Biografii - Memorii & Jurnale

Publicat în iunie 1991 în Franța, la aproape un după ce autorul părăsise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronică amară a anilor 1960–1990, cei mai fertili din cariera sa, dar și perioada în care dominaţia statului dictatorial s-a impus total în literatură şi artă. Foarte puţini au fost scriitorii care au reuşit să răzbată prin ochiurile înguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. În ciuda constrângerilor, fricilor, mărturisite sau nu, a  concesiilor.

Povara crucii este un inventar al mişcărilor tactice neaşteptate, al zigzagului continuu şi derutant din războiul, rareori făţiş, dintre scriitor şi stat, în care fiecare rând scris trebuia plătit cu o umilinţă, cu o retragere, cu un compromis, dar totuşi în absenţa „marelui compromis“ la care au ajuns atât de mulți scriitori, fără o predare necondiţionată, fără o pactizare cu regimul. În ultimă instanţă, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru braţ la braţ cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii.

„Uneori mi se părea că, aşa cum spadasinul îşi împinge adversarul pe terenul care‑i este favorabil, tot astfel şi eu atrăsesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde mă simţeam în largul meu, iar el, indiferent de simţul artistic rafinat pe care‑l avea, nu putea fi decât un amator. Acolo, în câmp deschis, departe de gărzi, de curteni, de doctrină şi de dictatură, aveam impresia că‑l pot învinge. Aşa încât să‑i pun masca. Apoi chiar ea avea să‑l ţină prizonier. Acolo deci, pe câmpul binecuvântat, la picioarele templului, absolut singur, acolo aş fi putut să‑l pun la pământ. Cuvântul «singur» îmi părea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, îl aveam în mine, era pe buzele prietenilor şi duşmanilor mei (Cum de ai pus această «singurătate» chiar în titlu? Asta a fost chiar prima observaţie. După care au tăcut toţi. Cum se părea, tiranul însuşi îşi acceptase singurătatea.) Chiar şi eu, deşi aveam prieteni mulţi şi devotaţi, tot singur aş fi fost acolo, în câmp deschis. Şi, indiferent câtă încredere aveam în arta mea, inima îmi spunea uneori că nu era exclusă posibilitatea ca monstrul să mă atace într‑o clipă.“ — ISMAIL KADARE

„Mă întreb pentru ce și pentru cine am scris această carte?

Nu-mi pot ascunde mica vanitate, aceea care te face să scrijelești coaja copacilor cu numele tău, așa cum alții au scrijelit pereții închisorilor.

Mai presus de asta, însă, este dorința de a picta un colțișor de frescă, cu bune și rele, a unei epoci. Dorința de a consemna obiceiuri, practici și chiar greșeli dintr-o anumită epocă.

Cred că micile mele mărturisiri pot adăuga ceva la acest mozaic imens al existenței umane pe pământul acesta. N-am dorit să fiu răzbunător, îmi cer iertare tuturor acelora care m-au crezut astfel, am izbucnit necontrolat uneori, ca urmare a abținerilor prea îndelungate. Iar Blaga are dreptate când spune undeva că «o boală învinsă îți pare orice carte».“

Florin Zamfirescu

În ultimii zece ani, Em. Protopopescu‑Pake a continuat să rămână o figură ștearsă în rândul bucureștenilor, doar bulevardul cen­tral al Capitalei, care îi poartă numele, păstrându‑i o vagă amintire. După anul 2015, articolele pertinente, care aduc un plus de cunoaștere despre Protopopescu pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. Li se adaugă materialele care popularizează realizările pri­marului, dar multe dintre ele sunt postate în spațiul virtual, și astfel, nu au viață prea lungă. Este o pierdere care are și părți bune, pentru că lovește în diletantis­mul cu care au fost scrise unele texte. O serie de infor­mații eronate se perpetuează de la un articol la altul, căci detașarea față de grija pentru adevăr și amănunt este tot mai mare.

Lucrarea de față tratează pe larg activitatea lui Em. Protopopescu de funcționar public în serviciul bucu­reștenilor. Ipostaza de primar este cea mai spectacu­loasă și cea mai studiată din întreaga carieră a acestui om. Prin descrierea amplă a preocupărilor sale în cali­tate de edil al Capitalei, sper să răspund cât mai bine curiozității și așteptărilor cititorilor pasionați de trecu­tul urbei bucureștene. 

