Biografii - Memorii & Jurnale

„Opera nu este o înșiruire de răspunsuri, ci o înșiruire de întrebări, ea nu oferă explicații, ci cereri de explicații, de lămuriri. Poetul, pentru a folosi acest cuvânt denigrat, e cel care știe să vadă problemele, cel care vede problema acolo unde ceilalți nu văd nicio problemă, e cel care știe să scoată în evidență o problemă sau mai multe probleme, ori să le pună în evidență, e cel care știe să le redea evidența. Opera este întocmai o înșiruire de întrebări. De vreme ce opera este o construcție, poate fi considerată o structură de întrebări. Dacă totul s-ar putea explica, atunci nu ar exista niciun discurs. Orice operă trebuie să fie o punere în discuție. Adică o punere în scenă. La urma urmei, nu există răspuns. În orice caz, nu există niciun răspuns definitiv. Așadar, nu răspunsul clarifică, ci întrebarea.“

„Mă văd în pozele mele de când eram copil, cu ochii rotunzi, uimiți că există. Nu m-am schimbat. Uimirea inițială mi-a rămas.“

În Descoperiri, pentru prima oară tradusă în limba română, Eugène Ionesco ne arată desenele lui, impregnate de o notă naivă, ne vorbește despre perioada lui de formare, ne invită în universul lui intim, ne prezintă amintiri tulburătoare, care l-au însoțit toată viața.

Scrisul lui de mână, forme, texturi și culori – toate acestea creează un adevărat carusel de emoții.

Pentru Ionesco, a scrie înseamnă a căuta, a căuta...

Ilustraţii de Andrei Gamarț

Fiecare carte, asemenea fiecărui om, are o poveste a ei. E-adevărat însă că, în timp ce poveştile oamenilor ies mai uşor la lumină, poveştile cărţilor sunt doar arareori cunoscute.

Şi Poveştile mai deocheate ale lui Neagu Djuvara au o... poveste a lor. Într-o bună zi, venit la editură să discute sumarul unei viitoare cărţi despre boierimea română, autorul a lăsat şi un manuscris pe a cărui primă filă era scris (cu roşu!) pentru după moartea mea. Imposibil de trecut peste o asemenea hotărâre! Şi totuşi, cum să le întârzii cititorilor bucuria de a se reîntâlni cu un povestitor atât de plin de har cum e Neagu Djuvara! Aşa că, după nu puţine şi nici uşoare exerciţii de persuadare, Neagu Djuvara s-a lăsat înduplecat şi ne-a îngaduit să adunăm în volum cele patru poveşti risipite într-o revistă. Mai mult chiar, acum, dacă tot aveau să devină carte, poveştile s-au îmbogăţit cu noi, spumoase şi irezistibil istorisite întâmplări.

Ca şi Amintirile din pribegie, aceste Amintiri şi poveşti mai deocheate sunt un prilej minunat de a călători în timp, căci memoria lui Neagu Djuvara, ajutată de fermecătoarea sa limbă română, e cea mai bună călăuză - şi, de astă dată, o călăuză mai pusă pe şotii şi dispusă la indiscreţii ca oricând.

1989. Jurnalul unui profesor este o mărturie pe alocuri kafkiană despre o viață căreia un regim constrângător și crud nu i-a îngăduit să simtă aerul tare al libertății. Împărtășindu-ne experiența cea mai intimă a scrisului, confesiunea prin jurnal, Ion Mărculescu face cronica unui an din viața sa de profesor de desen, prins între dorința de creație și vocația pedagogică, și consemnează zi de zi neputința personală în fața unui orizont absurd, lipsit de orice perspectivă. Și totuși, în acel „tărâm pustiit", zugrăvit în culori terne, monocrome, găsește mici oaze de bucurie: pasiunea pentru scris și fotografie, prietenia cu unii dintre cei mai originali scriitori români precum Mircea Horia Simionescu și Mircea Nedelciu, curiozitatea față de natura umană și față de poveștile oamenilor, pe care le surprinde cu acuitate și preocuparea constantă pentru propriul destin și menirea sa în lume. Pentru că jurnalul este, în esență, o oglindă care reflectă viața: „Târziu. Transcriu. Scriu. Respir. Trăiesc". Domnica Drumea

Tu mă’nspăimânți cu visuri, și’n spaime pui vedenii,

zburdalnicul meu suflet rupându-mi-l de duh

și oasele, de moarte.

