Biografii - Memorii & Jurnale

Osciland intre observatii lucide si eseuri despre arta, societate si iluziile cu care traim, volumul lui Ciprian Macesaru ne arata imaginea unei realitati neindulcite. In paginile lui gasim un sine prins intr-o lume potrivnica si lupta lui pentru adevar.

Legenda vie in Las Vegas si printre pariorii sportivi din intreaga lume, cu o serie de castiguri de neegalat de treizeci si sase de ani consecutivi, Billy Walters a devenit extrem de bogat plasand sute de milioane de dolari pe an in pariuri brute, inclusiv un pariu Super Bowl de numai 3,5 milioane de dolari.

Într-o dimineață de octombrie a anului 2013, Ayan Juma, de 19 ani, și sora ei, Leila, de 16, au părăsit casa părintească din Oslo, după care le-a transmis părinților prin e-mail următorul e-mail următorul mesaj: „Pace, milă de la Dumnezeu și binecuvântare vouă, mamă și tată… Vă rugăm să nu fiți supărați pe noi.”

Cele două surori luaseră hotărârea de a pleca în Siria și de a-i ajuta pe islamiști. Plănuiseră asta de luni bune. Sadiq, tatăl lor, pornește repede pe urma fiicelor în Turcia. Când ajunge acolo, acestea abia trecuseră granița. Sadiq este însă hotărât să le găsească.

Urmează povestea fascinantă, sfâșietoare a unei familii dezbinate. În vreme ce Sadiq își riscă viața încercând să-și aducă fetele acasă, soția lui, Sara, aflată în Norvegia, începe a se îndoi de viața pe care o duce în acea țară. Cum i s-au putut radicaliza copiii fără ca ea să știe? Ce ar pu­tea să facă pentru ca fiii ei mai mici să nu împărtășească aceeași soartă?

Beneficiind de sprijinul familiei Juma, autoarea urmărește de la început firul întortocheat și dramatic al acțiunii. Cititorul călătorește, împreună cu Sadiq și Sara, de la casa acestora din Somalia la aparta­mentul din Oslo, apoi în Turcia și Siria, unde două surori adolescente sunt puse în fața urmărilor șocante ale faptei lor.

Librarii și bibliotecarii îi ajută pe oameni în fiecare zi.
Iată poveștile lor adevărate, uimitoare și inspiraționale.

Ca să fii librar sau bibliotecar…
Trebuie să te joci de-a detectivul.
Să fii vânător de comori. Pețitor. Avocat. Vizionar.
Pășiți într-o lume în care puteți să vă hrăniți curiozitatea, să descoperiți voci noi, să găsiți orice vă doriți sau aveți nevoie. Acest loc are magia inorogilor și curcubeielor, dar este totodată o afacere.
Faceți cunoștință cu oamenii inteligenți și talentați care trăiesc printre rafturi și care abia așteaptă să vă ajute să vă găsiți următoarea carte.

„Librarii și bibliotecarii zilelor noastre se pricep extraordinar de bine să fie înțelegători și să ofere încurajări. Înarmați cu empatie, inteligență, umor și profesionalism, îi primesc la ei pe cei rătăciți, speriați și frustrați și îi ajută să devină mai perspicace, mai vigilenți și mai receptivi la tot ce ține de dreptatea socială. Ceea ce fac ei joacă un rol crucial pentru această țară, mai ales în vremurile noastre. Ei înțeleg din toată inima și din tot sufletul lor că la început a fost cuvântul.
Zi de zi, ei găsesc cartea potrivită pentru fiecare și, în felul acesta, salvează vieți, viața noastră colectivă. Și poate și sănătatea noastră mintală.
După părerea mea, nu există profesii mai nobile decât acelea de librar și de bibliotecar.
Și, după cum urmează să citiți, nu există nici profesioniști mai surprinzători și mai incitanți decât aceștia.” James Patterson

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Nimeni nu a trăit, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trăit Noica. Tot ce cădea în afara relaţiilor culturale rămânea, pentru el, în nefiinţă. Cum ar fi arătat România dacă, după douăzeci de ani de tăcere, Noica nu ar fi reapărut în cultura română? Care ar fi fost consecințele acestei absențe? Și cine poate măsura consecințele existenței lui Noica pentru generaţia care făcea în anii ’70 primii paşi pe scena publică a culturii? Întorcându-mă acum asupra Școlii de la Păltiniș, mi-am pus întrebarea dacă în istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am găsit. N-am regăsit nicăieri acest scenariu de taină al unei iubiri spirituale care să te-ndemne la un salt peste condiția ta de simplu muritor. N-am regăsit nicăieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» și care nu-și propunea decât să te-nvețe «cum să-ți dai sufletul», cum «să mori» în beneficiul celuilalt, învățându-te că istoria culturii este tocmai povestea felului în care «se dă» sufletul cu adevărat întru dobândirea unei vieți mai înalte.“ — GABRIEL LIICEANU

„După moartea lui Noica, un tânăr fizician ne-a transmis un mesaj celor câțiva care i-am fost în preajmă, din partea unei generații pe care el o numea generaţia orfanilor. Există o categorie de tineri care, după dispariția lui Noica, se simt loviți în nevoia lor de tutelă formativă, de paternitate spirituală. Tânărul fizician sugera că, de-acum încolo, ei au nevoie în mult mai mare măsură de legenda Noica decât de o exegeză academică. Legenda Noica are prestigiul construcției, al efortului constant, cu adâncuri spectaculoase, dar cu suprafețe line și, în chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blândă. Ea creează răspunderi, obligă la imitație și o îngăduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilă. Invită la perpetuitate, la reiterarea performanței sau măcar la asigurarea continuității ei. În spațiul românesc de astăzi, s-ar putea să avem nevoie de asemenea legende mai mult decât oricând.“ — ANDREI PLEŞU

