Biografii - Memorii & Jurnale

„Există oameni care nu încap în cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu știu să exprim minunea care a fost și nici să disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simțit-o pentru ea. De aici și greutatea de a preciza locul pe care îl ocupă în viața mea.

Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să nu spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină.“ — GABRIEL LIICEANU

Ediţie îngrijită,studiu introductiv şi note de Ioana Bot

„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mintală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ — ANGELA TARANTINO, traducătoarea ediţiei italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007

„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.“ — IOANA BOT

Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Ioana Bot

„Evadarea imposibilă întregeşte memoriile carcerale ale Lenei Constante, într-un diptic unde cărţii despre anchetă, torturi şi singurătatea celor8 ani de recluziune totală (Evadarea tăcută) i se adaugă acum cartea despre viaţa în celulele comune ale închisorii de la Miercurea-Ciuc, în aşteptarea eliberării. Autoarea fusese condamnată la 12 ani de detenţie în procesul-mascaradă montat de autorităţile staliniste împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a apropiaţilor săi. Evadarea imposibilă se poate citi şi ca o mărturie despre puterea salvatoare a poveştii, a naraţiunii, în situaţii extreme. Lena Constante se aşază în rolul unei Şeherezade a infernului, care nu se salvează pe sine povestind, de la o zi la alta, ci le salvează pe cele ce o ascultă de la lâncezeala bolnavă a lipsei de ocupaţie, de la moartea spiritului. Se poate spune, de aceea, că volumul de faţă povesteşte efortul salvării aproapelui: la figurat, dintre zidurile închisorii, la propriu, de la uitarea istoriei de către un prezent tot mai depărtat de dânsa. De aceea, cartea Lenei Constante are puritatea şi tăişul unei angajări etice fundamentale. Ea rămâne necruţătoare cu aberaţiile umanităţii, dar iertătoare cu greşelile oamenilor.“ — IOANA BOT

„Înţelegând că nu obedienţa este soluţia, ci revolta, chiar dacă nu una de factură zgomotoasă, şi simţind nevoia să înfrunte presiunile exterioare şi izolarea, Lena Constante îşi construieşte compensatoriu o lume imaginară minuţioasă, apelând la o «gimnastică intelectuală neîntreruptă», după cum observă și Monica Lovinescu. Refugiul este interior şi estetic: uneori construieşte o casă utopică sub pleoape, alteori evadarea constă în alcătuirea unui dicţionar mintal de versuri disparate. Cealaltă lume, opusă anchetei şi detenţiei, este poezia, solitudinea fiind depăşită printr-un uriaş gest estetic recuperator; dar evadarea mentală este dificilă. Deţinuta inventează poveşti, confecţionează păpuşi, compune basme şi piese de teatru, desenează, reuşeşte, din devorarea vizuală a unui obiect oricât de mic, un adevărat peisaj, o lume nouă.“ — RUXANDRA CESEREANU

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este „Scrisoare către tata”, care se adaugă „Jurnalului 1910–1923” şi volumelor de corespondenţă. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războieşte o viaţă întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzaţia că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuşi, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.“ (Ioana PÂRVULESCU)

,,Deviza de pe blazon, Par toute voie chemine, care s‑ar traduce Pe orice drum înaintez, este de aproape o mie de ani, încă de la prima Cruciadă, Steaua Polară, busola sau călăuza familiei noastre, că am știut sau nu, că am vrut sau nu, dar nu a fost o povară pentru că ne‑a ușurat totdeauna drumul. Cartea pe care ați deschis‑o nu este un roman. Nu veți găsi regrete pentru ce ar fi putut să fie dacă ar fi fost altfel. Nu de o viață romanțată va fi vorba. Nu veți întâlni o pană de scriitor, ci mai degrabă o peniță de povestitor. Nici vorbă de vreo rigoare cronologică. În schimb, veți putea fi alături de mine, pagină cu pagină. La început, într‑o scurtă plimbare prin istorie și apoi prin lume: peste un milion de kilometri în optzeci de ani prin avioane, trenuri și automobile, desco­perind oameni, vieți și întâmplări deosebite, povestite așa cum vor veni ele, sărind dintr‑un loc într‑altul și peste timp…. Când și unde? Într‑o seară de iarnă, la gura sobei, la un pahar de vorbă, cu un ceai cu rom sau cu o idee de lapte, și câteva pricomigdale…, dar nici un vin fiert într‑o ulcică de lut n‑ar fi de lepădat.” Ștefan Grigore de Faÿ

