Biografii - Memorii & Jurnale

Prin colecția Biografii, editura își propune să aducă în atenția cititorilor personalități ale culturii române. Scrise cu intenția de a contura un context istoric, politic și cultural, pe care cititorii să-l înțeleagă ușor, cărțile dezvăluie fapte, mentalități și idei în jurul cărora s-a construit o personalitate și fixează repere pentru înțelegerea operei, deschid un demers reflexiv, conturează valori și atitudini.

În 1986, Paul Newman și cel mai apropiat prieten al său, scenaristul Stewart Stern, au început un proiect ambițios. Stewart urma să realizeze o istorie orală, rugându-i pe cei din familia lui Newman, pe prieteni și pe cei care lucraseră îndeaproape cu el să vorbească despre viața actorului. Apoi Newman avea să lucreze cu Stewart ca să-și prezinte propriul punct de vedere despre poveste. Singura cerință a fost ca oricine era înregistrat vorbind să fie complet sincer. Aceeași cerință a fost valabilă și în cazul lui Newman. Proiectul a durat cinci ani.

„Teatrul Național este acolo, așa cum era și pe vremea mea; viața mea este aici, în sânul familiei mele, între rudele mele, între prietenii mei, dar între noi, între mine și Național, există, nevăzute decât de mine, niște fire luminoase care se întind uneori la nesfârșit, iar alteori se contractă, lipindu-mă de zidurile sale, există amintirile pe care nu le vreau pierdute și nu le vreau uitate, de mine în primul rând. Amintirile despre un Teatru Național, așa cum l-am iubit!"

„Simpla pronunțare a cuvântului Provence îndeamnă la visare. Această zonă a Franței e întruparea exotismului prin excelență, a extravaganței la îndemână, a paradisului plasat în inima Europei. Locuitor al acestui spațiu aproape utopic și improbabil, Ioan T. Morar a devenit un cronicar al miracolului. Cartea lui e un excelent ghid al evenimentelor istorice și culturale, un catalog de mentalități și ciudățenii seducătoare. Verva și umorul fac din lectura scrierii lui Ioan T. Morar un leac pentru anxietate și constituie promisiunea unei călătorii extraordinare. Jules Verne, cel care a brevetat în epoca modernă tehnicile visării cu ochii deschiși, ar avea de ce să-l invidieze pe autorul român.” (Mircea Mihăieș)

"George Orwell scria că cel mai bun mod de a încheia un război este să-l pierzi. Eu vreau ca Rusia să piardă cât mai repede acest război, iar Ucraina să-și recapete toate teritoriile care i-au fost răpite. Vreau să fie creat cât mai curând Tribunalul Internațional pentru investigarea tuturor crimelor regimului putinist și ca toți complicii la acest război să ajungă pe banca acuzaților. Sper că în viitor Rusia va reuși să se inspire din experiența Germaniei – care poate fi considerată exemplară – pentru a-și reinterpreta moștenirea istorică extrem de grea. Eu, cel puțin, de îndată ce războiul acesta se va încheia, sunt gata să particip la reconstrucția a tot ceea ce trupele rusești au distrus în Ucraina. Și știu mulți ruși care sunt gata să facă același lucru.” Marina Ovsiannikova

Elisabeta a II-a, cel mai longeviv monarh al Marii Britanii, a domnit 70 de ani, timp in care a devenit simbol al unor vremuri definite de eticheta si formalism. Cartea Elisabeta a II-a si ghidul ei de viata contureaza un portret al suveranei compus din intamplari, gesturi si comentarii din culise, adaugand la imaginea acestei puternice femei dimensiunea ei umana.

Al treilea titlu al colectiei Vremea Vedetelor revine convorbirilor cu Draga Olteanu Matei. Dialogurile curg placut, natural, ca intre prieteni si scot la iveala, sub forma unor povestiri induiosatoare, cateva dintre momentele cele mai importante din viata artistica si personala a marii actrite.