„Un daimon trebuie să-l fi făcut pe Noica să-și exercite vraja asupra unui alt rând de tineri după ieșirea din închisoare; și să treacă peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: «Dinule, Dinule, vezi să nu-i bagi și p-ăștia la zdup cum i-ai băgat și pe ceilalți!» Pentru că știa că, a la longue, acțiunea sa nu poate fi decât bună, oricare ar fi riscurile; ciclul «devenirii întru devenire» trebuie rupt, pentru a avea o șansă de a ieși din statistică.“ — GRIGORE VIDA

„Sabina Fati ne spune povestea de azi a Gurilor Dunării, ca să ne explice cum și de ce vrea Rusia să distrugă Uniunea Europeană. Iar în poveste intră drone iraniene picate pe malul ucrainean, care opresc bacul dintre Isaccea și Orlivka, leprozeria din Tichilești și cazacii zaporojeni din Delta Dunării, Kilia lui Ștefan cel Mare și Gogol, caviarul din Sfântu Gheorghe și scopiții ajunși birjari la București, Îngerul istoriei descris de Walter Benjamin, dar și Putin, ca și tot felul de alte personaje, locuri și ambiții din preajma noastră. Sabina Fati a mers pe teren în Transnistria, Ucraina, Basarabia și România, ca să înțeleagă de la cei care trăiesc la Gurile Dunării ce viitor ne așteaptă. Jurnalul acestei călătorii e o mărturie scrisă alert, cuprinzând date istorice expuse pe înțelesul unui public larg și cu patosul unei apărătoare a demnității oamenilor din Est, care iubesc libertatea și n-ar vrea să trăiască iarăși sub ruși.“ — CRISTIAN PREDA

Războiul ruso–ucrainean, extins nu doar prin efectele lui economice și geopolitice până la Gurile Dunării, ci și prin evoluțiile militare, a adus cu el spectrul precarității, al neliniștilor istorice din ultimii 2.500 de ani. Privind hărțile, tratatele internaționale și expansiunea rusă, s-ar putea să nu fie prea clar cine stăpânește și mai ales cine poate apăra Gurile Dunării. Ale cui sunt? Ce vor locuitorii zonei? Ce-ar face dacă ar veni rușii peste ei? S-ar bate? Ar fugi? Sau ar rămâne pe loc și ar aștepta să vadă cine câștigă pentru a-și alege tabăra?

„Pe lângă performanța literară în sine (400 de pagini scrise excelent ale unuia dintre cei câțiva prozatori de primă mână pe care-i avem), Anii romantici ating toate punctele fierbinți (și uneori litigioase) ale istoriei recente a postcomunismului românesc. De unde și fascinația cvasiinstantanee exercitată de memoriile Gabrielei Adameșteanu. De regulă, figura memorialistului e puternic idealizată. Puțini memorialiști rezistă acestei tentații. Nimic din toate acestea în superbii Ani romantici ai Gabrielei Adameșteanu, atipici. Memorialista nu caută deloc să se idealizeze; dimpotrivă, are chiar plăcerea de a se diminua, de a-și admite micile erori sau inexactități. Într-un mod pe care nu l-am mai întâlnit decât la poeții confesionali (americani, iar dintre poeții români, doar la Mircea Ivănescu), Gabriela Adameșteanu înțelege, în Anii romantici, scrisul ca pe un testimoniu aproape religios, în care totul e de mărturisit și nimic de literaturizat. Marile teme ale postcomunismului românesc sunt tratate din perspectiva unui martor implicat în vortexul lor, dar fără ca martorul să-și aroge vreo secundă superioritatea morală sau intelectuală asupra celorlalți.” (Radu Vancu)

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Cel mai greu lucru pe care-l are de înfruntat un om în propria-i viață e însăși viața lui. Apar câteodată printre noi oameni care schimbă unitatea de măsură a vieții. Iar în măsura în care România nu a dispărut, asta s-a întâmplat datorită unor oameni asemenea lui Carmen Uscatu. La 24 de ani ea și-a pus această întrebare: dacă tot ai reintrat în lume, ce-ar fi s-o faci mai frumoasă decât era când ai fost la doi pași de a ieși din ea? Să-i fim recunoscători autoarei pentru formidabila mărturie din această carte.“ — GABRIEL LIICEANU

„Poate că văd viața atât de frumoasă și pentru că pendulez zi de zi între putință și neputință. Știu cum e să pot merge și cum e să nu. Proteza mă ține cu picioarele pe pământ și la figurat, nu doar la propriu. E un reminder că există adesea soluții la probleme, soluții spectaculoase, e un reminder că viața poate fi reparată când se strică, e sentimentul că nu sunt singură, că suntem interconectați, că depindem unii de alții. Că există oameni care, cu mintea lor strălucită, salvează alți oameni.“ — CARMEN USCATU

Carmen Uscatu este președinta și co-fondatoarea asociației Dăruiește Viață, unul dintre cele mai cunos­cute ONG-uri din România; prin inițiativa #NoiFacemUnSpital, DăruieșteViață a construit un nou corp de clădire la Spitalul „Marie Curie“ din București. A început să facă voluntariat în timpul liber, pe când lucra în marketing la o multinațională. Din 2012 s-a dedicat exclusiv asociației și proiectelor acesteia, cu scopul de a schimba radical modul în care sunt tratați copiii și adulții bolnavi de cancer din România.