Dragoș Lucian Țigău

Cuvânt înainte de Radu Naum

Postfață de Adrian Rădulescu

Carte laureată cu premiul Buck Dawson Author Award din partea International Swimming Hall of Fame

Dragonul de apă redă parcursul dramatic, surprinzător și uneori provocator al lui Anthony Ervin, care – la vârsta de nouăsprezece ani – câștigă medalia de aur în cursa de 50 de metri liber la JO de la Sydney din 2000, apoi se retrage din sport, își licitează medalia în scopuri caritabile și pornește într-o căutare spirituală și auto-distructivă care implică temple Zen, motociclete rapide, saloane de tatuaje și formații rock’n’roll.

În 2012 revine în echipa olimpică a SUA, pentru a-și continua cariera, înotând mai repede ca niciodată. La JO de la Rio din 2016, Ervin a „scris” cea mai potrivită „postfață” la povestea sa uimitoare, devenind cel mai vârstnic înotător din lume care a câștigat o medalie de aur într-o cursă individuală și una în ștafeta de 4×100 de metri liber.

„M-a șocat un pic cât de bine descrie Anthony Ervin momentele de singurătate pe care le simți atunci când sari în apă într-o finală olimpică. Citind despre experiențele plăcute, dar și deloc plăcute, ale lui Anthony, simt că am ce învăța și mă pot inspira de acolo. E o carte despre demonii pe care îi avem, cu toții, și despre cum să încercăm să ne luptăm cu ei.” David Popovici

„Anthony Ervin trebuia, tehnic, să fie mort. Dar, pentru că a fost lăsat să trăiască, a parcurs drumul înapoi către sine după ce a răscolit toate cotloanele existenței pentru a fi sigur că nu e în nici unul dintre ele. Anthony Ervin e omul cu cea mai nebună călătorie din istoria înotului mondial. Când am terminat cartea am fost invidios pe tine, cel care o ții acum în mână. Aș fi vrut să o mai pot citi pentru prima oară.” Radu Naum

„Călătoria lui Anthony prin lumea apelor învolburate ne amintește că marii campioni ai sportului nu stăpânesc doar luciul perceptibil pentru noi toți, ci subjugă adâncurile sinelui. Sinceritatea ne copleșește și ne oferă oportunitatea să-l urmăm în siaj. Stăpâniți cârmele, furtuna emoțiilor este asupra noastră.” Adrian Rădulescu, antrenor lot olimpic

„Pentru Anthony Ervin, intervalul dintre cele mai mari realizări sportive ale sale - două medalii olimpice de aur - a inclus o tentativă de sinucidere, o perioadă în care a rămas fără adăpost și un stagiu într-o trupă rock. Locuri de muncă dintre cele mai diverse. Prea multă băutură, prea multe droguri. Depresie. Confuzie. Și apoi, un fel de renaștere.” USA Today

„O biografie a lui Dostoievski minunat scrisă.“ Tom Holland

Condamnat la moarte în ipostaza de tânăr revoluționar, Dostoievski a supraviețuit unui simulacru de execuție și exilului siberian, trăind apoi o perioadă de agitație politică în Rusia și fiind în cele din urmă primit în cercul intim al țarului. A avut trei mari aventuri amoroase, fiecare umbrită de amenințarea epilepsiei și de dependența de jocurile de noroc. Printre toate acestea, a găsit timp să scrie: povestiri, articole, celebrele romane. În Dostoievski îndrăgostit, Alex Christofi împletește fragmente alese din opera scriitorului cu contextul istoric, în încercarea de a alcătui un întreg atrăgător și accesibil. Rezultatul este o biografie romanțată care cufundă cititorul în panorama grandioasă a Rusiei lui Dostoievski: de la lagărul de prizonieri din Siberia la sălile de jocuri de noroc din Europa, de la celulele mucede ale închisorii la saloanele rafinate din Sankt-Petersburg. Pe parcurs, Christofi relatează poveștile celor trei femei a căror viață s-a întrepătruns atât de adânc cu cea a lui Dostoievski; rezultă portretul unui iubit timid, dar devotat, al unui prieten al celor umiliți și obidiți capabil de o mare empatie, al unui frate și camarad credincios și al unui scriitor care a reușit să pătrundă profunzimile sufletului uman. 

