Biografii - Memorii & Jurnale

Scrisă la cald în două săptămâni ca un act de „exorcizare”, cum spune însuşi autorul, cea mai recentă carte a lui Michel Houellebecq şi prima autobiografică relatează două evenimente care l-au marcat în perioada octombrie 2022 – martie 2023: controversele pe marginea afirmaţiilor făcute în interviul cu Michel Onfray apărut într-un număr special din revista Front Populaire, soldate cu noi acuzaţii de islamofobie şi un proces intentat de rectorul Marii Moschei din Paris, şi vâlva stârnită de ceea ce avea să devină cunoscut în mass-media ca „pornoul lui Houellebecq”, apariţia, alături de soţia lui, într-un film pornografic realizat de colectiva olandeză KIRAC şi subiectul unui alt proces...

„De îndată ce am sosit în Quebec, am avut imediat sentimentul că îmi acordam o scurtă paranteză existențială, un fel de pauză ca să respir, o perioadă petrecută la adăpost de «adevărata viață» care mă aștepta în Franța, cu noianul ei de idei preconcepute, cu cărările trasate dinainte și a cărei mohorâtă ambianță avea să mă învăluie în mod inevitabil la întoarcere...

În 2022, la invitația Vaticanului, Eric-Emmanuel Schmitt se întoarce la originile marilor credințe monoteiste călătorind în Țara Sfântă, iar Provocarea Ierusalimului – jurnalul acestui pelerinaj la Betleem, Nazaret, Cezareea – consemnează experiența spirituală, întrebările, reflecțiile, senzațiile, uluirea, până la surpriza finală a unei întâlniri incre­dibile cu ceea ce autorul numește „de neînțelesul“. O carte-mărturie, despre o călătorie în spațiu, în timp, dar, mai presus de toate, către sine, scrisă cu ardoare, care transmite un mesaj al compasiunii, al iubirii, al toleranței: „Provocarea pe care Dumnezeu o adresează și credincioșilor, și necredincioșilor depășește ceea ce aceștia își imaginează. Dumnezeu nu le spune: «Ascultați-mă!», ci le strigă: «Ascultați-vă!». La Ierusalim, unde a început totul, nimic nu este încheiat.“

Manifest este relatarea intima si curajoasa a felului in care Bernardine Evaristo a reusit sa scrie istorie. De la copilaria marcata de rasism, pana la descoperirea artelor teatrale, de la infiintarea in anii 1980, in Regatul Unit, a primei companii teatrale pentru femeile de culoare, pana la procesul de maturizare prin care a ajuns sa fie scriitoarea deschizatoare de drumuri, profesoara, mentorul si activista pe care o vedem acum - Bernardine isi exprima revolta impotriva curentelor traditionale si dedicatia de o viata fata de comunitate si fata de propriul spirit creativ.

Fragmentele din jurnalul lui Virgil Ierunca (1949–1951 și 1960) reconstituie atmosfera exilului românesc de la Paris: evoluția unor personalități ca Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Basil Munteanu, încer­cările intelectualilor români de a edita reviste culturale în Occident, conflictele de idei cu stânga domi­nantă în Franța acelor ani, dar și viața de zi cu zi a românilor parizieni. Cartea dezvăluie personalitatea din spatele vocii bine cunoscute ascultătorilor Europei Libere – un spirit pătrunzător și lucid, un om plin de umor și, înainte de toate, o mare conștiință. Volumul e completat cu interviuri apărute în presa postde­cembristă, articole și scrisori primite de autor de la oameni de cultură români.

„Cartea aceasta… este o parte din bilanțul-confesiune al unui intelectual care a trăit în exil tragedia comunismului înscăunat în România de Armata Roșie…

În sfârșit, poate că mulți vor găsi prea severe unele aprecieri privind pe câțiva dintre scriitorii noștri, astăzi clasici. Mai ales că tonalitatea pamfletară se substituie, nu o dată, polemicii de idei. Este adevărat: dar nu de idei duceau lipsă scriitorii și cărturarii noștri care au ales colaborarea fără nuanțe cu in­chizitorii culturii și spiritualității românești – ci de o minimă demnitate. În plus, aservindu-și conștiința, ei au ales Academia, în aceeași vreme în care mulți dintre colegii lor preferaseră Temnița.“ — VIRGIL IERUNCA

Scopul unui scriitor este sa impiedice civilizatia sa se autodistruga.“ ALBERT CAMUS O ampla celebrare a peste 80 de mari romancieri, poeti si dramaturgi din epoca medievala pana in zilele noastre. Cartea exploreaza, in texte concise si in imagini, povestile fascinante ale vietilor, iubirilor si operelor acestora.