„Tutu Oroveanu a făcut prin naștere parte din aristocrația românească și a fost una dintre marile frumuseți ale Bucureștiului interbelic. Prima parte a vieții ei a stat sub o zodie fericită, lipsită de griji... Apar în paginile cărții, între alții, Octavian Goga, Grigore Gafencu, I.G. Duca, C. Argetoianu, Armand Călinescu, Nicolae Titulescu, Martha Bibescu, Ion Antonescu, reginele Maria și Elena, Richard Strauss, George Enescu, Sviatoslav Richter, Dinu Lipatti, Cella Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Alice Voi­nescu, Vladimir Streinu... După 1944, va avea nevoie de întreaga sa forță fizică și psihică: lumea ei, intrată sub ocupație sovietică, e năruită printr-un val violent de arestări, confiscări de bunuri, distrugeri. Tutu și familia ei au parte de umilințe și teroare, de tragedii: Constantin Bușilă, tatăl adoptiv, e arestat în toamna lui 1944 și, după cinci ani, moare în închisoarea de la Aiud, proprietățile le sunt confiscate, și agoniseala de o viață furată, maestrul Georgescu e „epurat“ de la Filarmonică pentru câțiva ani. După revenirea lui la pupitru, casa Georgescu devine un adăpost pentru rudele rămase fără mijloace de subzistență, iar maestrul și soția lui ajută o mulțime de prieteni persecutați… După ce termini cartea, ai impresia că ai ascultat confidențele unui prieten.“ — ADRIANA BITTEL

TUTU GEORGE GEORGESCU (1912–2008) s-a născut cu numele Florica Oroveanu într-o veche familie boierească. La 18 ani se îndrăgostește de dirijorul – director al Filarmonicii și al Operei Române la acea vreme – George Georgescu. În ciuda diferenței mari de vârstă, de 25 de ani, cei doi se căsătoresc în 1933, nași fiindu-le I.G. Duca și soția acestuia. Tutu călătorește pretutindeni în lume cu prilejul concertelor soțului ei, „Maestrul“, cum îl numește; cunoaște numeroase personalități artistice și politice, iar odată cu venirea comuniștilor la putere vede cum este anihilată treptat o întreagă moștenire culturală. La vârsta de 90 de ani, cu sinceritatea celui care nu mai are nimic de pierdut, își dictează amintirile unui casetofon, într-un puzzle de o prospețime și o culoare a rememorării fără egal.

Pe copertă: Tutu George Georgescu la vârsta de 18 de ani. Fotografie din arhiva familiei.

Carte recompensată cu premiile Nouveau Cercle de l'Union Interalliée (2023) și Céleste Albaret (2024)

Prințesa Bibescu a fost un personaj flamboaiant, imaginea însăși a universului Belle Époque – și mult mai mult de atât. A traversat secolul XX marcându-i profund pe toți cei cu care s-a intersectat, seducându-i sau exasperându-i cu stilul ei original. A fost acuzată de colaborare cu inamicul și, în alte împrejurări, s-a bucurat de gratitudinea contemporanilor. Scriitoare de succes, rivalizând în epocă cu Anna de Noailles și Colette, s-a bucurat de admirația lui Proust, Rilke sau Paul Claudel. Se considera cetățean al lumii, călătoare, exploratoare. Seducătoare fără pereche, și-a căutat iubirea cu pasiune, fiind mereu dezamăgită. Spirit diplomatic, a acționat din umbră și i-a sprijinit pe cei care au scris istoria, uneltind cu grație și asumându-și riscuri pentru a apăra interesele țării sale și pacea în Europa.  Martha Bibescu a trăit totul: tragediile veacului său, dramele și trădările, faima, luxul exorbitant și exilul în sărăcie după 1945. Timp de unsprezece ani, a fost despărțită de singura ei fiică, prizonieră în România comunistă. Nu s-a dat bătută niciodată.

Cercetătoarea Aude Terray, doctor în istorie, i-a călcat pe urme în România, la Londra și la Paris, reușind un portret intim al unei femei incandescente.

„Prinţesă, sunteţi o scriitoare desăvârșită, şi asta nu-i puţin lucru…“ — MARCEL PROUST

„Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice…“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Martha Bibescu este cea mai admirabilă inteligență feminină pe care o cunosc.“ — FRANÇOIS MAURIAC, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

„Uneori e mai ușor să fii regizorul unui film decât al propriei tale vieți. Scrisoare către nepoatele mele stă dovadă. Într-un text testamentar pe care-l scrie pentru nepoatele lui, cazate geografic și sentimental în la belle France, Stere Gulea își evocă viața, originile și trecutul. Le adaugă o serie de tablouri ale prezentului, pentru întregirea reliefului personal și profesional. E un relief accidentat, în care câmpiile suportă inundații ideologice, iar drumul spre vârfurile carierei are parte de ceva ce autorul însuși numește «dansul ambiguității». Aromânul Stere Gulea, alintat «Stelică» în copilărie, parcurge un traseu întortocheat dinspre rural spre urban și are parte de privațiuni, îndoieli și cumpene. Norii comunismului ocupă cerul familiei și al comunității, pentru ca apoi seceta naționalizării să însemne deposedare și acrobații de subzistență. Numai că, deşi norii nu se dau duși, soarele străpunge uneori plafonul. Astăzi bine instalat în lumea cinematografului, Stere Gulea își amintește fără complezență de jocul concesiilor și de limbajul esopic din comunism, de cenzură și de practicanții ei din cabinetele de partid.

Scrisoare către nepoatele mele înseamnă și o suită de întâlniri cu actori, regizori şi scriitori ai ultimelor decenii – unii dintre ei, fundamentali în istoria teatrului şi a filmului de la noi. Între Dincolo de nisipuri, unde e asistent de regie, şi Moromeții, unul dintre filmele lui de referință, stau decenii de căutări neobosite şi de proiecte pentru care talentul nu e suficient şi pentru care e nevoie, mai ales în vremurile tulburi de dinainte de 1990, de tenacitate, istețime acomodantă şi – nu de puține ori – curaj.