„Alex Christofi ne cufundă în câmpul de forțe al gândirii lui Dostoievski.“ The Guardian

„Tapiseria fermecător urzită de Alex Christofi ne reamintește de calitățile nebunești, tumultuoase ale stilului dostoievskian.“ The Financial Times

„Unii cititori se tem adesea să abordeze romanele lui Dostoievski. Minunata carte a lui Alex Christofi le va risipi anxietatea.“ Wall Street Journal

„Dacă ai parcurs fie și frânturi din opera lui Dostoievski, cartea lui Alex Christofi te va face să citești mai mult.“ New York Journal of Books

„Christofi reușește să dezvăluie personalitatea lui Dostoievski așa cum niciun alt volum biografic n-a reușit.“ Publisher’s Weekly

Scriitorul britanic Alex Christofi și-a început cariera ca agent literar, iar în prezent este director editorial la Transworld Publishers. Scrie articole, eseuri și proză scurtă pentru The Guardian, The Brixton Review of Books, The London Magazine sau New Humanist. A publicat două romane: Glass (2015; recompensat cu Betty Trask Prize și finalist la Desmond Elliott Prize) și Let Us Be True (2017). Dostoievski îndrăgostit (Dostoevsky in Love, 2021) a fost aleasă cartea de nonficțiune a anului de The Times și The Sunday Times și s-a numărat printre finalistele la Slightly Foxed Best First Biography Prize. În primăvara anului 2024, Alex Christofi a publicat Cypria. A Journey to the Heart of the Mediterranean. Cărțile lui sunt traduse în douăsprezece limbi.

„Orice prozator aspiră să-și construiască un spațiu al lui, peste care să fie unic proprietar. Pentru Ion Mărculescu, acest spațiu este Marcona. În scriitura de transpunere a toposului, ludică, sprințară, se amestecă parodia, persiflarea, maliția, ironia și autoironia, ilustrând o poetică postmodernistă, integrându-l pe scriitor într-o generație, dar și în tradiția Școlii de la Târgoviște. Prozatorul lasă permanent impresia că se joacă, în transcrierea realului, ficțiunea se confundă cu nonficțiunea până la completa absorbție a uneia în cealaltă.“ - Ana Dobre

„Antifrazismul lui Creangă și «marea trăncăneală» a lui Caragiale sunt bine însușite, ca și breviarul onomastic trucat al lui Mircea Horia Simionescu. Nu mai puțin transpare și tutelara umbră a lui Urmuz, în mecanismul artificios al sofisticăriei, al ambiguizării.“ - Mihai Cimpoi, academician

„El susținea (motiv pentru care l‑au și spânzurat) că singurul mod onorabil de a fi este să fii tu. Dar el nu era el, într‑un fel el era alții, de aceea își striga părerile cu atâta sârguință și cu deznădejde, deși nu erau părerile lui. Nu drama de a trăi, ci drama de «a fi trăit» de alții. Drama de a nu avea un rost «al tău» și numai al tău. Drama de a trăi rostul altora și nu pe al tău. Drama de a te lăsa trăit! Dar este aceasta o țintă? Ce este aceea o țintă?“ - Ion Mărculescu

Majoritatea însemnărilor lui Corneliu Coposu din acest jurnal ascuns de Securitate timp de peste patru decenii gravitează în jurul unui singur astru: Iuliu Maniu. Consemnează mişcările diurne ale Prezidentelui, întâlnirile sale cu toate personalităţile politice importante, cu diplomaţii străini acreditaţi în România, strategia sa de a scoate ţara din alianţa cu Germania lui Hitler şi a o trece de partea aliaţilor, acţiunile secrete riscante întreprinse în acest scop, actul de la 23 August şi, în final, încercările disperate ale bătrânului luptător de a-i convinge pe diplomaţii englezi şi americani şi pe guvernele lor să nu abandoneze România în ghearele comunismului sovietic.