Că nu trăiesc cât veacul, să’ndur la nesfârșit;

ci lasă-mă în pace cu viața-mi găunoasă!...

Ce-i omul, că Tu Însuți l-ai ridicat în slăvi?

ce-i omul, ca Tu Însuți să nu-l scapi din vedere,

să ai un ochi asupră-i din seară până’n ziuă

și’n ceasu-i de odihnă să-l iei la întrebări?

O, până când mă’nvălui, și până când m’acoperi,

și până când n’am tihnă nici să-mi înghit scuipatul?

Dac’am greșit, ce oare să fac eu? ci spune-mi,

Tu, Cel ce pân’și gândul din om îl sfredelești!...

De ce m’ai pus pe mine să-Ți stau, eu, împotrivă,

și sarcină să-Ți fiu?

De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiți

și pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?...

Și-acum, merg în pământ;

curând s-o face ziuă, dar eu nu voi mai fi.

(Iov, 7, 14-21)

Cândva oamenii credeau că în munți trăiesc monștri. În Epoca Luminilor au început să escaladeze culmile ca să intre în contact cu măreția. Curând au pornit într-o cursă pentru cucerirea crestelor în numele mândriei naționale. Rând pe rând, petele albe de pe harta lumii au dispărut, fără ca misterul și atracția munților să se fi diminuat. În această carte devenită clasică, Robert Macfarlane explorează fascinația care îi determină pe oameni să-și riște viața escaladând munții și modul cum s-a schimbat percepția asupra lor de-a lungul secolelor. Capitolele despre ghețari, atracția necunoscutului și dorința de a ajunge pe culmile cele mai înalte din lume sunt completate de relatări ale expedițiilor montane ale autorului și de povestea tragicei încercări a lui George Mallory de a cuceri Everestul.

Pentru volumul Munții din minte. Istoria unei fascinații (2003) lui Robert Macfarlane i-au fost decernate Guardian First Book Award, Somerset Maugham Award și Sunday Times Young Writer of the Year Award.

Ceasul iubirii. Cei 16 ani ai mei alaturi de Victor Socaciu
Tineti in mana nu doar o simpla carte. Tineti in mana 16 ani din viata mea. 16 ani pe care i-am respirat in preajma unui mare artist, care mi-a cerut candva, parca intr-o alta existenta, sa-i fiu alaturi pana la moarte. Dar ii voi fi chiar si dincolo de ea, prin aceasta carte. Cartea este despre iubire, despre greseala si despre neiertare. Dar, mai ales, despre IUBIRE...

Deși s-a scris mult despre controversatul rege Carol al II-lea, atât studiile de specialitate, cât și cele adresate publicului mai larg se referă de obicei sumar la educația școlară primită de principe. Autorii diverselor lucrări le amintesc pe dădace și guvernante, sau pe preceptorii care s-au perindat la palat, dar sunt reținuți în legătură cu dascălii care l-au călăuzit, de la însușirea scrisului și a cititului până în anii de liceu. Cu toate acestea, toți îl prezintă pe copilul Carol ca pe un cititor pasionat, în stare să se cufunde nopți întregi în lectură. Lucrareaa de față nu umple această lacună, dar permite o privire instantanee peste umărul elevului Carol, dezvăluind crâmpeie din programul pedagogic ce i s-a aplicat.

În martie 2014, când Rüdiger von Fritsch și-a început activitatea de ambasador la Moscova, Rusia tocmai își încheia acțiunea de anexare a Crimeii. Ce a urmat? Lovitură după lovitură: Donbas, doborârea avionului MH17, Siria, cazul Skripal. În ciuda agresivității ruse, von Fritsch nu ia în considerare nicio alternativă la bunele relații germano-ruse – și se bazează în mod constant pe principiile dintotdeauna ale diplomației și pe punctul ei forte: dialogul.