Stere Gulea trece cu bine toate aceste examene şi livrează o poveste de viață în alb, negru şi multe nuanțe de gri. Ne rămâne nouă, cititorilor, plăcerea de-a alege culorile şi de-a le potrivi pe pânza acestei scrisori.“ — RADU PARASCHIVESCU

Eșuat în Pakistan. Viața mea în cea mai periculoasă țară din lume de Hasnain Kazim este o lucrare captivantă care explorează Pakistanul contemporan, îmbinând istoria țării cu experiențele personale ale autorului, un jurnalist cunoscut pentru reportajele sale din zone de conflict. Kazim oferă o privire detaliată asupra diversității culturale și provocărilor sociale, incluzând teme precum extremismul și instabilitatea politică. Stilul său narativ și reflexiile personale fac lectura accesibilă și emoționantă. Experiențele sale personale în Pakistan aduc o perspectivă unică asupra vieții din această țară. Autorul îmbină faptele istorice cu anecdote și relatări personale, oferind o imagine vie a societății pakistaneze.

Cartea nu doar că dezvăluie realitățile Pakistanului, ci și demontează stereotipurile negative, oferind o înțelegere profundă a unei țări complexe și fascinante.

***

Dintr-odată bărbatul a scos un pistol și a tras înspre fată. A tras de trei ori. Un glonț i-a trecut Malalei prin ochi și s-a înfipt în umărul stâng. Celelalte gloanțe le-au lovit pe cele două fete, care stăteau lângă Malala în autobuz. Toate cele trei fete au supraviețuit… Malala a răspuns că i-a iertat pe atacatori și talibani. A și pledat chiar pentru discuții de pace cu extremiștii. „Doar așa poate exista o conviețuire pașnică.” Nu a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2013, dar acesta i-a fost dat un an mai târziu, ei și unui activist indian pentru drepturile copiilor.

***

S-au întâmplat multe în Pakistan de la prima publicare a acestei cărți. Această țară, care are în prezent o populație estimată la peste 240 de milioane de locuitori, o populație incredibil de tânără și o bogăție de resurse naturale, nu a reușit să își valorifice oportunitățile. Majoritatea oamenilor sunt săraci ca și până acum și lipsiți de perspective. Și cât de bine ar putea să le meargă! Dar accesul la educație este încă o chestiune de bani, guvernul încă investește mult prea puțin în educație, școli și universități. Armata este în continuare cea mai puternică instituție și hotărăște soarta țării – nimic nu se poate fără voința generalilor. Și până în ziua de azi cele două dinastii puternice stau la masa puterii.

Diego Armando Maradona este unanim considerat un geniu al fotbalului. Castigator (impreuna cu Pele) al premiului FIFA Jucatorul Secolului XX, Maradona este recunoscut pentru viziunea sa asupra jocului, controlul asupra mingii si abilitatile de dribling uimitoare. Unul dintre cei mai mari jucatori ai tuturor timpurilor, el este, de asemenea, unul dintre cei mai controversati. Poreclit El Pibe de Oro (Baiatul de Aur), Maradona este primul jucator care a doborat, de doua ori, recordurile de transfer ale momentului: mai intai cu transferul din 1982 la Barcelona, apoi cu cel din 1984 la Napoli.

Povestea Operatiunii Redwing si a eroilor din Echipa SEAL 10 cazuti la datorie Intr-o seara de iunie 2005, patru soldati Navy SEAL au plecat de la baza unde erau stationati, in nordul Afganistanului, indreptandu-se spre granita cu Pakistanul. Misiunea lor era sa captureze sau sa elimine un renumit lider al-Qaida, despre care se stia ca se ascunde intr-o fortareata a talibanilor din Muntii Hindukus. A doua zi, doar unul dintre cei patru mai era in viata.

Ediție îngrijită de Dumitru Dan Roman

Cuvânt înainte de Mihai Cantuniari

Postfață de Grigore Buciu

„Succesiunea atât de vie, pătimaș-nărăvașă, a situațiilor, istoriilor, imaginilor, personajelor, trăirilor, reflecțiilor îl surprinde nepregătit pe cititor și îl farmecă pe de-a-ntregul. Lucrătura necronologică a textului bogat, stufos, când molcom, când năvălitor, stimulează atenția deplină și participarea acestuia, îmbogățit sufletește, plimbat de la familia regală la tranșeele Primului și ale celui de-al Doilea Război Mondial, de la omul simplu și nevoiaș la eroul general Dragalina, la a cărui ușă de la rezerva plină de suferință a spitalului stă, neîndrăznind să intre, regele Ferdinand I Întregitorul…“ — MIHAI CANTUNIARI

„O carte cu multe personaje, toate reale, oameni care au trăit în această societate sau în cea de peste ocean, societăţi care au modelat personalitatea a două fete de excepţie: Ioana şi Opritsa. Au avut şansa să se nască într-o familie deosebită, formată dintr-o dinastie de militari şi oameni de succes, şi ghinionul ca asta să se fi întâmplat într-o perioadă dramatică, în care stăpânirea sovietică a bulversat tradiţiile, valorile naţionale, credinţa şi speranţa de viitor… Toţi cei pe care Opritsa îi evocă, din familie, din anturaj, toate întâmplările lor semnificative pentru modul cum se luptă să nu-şi lase omenia alterată sunt oameni cu biografii concrete, care au suferit rigorile distrugerii cu stoicism, cu credinţa nestrămutată în Dumnezeu, cu speranţa nealterată că această încercare nefericită, nefirească şi neomenească va trece.“ — GENERAL GRIGORE BUCIU