O perspectivă inedită asupra diplomației renumite a Sfântului Scaun, interviul acordat de către Monseniorul Miguel Maury Buendía scriitoarei Diana Turconi constituie o mărturie importantă referitoare la anumite evenimente de anvergură, pe care istoria nu le-a elucidat încă pe deplin.

„Un Nunțiu Apostolic urmărește în primul rând consolidarea comuniunii dintre Bisericile particulare și Biserica Universală, făcând vizibilă și clară grija Succesorului lui Petru față de Bisericile locale și permițându-i, în același timp, să dispună de informații actualizate și specifice, indispensabile pentru desfășurarea coordonată și eficientă a funcției sale petrine.

Astăzi, mai mult decât oricând, misiunea Reprezentantului Pontifical este importantă, pentru că transmite învățăturile Papei Bisericilor și statelor unde este trimis. În special cele referitoare la demnitatea fiecărei persoane, de la concepție până la moartea naturală, la drepturile celor mai săraci, cele privind pacea, fraternitatea între popoare și respectarea libertății religioase, precum și cele în favoarea unei economii inspirate de criterii de echitate și incluziune, astfel încât să permită progresul spiritual și material al fiecăruia.”

Cardinalul Pietro Parolin, Secretar de Stat al Sanctității Sale

Vorbim despre filme, evident. Și ne trezim bârfind cu… indulgență staruri de la Hollywood în casa doldora de filme și cărți, învăluite în aroma ispititoare a celui mai tare espresso. Numărăm casetele video, celebrele protagoniste din „Operațiunea VHS“, și nopțile nedormite. Le pierdem șirul, dar nu și pe cel al filmelor nemuritor dublate de ea, în maraton, în anii ’80 și puțin dincolo de ei. Parcurgem anii de liceu, când chiulea de la ore ca să vadă, bineînțeles, filme; apoi anii studenției, cu profesori-reper. Îl pomenim pe Maestrul Suchianu și parcă o văd pe ea în cabina de traduceri de la Cinemateca. Reînnodăm anii ’50 și cosmopolitele ei rădăcini. Constatăm că semnul ei zodiacal este același cu al lui Van Gogh, pictorul cu cele mai multe biografii din lume. Culmea!

Iranul este o țară a paradoxurilor. Nimic nu este ceea ce pare a fi. Printre acestea se include și faptul că Iranul este societatea cu cea mai mare orientare pro-americană din regiune. În timp ce cursul politic al țării este determinat de un sistem anti-american. Este vorba de o țară în care o femeie valorează doar jumătate dintr-un bărbat în fața legii, dar în care 57% dintre studenți sunt femei. Femeile trebuie să-și ascundă feminitatea în spatele vălului, a chadorului sau hijabului, iar în același timp consumul de produse cosmetice este cel mai mare din regiune, după Arabia Saudită. Mulți membri ai familiei liderului revoluționar Ruhollah Khomeini au intrat între timp în opoziție, sunt în exil, reduși la tăcere sau uciși. Hossein Shariatmadari, redactorul-șef al ziarului ultra-conservator Keyhan, reprezentant al liderului Revoluției și opozant declarat al Acordului Nuclear, mi-a spus că o apropiere față de Occident trebuie împiedicată cu orice preț, asta în timp ce stătea în fața computerului său Apple.” Natalie Amiri