„Dragoste la prima vedere, Kafka-style." John Banville

„Pentru mine, cel mai bun mod de viață ar fi să stau încuiat, cu lucrurile necesare scrisului și cu o lampă, în ultima încăpere a unei hrube vaste. Mâncarea ce mi s-ar aduce ar fi depusă de fiecare dată la mare distanță de odaia mea, dincolo de ușa cea mai îndepărtată a hrubei. Drumul într-acolo ar fi singura mea plimbare și l-aș parcurge în halat, trecând pe sub toate bolțile hrubei. Apoi m-aș întoarce la masa mea, aș mânca încet și cu băgare de seamă și aș reîncepe numaidecât să scriu. Ce aș scrie atunci! Din ce profunzimi aș smulge rândurile mele! Fără efort! Căci maxima concentrare nu cunoaște efortul. Numai că poate n-aș face asta mult timp, iar la primul eșec, pesemne inevitabil tocmai într-o asemenea situație, aș izbucni într-un grandios acces de demență.
Ce zici, iubito? Să nu te ții departe de locuitorul hrubei! "

„Tribulațiile relației dintre el și Felice au căpătat, în cele din urmă, forma romanului Procesul." Elias Canetti

La vremea asta joc. Joc şi interpretez tot felul de personaje. Potrivite pentru vârsta mea, pentru experienţa mea, pentru viaţa pe care am trăit‑o. Joc şi particip în tot felul de spectacole, evenimente artistice. Mă pregătesc aşa cum o fac de‑o viaţă: mai întâi citesc textul (de şapte ori fiecare replică, apoi totul), repet mişcarea, respect indicaţiile. Dar, mai ales, mă documentez: citesc, ascult (muzică şi poveşti), încerc să reconstitui fapte reale sau să‑mi imaginez o epocă, o lume. Uneori reuşesc, alteori doar îmi închipui. Dar pentru mine e foarte important. Învăţ, studiez, descopăr.

Dacă psihoterapia ne dă șansa unei ,,existențe examinate”, atunci volumul autobiografic - Călătoria către sine - al lui Irvin D. Yalom ne oferă ceva în plus. Imaginea de cealaltă parte a oglinzii, parcursul psihoterapeutului, cu încercările, cu punctele de cotitură, iubirile și îndoielile, dar și momentele de ,,Evrika!”. Yalom se dezvăluie cititorului prin acest demers introspectiv curajos și profund umanist:psihiatrul, asemeni tuturor, traversează aceleași distanțe în drumul către sine.

În 2001, Sharon Stone a suferit un accident vascular cerebral masiv. În această carte povestește atât despre cum și-a revenit în mod miraculos cu ajutorul meditației, dar și amănunte revelatoare din viața și cariera ei.

De-a lungul acestor pagini intime, la fel de sincere ca o conversație personală, Stone vorbește despre rolurile sale esențiale, despre prieteniile care i-au schimbat viața, despre cele mai mari dezamăgiri și realizările ei cu adevărat importante. Dezvăluie cum a trecut de la o copilărie plină de traume și violență la o carieră într-o industrie care, în multe privințe, a fost ecoul acelorași agresiuni, sub paravanul banilor și al farmecului. Descrie puterea și sensul pe care le-a găsit în copiii ei, în acțiunile de ajutorare și cum a luptat pentru a-și găsi nu doar adevărul interior, ci și dragostea familiei.

Ediţie îngrijită, prefaţă și scurtă cronologie de de Lucian Boia

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.

Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească la rându-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.“

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe coperta: Regina Maria în uniformă de roşior, purtând colanul Ordinului Carol I, placa Ordinului Carol I (în grad de Mare Cruce), placa Ordinului Steaua României (în grad de Mare Cruce), o decoraţie straină; nr. inv. 87521, © MNIR, 2013

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice-ar fi!

Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.“ — LUCIAN BOIA

Foto copertă: Regina Maria a României la căpătâiul unui rănit, 1917 (Arhivele Naţionale ale României)

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război.

Război!

Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe copertă: Regina Maria a României, Colecția George Grantham Bain, Library of Congress

Uluitorul volum de memorii al lui Paul Kalanithi reprezintă cronica emoționantă și lucidă a transformării unui student la medicină, idealist și entuziast, într-un neurochirurg de succes, cu o carieră importantă în față, apoi în pacient și în tatăl care trebuie să-și înfrunte propria moarte.

La treizeci și șase de ani, Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări radicale: medicul care trata pacienți în fază terminală se transformă în pacientul care luptă să trăiască.

Această carte, neobișnuită și tulburătoare, este scrisă de o autoare care timp de cinci ani a fost prostituată în România și în Spania. Dar nu este doar o reamintire a anilor plini de durere și violență, ci și o profundă analiză a fenomenului prostituției. Cartea Ameliei Țigănuș este o mărturie, o revendicare de sine și o radiografie a sistemului prostituției, așa cum autoarea și-a propus: „Am fost prostituată. Am fost victimă. Am fost o ființă inocentă ale cărei drepturi au fost încălcate de mii de bărbați, în cârdășie cu statul. Dar acum nu mai sunt victimă. Cine sunt? Sunt supraviețuitoare și, mai ales, martoră directă a sistemului prostituției. De supraviețuit, supraviețuim multe dintre noi. Dar dincolo de faptul că am supraviețuit, fac ceva în plus: depun mărturie” (Amelia Țigănuș).

„După Cireșe amare, în care povestește viața ei de femeie silită să plece la muncă în Italia ca să-și poată întreține copiii, și Împărăteasa, un portret amar al satului românesc contemporan, Liliana Nechita se întoarce la originile răului, ale plecărilor și părăsirilor: epoca regimului comunist. Pâine cu ceva este un roman autobiografic despre viața unui copil-decrețel dintr-un oraș de provincie al României ceaușiste. Vocea fetiței și memoria selectivă a femeii mature creionează, în tușe când apăsate, când discrete, scene de familie, școală și societate din România anilor ’80: economia de energie electrică, educația prin muncă, privațiunile, cultura descurcărelii și a cozilor la orice, filozofia tăcerii cu subînțeles, frica, frigul, foamea. O poveste menită să fie avertisment și lecție pentru oricine nu a trăit sau a uitat experiența unui regim totalitar.“ — TATIANA NICULESCU

O biografie electrizantă a unuia dintre oamenii de știință extraordinari din secolul XX și a lumii pe care a creat-o.

Telefoanele inteligente din buzunarele noastre și computere asemănătoare cu creierul. Ciudățeniile teoriei jocurilor și biologie evoluționistă. Arme nucleare și nave spațiale care se autoreproduc. Toate poartă amprenta unui om remarcabil și totuși în mare măsură lipsit de recunoașterea meritelor sale: John von Neumann.

Lumea interioara a unui titan al literaturii clasice ruse ni se dezvaluie cu sinceritate si fara ocolisuri in Spovedania lui Lev Nicolaevici Tolstoi. Descoperim un om cu educatie superioara, cultivat, dar framantat de nelinisti spirituale si de o indoiala care il macina launtric, aducandu-l pe marginea prapastiei.

Tolstoi analizeaza intrebarile fundamentale ale omenirii in raport cu divinitatea, doreste sa afle care este menirea lui in aceasta lume si de ce a fost creat. Avem de-a face cu relatarea unei chinuitoare calatorii spirituale a unui om care la un moment dat a incetat sa creada in Dumnezeu si a pornit pe ceea ce el insusi considera a fi o cale gresita, un drum al orgoliului, al placerilor desarte, care nu duc nicaieri.

De fapt, autorul se afla in cautarea sensului propriei existente si al vietii in ansamblul ei, iar marturia sa poate sluji drept punct de plecare pentru o reflectie sincera si lucida asupra credintei si sistemului de valori personale.