În anul 1979, José Saramago porneşte într-o lungă călătorie prin ţara sa, de la nord la sud, care se va încheia în vara anului următor. Rezultatul acestei explorări este Călătorie prin Portugalia, o carte dedicată în primul rând portughezilor, însă nu exclusiv lor, menită să actualizeze o multitudine de informaţii istorice şi culturale, să schimbe clişeele patriotarde pe care timpul şi sistemele educaţionale le-au împământenit în minţile tuturor şi să refacă un traseu al adevărurilor şi al frumoaselor legende ce populează o lume în pericol de a fi dată uitării. Când Saramago a hotărât să scrie o carte despre Portugalia, şi-a dorit ca ea să fie diferită de altele cu acelaşi subiect: i-a reuşit pe deplin. Notându-şi impresiile de călătorie despre ţara pe care o iubea mai mult decât pe oricare alta, Saramago a pus Portugalia într-o lumină pe care numai un scriitor genial o putea născoci. Fie că descrie o fortăreaţă medievală sau donjoanele întunecate ale unui castel, face locurile pe care doar turiştii le mai vizitează astăzi să prindă viaţă şi să-şi spună singure povestea.

Ștefan Manciulea a fost și a rămas în istoria Blajului și a țării o personalitate caracterizată de un simț acut al datoriei, de o modestie aproape ieșită din comun, de o încredere neclintită în voința divină și de o dragoste pentru țara, neamul, credința și familia sa, cum arareori se poate dovedi. În Povestea unei vieți, o carte dictată și transcrisă prin efortul fiicei sale, Ștefania și al lui Ion Buzași, sunt descrise marile momente din lunga sa existență.

Pr. Ioan Mitrofan

Ștefan Manciulea, dacă ar fi să-l compar cu cineva, l-aș compara, din punct de vedere al istoriei, cu autorul sau scriitorul german, Mommsen, care până astăzi este cel mai mare istoric care a scris istoria Romei. În urma lui Bunea, a lui Moldovănuț, a lui Cipariu, a lui Nico­lae Comșa și altor cercetători care au fost aicea, cel care-i încoronează pe toți este profesorul Ștefan Manciulea și preotul Bisericii Unite, părintele Ștefan. S-a trudit cât a putut, și-a folosit talentul, memoria formidabilă cu care a fost înzestrat și spiritul de discernământ între bine și rău, între neadevăr și adevăr, între nedreptate și drep­tate.

Card. Alexandru Todea

„Supraviețuirea prin poezie. Cititul ca al șaselea simț, cel fără de care nu ai cum să percepi și să pricepi plenitudinea vieții. O uriașă înțelegere a omenescului disperat. Câte un zâmbet repede ascuns. Și mai ales, mai ales admirația, mereu la pândă, mereu în căutarea unei prăzi, atât în cărți, cât și în viață.

Cunoscut alpinist, austriacul Heinrich Harrer este invitat în 1939 să participe la o expediție germană de identificare a unei noi căi de acces pe muntele Nanga Parbat din India. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial îi împiedică însă pe membrii expediției să se întoarcă în Europa. Transferați dintr-un lagăr în altul, ei plănuiesc să evadeze și să fugă în Tibet. Dintre toți, doar Harrer și prietenul său Peter Aufschnaiter reușesc, după o călătorie lungă și epuizantă, să ajungă în Lhasa, capitala Tibetului, „orașul interzis” în care nici un european nu fusese primit până atunci. În cei șapte ani petrecuți în Tibet, au învățat limba și au fost definitiv cuceriți de această țară și de locuitorii ei. Heinrich Harrer a devenit chiar prietenul și învățătorul lui Dalai Lama, pe care l-a însoțit în India atunci când Tibetul a fost invadat de China. Fascinantele povești despre evadările din lagăr și traversarea plină de peripeții a masivului Himalaya, despre viața de zi cu zi în Lhasa și despre oamenii pe care i-a cunoscut se regăsesc în cartea sa, care a devenit încă de la apariție un bestseller, fiind tradusă în peste cincizeci de limbi.

„Intens poetică, scrisă în versetele dragostei unui fiu pentru mama lui, în care extrema delicatețe și fragilitate a sentimentului se transformă, prin scris, în extremă putere și rezistență, cartea Mama: O fotografie a timpului și a iubirii este o poveste fără sfârșit, plină de melancolie.

O reconstituire afectivă, din memoria care se remodelează în noi și noi versete. Un mod de a transforma doliul într-un fel, foarte personal, de bucurie. Portretul mamei se luminează și se desenează în tușe aproape metafizice și în sunetele unui dor fără saþiu. Este, atât în mamă, cât și în fiul care o creează iar și iar, un «amestec de visare romantică și îngândurare cehoviană», «de exaltare muzicală și luciditate a inimii», «devoțiune și discreție». Deși toate atributele din carte sunt ale mamei, pentru cititor, devin și ale fiului. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că, prin alchimia rememorării, cei doi nu mai sunt separați, devin una.

Ioan Stanomir va rămâne, probabil, autorul celei mai vii cărți de dragoste filială din proza noastră.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Cartea de faţă este încheierea unui diptic: alături de Mama: Un jurnal al dragostei şi al despărţirii, ea consemnează itinerarul unei despărţiri, dar şi traseul, delicat şi discret, al regăsirii. În paginile acestui volum se află o parte din materia de imaginaţie, de visare şi de reverie ivită odată cu moartea mamei mele. Anii îndepărtării au devenit, prin truda de zi şi prin căutarea de noapte, anii scrierii proiectului care se împlineşte acum.“ — IOAN STANOMIR

Născută dintr-un zeu american și crescută în tumultul de la Graceland, Lisa Marie Presley își spune pentru prima oară întreaga poveste în acest volum de memorii percutant, fascinant și unic, completat cu devotament de fiica sa, Riley Keough.