El a intrat în dimineața aceea în cameră, când venise de la Aiud. Era o dimineață de iarnă foarte însorită. Era foarte frumos, soarele bătea foarte frumos acolo, în dormitorul din Calea Moșilor, și ne-am împrietenit imediat. Aveam vreo patru ani. Și mi-a spus: „Bună dimineața, Dumitraș, ce faci? Eu sunt tata mare”. Zic: „Nu, tata mare este aici în fotografiile acestea!”. Erau numai fotografii cu el tânăr, dar acum el arăta mult mai bătrân... Și mi s-a explicat că e, într-adevăr, tata mare, care acum s-a întors din „delegație” - fiindcă asta era, știam că el era în delegație și era o delegație care ținea ceva timp. Cum am mai spus, m-a ajutat mult prietenia cu el, dar cred că pentru el legătura lui cu mine a fost încă și mai importantă și l-a ajutat să se refacă după detenție. Evident, nu am fost niciodată la nivelul lui, și nu am nicio problemă din acest motiv, dar știu că am un mare merit, indirect și involuntar: l-am ajutat mult să-și revină după închisoare. Am fost un fel de terapie. Și îmi pare foarte bine că a fost așa. Între noi a fost o legătură foarte frumoasă, legată și de faptul că mie îmi lipsea un tată, fiindcă ai mei se despărțiseră. Chiar dacă mă vedeam des cu tatăl meu, bunicul mi-a fost și tată, și bunic. Dumitru Horia Ionescu

„Emil Ghițulescu a trăit o experiență unică în viața unui diplomat, aceea a mandatului de reprezentant al României în – la ora respectivă – cea mai fierbinte zonă geopolitică de pe glob: Pakistan și Afganistan. A fost această misiune o șansă sau o corvoadă? […] Noi, profanii, am fi mai degrabă tentați să răspundem că destinul i-a jucat o fentă ambasadorului Emil Ghițulescu, trimițându-l, în locul unei destinații exotice și liniștite, în miezul problemei, într-o zonă în care moartea este o prezență cotidiană și în care reprezentarea unei țări ca România are exigențe necunoscute în altă parte.” Răzvan Voncu

,,Această carte fascinează pentru că e prismatică: asemenea unui cristal, actrița de geniu reflectă și în aceeaşi măsură e reflectată. Ludmila Patlanjoglu a refuzat și unitatea falsă a memoriilor, și continuitatea complezentă a monologului critic. Această carte ne cucerește pentru că e făcută din bucăți de viață și de teatru, de pasiuni private. Imaginea lui Clody Bertola continuă să rămână, pentru cei de azi, ca și pentru cei de mâine, angelică și enigmatică.” George Banu

„Dupa accident, unii semeni mi‑au spus: Ce fel de pacate ascunse ai de a venit mania lui Dumnezeu peste tine? Daca nu ai venit la Dumnezeu cu maini si cu picioare, Dumnezeu te aduce asa. Deseori mi se invoca parabola unei oi care avea obiceiul de a parasi turma. Pentru a nu mai fi nevoit sa o caute ca sa nu o manance fiarele salbatice, pastorul i‑a frant piciorul. Cum o sa te descurci? Cum o sa mergi? Cum va fi viitorul tau? În urma cu cativa ani am escaladat Machu Picchu, am mers pe faimosul drum al matasii, am sarit cu parasuta in Chicago. Montez gresie si faianta, fara picioare ma catar pe schela. Toate lucrurile ii sunt cu putinta celui care crede.“ Costel Pirnau

Născută într-un sat din Cisiordania, Souad află repede că, în lumea tradițională în care trăiește ea, să fii fată este un blestem. Băieții merg la școală, fetele nu. O fată trebuie doar să muncească și să-și facă rugăciunile. Dacă iese câtuși de puțin din cuvântul tatălui, va fi bătută fără milă. O fată e mai puțin importantă decât un animal: dacă o familie are deja destule fete, cele care sunt în plus pot fi omorâte la naștere... La șaptesprezece ani, Souad se îndrăgostește de un bărbat despre care nu știe mai nimic, dar care ar putea fi eroul ce o va elibera din robia tatălui ei. Visând la iubire și căsătorie într-o societate unde bărbații au toate drepturile, iar femeile doar îndatoriri, ea se îndreaptă fără să-și dea seama spre catastrofă. Pentru că rămâne însărcinată și își dezonorează astfel familia, cumnatul ei primește sarcina de a o pedepsi dându-i foc. Salvată de colaboratoarea unei fundații umanitare, Souad ajunge în Franța, unde începe o nouă viață și unde își va face cunoscută povestea cutremurătoare. Cartea sa a fost tradusă în zeci de limbi și publicată în milioane de exemplare în întreaga lume.