Ca majoritatea celor din generatia mea, inca de cand eram copil, nu pierdeam niciunul din spectacolele Circului „GLOBUS“ unde mergeam nu atat pentru a vedea numerele cu elefanti, lei, tigri, maimute si zebre (pe vremea aceea inca fiind permise in spectacole numerele de dresaj) si nici spectaculoasele numere de acrobatie, ci pentru o noua intalnire cu cel mai iubit personaj al circului acelor ani: Siminica.

Un geniu al muzicii universale întâlnește unul dintre cei mai remarcabili critici muzicali: din această întâlnire, care a avut loc într-un ciclu de discuții memorabile la Radiodifuziunea Franceză, s-a născut o operă biografică unică.

Este pentru prima data cand gandurile, sentimentele si impresiile Mariei Montessori despre diverse aspecte din viata sa personala, consemnate de ea insasi, ajung la public. De-a lungul anilor, fiul Mariei Montessori, Mario, si nepotii acesteia au dat publicitatii franturi de informatii despre viata mamei, respectiv bunicii lor, insa nu a fost publicat niciodata un document auto-biografic. Unele dintre scrisorile personale si jurnalele Mariei Montessori sunt de o mare importanta istorica, iar stranepotii ei cred ca acestea merita impartasite unui public mai larg, nu doar rudelor apropiate si prietenilor. Ne bucuram sa va punem la dispozitie traducerea jurnalului pe care Maria Montessori l-a tinut in timpul primei sale calatorii spre America, la finele anului 1913. In acest jurnal ea reflecteaza asupra celor mai importante schimbari care au avut loc in acel an in viata sa si se arata nerabdatoare sa vada ce ii rezerva calatoria in America in plan personal si profesional.

Ediție revizuită și adăugită, o ediție specială, cu ilustrații.

În semn de recunoștință față de prietenii care binevoiesc să citească poveștile mele despre mătuși, mă gândeam să le bucur ochii cu chipurile vajnicelor doamne, acum trecute cu toate în neființă. Ideea nu-mi venise chiar așa, singură, ci mai curând ca urmare a drasticelor sâcâiri ale colegilor, care, nu știu de ce, își închipuie că mase mari de cititori vor întâmpina cu entuziasm inițiativa, generând o popularitate pe cât de bruscă, pe atât de fulminantă a ziselor mătuși. Pronia, acea entitate azi contestată, dar care are uneori plăcerea malițioasă de a da semn de viață, mi-a amintit că am pe undeva prin casă niște albume cu poze vechi de vreo sută de ani, înfățișând personaje neistorice, riscând așadar prea puțin să fie recunoscute și putând fi astfel date publicității. Aveam cu ce să ilustrez poveștile mătușilor!

Am decis să le mai adaug și câteva fotografii ce figurează și într-un album pe care proprietara l-a dăruit Bibliotecii Academiei, deci le-a făcut publice, precum și vreo două, trei portrete de mătuși despre care știu sigur că nu vor deranja urmașii. Veți găsi, deci, în carte imagini inedite ale vieții de altădată a unor doamne, printre care și unele ce înfățișează chiar celebrele mătuși. Poate că, în zilele noastre atât de agitate și de solicitante, se vor găsi cititori dornici să-și petreacă un ceas de tihnă cufundați în priveliștile unei istorii aproape uitate.

Sau poate că nu...

Silvia Colfescu

Printre Primarii Generali a căror creativi­tate a lăsat o amprentă benefică asupra Capita­lei se numără Alexandru Donescu, cel în al cărui mandat, între 1934‑1938, printre numeroase alte înfăptuiri, se înscriu inițierea Lunii Bucureștilor, studiul traficului bucureștean și acoperirea Dâm­boviței cu planșeul care a contribuit la ameliora­rea circulației, desăvârșirea asanării mlaștinilor și a amenajării lacurilor Colentinei, începute de predecesorul său Dem Dobrescu, amenajarea la Herăstrău a parcului Carol al II‑lea (azi parcul Regele Mihai I) și a Muzeului Satului, reamena­jarea Grădinii Botanice, construirea Arcului de Triumf, inaugurarea fântânii Miorița și a Gării Regale, parcelarea cartierului Herăstrău, începe­rea lucrărilor pentru prelungirea bulevardului Brătianu până la Dâmbovița etc.