Povestea de viață a doctorului Horst Joseph Hermann urmărește destinul unei familii, întins pe trei generații, și va impresiona pe oricine știe câte ceva despre viața din România comunistă, dar și pe iubitorii de drame și aventuri caracteristice lumii moderne.

Relatarea alertă și plină de emoție pictează un tablou viu colorat al copilăriei autorului în Sibiul postbelic, fără a ocoli urmările războiului și ale schimbării de regim asupra oamenilor simpli. Sunt poate cele mai luminoase pagini ale cărții, căci biografia tânărului energic și tenace, devenit medic stomatolog, va lua curând o turnură mult mai complicată. Emigrat în Germania, își construiește acolo o carieră respectabilă, însă dificultățile din viața socială și personală – discriminarea, căsătoria eșuată, suferința că nu-și poate vedea și proteja copilul – îl împing să cutreiere lumea în căutarea unui loc al său, unde să trăiască liniștit. Locul acela se dovedește a fi, până la urmă, tot România, unde doctorul Hermann se întoarce la scurt timp după Revoluția din 1989, încheind un cerc profund dramatic al vieții sale.

"Un tablou complet al gândirii lui Dalai Lama și al viziunii sale despre lume." – Publishers Weekly

O poveste șocantă, dar și o sursă de inspirație — prima biografie oficială a lui Dalai Lama scrisă de un cunoscut erudit tibetan.

Cartea redă odiseea uluitoare a lui Dalai Lama: pornind dintr-un sat izolat din Tibet, a ajuns în postura de lider spiritual și politic al uneia dintre cele mai profunde și complexe tradiții culturale din lume. Autorul arată că, pe lângă extraordinarele abilități politice ale lui Dalai Lama, surprinzătoare sunt și practicile sale spirituale, cu rădăcini în magie, viziune și profeție — multe dezvăluite pentru prima dată în acest volum.

„Impresionantă prin claritate, această biografie este cea mai detaliată și exactă de până acum (…) și se încheie cu o previziune pătrunzătoare a moștenirii celui de-al 14-lea Dalai Lama, precum și o evaluare lucidă a provocărilor cu care se va confrunta succesorul său." - New York Times Book Review

„Norman îi face un portret bine documentat acestui personaj respectat în întreaga lume pentru bucuria, generozitatea și compasiunea sa; (...) o privire cuprinzătoare asupra lui Dalai Lama și a lumii sale tumultuoase." – Kirkus Review

ALEXANDER NORMAN l-a cunoscut pe Dalai Lama cu 30 de ani în urmă. De atunci, a colaborat cu liderul tibetan pentru scrierea mai multor cărți, inclusiv a autobiografiei Libertate în exil, și este și autorul unei apreciate istorii a liderilor spirituali tibetani. A scris și discursuri pentru Dalai Lama și este președintele asociației de caritate Help Tibet, cu sediul la Londra.

„Gonçalo M. Tavares a dat buzna pe scena literară portugheză înarmat cu o imaginaţie cu totul originală, care a depăşit toate graniţele tradiţionale ale imaginarului. Acest lucru, combinat cu un limbaj întru totul aparte, în care se amestecă invenţia îndrăzneaţă cu o stăpânire desăvârşită a colocvialului, înseamnă că nu exagerăm când afirmăm că există un înainte şi un după Gonçalo M. Tavares.” (JOSE SARAMAGO).

„Gonçalo M. Tavares este un scriitor care nu seamănă cu niciunul pe care l-aţi citit până acum. Are un dar – la fel Flann O’Brien, Kafka sau Beckett – de a dezvălui căile prin care logica poate sluji la fel de loial atât nebunia, cât şi raţiunea. Poate cărţile lui par sumbre şi supărătoare, dar, tocmai din acest motiv, sunt captivante aşa cum numai opera unui artist cu forţa originalităţii poate fi.” (MARK 0′ CONELL, The NewYorker)