,,Apoi văd copilăria mea, mizeria și lupta mea pentru biruință, văd totul: lelea Anica, bătrâna cu degetele încârligate, bătrânul badea Ioan cu fața lui arsă de soare, casa noastră în vârful dealului, aud freamătul salcâmului din colț, respir aerul curat din cimitir, văd casa noastră, câmpul, satul învăluit între pomi ca într-o pădure verde – văd toată copilăria mea îmbrăcată în haina trandafirie a visului din Primăvara vieții – văd totul – trăiesc înlănțuirea micilor intrigi ale babelor din sat, aud sunetul clopotului ascuțit, al cingătauălor de la boi, cântecul cocoșilor, pocnetele bicelor și strigătele oamenilor. Și pădurea verde, Simeria, nopțile senine, lucirea stelelor și farmecul lunii care m-a îmbătat și m-a adormit de atâtea ori. Văd pe Ludovica primarului, Victoria lui Cozma, fata înaltă și curajoasă care m-a bătut și m-a scăpat de bătaie de atâtea ori. Și-mi vine să le scriu. Să prind toată lumea, tot aerul, toate firele de iarbă de pe țintirim într-o operă care să miroase a primăvară, a flori, a fum de băligar, a vis și a fericire.” PAVEL DAN

„Iuliana Tudor, cea care a adus atâta bucurie în casele oamenilor prin emisiunile ei de folclor, ne deschide o perspectivă asupra unei femei care a știut să-și găsească sensul în munca ei de fiecare zi, în mica ei familie și, în cele din urmă, în înțelegerea profundă că fericirea stă în lucrurile simple.“ – PR. Constantin Necula

,,Gianina Sabău Popovici ne oferă o carte a suferinței, a victoriei împotriva morții, scrisă cu har, cu înțelepciune si cu o vie inteligență, încercând, totodată, să răspundă la marile întrebări pe care ni le punem cu toții, în efemera noastră existență, pe o planetă supusă atâtor și atâtor incertitudini. Cartea aceasta este un exemplu de victorie a vieții născută din suferință.” DUMITRU CONSTANTIN‑DULCAN

Autorul intitulează acest volum „O biografie culturală” fiindcă a dorit să ilustreze profilul intelectual și orizontul cultural larg al marelui ierarh. Pornind de la această intenționalitate asumată și recunoscută încă în debutul volumului, materialele incluse ni-l relevă pe Andrei Șaguna drept un ctitor de instituții culturale care au asigurat românilor din Transilvania nu doar supraviețuirea identitară, ci și progresul cultural și chiar material al națiunii. Cartea acoperă o paletă mult mai largă de aspecte care învederează relațiile personale ale lui Andrei Șaguna cu împăratul Franz Joseph, cu alți politicieni de prim rang de la Viena, legături care i-au și asigurat ierahului sibian succesul în inițiativele culturale, ecleziastice și politico-naționale vizând propășirea poporului român. Toate studiile evidențiază o documentare solidă care include surse inedite, dar și edite, precum şi o bibliografie națională și internațională adusă la zi. Remarcăm talentul narativ al autorului, care trădează un spirit elevat, un intelectual cu reale aptitudini literare, atent la tot ce îl înconjură și-i marchează existența cotidiană, dar și preocupat să îmbrace realitatea istorică într-o formă atractivă și captivantă deopotrivă pentru istorici și publicul larg. Îi asigur pe toți că vor găsi suficiente pagini valoroase care să le completeze informațiile despre o epocă și o personalitate cu totul aparte în istoria secolului al XIX-lea.