În activitatea prodigioasă a primarului Ale­xandru Donescu, printre pavări și canalizări de străzi în periferiile Bucureștilor, printre inau­gurări de școli și de biserici, printre ceremonii de punere a pietrei fundamentale la numeroase construcții noi pentru tribunale și alte instituții ale statului, își fac loc preocupări de strângere a legăturilor cu țările Europei și de promovare a prestigiului capitalei României. O vizită a primarului Parisului la București a fost urmată de o vizită a primarului bucureștean în capi­tala Franței, bun prilej de evidențiere a dezvol­tării Micului Paris și de încurajare a legăturilor economice între cele două orașe. Un primar cu adevărat devotat Bucureștilor.

„Am început să scriu ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă evocare a lui Culianu în septembrie 2000, dar lucrurile s-au complicat curând. Îl cunoscusem pe Culianu mai îndeaproape la Chicago, în împrejurări strâns legate de persoana şi personalitatea lui Mircea Eliade. Mi-am dat repede seama că nu puteam să vorbesc despre el fără a vorbi şi despre maestrul său, de care eu însumi fusesem apropiat… Era vorba de fragmente dintr-un eseu memorialistic mai întins, şi nici azi nu pot da o caracterizare generică mai potrivită acestei scrieri compozite, în care reminiscenţa se împleteşte cu analiza textuală, şi anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, într-o meditaţie în ultimă instanţă autobiografică. În acest sens, cartea de faţă ar putea fi considerată o continuare de unul singur a Amintirilor în dialog cu Ion Vianu, volum care a marcat, după 1989, întoarcerea mea în literatura din ţară după mulţi ani de exil. Aş accentua aici noţiunea de eseu, adică de încercare. Încerc să înţeleg (oameni, întâlniri, despărţiri, texte şi simboluri în situaţii istorice) şi să mă înţeleg pe mine însumi.“ — MATEI CĂLINESCU

In vara trecuta, la un pranz de vara cu prieteni, dupa o discutie animata despre Bagnetto verde, un sos picant piemontez care era gustat cu voiosie, eu le povesteam diferite succese de societate pe care le-am avut, cu detalii despre participanti si situatii.

Ediție și postfață de Mădălina Lascu. Volumul de față cuprinde peste 100 de scrisori și cărți poștale inedite, din două colecții particulare, trimise de B. Fundoianu familiei, prietenilor, amicilor din gruparea avangardistă românească; copleșitoare sunt epistolele adresate lui Mărior, misterioasa muză dedicatoare a mai multor Priveliști, care dezvăluie un episod până acum necunoscut din biografia scriitorului: tulburătoarea poveste de dragoste dintre acesta și enigmatica Maria Rudich.

„Pentru a scrie biografia unui personaj de anvergura lui Tolstoi, un autor trebuie să aibă un talent de dimensiuni tolstoiene. Henri Troyat este un asemenea autor, iar cartea sa ne oferă portretul ultim, complet al omului care a fost Tolstoi”, afirma Genêt în The New Yorker. Tolstoi și-a fascinat contemporanii, care au văzut în el una dintre cele mai mari figuri ale literaturii universale, dar și un om plin de contradicții. De altfel, scriitorul însuși spunea că în interiorul său există doi Lev, „unul voluptuos și unul sfânt, cusuți în aceeași piele și urându-se”. Aristocrat prin naștere, a predicat virtuțile sărăciei și ale vieții țărănești simple. Aspira să fie un ascet, dar a dus o viață îndestulată pe moșia sa de la Iasnaia Poliana. A fost un ortodox convins, pentru ca mai apoi să întoarcă spatele Bisericii. Era un singuratic, dar și-a dorit cu ardoare să fie aclamat de public. Sfâșiat între familie și propriile doctrine, între pasiuni și morală – astfel apare Tolstoi în această carte monumentală care nu de puține ori ne duce cu gândul la marile sale romane.

În ,,Scrisori către Génica Athanasiou," fiecare epistolă conține o variațiune pe tema iubirii pe care Antonin Artaud i-a purtat-o celei care i-a fost muză și parteneră. Cu un profil ce se conturează în absență, aceste scrisori ne-o dezvăluie pe actrița Génica Athanasiou, pe numele adevărat Eugenia Tănase, căreia Artaud îi încredințează propria viață interioară, cu tumultul și derapajele sale – rețeaua absconsă a minții sau sentimentul separării sufletului de corp –, dar și imagini exterioare, care îi amintesc de frumusețea ei olimpiană – o lună crescută deasupra apelor, ca o floare imensă de lumină bolnavă, o mică plajă răcoroasă din Cavalaire-sur-Mer, caramelele de la Lutetia, marea, cu imensitatea ei maladivă.

„Odată cu timpul, ești exclus din spectacolul naturii, ești înlăturat de pe traseu și redus la tine însuți. Începi prin a îmblânzi muntele doar pentru a te înstrăina de el. Fascinația se topește în neplăcere. Trupul tău preia povara muntelui. Acum trupul este muntele care trebuie urcat. Natura e mereu în formă, natura e mereu vie. Tu, doar temporar.“ „Deșertul începe să ți se arate ca o formă de relief abstractă, contradictorie, fără sens. O anomalie a naturii în sensul unei extravaganțe minimaliste de dimensiuni improbabile. O formă de relief obținută din măcinarea tuturor celorlalte. O dimensiune în care orice ar pătrunde s-ar preface automat în nisip. Marea nisiparniță a planetei. Depoul tuturor vânturilor. Abatorul mineral al timpului. Timpul prefirat în spațiu. Pustietate, deșertăciune, nimicnicie geografică în plină expansiune. Aici, oameni și dromaderi, cu toții suntem niște biete insecte, însemne mișcătoare efemere pe plaja unei mări imemoriale evaporate în amintirea timpului. Deșertul îmi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zonă în care a direcționat tot surplusul de țărână, căldură și lumină. Ce e furtuna de nisip în deșert, dacă nu erzațul norilor? Ce indică aici gradele, dacă nu jarul rămas după Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, dacă nu înclinația unei vaste clepsidre de lumină primordial rămasă pe dinafară?“

„O carte-mesaj aruncat într‑o sticlă, un document bun de pus într‑o capsulă a timpului pentru a fi înțeles de niște norocoși supraviețuitori din viitor.“ — CRISTIAN LASCU

„Poți să desenezi cearcăne asfințitului? De bună seamă. Dar să numeri stropii unei cascade? Şi asta. Dar să zâmbești din buric? Ba bine că nu. Se întâmplă așa fiindcă Liviu Stănescu, mărturisitorul acestui drum la capătul lumii, este un personaj care sfidează calapoadele. Şi asta încă n-ar fi nimic, s-au mai văzut ciudați care îţi curentează simţurile şi te ţin mereu în alertă. Povestea cărţii lui Liviu Stănescu este că e ea însăşi un personaj.

O alcătuire subtilă, surprinzătoare şi rafinată, care te absoarbe şi te transformă în bagaj numai bun de cărat spre capătul lumii şi spre capetele iubirii. (Câte? La întrebarea asta nici Hidra nu ştie răspunsul.) Am fost la capătul lumii este o foaie de drum afectiv şi existenţial, o declaraţie de dragoste şi deznădejde, un poem cu suişuri şi coborâşuri, cu înălţimi alpine şi câmpii potopite de mlaştini. Când priveşti depărtările, iar ele îţi întorc privirea, se cheamă că ai deprinderea să descoperi oglinzi pretutindeni şi să li te arăţi aşa cum eşti: fără cosmeticale scumpe, dar cu sufletul în palmă.

Când în extaz sau în jubilaţie, când sângerând. Liviu Stănescu ilustrează splendid diferenţa dintre turist şi călător, dintre colecţionarul de obiective şi spiritul iscoditor, care străbate lumea cu o candelă în inimă. Şi cu obrazul colorat pe rând de bucurie, de îndoială, de nelinişte.“ — RADU PARASCHIVESCU

Capodoperă a literaturii-document interbelice şi una dintre cele mai tulburătoare şi mai limpezitoare panorame ale vieţii politice şi artistice din România primei jumătăţi a secolului XX, Jurnalul lui Mihail Sebastian — obligat de vânturi istorice neprielnice sau de explicabile prudenţe să aştepte, vreme de cincizeci de ani, momentul primei sale apariţii publice — şi-a câştigat cu prisosinţă locul printre cărţile fundamentale ale literaturii române. Publicarea sa a fost, aici şi aiurea, o adevărată cumpănă separatoare de credinţe şi convingeri. Sebastian îşi începe jurnalul sub semnul revelaţiei apăsătoare a alterităţii sale, care îl proiectează într-o realitate pe care crezuse că o stăpâneşte. Se declanşează, la el, o amplă criză sufletească şi de conştiinţă, iar consemnările — de-a lungul a zece ani — ale de-acum însinguratului diarist stau mărturie a acestor tulburări lăuntrice, ca şi a furtunilor ce bântuiau, în epocă, viaţa politică a ţării şi a întregii Europe. Asemenea Jurnalului lui Jeni Acterian, Jurnalul lui Mihail Sebastian este o „capodoperă a litera¬turii experienţei“ care nu a lăsat — şi nu va lăsa — indiferent pe absolut nici un cititor. O carte de căpătâi pentru momente de cumpănă, o operă care se citeşte şi, mai cu seamă, se reciteşte.

„Confiscarea averilor, pușcărie, exilul unei părți a familiei, viață sub sovietici și apoi sub comuniști, prima regăsire, târziu, la Paris. Câte familii spulberate de-al Doilea Război Mondial nu au trăit această experiență și n-ar putea scrie o astfel de cronică! Dar câți nepoți mai țin să păstreze memoria familiei lor? O istorie recuperată din scrisori și fotografii, care nu se lasă uitată și nu trebuie pierdută, fiindcă poveștile de viață sunt mult mai convingătoare decât studiile istorice.“ — TATIANA NICULESCU

„Aceste scrisori amintesc de vremuri apuse, o epocă în care timpul trecea mai încet și era mai blând cu oamenii. La țară, unde bunicii mei trăiau trei-patru luni pe an, ocupându-se de primăvara până toamna de terenuri și de vie, viața se desfășura în ritmul anotimpurilor și al reuniunilor de familie pline de căldură. Sunt ultimele clipe ale unui trai tihnit, care urma să fie zdruncinat de război, de pierderi și de despărțiri. Țara întreagă avea să se scufunde în mizerie și frică sub capacul de plumb al dictaturilor comuniste. Dar legăturile de familie sunt puternice și le dau forța de a merge mai departe, sperând că regimul politic se va schimba și se vor reîntâlni într-o bună zi. Este povestea a numeroase familii din România sau din alte părți.“ — DIANE PLESSIA

Cronica iubirii romantice e unul dintre straturile textului – o fațetă a portretului intim al lui Porumbescu, căruia jurnalul îi adaugă nuanțe noi, delicate. În structura secvențială a însemnărilor cititorul va desluși – pe lângă impresiile inedite din viața diurnă a unei Bucovine dispărute, pe lângă crâmpeie din viața studențească și muzicală a Cernăuților – drama unei existențe fragile, atacate de boală, și pe cea a unei iubiri asumate cu toată perspectiva ei de neîmplinire. Candoarea cu care sunt dezvăluite este, poate, cea mai prețioasă revelație a Jurnalului.

Principele Karl Anton de Hohenzollern‑Sigmaringen (1811–1885) este unul dintre cei mai importanţi membri din ramura şvăbească a renumitei dinastii Hohenzollern, căreia îi aparţin regii Prusiei (cel mai cunoscut dintre ei fiind Friedrich al II‑lea al Prusiei, numit „cel Mare”) şi cei trei împăraţi ai Germaniei.

12 țări. 40.141 de kilometri. Silviu Reuț a pornit, de unul singur, într-o călătorie prin America Latină – un continent deopotrivă fascinant și periculos. Vreme de 6 luni, a străbătut Mexicul, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Chile, Argentina, Bolivia, Peru și Ecuador. Și-a asumat riscuri, a înfruntat numeroase provocări și s-a lovit, nu de puține ori, de diferențe culturale greu de imaginat. Scrisă cu mult talent, relatarea drumului său se citește pe nerăsuflate și ne poartă pe urmele unui adevărat explorator. Trăim alături de el experiența cu totul inedită a călătorului – în cel mai pur și autentic sens cu putință. Vedem locuri de o frumusețe ireală și le aflăm poveștile. Lumea în care pătrundem pare desprinsă dintr-un film de aventuri, cu personaje și întâmplări pe care nu le vom uita curând.

,,Orice poveste a vieţii unui om este un adevărat roman, fiind o frântură din istoria trecerii noastre prin Istorie. Viaţa este şi o luptă: o luptă pe care o dăm cu noi înşine, o confruntare cu evenimentele istorice ale timpului, o luptă a spiritului care necesită credinţă, tenacitate şi sacrificiu. Cu atât mai mult atunci când omul a primit un talant pe care trebuie să îl valorifice cu folos... Relatările doamnei Virginia Zeani ne ajută să descifrăm anumite aspecte ale istoriei secolului XX, pe care tumultul evenimentelor le acoperă cu zgomotul lor strident, lăsându-ne să “auzim” şi acordurile armonioase, bucuriile şi tristeţile, zilele însorite sau mai întunecoase, toate împreună devenite minunate pentru că reprezintă “istoria” cuiva care a contribuit, prin artă, la construirea Istoriei. Nu putem decât să omagiem opera de o viaţă a doamnei Virginia Zeani, o adevărată prima donna assoluta printre sopranele lirice de origine română şi un nume consacrat pe scena muzicii internaţionale." Virgil Bercea

Tova Friedman avea patru ani atunci când ghetoul din Polonia unde locuia a fost lichidat, după care, împreună cu părinții ei, a fost deportată într-un lagăr de muncă nazist. La șase ani, a fost trimisă cu mama ei în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau....

Cum ar fi să te căsătorești, iar după numai trei luni să fii aruncat degeaba în închisoare și totuși jumătatea ta să te aștepte mai bine de un deceniu? Ce-a simțit un tată atunci când, ascunzându-se cu familia sa de Securitate, într-o grotă, din cauza faptului că noul născut plângea, a trebuit să-i pună o pernă pe față și să-l sufoce? Sau, într-un ultim act înainte să știi că vei fi capturat, să iei grenada, să-i tragi cuiul și să te pui cu burta pe ea, ca ceilalți dragi să scape? Ori, ca mamă, să suferi atât de mult după soțul tău executat, încât să-i pui mâna la ochii propriului tău copil când îi vorbești, pentru că îți amintesc de ai lui? Cum ar fi să afli abia la maturitate că ai fost adoptat și ești urmașul unor partizani și ai supraviețuit ca prin minune?

„ Iurie Colesnic este un cavaler al documentului, care nu și-a propus drept scop să descopere America. El a descoperit o Basarabie necunoscută, despre care noi nu știam aproape nimic. A descoperit și ne redescoperă personalitatea Chișinăului, care în afară de provincie, a fost un centru de cultură unde au activat mari personalități, una dintre ele fiind Constantin Stere…”.

Academicianul Mihai Cimpoi

„Am cunoscut și boieri destrămați, din care nu rămăsese decât ambalajul. Dar pot invoca o sumedenie de motive pentru care «boieria» lui Neagu Djuvara îmi impunea. Mai întâi, eleganța sa. Modul îngrijit de a se îmbrăca, de a se purta și de a vorbi. Toate, cu firescul nobleții înnăscute, fără afectare, fără ornamentică de paradă. «Boierească» era și capacitatea lui Neagu Djuvara de a se mișca plin de grație pe granița subțire dintre cuviință și ina¬vuabil. Știa să fie politicos și cu derizoriul, și cu ridicolul, și cu bufoneria. Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de «ștaif» catedratic și de «exigențe» conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăță, fără dureri, plămânii neoxigenați ai cititorului autohton și convertesc «normativitatea» solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaș¬tere, în obiect al curiozității tinerești și al bucuriei.“ (ANDREI PLEȘU)

Pe copertă: Neagu Djuvara la Paris, în 1936.