„Aceste texte au apărut după ce am scotocit direct în memorie în căutarea unei mici experiențe reprezentative; am dat, fără să mă gândesc, peste convingeri formate despre cărți citite cu mulți ani în urmă, cu care am pierdut și apoi am reluat legătura grație altor lecturi, am urmărit intuiții neașteptate, produse de aceeași nevoie de a scrie, am ajuns la concluzii abrupte din cauza spațiului de acum epuizat. În fine, a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele." Elena Ferrante

„De tânăr, ca să mă apăr, fiind vulnerabil, am pretins arogant că pot să mă bizui doar pe mine. Ca să dovedesc că «sunt cineva», am pretins că ştiu tot. Doar treptat mi-am descoperit lipsa de putere, slăbiciunea. Am simţit gustul amar al neputinţei. Şi, paradoxal, recunoscând şi acceptând această realitate, m-am trezit conectat la o forţă nebănuită. În timp, orgoliul nu a dispărut, cum aş fi vrut, dar s-a diminuat considerabil. Am avut noroc să simt acel gust amar al neputinţei... şi să mă doară. Dar nu m-am lăsat învins.” (Andrei Şerban)

„Scriind cu lejeritate, cu graţie şi deseori cu umor despre subiecte profunde, Andrei Şerban se regăseşte în paginile cărţii aşa cum este şi în viaţa de fiecare zi, într-o rară îmbinare între inocenţa copilului şi experienţa înţeleptului. Urcând toate treptele gloriei, Andrei Şerban cunoaşte bine vanitatea succesului. Pasionat fără intransigenţă, el este tolerant fără nici o concesie de substanţă. Simplitatea sa surprinde – nici o urmă a infatuării de mare maestru şi profesor nu umbreşte prezenţa sa umană. Andrei Şerban nu încremeneşte în propria sa statuie: el rămâne un perpetuu căutător al Adevărului.” (Basarab Nicolescu)

„Rebelă arată că dinamica onoare-ruşine şi sistemul care le acordă bărbaţilor dreptul de supraveghere marchează în continuare viaţa de zi cu zi a femeilor saudite şi universul lor moral printr-un amestec complex de elemente psihologice, culturale şi religioase. Sauditele merită să aibă opţiuni mai bune şi mai sigure pentru viitorul lor.” (Ayaan Hirsi Ali)

Dacă ai râs vreodată la poveștile vesel-mizantrope ale lui David Sedaris, ai fi tentat să crezi că știi ce te așteaptă în Calypso. Greșit.

Când își cumpără o casă pe plajă, într-o zonă de coastă din Carolina, Sedaris are în minte concedii lungi și relaxante, petrecute jucând jocuri de societate și bronzându-se în compania celor pe care îi îndrăgește mai mult. Iar viața în Sea Section, cum și-a botezat el casa de vacanță, se dovedește a fi exact atât de idilică pe cât și-a imaginat-o, cu excepția unei mici revelații: e imposibil să pleci în vreun concediu departe de tine însuți.

În această carte, Sedaris își concentrează formidabila putere de observație asupra vârstei mijlocii și a mortalității. Nu te lăsa păcălit: aceste povestiri sunt foarte, foarte amuzante, Calypso fiind o carte care te poate face să râzi cu sughițuri. Puterea de observație a lui Sedaris nu a fost nicicând mai ascuțită, iar capacitatea lui de a-i face pe cititori să râdă de șoc rămâne fără egal. Dar o bună parte a comediei întâlnite aici izvorăște din acel moment tumultuos în care corpul te trădează, iar tu îți dai seama că povestea vieții tale descrie mai mult trecut decât viitor.

Aceasta este o lectură de plajă pentru oamenii care detestă plajele și o lectură obligatorie pentru cei care urăsc flecăreala, dar care gustă o glumă bună despre tumori. Calypso este cea mai sumbră și, în același timp, cea mai afectuoasă carte a lui Sedaris de până acum – și se prea poate să fie și cea mai bună.