Am ales să alcătuim această carte cu interviuri și memorii, un fel de autobiografie indirectă, pentru a da iluzia unei prezențe, acum, la zece ani de absență. IRINA PETRAȘ, LAURA POANTĂ

Se pare că celebrul hit Toxic a prezis viitorul lui Britney Spears, care povestește în autobiografia sa despre cum toxicitatea unei industrii și a unei familii abuzive a făcut-o să-și piardă mințile. Artista oferă secrete din culisele iubirii cu Justin Timberlake, perfectă în lumina reflectoarelor, dar plină de lacrimi și suferințe în spatele scenei. Povestește cu mândrie despre cum a cântat pe scenă cu Michael Jackson, despre sărutul cu Madonna, dar și despre războiul pe care l-a dus împotriva tatălui său, omul care i-a schimbat pentru totdeauna cursul vieții.

Un băiat german crește în zona Așezării Internaționale din Shanghai, în umbra celui de-al Doilea Război Mondial. Este perioada ocupației japoneze, a Forței Aeriene Flying Tigers conduse de Chennault, a bombei atomice, a capitulării japoneze și a Armatei Roșii a lui Mao care controla granițele. Această biografie spune povestea personală a autorului, pierderile suferite și schimbările aduse familiei băiatului din acele timpuri crâncene de război. Vorbește și despre dragostea și curajul care l-au ajutat să meargă înainte.

Autor şi regizor de teatru, distins cu diferite premii şi titluri, Virgil Tănase trăieşte din 1977 la Paris, unde s-a stabilit când, după ce publicase acolo un roman interzis în România, i s-a cerut să părăsească ţara. Devenit scriitor francez, a publicat peste treizeci de volume, traduse pe mai multe continente. Rescrise în română, cărţile sale au apărut şi în România după 1989. A adaptat pentru scenă câteva din textele lui Dostoievski, punând el însuși în scenă Crimă și pedeapsă.

Prin ochii hubloului de avion, orașele Americii de Sud se zăresc în anatomia lor reală. Ele se întind cuminte și previzibil, precum notele succesive ale unei muzici tihnite. Străzile perfect perpendiculare, de o rigoare liniștitoare, alcătuiesc cvartale numite manzanas. Buenos Aires, gloria Americii de Sud, portul care își deschide brațele către Europa care l-a creat și către lumea care îl descoperă neîncetat, este, la fel ca și surorile sale, locul unde spațiul, iar nu timpul, determină pașii pe străzile cu nume elegante. Turistului european, lipsit de întâlnirea cu New York ori cu alte orașe nord- sau sud-americane, i se înfățișează o ciudată așezare de străzi care îl poartă pe distanțe enorme și obositoare, deopotrivă prin cartiere luxoase și zone imunde, cu o naturalețe surprinzătoare.

La Arhivele Naționale ale României se păstrează scrisorile pe care omul politic și eminența cenușie Barbu Știrbey i le-a trimis reginei Maria între 1909 și 1937. Redactate în franceză, cu tonul care se cuvine a fi folosit când un supus i se adresează reginei, aceste scrisori alcătuiesc un minunat documentar despre aristocrația românească și europeană, despre cercurile înalte ale puterii și despre viața cotidiană a oamenilor bogați și influenți din prima jumătate a secolului XX...

,,Între Schengen și Levant" este, în primul rând, o culegere de povești despre România de azi și de ieri, precum și una despre Europa contemporană și vecinătățile ei orientale complicate. De formație jurnalist și pasionat de istorie, autorul a călătorit de la Newgrange la Petra sau din Ierusalim la Santiago de Compostela; dar și în toată România, de la Palatul Cotroceni și casele regelui Charles al III-lea până la pădurile virgine de la Strâmbu Băiuț ori la schiturile săpate în stâncă din munții Buzăului. În volumul de față, a strâns o serie de reportaje și însemnări de călătorie, care merg dincolo de simplul jurnal turistic, prin contextualizarea istorică a locurilor vizitate și observarea lucidă a realităților cotidiene.

Franz Kafka avea 37 de ani când a început corespondența profesională cu mult mai tânăra lui traducătoare în limba cehă, Milena Pollak. El trăise deja toate marile crize ale vieții sale: întrerupsese două logodne şi se pregătea s-o rupă pe a treia, avea o relație îngrozitoare cu propria familie, avusese prima criză majoră de tuberculoză şi numai aştepta nimic bun de la viitor. În curând, schimbul de scrisori cu cea care urma să fie singura scriitoare dintre iubitele lui avea să-i macine somnul şi să-i redea o stranie poftă de viață. Această iubire a lui Kafka, desfăşurată epistolar, se va încheia ca toate celelalte, prin retragerea scriitorului, un ultim pas înapoi făcut înaintea morții. Un roman de dragoste străbătut de firul incandescent al angoasei, din care s-au păstrat doar scrisorile lui Kafka, nu şi cele ale Milenei, care avea să moară ani mai târziu în lagărul de la Ravensbrück, acesta pare pe alocuri dialogul epistolar a două fantome îndrăgostite, despărțite de un zid impenetrabil.

Alcătuit din douăsprezece eseuri inedite din perioada 1968–2000, volumul Uite cum stă treaba urmărește subiecte diverse: presa vremii („problema nu este dacă să crezi informația, ci dacă o găsești"), fantezistul domeniu San Simeon („Odată ce un loc devine accesibil ochilor... nu mai este accesibil imaginației...") sau dacă să-ți faci sau nu studiile superioare la Stanford. În „De ce scriem", Joan Didion cântărește actul scrisului: „Scriu doar din motivul de a afla ce gândesc, la ce mă uit, ce văd și ce înseamnă". De la admirația sa pentru fraza lui Hemingway la povestea Marthei Stewart, a cărei istorie „le-a dat curaj femeilor din țara asta, chiar dacă a devenit o amenințare la adresa bărbaților", eseurile lui Joan Didion sunt rodul unei observații acute, al mirării, al incisivității și clarviziunii.

Două miliarde de dolari. Atât valorează obiectele de artă pe care le-a furat. Dintr-o dependență stranie, cu o perseverență neînduplecată. Connaisseur rafinat sau vandal? Stéphane Breitwieser, un tânăr cu alură victoriană și aer de gentleman, este cel mai prolific hoț de lucrări de artă al tuturor timpurilor. Nu a furat ca să câștige bani, ci doar ca să elibereze arta. Întotdeauna la lumina zilei, din muzee uriașe sau mărunte, din castele sau case memoriale, numai în timpul programului, discret, silențios, sub ochii agenților de securitate, singur sau asistat de prietena lui, doar cu un briceag elvețian mânuit cu iscusință, fără să distrugă nimic, fără urme, fără remușcări. Și fără să fie prins, timp de șase ani.

Impactul pe care Martin Scorsese l-a avut asupra cinematografiei a schimbat modul în care înțelegem azi filmul. Încă din 1970, a aruncat în aer convențiile cinematografice și și-a impus propriul stil, abordând, într-un mod riscant, dar cu totul strălucit, poveștile în care credea cu adevărat.

Cartea de fata e rezultatul unui pariu. E pariul unor intrebari si raspunsuri care te deschid spre celalalt, care te deschid spre lume. Am oprit intre copertele ei 16 interviuri: 16 moduri de a fi, 16 ferestre spre peisaje cu totul diferite, 16 calatorii pentru care nu aveti nevoie nici de bagaj, nici de bilet. Sunt 16 scriitori, muzicieni, regizori, plasticieni, alaturi de care am petrecut ore si care mi-au oferit fiecare o cheie spre parti mai putin cunoscute din vietile lor. - Dia Radu

Povestea controversata a unui club de fotbal: mituri urbane despre fotbalistii din Groapa de pe Stefan cel Mare si episoade incredibile in care apar Cainii Rosii/Spartanii de ieri si de azi.