„Volumul de față nu e conceput ca o biografie. Biografii s-au mai scris și se vor mai scrie, mai mult sau mai puțin exacte, mai mult sau mai puțin «științifice», mai mult sau mai puțin imparțiale.

Iată de ce nu se vor găsi aici multe date, ani, în sfârșit toate acele precizări și preciziuni care nu fac decât să abstractizeze subiectul și să-l depărteze de cititor.

În cele ce urmează, vom povesti câteva amintiri despre tatăl meu, întâmplări pe care fie ni le-a povestit el, fie le-am trăit noi. Câteva precizări cronologice și de altă natură vom face numai în cazurile în care în scrierile apărute până acum s-au comis greșeli și diletantisme prea evidente, pentru că, din păcate, ele nu lipsesc în unele relatări biografice. De aceea, regretăm dacă se vor descoperi nepotriviri cu afirmațiile biografilor, față de care noi păcătuim, poate, prin lipsă de stil științific, dar, în schimb, încercăm să punem în rândurile noastre o parte din dragostea pe care i-am purtat-o și pe care el, părintele Dumitru, ne-a purtat-o nouă. Și, de aceea, suntem încredințați că, aidoma lui Dumnezeu, și oamenii vor trebui să ne ierte, ținând seama de profunzimea sentimentelor noastre… “ — LIDIA STĂNILOAE

„Aceasta este o carte-eveniment. După ce ne-a încurajat și ajutat pe mulți dintre noi să plecăm în căutarea munților lumii, David Neacșu – unul dintre marii noștri exploratori – ne oferă, în sfârșit, poveștile expedițiilor sale, multe legendare, premiere românești absolute, începute în urmă cu trei decenii. Poveștile extraordinare, pățaniile și aventurile incredibile, prețioasele reflecții ale acestui om, pasionat ca nimeni altul de munți, pleacă acum în căutarea cititorilor care vor descoperi un adevărat personaj, născut și înzestrat să exploreze lumea la pas și s-o cunoască cu toate simțurile de-a lungul, de-a latul și de-a înaltul, în cele mai spectaculoase locuri ale ei. David Neacșu a căpătat alura unui adevărat cetățean al lumii, iar cartea lui se desfășoară ca o minunată declarație de dragoste pentru această planetă, pentru natura, culturile și oamenii ei.“ — MARIUS CHIVU

„David Neacșu este mai mult decât un explorator, este un părinte al alpinismului expediționar din România, iar expedițiile sale sunt o sursă de inspirație pentru toți pasionații de munte, și nu numai. La fel ca și viața sa, cartea de față este un efort demn de admirație, o călătorie-cadou pentru toți cei care vor să trăiască aventura, fie și cu ochii minții, la altitudini și intensități ce te lasă, chiar și călător inveterat fiind, cu gura căscată.“ — HORIA COLIBĂȘANU

„Am 63 de ani când spun povestea pe care o citiți în această carte și am participat la peste 50 de expediții prin toată lumea. Unele dintre ele în premieră pentru alpinismul românesc. Vă mărturisesc că toate au adus bogăție în viața mea. Fiecare în parte a fost o mare iubire. Chiar și munții pe care n‑aș vrea să mai merg niciodată. Fiecare mi‑a dat o enormă satisfacție. Toate mi s‑au așezat în minte, în suflet, fac parte din viața mea. Dacă închid ochii, fie că sunt pe un aeroport sau într‑o cafenea din București, în minte încep să mi se deruleze imagini, sunete, mirosuri din lumea întreagă. Amintirea unui moment, mai ales când îl trăiești în condiții extreme, pătrunde în celulele tale, devine parte din tine. Și te trezești, cu fiecare nouă experiență, un pic alt om. Principalul motiv pentru care cutreier munții și lumea este să pot cunoaște nemijlocit realitatea. Cu ochii mei, cu palmele mele, cu tălpile și cu nările mele vreau să ating aerul, pământul, apele și pădurile lumii. Ce‑mi pot dori mai mult de atât?“ — DAVID NEACȘU

,,Experiența Muntelui Athos este unică, dar asta o spun toți, atât cei care au trăit-o, cât și cei care speră să o trăiască. Țin minte atât de bine o seară târzie de vară când un călugăr din Athos, într-o plimbare pe care am făcut-o împreună în jurul mănăstirii românești din Sfântul Munte , mi-a lămurit definitiv orice îndoială cu o singură propoziție: Credința nu este pe logică...