Sincer, contemplativ și chiar tandru. Sedaris te face să râzi chiar în timp ce te întoarce ușor către întunecimea pe care trebuie să o înfruntăm cu toții. — Caroline Leavitt, San Francisco Chronicle

Observațiile lui Sedaris sunt mai dure și, deseori, mai sumbre decât în textele lui anterioare. Ironia și incisivitatea care îl fac să fie adorabil rămân la fel. — Lauren Hubbard, Harper's Bazaar

Neobișnuit de incisivă. Avem aici senzația palpabilă a unui bărbat care devine conștient de propria mortalitate, în felul său ciudat, dar care-și prețuiește norocul și pe cei dragi. — Moira Macdonald, Seattle Times

Cea mai deschisă și mai personală carte a lui Sedaris de până acum. Și totuși găsește loc berechet pentru râs. — Seija Rankin, Entertainment Weekly

Sedaris demonstrează încă o dată ce îl face să fie cel mai bun umorist american al prezentului: capacitatea remarcabilă de a combina personalul cu politicul, lumescul cu profanul, mizeria cu sublimul și veselia cu afecțiunea. — Heller McAlpin, NPR

În acest volum de memorii liric, dar lipsit de sentimentalisme, fiul unui tată african de culoare și al unei mame americane albe se află în căutarea înțelesului final al vieții sale de afro-american. Povestea începe în New York, unde Barack Obama află că tatăl lui – o figură pe care o cunoaște mai mult ca pe un mit, decât ca pe un tată – a murit într-un accident de mașină. Această moarte neașteptată inspiră o adevărată odisee a emoțiilor – mai întâi într-un orășel din Kansas, de unde a pornit familia mamei sale pentru a se stabili mai apoi în Hawaii, și după aceea în Kenya, unde se întâlnește cu ramura africană a familiei sale, se confruntă cu adevărul amar al vieții tatălui său și se împacă, în cele din urmă, cu moștenirea sa divizată.

De la autoarea bestsellerului Acolo unde femeile sunt regi

Mărturia emoționantă a unei scriitoare îndrăgite care, în perioada pandemiei, alege să lucreze ca asistentă medicală.

Christie Watson a lucrat ca asistentă medicală de pediatrie timp de mulți ani. Apoi a descoperit pasiunea scrisului și a încercat să îmbine cele două profesii. Dar COVID-19 ne-a răsturnat lumea cu susul în jos. Iar Christie Watson n-a ezitat să se întoarcă în spital, la vechea sa meserie, și să se alăture celor care au luptat în linia întâi. Curajul să-ți pese este mărturia acestei profesiuni de credință.
Niciodată asistentele medicale n-au fost mai importante.
Beneficiem de competența lor în spitale și în multe alte medii: în școli, pe stradă, în închisori, aziluri și centre de îngrijire. Când ne simțim din cale-afară de singuri, asistentele sunt lângă noi ca să ne aducă aminte că lucrurile nu stau deloc așa.
În Curajul să-ți pese, Christie Watson face cunoscută amploarea muncii asistentelor, dând exemple dintre cele mai elocvente: o asistentă comunitară pentru sănătate mintală își oferă sprijinul total unui bărbat care suferă de depresie severă. Un adolescent care a fost înjunghiat este îngrijit la terapie intensivă pediatrică; când asistenta medicală de la școala lui îl vizitează, toată furia și teribilismul lui dispar. O femeie însărcinată pierde cantități înfricoșătoare de sânge în urma unui accident de mașină; cea care coordonează departamentul de primiri urgențe cu extraordinară eficiență și stăpânire de sine este o asistentă medicală cu experiență în armată.

Ediţie îngrijită de Cristina Cioabă  •  Prefaţă de Ioana Pârvulescu

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu, aflat la a doua ediție (prima e din anul 2010), reprezintă o selecție, făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o «deformație» profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative.“ — MONICA LOVINESCU

„Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Și pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta și după apariția lor tânjea. «Trăiți frumos» însemna, pentru ea, trăiți drept, trăiți în acord cu exigențele demnității. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viața Monicăi Lovinescu. Acesta a fost «curajul fizic în fața morții» pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viața.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI