este evreică și nici numele ei adevărat. Abia după război a îndrăznit să spună din nou: „Numele meu este Selma”.

Selma VAN DE PERRE, în vârstă de 102 ani, este în prezent printre ultimele supraviețuitoare ale lagărului de concentrare Ravensbrück. A luptat în Rezistența olandeză în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial și a primit din partea guvernului olandez Crucea Comemorativă a Rezistenței.

Leurdeni, 5 septembrie 1929

 

         Din scrisoarea d-rului Angelescu, fost elev al lui Davila, d-nei Elena Perticari-Davila

 

Am cunoscut pe dr. Davila de o activitate extraordinară. Venea la Spitalul Militar unde era școala, fix la ora 6 dimineața. Primea raportul de tot ceea ce se petrecuse în spital în cursul celor 24 de ore în urmă, inspecta repede ce avea de inspectat și cu o privire ageră, pătrunzătoare, vedea toate neajunsurile. A doua zi controla iară dacă nu se îndreptase greșala, pedepsea cu arest pe cel vinovat.

După ce inspecta Spitalul Militar, pleca la inspecția spitalelor civile.

De notat că generalul Davila venea de la Cotroceni unde locuia, călare iarna pe ger de crăpau pietrele și pe viscole de nu-ți venea să ieși din casă. Mergea totdeauna grăbit, ca un meteor, cu calul în trap mare și cu ordonanța tot călare, care de abia se ținea în urma fenomenalului Davila.

El aduna pe elevii Școlii de Medicină și îi îndemna să fie muncitori, harnici și să învețe bine, ca în școlile noastre să vină bulgarii și sârbii astfel ca România să devină Belgia Orientului.

Îmi amintesc că vorbea cu atâta inimă, încât îl podideau lacrimile și trebuia să se oprească. Spunea elevilor săi să meargă când vor deveni doctori, de preferință în căsuța țăranului și să se silească ca să nu mai fie nevoie de medici străini în țară. Mulți din generația de atunci au făcut un adevărat apostolat din medicină, după sfaturile marelui Davila.

El iubea România, patria sa adoptivă, cu un patriotism neîntrecut. Era foarte filantrop, de aceea nu a lăsat avere după el.

Pe dată ce m-am înapoiat de la Turin ca doctor, m-a numit doctor recrutor la Câmpulung. Era prima recrutare care s-a făcut de medicii militari.

Davila ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm să fim mituiți. L-am ascultat cu multă religiozitate. Știind că eu aveam lipsă de bani, ne-a dus pe mine și pe dr. Zaharia Petrescu cu diligența până la Golești, unde am poposit o noapte.

Davila, de se oprea prin sate, chema copiii de prin apropiere îi mângâia și le dădea bani, totdeauna zicându-le: «băiețele mele».

În rezumat, marele, uriașul Davila a fost un mare român pe care nimeni nu-l va egala multă vreme.

 

 

(ss) DR. ANGELESCU

Despre Eminescu s-a scris atât de mult ca nici despre unul din bărbaţii însemnați ai neamului românesc. Au scris cei ce l-au cunoscut în persoană, şi alţii care nu l-au cunoscut decât după scrierile sale şi din toate publicațiile acestea s-au format apoi concluzii asupra întregii individualităţi a lui Eminescu. Amintirile de faţă nu le-aş fi scris şi publicat dacă nu aş fi fost îndemnat spre aceasta de nenumărate ori şi din foarte multe părţi. Mi s-a zis, că eu care am fost prieten şi coleg cu Eminescu în liceul din Cernăuţi, care am petrecut cu dânsul cât timp a stat în Bucovina şi apoi cât timp a urmat studiile la Universitatea din Viena, sunt dator să dau publicului românesc amintirile mele despre acest prieten al meu, amintiri care vor interesa pe cunoscuţii, prietenii şi admiratorii lui Eminescu. Şi astfel m-am hotărât să urmez dorinţelor exprimate din atâtea părţi.