Notele dedicate de Berthelot României au fost considerate de el ca reprezentînd mai mult decît o datorie de conștiință și nu numai una personală. Generalul francez a manifestat față de această țară și față de poporul ei o dragoste profundă și cordială. În ultimii ani ai vieții, el s-a re-ferit în mod frecvent la România ca la „ a doua mea patrie”, „unde mi-am lăsat o bună parte a inimii”. Experiența istorisită în paginile ce urmează a fost atît de importantă pentru el, încît cele din urmă luni pe care le-a trăit s-au constituit într-o adevărată cursă, cu sine și îndeosebi cu timpul ce curgea implacabil, pentru a încheia revizuirea textului în vederea unei eventuale publicări înainte de survenirea morții.

„…O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.

Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“ — ANA BLANDIANA

Tonul povestitorului penduleaza intre tandrete si sfichiure, intre melancolie si sarcasm, intre admiratie si revolta. Alin Savu nu e omul unei singure voci, fiindca viata la randul ei nu suna monocord, plicticos si rece. El are jovialitatea si gesticulatia unui om autentic, care nu se poarta frumos fiindca asa trebuie, ci fiindca alte atitudini ii sunt straine.

Radu Paraschivescu

Când mă gândesc la Sandu și Luiza, mi-i imaginez pe amândoi lucrând în tăcere, unul lângă altul, umăr la umăr, inimă în inimă, suflet în suflet, duh în Duh, „contemplând lumea văzută şi simţind adierea lină şi înmiresmată a celei nevăzute”, la poalele unei mânăstiri din lemn, într-o pădure din creierul munților românești, invadată de luminile contradictorii ale răsăritului și de umbrele generoase ale unor smochini uriași, ca cei din preajma Cetății Efesului sau a Grotei celor şapte adormiţi, sau ca cel în creștere, plantat de nea Georgică, vecinul Luizei, în curte.

Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.

Tot ce se întâmplă și felul incredibil, ușor suspect, în care se întâmplă par a spune că toată durerea, toată suferința unei jumătăți de secol a fost fără sens. Ceea ce nu pot accepta. Există în mine o convingere subterană, ascunsă, nemărturisită pentru că nu știu cum ar putea fi formulată inteligibil, care îmi spune că nici o suferință nu poate fi zadarnică și că țările care ies acum din întuneric și teroare nu pot, nu trebuie să-și dorească pur și simplu să devină asemenea celor ce nu au fost acolo, că societățile care se inventează acum trebuie să adauge libertății și bunăstării statelor apusene și picăturile de umanitate distilate din suferința pe care au îndurat-o.

Pentru că cel mai greu dintre toate enormele eforturi la care este supus spiritul creator, într-o lume și într-un timp ca acesta, este acela de a privi cu neînduplecare tot răul, toată urâțenia din jur, găsind în același timp puterea de a descoperi urmele de frumusețe și bine capabile să păstreze vie iubirea care mișcă soarele și celelalte cuvinte.

Cu o contribuţie de Antoaneta Taneva‑Nandriş Putem defini oare oamenii în funcție de o dorință dominantă care le ghidează viața? Aurora Liiceanu crede că da și, împreună cu prietena sa Antoaneta Taneva-Nandriș, identifică patru asemenea dorințe fundamentale: dorința de putere, dorința de iubire, dorința de bogăție și dorința de aventură. Găsește și patru femei care exemplifică aceste dorințe. Ele sunt Coco Chanel, cunoscuta creatoare de modă, Elisaveta Bagreana, poeta de trei ori nominalizată la Premiul Nobel, Cecilia Cuțescu-Storck, pictoriță, prima femeie profesor într-o academie națională de arte din Europa, și Lee Miller, fotomodelul devenit fotograf de război. Așadar o franțuzoaică, o bulgăroaică, o româncă și o americană – patru femei deschizătoare de drumuri, cu vieți excepționale și o faimă pe măsură.

Eunsun Kim s-a nascut in Coreea de Nord, una dintre cele mai opresive tari din lumea moderna. Cand avea unsprezece ani, tatal si bunicii ei au murit de foame, iar ea si-a scris testamentul - convinsa ca va sfarsi la fel. Ca urmare, in 1999, mama sa a hotarat sa lase in urma regimul dictatorial in care traia si sa fuga din Coreea de Nord impreuna cu cele doua fiice ale sale - Eunsun si sora ei -, fara sa stie ca vor pleca intr-o calatorie care avea sa dureze noua ani.