În 2022, Lisa Marie Presley a rugat-o pe Riley s-o ajute să-și ducă la bun sfârșit cartea de memorii, de mult așteptată. După doar o lună, Lisa Marie s-a stins din viață, iar lumea nu avea să-i afle povestea, spusă chiar de ea, n-avea s-o cunoască pe femeia pătimașă, veselă, grijulie și complicată pe care Riley o iubea și pe care acum o plângea.
Riley a găsit înregistrările făcute de mama ei pentru carte, s-a așezat în pat și a ascultat-o pe Lisa povestind întâmplare după întâmplare, despre cum s-a tamponat în mașinuțe de golf cu prietenii ei pe terenurile de la Graceland, despre dragostea necondiționată a tatălui ei, despre cum stăteau sus, în casă, doar ei doi. Despre cum a fost smulsă din baie, țipând, când alerga spre trupul lui fără viață. Despre viața în Los Angeles cu mama ei, despre cum a schimbat școală după școală, mereu dată afară, mereu în bucluc. Despre relația ei de-o viață cu Danny Keough, despre căsătoria cu Michael Jackson și tot ce aveau în comun. Despre a fi mamă. Despre dependențe grave. Despre tristețea care nu s-a risipit niciodată. Riley a înțeles că trebuie să îndeplinească dorința mamei ei și să dezvăluie lumii aceste amintiri scânteietoare și dureroase.
Pentru a o arăta pe mama ei așa cum a fost.

În această carte extraordinară, se regăsesc atât vocea Lisei Marie, cât și cea a lui Riley, o mamă și o fiică comunicând – din această lume către cea de dincolo –, în timp ce încearcă să se vindece una pe alta. Profund emoționantă și revelatoare, De aici spre marele necunoscut este o carte unică – cuvintele de rămas-bun ale unicului copil al unei legende americane.

Unul dintre cei mai emblematici actori din istoria filmului își spune povestea vieții de artist‑creator într‑un mod captivant și extrem de revelator!

Peste tot în lume, Al Pacino a explodat pe ecranele de cinema ca o supernovă. După un prim rol principal în The Panic in Needle Park în 1971, până în 1975 a mai jucat în patru filme – Nașul și Nașul II, Serpico și După‑amiază de câine – care nu doar că au avut un succes imens, ci au devenit adevărate repere în istoria filmului. Interpretarea lui a transformat personajele în legende ale culturii pop, iar viața i s‑a schimbat pentru totdeauna. De la Marlon Brando și James Dean încoace, niciun actor nu a mai intrat în mentalul colectiv cu o asemenea forță. Însă Pacino trecuse deja de 30 de ani și trăise mai multe vieți până la obținerea acestei recunoașteri. O figură marcantă a teatrului avangardist din New York, a dus până atunci o existență boemă, făcând tot felul de slujbe pentru a se susține financiar în timp ce‑și urma pasiunea pentru actorie. A fost crescut de o mamă extrem de iubitoare, dar care se confrunta cu probleme psihice, și de părinții acesteia, tatăl lui părăsindu‑i când Pacino era copil. Și, cel mai important, a copilărit pe străzile din South Bronx, alături de gașca lui de prieteni – tineri, aventuroși și imprevizibili –, a căror amintire vie nu l‑a părăsit niciodată. O profesoară i‑a intuit talentul actoricesc și l‑a îndrumat spre legendarul High School of Performing Arts din New York, iar zarurile au fost aruncate. În vremurile bune și în momentele grele, în sărăcie și în bogăție, în clipele de durere și în cele de fericire, actoria a fost colacul lui de salvare, iar comunitatea artistică i‑a devenit familie.

Sonny Boy spune povestea unui om care nu mai are nimic de pierdut și nimic de ascuns. Toate rolurile remarcabile, colaborările spectaculoase și relațiile importante sunt apreciate la justa lor valoare, la fel și îmbinarea neobișnuită dintre creativitate și pragmatism. Însă firul roșu care leagă toate episoadele captivante ale poveștii lui de viață este reprezentat de spiritul iubirii și al unui țel profund. Dragostea poate păli, iar ambițiile se pot transforma pe neașteptate în obstacole, luminile care fascinează prin strălucirea lor se pot stinge brusc. Dar Al Pacino a avut norocul de a se îndrăgosti de actorie înainte de a bănui măcar care pot fi recompensele oferite de această meserie și nu a renunțat niciodată la visul lui. Iar asta a contat cel mai mult.

Primul memoir românesc despre fața nevăzută a maternității

O carte curajoasă și autentică, luminoasă și plină de speranță

Ni se spune că maternitatea ,,trebuie” să însemne grijă neobosită și fericire fără limite. Dar dacă o mamă simte exact contrariul? Și dacă acea mamă ești chiar tu? Accese de plâns, frica paralizantă că nu ești o mamă bună, neputința de a te conecta cu bebelușul. Când aceste simptome durează mai mult de câteva săptămâni, poate fi vorba despre depresie postnatală – o problemă de sănătate mintală ce necesită sprijin din partea familiei și ajutor specializat.

O carte uneori dureroasă, alteori amuzantă, mereu înduioșătoare, Postpartum descrie călătoria unei mame către fiica ei și către ea însăși. Fără să ezite sau să cosmetizeze ceea ce a trăit, autoarea ne conduce în universul maternității așa cum nu l-am mai văzut până acum, trecând prin sarcină, naștere, teribila perioadă a depresiei și ieșirea la lumină. Ca întotdeauna, firul roșu e iubirea, care ocrotește și salvează.

,,Depresia de după naștere atinge într-un fel sau altul cel puțin o mamă din cinci. Poate mai mult. Ar trebui să știm și să vorbim mult mai mult despre ea, să nu ne complacem în tăcere și tabu. Nici denumirea «depresie postpartum» nu ne transmite mare lucru. Medicii tind să o vadă ca pe un fenomen biologic și hormonal, ancorat în chimia corpului. Puțini oameni se gândesc și la copleșitoarea schimbare a vieții noi, la cum toată lumea se așteaptă să iubești imediat și infinit, să știi totul, să nu mai ai nevoie de somn, de mâncare, de tine însăți.

Despre cum e depresia cu adevărat, știu doar cele care au trecut prin ea. Iar de vorbit despre o asemenea trăire e foarte greu, pentru că nicio vorbă nu pare să suporte sau să decodifice atâta durere, pentru că nu știi cum să o faci fără să te rănești din nou, sau să-l rănești pe cel ce te ascultă. Cu puțin noroc însă, te întâlnești cu ceva precum textul acesta extrem de tulburător și curajos. Nu conține niciun artificiu, nicio mască sau figură de stil, e doar o fereastră vie ca o rană către o suferință care, invizibilă fiind, pare imună la timp și remedii. Felicia Simion vorbește și pentru cele care nu pot vorbi și, la capătul călătoriei ei, suntem cu toții mai aproape de vindecare.” Vlad Stroescu, psihiatru

,,Feli și Tibi au fost în bolgii, s-au întors, iar ea își scrie mărturia. O mărturie dezarmant de sinceră, pe alocuri frustă, înfrumusețată doar de frumusețea lor de oameni. O mărturie în care sângele, cofeina și ketamina se amestecă și se iau la trântă cu zilele. O mărturie fără deznodământ și morală. Între ei și din ei, Aurora – ca un Mic Prinț care smulge baobabi și desenează oi comme și de rien n’était, ca un licurici astral care face întunericul bucăți. Povestea lor e despre cum cuvântul cu D s-a luptat cu celălalt cuvânt cu D – și a învins al doilea.” Anca-Maria Pănoiu, editoare și traducătoare

,,Cel mai bun mod de a îngenunchea o boală este să ai curajul să transformi propria suferință în ajutor pentru ceilalți. Primul pas spre vindecare este să accepți că e ceva în neregulă cu tine. Cartea Feliciei este acest prim pas sănătos care normalizează depresia postpartum. Cu o delicatețe care-i e caracteristică, Felicia face un cocktail de disperare, duioșie, iubire, tratamente psihiatrice și rugăciuni, speranță și absență. Un cocktail care, n-am nici un dubiu, va aduce multă alinare.” Rucsandra Pop, scriitoare și antropologă

LIDER

LUPTĂTOR

SOŢ

DEŢINUT

PATRIOT

„Desigur, de ziua mea mi-aș dori să nu fiu nevoit să mă trezesc în acest iad, ci să pot lua micul-dejun cu familia mea, să primesc săruturi pe obraz de la copiii mei, să despachetez cadouri și să spun: «Uau! Asta este exact ce am visat!» Dar viața funcționează în așa fel încât progresul social și un viitor mai bun pot fi realizate doar dacă un anumit număr de oameni sunt dispuși să plătească prețul pentru dreptul de a avea propriile convingeri. Cu cât sunt mai mulți, cu atât mai puțin va avea de plătit fiecare. Și va veni ziua în care a spune adevărul și a milita pentru dreptate va fi ceva obișnuit și deloc periculos în Rusia.“

Volumul de față reprezintă memoriile tulburătoare și intense ale unui lider politic de opoziție neînfricat care a plătit prețul suprem pentru convingerile sale. Aleksei Navalnîi a început să scrie volumul Patriot la scurt timp după ce a fost la un pas de moarte în 2020, în urma unei otrăviri. Cartea cuprinde întreaga poveste a vieții sale, descriindu-și tinerețea, chemarea pentru activism, căsnicia și familia, angajamentul pe care și l-a luat de a înfrunta o putere mondială care voia să-l amuțească cu orice preț și convingerea sa nestrămutată că schimbările se vor produce indiferent de cei care li se împotrivesc.

Într-o scriitură vie, antrenantă, care cuprinde o corespondență din închisoare ce n-a mai văzut lumina tiparului până acum, Navalnîi rememorează, printre multe alte aspecte, cariera sa politică, numeroasele încercări de asasinare a sa, viețile apropiaților săi și campania neobosită pe care el și echipa sa au purtat-o împotriva unui regim din ce în ce mai dictatorial.

Scris cu înfocarea, istețimea, candoarea și curajul pentru care a fost lăudat pe bună dreptate, Patriot este ultima scrisoare pentru lume a lui Navalnîi: o istorisire emoționantă a ultimilor săi ani petrecuți în cea mai necruțătoare închisoare de pe Pământ; un memento care ilustrează motivul pentru care principiile libertății individuale au o însemnătate atât de mare; și un apel electrizant de a continua munca pentru care și-a dat viața.

ALEKSEI NAVALNÎI a fost un lider al opoziției ruse, politician, militant anticorupție și deținut politic, care a cucerit recunoașterea și respectul întregii lumi. Printre numeroasele distincții internaționale care i-au fost acordate se numără Premiul Saharov, Premiul anual al Parlamentului European pentru drepturile omului, Premiul pentru curaj al Summitului de la Geneva pentru drepturile omului și democrație și Premiul Dresda pentru pace. A murit în 2024.

„Am fost german, sunt maghiar. E posibil oare să devin cândva român?” Răspunsul cade la drum de înserare a vieții, privind înapoi, în încercarea de reconstituire a propriei deveniri, cu întâmplările, lecțiile de viață, traumele, bucuriile, frustrările și necazurile – un potpuriu bizar, pe alocuri tragic, alteori comic, așa cum numai destinul are darul să-l manifeste, iar Ervin Székely, să-l surprindă într-o combinație rară de autenticitate și eleganță scriitoricească.

„Pe Leliţa (Pia Alimăneștianu) aveam s-o reîntâlnesc în chip neaşteptat către asfinţitul vieţii mele, atunci când copilul care o vizitase demult se apropia de vârsta ei de altădată. Într-o seară, cu vreo zece ani în urmă, căutând prin biblioteca tatălui meu o carte, am dat peste două volume ale ei, Dobrogea şi Plaiuri olteneşti. M-am aşezat în fotoliu, curioasă, cu gândul să le frunzăresc, dar nu am mai putut să le las din mână, până nu le-am terminat. Nostalgia unei Românii de odinioară, evocările şi întâmplările desprinse dintr-o lume uitată m-au învăluit în farmecul lor de nedescris. Am aflat în filele îngălbenite de vreme parfumul unui stil, bogăţia unei limbi, vioiciunea şi sensibilitatea unei minţi încântătoare. (...) Am căutat la Biblioteca Academiei şi celelalte două cărţi ale stră-stră-mătuşii mele, Trecutul viu şi Prin Cetatea lui Bucur. Ceea ce m-a cucerit, mai departe, aici, au fost ascuţitul ei simţ de observaţie, discreţia, compasiunea, spiritul ludic, echilibrul subtil dintre natură şi cultură, comentariul rafinat şi spontan, totodată.” - Monica Pillat

Ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Claudiu Secașiu

Prefaţă de Michael Virgil Solomon

Virgil Solomon (1894–1972), medic de formație, a fost delegat la Adunarea Națională de la Alba Iulia (1918), deputat, ministru, secretar general adjunct al Partidului Național-Țărănesc și un apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost urmărit de Siguranță încă din 1937. După instalarea comunismului, a fost întemnițat fără proces la Jilava, Pitești, Aiud, Ocnele Mari și Sighet (1947–1955), apoi trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan (1955–1964) – 17 ani de detenție și restricții domiciliare.

„Medicul Virgil Solomon a fost martorul privilegiat al unor mari evenimente istorice.  În memoriile sale, el analizează, cu ochiul versat al omului politic, finalul domniei regelui Ferdinand, instituirea și epoca Regenței, guvernarea Iuliu Maniu și revenirea în țară a principelui Carol, conflictul dintre aceștia doi, apoi dictaturile succesive: carlistă, legionaro‑antonesciană, antonesciană și comunistă. Pasionante rămân paginile dedicate perioadei celui de-al Doilea Război Mondial, cu dezvăluiri din culisele cabinetului personal al lui Iuliu Maniu, privind pregătirea minuțioasă a răsturnării alianțelor, la 23 august 1944.  Memoriile lui Virgil Solomon reprezintă o contribuție documentară prețioasă, care recuperează o perioadă trecută multe decenii sub tăcere și aduce o nouă lumină asupra unor evenimente și personalități încă prea puțin înțelese.“ — CLAUDIU SECAȘIU

„În fiecare vară mergeam câteva săptămâni «la Opapa pe Bărăgan», în cele două sate‑gulag, Măzăreni și, apoi, Valea Călmățuiului, cu case din chirpici, cu acoperișuri de paie și fără electricitate. Acolo și-a petrecut bunicul cei nouă ani de domiciliu forțat, după alți opt de închisoare administrativă, adică fără să i se fi făcut proces vreodată. La Valea Călmățuiului erau foarte mulți fruntași național‑ țărăniști... Acolo am învățat de la N. Carandino cum se pune în scenă o piesă de teatru… Puiu Coposu m-a învățat, printre altele, jocul de bridge. Iar Camil Demetrescu, cu care mergeam la picnic în păduricea de salcâmi, îmi povestea întâmplări de pe vremea când era coleg cu tatăl meu la Ministerul de Externe.  Memoriile politice ale bunicului meu oferă publicului o perspectivă inedită, dar și o percepție diferită asupra unei epoci controversate și manipulate – ca mai toate cele care merită să fie povestite.“ — MICHAEL VIRGIL SOLOMON

Pe copertă: Virgil Solomon (în picioare), alături de liderii țărăniști Gheorghe (Ghiță) Popp, Mihai Popovici și Iuliu Maniu, circa 1943.

În călătoria sa de un an prin lume (India, Birmania, Japonia, China, America), Aldous Huxley îşi notează impresiile puternice lăsate de locurile pe care le vizitează şi de oamenii pe care îi cunoaşte. India şi Birmania sunt pentru el prilej de a vorbi despre istoria culturală a Caşmirului, despre arhitectura mongolă şi despre istoria artei indiene. Preumblându-se cu o ambarcaţiune dinspre tropice spre ecuator, găseşte o veche autobiografie a lui Henry Ford, care-i aminteşte de „valorile şi avantajele” capitalismului. Rezultatul tuturor acestor însemnări este un jurnal încântător şi plin de viaţă, care dezvăluie un Huxley rafinat, plin de umor şi profunzime: „Am pornit în călătorie ştiind, sau crezând că ştiu, cum ar trebui să trăiască oamenii, cum ar trebui să fie guvernaţi, educaţi, ce ar trebui să creadă. Ştiam care e cea mai bună formă de organizare socială şi scopul pentru care au fost create societăţile. Aveam părerile mele asupra oricărei activităţi a vieţii umane. Acum, la întoarcere, mă trezesc lipsit de toate aceste certitudini plăcute”.

Ciulei si spectrul Tatalui. O psihobiografie e o investigatie politista despre crima de care fusese acuzat tatal lui Liviu Ciulei (asasinarea unei frumoase actrite, nu doar amanta lui, ci si, din intamplare, fiica lui Gheorghe Cristescu, a unuia dintre cei ce au infiintat Partidul Comunist) si, in acelasi timp, o analiza psihanalitica asupra efectelor artistice, teatrale, ale traumei suferite de fiul inginerului Ciulley, adolescent in vremea procesului. Si, in al treilea rand, e o carte de teatrologie, scrisa cu talent literar. - Gabriela Adamesteanu