Teodor V. Ștefanelli

Dacă insistăm asupra traiului lui nenorocit, este că fiind contemporani cu el – fie chiar că nu i-am apucat decât cei din urmă ani – ne credem datori a privi omul aşa cum l-am cunoscut în realitate. Posteritatea va putea fi indiferentă, căci ea va privi numai opera poetului. Noi însă nu putem uita sufletul lui, suferinţele şi chinurile lui, am fost alături cu unele din ele şi nu putem să le înlăturăm din amintirea noastră. Trudit aşa în viaţă, la vârsta de 28 de ani, când alţii încep a trăi şi a simţi, el scrie, în 32 de variante, versurile: Mai am un singur dor, să mă lăsaţi să mor, ca singura dorinţă ce-i mai rămăsese în viaţă.

N. Petrașcu

Tone de hârtie s-au scris, de-a lungul timpului, despre Caragiale, lucruri povestite de el, de familie sau consemnate de prieteni şi relatate de biografi şi istorici ai literaturii. Cu fiecare aprofundare a operei şi a vieţii dramaturgului, lucruri inedite ies mereu la iveală. În spatele succesului de care s-a bucurat marele dramaturg Ion Luca Caragiale s-a ascuns tot timpul povestea unei vieţi triste.

Într-o scrisoare adresată lui Vlahuţă, Caragiale scrie: „Sunt un copil de părinţi sărmani. Am rămas – după moartea lui tată-meu – singurul sprijin al mamei şi al sori-mi. Am învăţat atâta şcoală, câtă la limită mi-ar fi de-ajuns să mă pot apuca de învăţătura Dreptului şi să mă fac avocat şi să mă introduc încet-încet, în afaceri şi în politică.

Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au avut mijloace să-mi dea una mai aleasă; dar am puţin bun simţ şi cum poţi constata şi d-ta mă exprim fără vreun fel original de gândire, destul de limpede şi de comod.”

Pe vremea aceea, nu apăruse satiricul şi ironistul. Caragiale era prea mult hărţuit de viaţă, ca să ia lucrurile în uşor şi apoi nu avea nici experienţa pentru a lua o hotărâre rapidă. Apăruse însă autocriticul şi censorul.

*

O vreme, I. L. Caragiale şi cu ai lui stau la o verişoară, Cleopatra Lecca, divorţată de colonelul Poenaru. Cleopatra Lecca este inspiratoarea nemuritoarelor versuri ale lui Eminescu: Pe lângă plopii fără soţ. Ea venea şi la lecturile Junimii, în casa lui Titu Maiorescu. Se prezenta la şedinţe grozav de vopsită şi stârnea senzaţie şi rumoare. Dar cel care era mai impresionat de apariţia ei, era Eminescu, care îl bănuia pe Caragiale că face curte verişoarei. Din această pricină, Eminescu, care era tot o fire impulsivă, îl ameninţase pe Caragiale cu moartea. Acesta se silea însă să-l liniştească, reuşind cu multă greutate să-i risipească bănuielile.

Mă voi opri la teza care explică poziţia românească exclusiv prin considerente de politică externă, de dragul opoziţiei faţă de U.R.S.S. Voi cita unele caracterizări întâlnite în declaraţii despre politica românească: „În afară Ceauşescu era un liberal, în interior un stalinist“; „Ceauşescu voia independenţă cu un model stalinist al socialismului“; „Ceauşescu nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare, întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberală“; „Ceauşescu nu şi-a dat seama că «socialismul cu faţă umană» din Cehoslovacia reprezintă o alternativă la modelul sovietic“; „Lui Ceauşescu nu cred că-i plăcea prea mult ce se întâmpla la Praga, dar voia să se opună cu orice preţ sovieticilor“; De aici poziţia faţă de reforme: „N-am întâlnit corelaţii cu tendinţele de reformare economică şi socială încercate în unele ţări din lagărul socialist. 

    Nu şi în România“; „Nu reforma era totul“; „Nivelul şi calitatea reformei erau de suprafaţă“. Şi mai departe, afirmaţia ritoasă că socialismul nu poate fi reformat.

    În aceste afirmaţii sunt părţi de adevăr. Dar numai părţi.

Paul Niculescu-Mizil

Am trăit câteva decenii de luptă politică activă. Am fost în primele rânduri. Consider că este o datorie față de conștiința mea, o datorie morală, să las câteva dintre amintirile mele. De ce spun că este o datorie? Pentru că astăzi este la modă răstălmăcirea.

    După 1945, s-a mers pe linia răstălmăcirii a ceea ce s-a întâmplat până la 23 August 1944. A venit o răsturnare în 1989.