Pentru a intelege amintirile jurnalistice ale lui Archibald (pseudonimul lui Gheorghe Radulescu) trebuie avute in vedere transformarile suferite de societatea romaneasca dupa Marea Unire. El ofera o imagine a Romaniei Mici, "guvernata in afara de principiile si de prescriptiunile con­stitutionale si abandonata unui regim de dictatura fara raspundere: dictatura primilor-ministri si a sefilor de partid", dupa expresia lui Constantin Argetoianu. Politicianul se referea la alternanta la putere a liberalilor - cei care voiau, chipurile, continuarea reformelor - si a conservatorilor - cei care spuneau ca Romania a avut parte de suficiente reforme si ca acum consolidarea statului este misiunea primordiala.

Noua editie integrala a Insemnarilor zilnice (1904-1951) ale regelui Carol al II-lea constituie un pretios izvor istoric privind viata celui mai controversat reprezentant al monarhiei romane. Volumul al saselea si ultimul al lucrarii Intre datorie si pasiune contine insemnarile zilnice ale regelui Carol al II-lea dintre 1 ianuarie 1949 si 13 aprilie 1951, ultima zi a acestui important jurnal, care se incheie brusc, printr-o fraza neterminata. Vara anului 1949 aducea, la 18 august, in viata cuplului Carol – Elena Lupescu, un eveniment important: cununia religioasa, ofi ciata de catre parintele arhimandrit dr. Martinian Ivanovici, preotul paroh al Bisericii cu hramul „Sfi ntii Voievozi” din Paris. Ultimii ani ai vietii lui Carol al II-lea au fost marcati insa si de incercari nereusite ale fostului rege de a prelua conducerea diasporei romane, cu speranta – desarta si de neinteles la un om de inteligenta lui – ca, intr-o zi, va ajunge din nou pe tronul Romaniei.

Cu fotografii din arhiva familiei

Petre a fost trimis mai aproape de front, la Odesa, și a rămas să ne trimită vorbă despre cei de acasă, când avea să afle. Eu și Liza am rămas la Focșani, așteptând. Se făcuseră caisele și, ca și cum am fi fost acasă, făceam dulcețuri. Nu știam unde ne va prinde iarna și nici unde ne va prinde luna viitoare, dar făcutul dulceții, spălatul fructelor și învârtitul copturii pe foc mă linișteau. Începuseră bombardamentele. Borcanele clănțăneau pe masă. Când începeau borcanele să tremure, lăsam totul și fugeam în pivniță. Între două bombe, ieșeam afară și mai învârteam la dulceață.

„Bunica se întindea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roșie, iar eu mă așezam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări și scriam, înregistrând totul cu vocea ei și fără să-i schimb în vreun fel stilul. O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile bunicii ca să-i dau ei sentimentul că nu și-a trăit viața degeaba, că interesează pe cineva, că viețile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens… Mă gândeam că asta o va face să fie mai împăcată cu viața ei când va muri, să aibă mai pu?ine regrete, gândindu-se că mi-a lăsat ceva ce nu piere odată cu ea.

Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă bunica era așa de obsedată de zădărnicie –, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.”

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile „Caietelor” lui Cioran jurnalul condiţiei umane. Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten. Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre. Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)

Bowie interpretul. Bowie compozitorul. Bowie arbitrul eleganței. Major Tom. Ziggy Stardust. The Thin White Duke. David Bowie a fost un artist cameleonic, care și-a câștigat o apreciere pe deplin meritată. Contribuția sa la cultura pop este monumentală, iar aceasta s-a reconfirmat o dată mai mult după dispariția sa, la începutul anului 2016.

„...O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“ (Constantin NOICA)

Mult iubite Domnule Noica, Ţin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a făcut-o la Păltiniş, în timp ce urcam pe poteca pietruită care duce spre cabana d-voastră. Poza este făcută din spate şi are în ea o elocvenţă a însoţirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astăzi este ajunul Crăciunului şi simt nevoia să mă deschid către obiectele iubirilor şi veneraţiilor mele, mă întorc către d-voastră, din depărtarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, şi vă mulţumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-aţi lăsat să îl facem împreună. De „despărţit“ poate fi vorba doar în sensul că drumul ce mi se deschide în faţă trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoţire, ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, şovăiala şi regăsirile. Aşa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastră... Gabriel (Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, 24 decembrie 1982)

„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

„Asist cu bucurie la «despărţirea» lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

„Am vrut să scriu despre India pe care o iubesc, menționând mai puțin bijuteriile sale arhitecturale sau destinațiile turistice promovate în pliante și concentrându‑mă pe perspectiva călătorului care nu‑și poate reține uimirea în timp ce descoperă această țară minunată.” Radu Polizu

Peregrin pe vasta intindere a operei si biografiei lui Valeriu (Bartolomeu) Anania ai permanenta senzatie a pelerinului modern, tributar unei alte paradigme culturale, chemat sa vibreze la o frumusete de altadata care are multe de transmis unei lumi parca mai grabite si mai departe de simplitate. O cercetare ampla care sa priveasca opera lui Valeriu Anania, nu doar din perspectiva scrierilor artistice nu s-a realizat. Probabil este inca devreme. Nenumarate texte ale autorului inca asteapta sa fie tiparite, cercetate si, intr-un context academic, sa fie scoase la lumina pentru cititorii care nu sunt putini. Pe de alta parte, orice analiza a unei opere nu ar putea fi completa fara o incercare de recuperare a biografiei. Ori a vorbi despre biografia lui Valeriu Anania in termeni definitivi este cel putin un demers iresponsabil. Nu doar din perspectiva personalitatii sale, ci, mai ales, din convingerea ca inca mai sunt multe documente de consultat si multe situatii de deslusit. Asadar, comparativ cu atentia de care au beneficiat alti scriitori, putini cercetatori s-au aventurat intr-o incursiune definitiva si holistica in opera lui Valeriu Anania. In plus, opera lui Valeriu Anania este diversa si complexa. La finalul drumului mi s-a parut ca personalitatea acestui om se aseamana cu cea a unei albine care, din toate unghiurile lumii, acolo unde a fost purtat de rosturile pe care le-a trait, a cules nectarul cultural specific fiecarei zone, asezandul cu grija in stupul propriei fiinte.

Omul rămâne totuși un animal plăpând, vulnerabil și însingurat. Fericit cel ce poate face film, fiindcă trăiește mai multe vieți, dar ar trebui să ştie de la început că va uita să-și trăiască propria viață. (...) El era Omuletul. [Gopo] s-a întâlnit cu Fellini, Wajda, Tarkovski, Antonioni, Disney, Wells şi, într-un târziu, a fost chemat de Dumnezeu pentru o ultimă întâlnire: moartea vieţii lui... un alt subiect fantastic.

MIRCEA BUNESCU

Ediţie îngrijită, cronologie şi note de Marina Vazaca

„Lungi dune sălbatice şi pure! Sărbătoare a apei, dimineaţa atât de neagră, la amiază atât de limpede, iar seara, călduţă şi aurie. Lungi dimineţi pe dună şi printre trupuri goale, amiază apăsătoare, şi ar trebui repetat tot restul, ar trebui spus încă o dată ce s‑a mai spus. Asta era tinereţea. Asta e tinereţea şi, la 30 de ani, nu doresc nimic altceva decât să continui această tinereţe. Dar...”

„Opera mea în timpul acestor două cicluri [absurdul şi revolta]: fiinţe fără minciuni, deci nereale. Nu există pe lume. De asta, desigur, nici până în prezent nu sunt un romancier în sensul obişnuit al cuvântului. Ci, mai degrabă, un artist care creează mituri pe măsura pasiunii şi angoasei sale. Şi tot de asta fiinţele care m-au entuziasmat în lumea noastră au fost întotdeauna cele care aveau forţa şi exclusivitatea acestor mituri.” (Albert Camus)

Ingeniozitatea dispozitivului inventat de Ioana Violet constă în faptul că propune încercări situaționale care trimit, într-un cadru nu numai fictiv și ludic, ci și mitic, la un întreg evantai al ipostazelor în confruntarea noastră cu cele mai primitive senzații.

Cartea contine o abordare interesanta a vietii si operei lui Ion Luca Caragiale. Pornind de la studii de referinta si analizand cu atentie opera scriitorului, autoarea explica un context istoric, politic si cultural care constituie sursa de inspiratie a lui Ion Luca Caragiale. Ilustratiile, fotografiile, cronologia, care surprind aparitia si evolutia miscarii teatrale din epoca in care a trait scriitorul, sunt prezentate intr-un mod atractiv, pentru a le facilita cititorilor apropierea de o epoca si pentru a-i determina sa-l citeasca, sa-l inteleaga si sa-i admire creatia lui I.L. Caragiale.