O fată atrăgătoare, inteligentă și ambițioasă, cu un debut în viață deloc ieșit din comun, întâlnește un prinț bogat, viitor rege, pe când amândoi erau studenți. Acum, cu o monarhie în tranziție, Kate este prințesă de Wales și pe cale să devină regină.

De la căsătoria din 29 aprilie 2011, Catherine a reușit să-i cucerească pe englezi, pe locuitorii din Commonwealth, dar și pe oamenii din lumea largă. Alături de soțul ei, William, formează un cuplu dinamic, care a atins o cotă de popularitate fără precedent în rândul familiei regale. Aceasta a adus cu sine însă și numeroase scandaluri. Recent, dezvăluirile despre relația „celor patru fabuloși” (așa cum au fost supranumiți, împreună cu prințul Harry și Meghan Markle), precum și formidabilul zbucium stârnit la nivel internațional în urma ultimelor informații privind starea de sănătate a lui Catherine au ținut o planetă întreagă cu sufletul la gură.

Bazându-se pe discuții cu surse apropiate, atât oficiale, cât și neoficiale, din interiorul Palatului, Robert Jobson reușește să dezvăluie incredibila ascensiune a lui Catherine și cum anume a ajuns aceasta să fie personajul emblematic de astăzi.

„Volumul de față, cel de-al patrulea din Colecția Revoluția Modelelor, însumează mărturisirile unor oameni care își trăiesc viața ca pe o artă și, unii dintre ei, trăiesc arta ca pe o viață, purtându-și sufletele îmbrăcate în mantia sincerității, simplității, adevărului și recunoștinței. Patru profesori și o studentă. Aceasta este distribuția acestui volum dedicat unei teme esențiale și vitale, Învierea. Învierea ca liman al unei existențe clădite pe piatra trainică a virtuților creștine. Învierea ca resort al unei vieți coagulate în jurul talanților primiți în dar prin Har. Învierea ca temei al unei vieți trăite în adevăr, având ca temelie iubirea de aproapele. Într-un cuvânt, acest volum ne prilejuiește întâlnirea cu niște oameni care au înțeles ce înseamnă fericirea. Fericiții aceștia se numesc: Augustin Ioan, arhitect, eseist, profesor universitar, Dorel Zaica, pictor și profesor, Gheorghiță Ciocioi, publicist, scriitor, traducător și profesor, Codruț Munteanu, medic chirurg și conferențiar universitar și tânăra Maria-Ilinca Țoța, artist vizual. Cu adevărat, fericiți pot fi numiți aceia care se raportează la viața lor ca la un prilej de mântuire. Unicul. Cristina Chirvasie

Mirajul fotbalului, o sintagmă simplă în aparență, cu care ne-am obișnuit, trăind-o cu toții în inimă când ne apropiem de jocul acesta, parte vie a organismului social.

Pus ca emblemă a volumului scris de Mircea Lucescu în 1981, la propunerea Editurii Junimea, Mirajul fotbalului spune mult mai mult decât eterna încântare, particularizând prin momente cheie evoluția unui mare fotbalist, devenit între timp, de atunci și până acum, marele antrenor strălucitor Il Luce.

43 de ani au trecut, iar tânărul de atunci, de doar 36 de ani, care-și deapănă cu mult talent scriitoricesc, dar și cu un inspirat simț de analiză critică și psihologică, traseul de fotbalist, revine acum, la maturitate deplină, cu o nouă ediție, revizuită și adăugită, tot la Junimea, cu mesajul explicit al provocării la amintiri din vremea glorioasă a anilor ’60-’70 din secolul trecut, pentru cei care au trăit acele momente, dar mai ales cu dorința de a povesti tinerilor de azi care a fost drumul pe care l-a ales copilul sărac din mahalaua Bucureștiului postbelic ca să ajungă pe înalta treaptă a gloriei de acum.

Retrăim în textul de atunci, reluat în 2024, plin de savoare literară, depănarea, an cu an, a evoluției fotbalistului, de la piticul, juniorul, jucătorul în ligi inferioare și studențești și până la titularul marii echipe Dinamo și, de foarte tânăr, titular și căpitan al Naționalei României.

„Sorin Hadârcă este o specie rară pe la noi: scriitorul călătoriilor. Are ochiul avizat al unui călător. El nu este un turist care ne spune ceea ce deja știm din pliantele de călătorie pline de locuri comune. Sorin Hadârcă are ochiul unui explorator care este curios să descopere ceea ce nu doar că nu știm, ci nici nu prea înțelegem.

Iar după aceea face pentru cititor munca de dezvăluire a unei lumi la care noi nu avem acces. O face cu multă acuratețe, respect față de celălalt, pătrunzând în intimitatea lui fără a-i agresa spațiul. Știe să ne povestească cu măiestrie acea lume străină: să o traducă, să ne facă să o înțelegem, cunoaștem și să ne facă chiar să o iubim. Privim spre ea fascinați prin textul mărturiei sale și mai mereu ne lasă sentimentul că și noi suntem parte a călătoriei.” (Vasile Ernu)

Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie este în punctul de plecare un memoir. El spune în paralel povestea unui tată care aruncă umbre în semitonuri de noir și cea a fiului său care încearcă să reconstituie după moartea tatălui existența acestuia pornind de la literatura lui Graham Greene. Dar memoir-ul, gândit ca o anchetă, este modelat ca un thriller. Istoria României din ultimii 40 de ani e privită astfel din perspectiva unui medic legist de provincie care participă în anii 1980 la autopsia unui ștab comunist dispărut în circumstanțe tulburi. Închis (el a susținut mereu că din cauza asta) și apoi reabilitat, ajunge imediat după Revoluția din 1989 în structurile de intelligence de la marginea primelor guvernări postcomuniste, participând la detonarea unor bombe de presă înainte de a intra pentru multă vreme în circuitul unor publicații conspiraționiste. Biografie a tatălui și a relațiilor de familie, cartea este și o autobiografie intelectuală a fiului, ce își construiește în adolescență, din filme și romane cu spioni, un spațiu în care încearcă să evadeze din lumea simultan reală și imaginară a tatălui. Volumul oferă o încercare retrospectivă și reflexivă de a înțelege planurile de convergență/divergență dintre cele două lumi.

„Andrei Gorzo mi-a povestit în urmă cu doi ani această istorie de familie al cărei personaj este tatăl său. Mi s-a părut de atunci fantastică în toate sensurile. Însă volumul în care s-a transformat mi-a depășit orice așteptări. O astfel de carte nu mai există în literatura română. O capodoperă.”  (Mihai Iovănel)

Cartea maturității

Anii ’90. Cad regimurile comuniste în tot blocul estic, URSS se dizolvă şi sălbaticii copii dingo pleacă în toate direcţiile plini de speranţă, entuziasm şi o poftă nebună de viaţă. Unii pleacă pentru prima dată la studii în „noua Patrie” România, alţii rămân în statul proaspăt înfiinţat, Republica Moldova, iar alţii fug clandestin spre „noul paradis”, „afară”, în Occident. Tinerii studenţi basarabeni, ultimii copii ai Imperiului, veniţi în noua Patrie, descoperă o lume total diferită de a lor. Românii şi basarabenii par două triburi distincte care vorbesc aceeaşi limbă, dar cu alte înţelesuri şi care practică alte ritualuri. Peste toţi însă vine o nouă lume, cu o mulţime de tentaţii, ce le aduce tot ce le-a lipsit – libertate nelimitată şi mărfuri fără număr – şi ei au ales: Always Coca-Cola. Noua epocă le oferă chiar mai mult: pe lângă libertate şi speranţă, le aduce inflaţie, şomaj, dezindustrializare. Se trece de la producţie la comerţ, nimeni nu mai doreşte să fie – toţi vor să aibă. Societatea devine un adevărat carnaval şi comerţ pe mormintele vechii lumi: din epoca comunistă direct în epoca western a Estului nostru sălbatic. Iar din tot acest vârtej se naște o nouă generaţie: generaţia canibală.

Piersicul înflorit scînteia în soare cu miile lui de picături de ploaie. Un curcubeu se desena la orizont, cuprinzînd în arcul său satul Bruegel, unde, la hanul «Pămîntul Făgăduinței», venea pe lume Pieter. Imaginea satului se reflecta în ochii lui și el îi simțea frumusețea de la vârsta cea mai fragedă.

Creatorii din Țările de Jos s-au regăsit întotdeauna în Breugel. Artist al tăcerii și al avântului impetuos, ai bucuriilor robuste și al unei poezii delicate, Bruegel, care reflectă îndrăznelile și certidunile lor, simbolizează geniul flamand.

Felix Timmermans (1886-1947) a fost unul dintre cei mai populari scriitori belgieni, puternic înrâurit de folclorul flamand. Cartea de fașă s-a impus ca cea mai valoroasă lucrare literar-artistică dedicată lui Pieter Breugel cel Bătrân, fiind tradusă în zeci de limbi.

„Pieter lucrează cu limba puțin scoasă printre buze. Mari picături de sudoare îi cad pe barbă, iar artistul nu simte căldura. Trăiește cu personajul pe care-l pictează.

Aproape că nu mai desena acum și toată pasiunea lui se îndrepta spre pictură. Era fericit să vadă cum se nasc culorile pe pânză, lucru asemănător cu deschiderea florilor, sau să urmărească cu penelul legăturile strânse care existau între omuleții săi caraghioși și case, peisaj și atmosferă. Fiecare personaj, fiecare detaliu aveau o importanță capitală în povestirile sale în culori pe care le trata acum cu mai multă îndrăzneală.” (Marea călătorie)

„Pieter își mai privi o dată atelierul. Văzu din nou lupta dintre Grași și Slabi, un proiect pentru «Drumul Calvarului», o schiță pentru «Uciderea Pruncilor» și într-un ungher un portret în peniță al lui Jan Nagel. Îl luă de pe perete, îl puse în buzunar și ieși pe neașteptate.

Odată urcat în diligența care avea să-l lase la Bruxelles, desfăcu portretul lui Jan Nagel. Se însera și Pieter nu mai putea distinge trăsăturile desenului, dar știa ce vie era figura marelui său prieten.

Era o seară dulce de vară. Smocuri de fân, strânse căpițe, parfumau câmpia adormită.” (Marieke)

Marile spirite sunt asemeni piscurilor înalte. Vântul le bate, norii le învăluie, dar acolo se respiră mai adânc și mai cu putere. Aerul lor are o puritate care spală inimile de orice prihănire; iar când norii se împrăștie, ele domină neamul omenesc.

Așa a fost acest munte uriaș care s-a înălțat deasupra Italiei Renașterii și căruia îi zărim în depărtare profilul zbuciumat pierzând-se a cer.

Nu susțin că toți oamenii pot trăi pe aceste culmi. O zi pe an însă ei să urce în pelerinaj până la ele. Acolo își vor înnoi aerul din plămâni și sângele din vine. Acolo sus se vor simți mai aproape de Dumnezeu. După aceea vor coborî din nou spre câmpia vieții, cu inima oțelită în vederea luptei de zi cu zi. (Romain Rolland)

Există la Muzeul Național din Florența o statuie de marmură pe care Michelangelo o numea Învingătorul. E un tânăr gol, cu trup frumos (...). Înalt și drept, el ține genunchiul pe spatele încovoiat al unui prizonier bărbos care întinde capul ca o vită. Dar învingătorul nu se uită la el. În clipa în care trebuie să-l lovească se oprește, își întoarce în altă parte gura tristă și privirea nehotărâtă. Brațul i se îndoaie spre umăr, în timp ce trupul îi zvâcnește înapoi. Nu mai dorește victoria. Îl dezgustă. A învins. Și este învins.

Această imagine a îndoielii eroice, această Victorie cu aripile frânte, singura dintre operele lui Michelangelo care a rămas până la moartea sa în atelierul din Florența și pe care Danielo da Volterra, confidentul gândurilor sale, a vrut s-o folosească drept podoabă la catafalcul artistului, această imagine este Michelangelo însuși și simbolul întregii lui vieți.

Pe nici un alt creator nu l-a așezat posteritatea atât de sus ca pe Michelangelo. Nici unul nu se potrivește mai bine ca el imaginii pe care ne-o facem despre geniu. Dar cine ar putea spune că a pătruns înțelesul adânc al operelor lui cele mai celebre? În această lucrare, atât eseu, cât și biografie, Romain Rolland a făcut o asemenea încercare, potrivit firii sale de artist.