    Tot ce s-a întâmplat până în ’89 este rău. Nu se poate. Este o părere lipsită de cultură elementară. Un punct de vedere care neagă dezvoltarea societății, care crede că istoria începe cu noii oameni ce vin la conducere. Istoria României n-a început nici cu comuniștii, nici cu cei care au venit după comuniști. Istoria acestei țări este de sute de ani, de mii de ani. A avut suișuri, ocolișuri, coborâșuri. Orice familie are un arbore genealogic. Există părinți, bunici, străbunici. Într-o familie găsești și oameni frumoși, și urâți, și buni, și răi. Cu cât trece timpul, lucrurile se așează și se ajunge la o normalitate, la civilizație, aș zice chiar la o normalitate democratică. Pentru că civilizația înseamnă și democrație. Suntem departe de această democrație.

Paul Niculescu-Mizil

Din decembrie 1942 pana in ianuarie 1945 a existat un lagar german de izolare pentru copii - Polen-Jugendverwahrlager der Sicherheitspolizei in Litzmannstadt, Lagarul preventiv din Lodz al Serviciului de Securitate pentru Tinerii Polonezi, instituit dupa modelul lagarului de minori de la Moringen, Saxonia Inferioara.

Povestea Dianei este una care si mie imi este familiara. Si eu am acasa un erou in scutece, asa cum ii numeste ea pe prematuri. E povestea impresionanta a unei mame care se confrunta cu emotii coplesitoare, dar si a unor suflete curajoase care s-au luptat pentru viata lor. - Bianca Poptean, psiholog si senior editor CSID

„Interviul nu este un gen literar. Și nici unul «editorial». Este un gen jurnalistic.

Când devin, atunci, publicabile interviurile? Când intervievatorul e atât de iscoditor, atât de pasionat de ceea ce vrea să afle, încât îl provoacă pe cel întrebat ca, răspunzând, să descopere ceva ce el însuși nu știa și despre care, grație întrebării, află abia acum. Altfel spus, abia întrebarea l-a făcut să coboare în acel loc din mintea sa în care răspunsul exista fără ca el să știe. Întrebarea e atât de bine pusă, atât de bine țintită, încât mintea celui întrebat se focalizează către un adevăr surprinzător pentru el însuși. După acest criteriu au fost alese interviurile din acest volum. De aceea le sunt recunoscător tuturor celor ce mi-au cerut să răspund la întrebările lor, prin care m-au ajutat, în fond, să scot la lumină «a doua viață» a cărților mele.

M-aș bucura ca această carte să fie descoperită de oricine o va deschide cu surprinderea cu care am descoperit-o eu în forma ei finală.“ — GABRIEL LIICEANU

15 interviuri luate lui Gabriel Liiceanu

Dan-Liviu Boeriu  •  Melania Cincea  •  Magda Grădinaru  •  Mihai Mincan  •  Dana Mischie  •  Cristian Pătrășconiu  •  Lucian Popescu  •  Andreea Pora  •  Laurențiu Ungureanu

Evoluția Europei între 1895 și 1941, într-una din cele mai importante cărți-document ale epocii noastre

„Lumea de ieri“ este Viena și Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neștirbită. Lumea în care s-a născut și a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbușesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizație începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghițită de barbaria nazistă. Presărată cu întâmplări pitorești și povești dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec și culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieți, semnificația unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puțin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurtă vreme după ce și-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi.

„Mă duc, oricând s-o încheia viața mea, cu conștiința mea în pace. Am greșit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat și mi-am iubit țara.“ Făcut și scris de mine în București, Dumineca în șapte Octombre, anul una mie nouă sute două zece și trei. Notele Politice ale lui Alexandru Marghiloman referitoare la intervalul 1897-1924 constituie cel mai bogat izvor documentar. Ele au fost publicate la doi ani după moartea autorului lor și imediat retrase de pe piață și topite toate cele cinci volume, pentru că reprezentau istoria necenzurată a unui mare învins.

La Perveli, pe o simplă bănuială s-au împuşcat toţi copiii şi bătrânii; iar unde Ruşii şi-au bătut joc de femei, pe urmă le-au ars închizându-le în casă!

Peste tot sunt conflicte cu Ruşii. La Piatra nu se mai vede nici un ofiţer român. La Bacău au băut toată Apa de Colonie din farmacie. La Iaşi s-au legat în plină stradă de doamna Mârzescu şi de doamna Troteanu (?); femeile sunt rugate să nu se arate în public după ora 6! Furturi, siluiri, beţii: aceste cuvinte revin la fiecare frază, când îţi vorbeşte cineva de Ruşii la noi.

În satele Asan-Aga şi Prunaru, nu mai e niciun om, doar niște ridicături de pământ în dreapta şi în stânga șoselei înseamnă mormintele soldaţilor îngropaţi aproape de suprafaţă şi pe care câinii îi dezgroapă cu uşurinţă: pe ici, pe colo câinii bine hrăniţi, culcaţi... 

Ajutoarele trimise la Corabia nu au fost de prisos: răniţii aveau bărbi până la brâu, păr de sălbateci şi erau acoperiţi de insecte! Găzduiţi prin grajduri, fără foc, în timpul iernei, cea mai îngrozitoare de care ne putem aminti, aproape fără hrană, sărmanii bolnavi erau abandonaţi fără îngrijire şi fără pâine!

Nicăieri războiul n-a fost hidos ca în sărmana noastră ţară!

În prima parte a vieții, Al. Marghiloman a fost un om politic fericit. Neîntrecut în arta oratorică. Stăpân pe tainele sistemului electoral. Ministru autoritar și prolific la toate cele șapte departamente pe care le-a condus succesiv. Șeful unui mare partid politic, concurat acerb de Filipești exuberanți și de Lahovari oportuniști. Prezență originală în lumea modernă, arbitru al eleganței și animator pasionat al hipismului (...). În cea de-a doua parte a vieții, însă, Marghiloman a fost fiu de nenoroc. Pentru toate nedreptățile îndurate din urmă versant al vieții, Alexandru Marghiloman s-a revanșat în posteritate, prin uimitoarele sale Note Politice, apărute la doi ani după moartea sa și degrabă retrase de oficialități de pe piața cărții, fiindcă reprezentau istoria necosmetizată scrisă de un mare învins. Topirea tirajului celor cinci volume de Note Politice a conturat și mai pregnant imaginea crucificatului bărbat de Stat, Alexandru Marghiloman.

Stelian Neagoe

Om de paradă fără îndoială, aparenţele au jucat pururea un rol covârşitor în concepţia de viaţă a lui Marghiloman. Într-o ţară în care se dispreţuia îmbrăcămintea bărbătească, Marghiloman purta veşmintelor sale o grijă neobişnuită. Elegant şi spilcuit, el se singulariza în tăietura îngrijită a hainelor, prin forma favoritelor, ca şi prin cadenţa ritmică şi oarecum afectată a gesturilor. Era o figură unică în felul ei. Ştia să poarte capul sus, să se stăpânească în orice împrejurare şi în faţa oricărei adversităţi, fără ca o singură trăsătură a feţei sale imperturbabile să-l trădeze vreodată. O concentrată apăsare a limbii la colţul gurii şi o imperceptibilă înroşire a urechilor erau pentru iniţiaţi singurele manifestări externe ale tulburării sale sufleteşti. Întotdeauna mulţumit şi voios, înainta în viaţă surâzător şi optimist.

Şi totuşi, Marghiloman ştia să ia şi lucrurile în serios, să examineze o problemă gravă fără superficialitate, să despice o situaţie cu un ochi pătrunzător şi cu o conştiiciozitate împinsă până în cele mai mici amănunte, să înlăture aparenţele faţadei, să se coboare la realităţile permanente şi vii. Mai mult, moştenise de la tatăl său, de la practicul şi marele arendaş Iancu Marghiloman, un real spirit gospodăresc. La toate ministerele prin care a trecut a fost un bun, sârguitcios şi priceput administrator. Avea metodă în lucru, ordine în conducere, promptitudine în hotărâri, putea aduce şi a adus în administraţia statului, ca şi în cea a Jockey Clubului, netăgăduite servicii.

Alţii au zis — un om norocos, cu toate calităţile şi cu toate cusururile inerente copiilor răsfăţaţi ai soartei. Iarăşi, şi da şi nu. Netăgăduit că Alexandru Marghiloman a fost un privilegiat al soartei, natura l-a înzestrat cu alese însuşiri intelectuale, cu un strălucit şi minunat talent oratoric, iar împrejurările au făcut din el un om bogat, unul din marii latifundiari ai României Mici.

Dar dacă este adevărat că până pe la 50 de ani totul i-a reuşit, că a cunoscut fericirea intimă, onorurile publice, ascensiunea politică, succesele parlamentare, nu este mai puţin adevărat că de la acea vârstă şi până la moarte viaţa lui nu a fost decât o luptă neîncetată, pe care a trebuit să o poarte – şi a purtat-o cu bărbăţie şi cu o impresionantă tenacitate – împotriva unei necruţătoare adversităţi. Rând pe rând s-au năruit liniştea lui intimă, speranţele lui politice, concepţiile lui despre rolul României în războiul mondial, existenţa partidului, credinţele tinereţii şi perspectivele de viitor. Cu rare şi fugitive eclipse, peste 20 de ani de înfrângeri şi deziluzii. Cunosc în istoria noastră politică puţine destine mai patetice decât această luptă între o soartă nemiloasă şi un om care până pe pragul mormântului nu a vrut să i se supună. Marghiloman a fost toate acestea, dar a fost totodată mai mult şi mai puţin.

I.G. DUCA – Amintiri politice

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

În ce greutate mă aflu eu acum, încercând să-mi descurc amintirile minunatei mele tinereţi. Minunată, fiindcă aşa mi s-a înfăţişat de câte ori mă întorceau gândurile spre dânsa; dar iată că de-abia a început condeiul să-mi alerge pe hârtie şi îmi dau seama că minunea era mai mult în mine, şi că în afară de mine lucrurile nu se arătau în realitatea lor decât foarte rar sub strălucitele culori cu care le îmbrăcase imaginaţia mea, biciuită atât prin noutatea senzaţiei cât şi prin influenţe speciale de ordin estetic sau literar, de care nici un începător nu se poate libera în momentele formării sale intelectuale.

Regăsindu-mă după 20 sau 30 de ani în contact cu aceleaşi lucruri, am putut să-mi dau seama de toată importanţa unghiului de viziune sub care înregistrăm senzaţiile, şi că pe cele mai amăgitoare şi pe cele mai scumpe le-am făurit de multe ori aproape numai noi înşine, în laboratorul conştient sau subconştient al închipuirilor noastre.

Nu e om trecut de 50 de ani care să nu ofteze după frumuseţea şi bunătăţile vremurilor din tinereţea lui, dar dacă ar încerca să-şi precizeze mai de aproape regretele ce ar mai rămâne din ele? Fiecare din noi, când ne fură gândul şi ne duce înapoi, departe, revedem sau ne închipuim că revedem lucruri minunate, dar când din întâmplare ne izbim de unele din acele lucruri minunate, întâmplător rămase neschimbate — de un monument, spre exemplu, sau de un chip zugrăvit, sau de o privelişte — ne dăm seama că minunea era în noi, în tinereţea noastră. Câţi n-au crezut că între 18 şi 25 de ani au cuprins o lume în braţele lor şi n-au rămas mai târziu decât cu puţină spumă pe mâini!

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei și ne oferă o carte emoționantă, dar îmbibată de umorul său caracteristic, despre relația cu feminismul și condiția de femeie, o pledoarie pentru viața care trebuie trăită, simțită și savurată cu deplină intensitate.

În cea mai nouă carte a sa, marea autoarea chiliană ne invită s-o însoțim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism, din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei cu rol esențial pentru destinul său, ne vorbește despre scriitoare și activiste, laudă creația unor tinere artiste care exprimă revolta generației lor și, nu îl ultimul rând, se înclină în fața anonimelor care, cunoscând suferința produsă de violență, s-au ridicat și, cu demnitate și curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o și au însoțit-o pe întregul parcurs al al vieții, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nici o fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi și amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.

Kara Swisher, jurnalistă premiată, ne oferă o poveste captivantă, usturătoare, dar onestă, despre industria tech și fondatorii acesteia, care au vrut să schimbe lumea, însă au reușit să o cam distrugă.

Parțial carte de memorii, parțial istorie, Burn Book este o cronică necesară despre cei mai puternici jucători din domeniul tech. De la „regina tuturor formelor de media” (Walt Mossberg, The Wall Street Journal), aceasta este povestea spusă de un insider, pe care am așteptat-o cu toții, despre Silicon Valley în versiunea sa modernă și cel mai mare boom din istoria lumii de generare a avuției. Când titanii tech s-au lăudat că „se vor mișca rapid și vor schimba lucruri”, Kara Swisher le-a luat-o înainte, oferindu-ne detaliile atât de protejate. Scriind despre explozia sectorului digital de la începutul anilor 1990, a scos la lumină date despre această nouă ordine mondială, pe care a ajuns să o cunoască mai bine decât oricine altcineva. Reportajele sale exclusive consecvente l-au făcut pe un CEO să o acuze că „trăgea cu urechea prin țevile de încălzire” și a împins-o pe Sheryl Sandberg de la Facebook să remarce la un moment dat: „Există o glumă obișnuită în Valley când lumea scrie un memo: «Sper să nu-l vadă Kara vreodată»”.

Pe când era încă studentă, Swisher a început să lucreze la The Washington Post, unde a devenit unul dintre puținii oameni din jurnalism interesați să scrie despre internetul care prindea contur la momentul acela. Apoi a lucrat la The Wall Street Journal, înființând împreună cu Walt Mossberg revoluționara conferință D: All Things Digital și o serie de site-uri de știri inovatoare despre domeniul tech.

Swisher i-a intervievat pe toți cei care contează în tech în decursul a trei decenii, exact când sub bagheta lor a apărut o explozie de inovații care au schimbat fața globului, ajutând și totodată făcând rău lumii noastre. Steve Jobs, Jeff Bezos, Elon Musk, Bill Gates, Sheryl Sandberg, Bob Iger, Larry Page și Sergey Brin, Meg Whitman, Peter Thiel, Sam Altman și Mark Zuckerberg sunt doar câțiva dintre cei pe care Swisher i-a făcut să-i treacă toate apele – la figurat, iar în cazul lui Zuckerberg, la propriu.

În ciuda daunelor despre care scrie, Swisher rămâne optimistă cu privire la potențialul tehnologiei de a ajuta la rezolvarea problemelor, și nu doar la crearea acestora. Face apel la industrie să vină cu alegeri mai bune, mai chibzuite, exact în momentul în care un nou set de instrumente AI puternice sunt pe cale să schimbe lumea încă o dată. În esență, această carte este și o poveste de dragoste, despre și pentru domeniul tech, scrisă de cineva care îl cunoaște mai bine decât oricine altcineva.

POVESTEA ÎNCEPUTURILOR UNUIA DINTRE CEI MAI MARI VIZIONARI, LIDERI DE AFACERI ȘI FILANTROPI AI EPOCII MODERNE

Reușitele tânărului Bill Gates în afaceri sunt deja legendare: la nici douăzeci de ani, renunță la Harvard pentru a înființa o firmă de software, care va deveni rapid un gigant al industriei și va schimba pentru totdeauna modul în care trăim și lucrăm. Ulterior, antreprenorul pasionat de inovație își îndreaptă atenția spre filantropie, alegând să răspundă unor provocări majore, precum schimbările climatice, sănătatea publică și problemele sistemului educațional american.

Însă Codul sursă nu este o carte despre Microsoft, despre Fundația Gates sau despre viitorul tehnologiei, ci o poveste profund personală despre cum Bill Gates a devenit omul pe care îl știm astăzi. Îi descrie copilăria, trăsăturile de caracter și preocupările timpurii, influența unei bunici cu principii ferme și a unor părinți ambițioși, dar și trauma morții fulgerătoare a celui mai bun prieten.

Este povestea încercărilor lui de a se adapta la lume și a felului cum și-a descoperit pasiunea pentru informatică la începuturile revoluției digitale. Un drum inițiat în adolescență, cu nopțile petrecute la sediul unei firme de calculatoare, trecând prin căminul studențesc de la Harvard, unde i-a venit ideea de a crea un cod revoluționar, și ajungând până în primul sediu Microsoft.

Pentru prima dată, Bill Gates își istorisește copilăria și tinerețea într-o carte — cu înțelepciune, umor și onestitate. O autobiografie impresionantă, împletită cu povestea unei întregi epoci din istoria Americii și a întregii lumi.

„Plin de energie, cu o autoironie fină și un spirit deschis și cordial, Gates rătăcește nestingherit prin labirintul memoriei ca să-și reconstituie tinerețea.” — New York Times Book Review

„Emoționant. O relatare captivantă a primilor ani de viață, surprinzător de personală și de lucidă.” — Financial Times

„De o sinceritate reconfortantă. Codul sursă nu este doar o colecție de reușite timpurii ale unui împătimit al calculatoarelor. Cartea emană o profundă recunoștință față de mentorii ce i-au marcat destinul și poartă amprenta unui fin umor autocritic.” — WIRED

„O carte de memorii surprinzător de sinceră despre primii ani ai fondatorului Microsoft. E ca și cum schița în alb-negru a unei celebrități e completată cu detalii și colorată în culori vii.” — GeekWire

Cu o prefață de Gabriel Liiceanu

„Mai presus de orice, cartea Piei Degermark pune, pentru lumea în care trăim, această problemă: atunci când locul eroului tradițional e luat de vedetă, nu cumva lucrul cel mai greu este să administrezi gloria pe care destinul ți-o oferă și ți-o retrage cu aceeași grabă? Căci aceasta pare să fi fost drama fetei care, la șaisprezece ani, a fost luată de pe băncile liceului și căreia, peste noapte, i s-a pus în brațe gloria acestei lumi. Ce-i de mirare că într-un târziu a trebuit să trăiască invocând numărătoarea divină pentru lacrimile cu care apoi a plătit fiecare clipă a gloriei sale?“ — GABRIEL LIICEANU

Suedeza Pia Degermark a interpretat rolul principal în filmul Elvira Madigan (1967), regizat de Bo Widerberg, cu care a obținut premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Cannes. Dumnezeu numără lacrimile femeilor, al cărei titlu se inspiră dintr-o veche credință, este cartea sa autobiografică.

Suedeza PIA DEGERMARK (n. 1949) a interpretat rolul principal în filmul Elvira Madigan (1967), regizat de Bo Widerberg, cu care a obţinut premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Cannes. Dumnezeu numără lacrimile femeilor, titlu inspirat dintr-un îndemn talmudic, este cartea sa autobiografică.

Autorul acestei carti, Aiden Aslin, s-a alaturat puscasilor marini ucraineni in 2018, deoarece s-a simtit dator sa-si apere patria adoptiva de amenintarea tot mai mare a invaziei rusesti. In februarie 2022, cand Rusia a declansat o ofensiva puternica impotriva Ucrainei, Aiden si unitatea sa au fost stationati pe linia frontului, la Mariupol. Blocat intr-o otelarie din acest oras, dupa un asediu de o luna de zile si dupa ce a ramas fara provizii, el a luat parte, in aprilie 2022, la capitularea in masa a peste o mie de soldati ucraineni. Dupa aceea a inceput adevaratul sau calvar.

• Laureat National Jewish Book Award si Christopher Award • Bestseller The New York Times Alegerea ne aminteste cum arata curajul in vremuri dificile si ne spune ca avem cu totii darul de a cantari ce am pierdut si ce ne-a ramas. - Oprah

Neagu Djuvara, principesa Elisabeta, Constantin Poroineanu, Florence Baker sau  oameni cu totul necunoscuți se întâlnesc în necugetate, năbădăioase, trădate sau interzise pagini de viață de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Cititorul îi însoțește la Nisa, la Londra, la Paris, la Sulina, în Basarabia sau într-un sătuc din Lombardia, stârnit de curiozitatea intensei lor trăiri erotice. Fiecare poveste se destăinuie mereu dintr-un alt unghi decât cel îndeobște acceptat de istoria oficială. Inspirate din biografii, mărturii și situații reale, cele șapte povestiri de dragoste construiesc un univers al iubirii dincolo de spațiu și timp, în șapte tablouri din galeria afectivă a unei lumi de mult pierdute.

Un interviu de grup al unor absolvenți ai Preparandiei arădene, la împlinirea a 250 de ani de la nașterea lui Dimitrie Țichindeal (1775–1818), primul director al instituției. Un dialog incitant despre evoluția sistemului de educație din România, de la fondarea celei mai vechi școli de calificare a învățătorilor-preoți pentru românii din Transilvania (1812) până la proiectul „România educată”.

Cei șase foști colegi ai Liceului Pedagogic din Arad, absolvenți ai promoției 1975–1976, s-au reunit într-o săptămână de vară pentru a evoca experiențele personale, competențele și expectanțele despre misiunea și caracteristicile uneia dintre cele utile profesii: ÎNVĂȚĂTORUL. Cartea aduce în prim-plan problematici actuale și perene ale psihopedagogiei învățământului primar și ale formării cadrelor didactice pentru acest segment primordial de educație formală.

Cu umor, cu talent narativ, uneori cu nostalgie, alteori cu ironie și spirit critic, dar mai ales cu exigență și expertiză la adresa școlii, a relației educator-educat-părinte, a curriculumului, stereotipiilor, derapajelor și anomaliilor... de ieri și de azi.

„O autobiografie nu e literatura noastră privată, e mai degrabă bagajul cu care călătorim. Iar memoria nu e doar ceea ce ne amintim, ci și ceea ce ne înconjoară. Ea nu vorbește numai despre ce a fost, ci și despre ce va fi. Pare ieri, dar de fapt e mâine. Totul se naște pentru a înflori într-o primăvară eternă. La sfârșit, vom spune doar: nu-mi amintesc nimic în care să nu fii Tu.” (Papa Francisc) Inițial, papa Francisc a dorit ca acest document excepțional să fie publicat după moartea sa. Dar Jubileul Speranței și problemele actuale l-au determinat să ne ofere acum această moștenire prețioasă.

„Cum de curând s-au împlinit 140 de ani de la naşterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declarație a admirației şi iubirii mele față de această desăvârşită româncă englezoaică, mare regină şi cuceritoare scriitoare. De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile şi înțelesurile ultimei ei dorințe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de față nu epuizează nici pe departe istoricul şi semnificațiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural şi religios căreia Maria îi aparține şi nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii şi lumea, cu încredere, curaj şi cu o poftă de viață inegalabile.  Dacă epoca noastră mai are nevoie de modele – şi eu cred că are, acum mai mult ca oricând –, atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic şi mai pasionant decât cel al reginei Maria.“ — TATIANA NICULESCU

Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Fotografia de pe copertă: Regina Maria la Încoronarea de la Alba Iulia, 15 octombrie 1922 (Muzeul Naţional de Istorie a României)

Goodreads Choice Award for History & Biography #1 The New York Times Bestseller Relatare extraordinară a unui naufragiu și a scandalului politic ce a urmat, Wager este o istorie minuțios documentată. În iarna lui 1741, nava care dă numele acestui volum este trimisă în războiul Angliei cu Spania și naufragiază în largul coastelor Patagoniei. Cum echipajul era deja bolnav, înfometat și extenuat, lupta pentru supraviețuire pe o insulă pustie se va dovedi o reală aventură. Trădările, crimele, faptele de curaj, încercările disperate ale mateloților de a se întoarce acasă și interacțiunile lor cu populațiile locale, toate sunt povestite într-un thriller fascinant, plin de răsturnări de situație, dar bazat întotdeauna pe surse de primă mână din epocă: jurnale intime și de bord, corespondență, depoziții în fața curții marțiale și documente ale amiralității.

"N-am mai văzut niciodată o femeie atât de frumoasă", scria tânărul Marcel Proust despre contesa Greffulhe, mediul și personalitatea ei devenind surse importante de inspirație pentru romanul În căutarea timpului pierdut. Figură legendară din La Belle Époque, femeie de o ambiție deosebită, cu vederi largi sfidând tabuuri, Élisabeth Greffulhe și-a pus farmecul şi inteligenţa în slujba artei, a ştiinţei, a politicii și a carităţii, angrenând în diversele sale proiecte un număr impresionant de scriitori, muzicieni, pictori, actori, oameni de ştiinţă, politicieni, aristocrați și chiar capete încoronate. Printre aceştia s-au numărat Marie Curie, căreia i-a sprijinit activitatea în mod definitoriu, marele duce Vladimir al Rusiei, regina Elisabeta a Belgiei, Robert de Montesquiou, Gustave Moreau, Gabriel Fauré, Martha Bibescu și Anna de Noailles.