Biografii - Memorii & Jurnale

„Colaboratorii la acest volum nu si-au comparat marturiile in timp ce le-au scris si nici nu au stiut cine sunt ceilalti semnatari. Daca ei s-ar intalni intr-o camera, cu siguranta ca s-ar porni discutii interesante. Cititorii atenti pot descoperi discrepante punand alaturi diferitele declaratii ale acestor colaboratori.

Annie Bentoiu (nascuta in 1927) are de-o viata intreaga obiceiul de a-si nota in agende evenimentele personale si ale lumii in care traieste, si jurnalul acesta tinut cu consecventa a stat la baza celor doua extraordinare volume de memorii intitulate "Timpul ce ni s-a dat", publicate in prima editie la Editura Vitruviu (2000 si 2006).

Sectanţii a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură în 2015.

Din Mica trilogie a marginalilor mai fac parte volumele Bandiţii (Premiul Observator cultural pentru Eseistică/Publicistică, 2017) şi Izgoniții (Premiul AgențiadeCarte.ro, ediția 2020, la secțiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică).

În Bugeac există o comunitate religioasă care reuşeşte să supravieţuiască de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Comunitatea a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar şi o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Vasile Ernu spune povestea fascinantă a acestei comunităţi – o poveste care continuă şi azi.

„Nici eu nu sunt altfel decât semenii mei. Am trăit lucruri extraordinare, ciudate sau interesante, cred eu. Am cunoscut oameni cu povești minunate, pe care le-am luat în păstrare. Am făcut parte dintr-o generație care a avut șansa ca la 20 de ani să treacă printr-un cataclism social și o rearanjare a rosturilor lucrurilor într-o manieră pe care doar puține generații au avut șansa să le trăiască în istoria recentă a acestor meleaguri. Am avut întâlnirile mele astrale din care am luat în arendă povești demne de dus mai departe. Cu ce folos vor hotărî cei care vor veni după mine. În măsura în care acestea vor fi demne de atenția cititorului, ele își vor continua drumul sau nu. Până la urmă, rostul marinarului este să ducă încărcătura în port, și nu să-și dea cu părerea referitor la utilitatea mărfii. Depun o parte dintre ele acum în fața cititorului pentru ca acesta să își ia în serios rolul de vameș al poveștilor mele.” (Adrian Christescu)

Dacă vrei să iei înapoi Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, trebuie să te faci frate, soră, prieten(ă) sau iubit(ă) cu Felicia Doleanu! Cred că s-ar băga să perturbe puțin și statu-quo-ul Insulei Șerpilor.
Plină de amintiri nu este un model de viață, ci pur și simplu o mărturisire a oltencei plecate la muncă în Germania, de unde observă lumea de pe ambele maluri ale Europei – cel vestic, cel estic –, unde suferă, se bucură (mai ales!), și empatizează cu toți „răniții soartei”, fie ei, mai ales, români. (Flori Bălănescu)

„Sărbătorile printre străini sînt triste, în special în primii ani. Trecutul năvălește peste tine dureros de real, cu imagini, cu întîmplări legate de tradiții, de familie și de prieteni, de locuri, de gusturi și de mirosuri. Cu timpul, amintirile se estompează, familia se micșorează, prietenii vin și pleacă, unii chiar rămîn, gusturile și mirosurile se schimbă, devin mai fine, mai delicate… Te adaptezi. Într-o zi de Florii mă aflam, ca de obicei, la muncă. Restaurantul la care lucram era în vogă. Fiecare zi? Un nou spectacol! Crème de la crème se perinda pe-acolo, etalîndu-și limuzinele, Rolex-urile, soțiile sau amantele exotice, excentrice, snoabe, parașute ieftine, dar neapărat elegante și pline de bijuterii… Musai să te faci văzut și să vezi, să demonstrezi că afacerile îți merg strună și că ești pe val… Era foarte greu să rezervi o masă, aproape imposibil, de aceea mulți veneau și așteptau, pur și simplu, să se elibereze una la întîmplare, oricît de tîrziu. În seara aceea, pe la ora 21, năvălesc doi compatrioți. Pe unul îl chema Florin și semăna teribil cu marele Anthony Quinn. Mare era și Florin! Mare spărgător de case și ciorditor din magazine. Mare și la stat: cam un metru nouăzeci, atletic. Mare și la suflet: s-a întîmplat să-i găsească pe nemți dezbrăcați în propriile dormitoare și i-a acoperit (ca să nu răcească), în timp ce-i jefuia. Toți colegii mei, italienii, îl cunoșteau, pentru că le vindea tot felul de aparatură, videocamere, bijuterii, haine, la prețuri acceptabile. Celălalt era mic și slab, extrem de elegant și pedant, infractor periculos, recidivist, cu mulți ani de pușcărie prin diverse țări europene. De o inteligență sclipitoare, specializat în foarte multe „domenii”, vorbind șapte limbi străine foarte bine. De-a lungul anilor, ne întîlniserăm de mai multe ori și, de fiecare dată, mă rugase să nu spun că-i român. Nu mare mi-a fost surprinderea să aflu ba că-i grec, ba că-i ceh, ba că-i ungur, ba că-i italian, ba că-i francez, ba că-i neamț. Se metamorfoza în cîteva minute, vorbea fără accent în toate aceste limbi și poate chiar în altele… Era teribil! Șeful meu, un italian mic și gras, văzînd cum cei doi s-au și aruncat la o masă care tocmai se eliberase, m-a rugat să-i servesc eu. — Săru’ mîna, doamna Felicia! — Bună seara! — Ce ne recomandați? — Avem creveți proaspeți, stridii, homari, vreo zece feluri de pește, cotlete de vițel, mușchi de vită, paste făcute în casă… Ce doriți? — Păi… dați-ne Loup de Mer, da’ cu cartofi natur și salată. Auziți? Un vin franțuzesc, mișto, aveți? — Franțuzesc nu am, dar vă recomand un vin de Toscana — Villa Antinori sau un Corvo sicilian, un pic mai sec. — Aha! E bun și ăla, zice pedantul, mai plimbat prin lume, deh! Le-am dus cîteva gustări pînă să pregătească băieții peștele.
— Doamna Felicia, zice pedantul, țuguindu-și buzele subțiri și aruncîndu-și o șuviță de păr rebel pe spate, doar dintr-o zvîcnitură scurtă a capului. Se poate, așa o doamna faină și să nu aveți un pix ca lumea? Tacticos, își desface sacoul elegant și extrage cu degete subțiri de pianist un pix din buzunarul interior. — Vă rog să primiți acest cadou din partea noastră, doamnă! Azi sînt Floriile! — Nu, mulțumesc! răspund un pic cam prea apăsat (nu-mi place să primesc cadouri de la bărbați, în general; am senzația că le dau speranțe deșarte). Cu un ton de reproș și o față de om jignit profund: — Vă rog, doamna Felicia, e un mic cadou, ce naiba! Și mi-l înmînează ca pe un trofeu. Micul cadou era un Mont Blanc. Zîmbesc încurcată, mă scuz din nou, încerc să-i explic că, dacă aș lucra cu asemenea pix, aș risca să nu mai primesc niciun pfening ciubuc de la clienți, plus că nu-mi plac cadourile și las pixul ușor pe masă. Între timp, apare șeful. Aflînd despre ce e vorba, ia brusc obiectul și mi-l agață de buzunarul vestei, exclamînd: — Cadoul e cadou, basta!” (din volum)

Într-un stil original, Barack Obama istorisește în PĂMÂNTUL FĂGĂDUINȚEI povestea odiseei sale neverosimile de la un tânăr aflat în căutarea propriei identități la liderul lumii libere, descriind prin amănunte deosebit de intime atât educația sa politică, cât și momentele cruciale din primul mandat al președinției sale istorice – o perioadă de frământări și de transformări profunde.

 

Obama relatează de o manieră emoționantă și foarte personală cum s-au scris pagini întregi de istorie și îi poartă pe cititori într-o călătorie irezistibilă, pornind de la cele mai timpurii ambiții politice ale sale, la victoria în prima rundă din alegeri în Iowa, care a reprezentat un punct de cotitură și care a demonstrat forța activismului la firul ierbii, până la noaptea istorică din 4 noiembrie 2008, când a fost ales al 44-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, devenind primul afro-american care ocupa cea mai înaltă funcție în stat.

 

Reflectând la perioada în care a fost președinte, ne prezintă atât o analiză unică și minuțioasă a influenței uluitoare și a limitelor puterilor prezidențiale, cât și o înțelegere remarcabilă a dinamicii politicii partizane din SUA și a diplomației internaționale. Obama aduce cititorii înăuntrul Biroului Oval și în Sala situațiilor speciale și îi poartă prin Moscova, Cairo, Beijing și prin alte astfel de locuri îndepărtate. Suntem martorii intimi ai gândurilor sale în timp ce-și formează cabinetul, se luptă cu o criză economică globală, îl evaluează pe Vladimir Putin, urnește munții din loc ca să se asigure că  Legea serviciilor medicale va fi adoptată, își înfruntă generalii cu privire la strategia Statelor Unite în Afghanistan, abordează reforma de pe Wall Street, gestionează situația iscată de incidentul devastator de la Deepwater Horizon și autorizează Operațiunea Neptune’s Spear, care duce la moartea lui Osama bin Laden.

 

PĂMÂNTUL FĂGĂDUINȚEI este o relatare deosebit de intimă și de introspectivă – povestea unui om care a pus pariu cu istoria, credința unui organizator al comunității, testată pe scena mondială. Obama vorbește cu franchețe despre cum a împăcat candidatura la fotoliul prezidențial ca afro-american în care își pusese speranțele o generație îmbărbătată de mesaje de „speranță și schimbare”, cu provocările de ordin moral pe care le presupun deciziile de mare miză ce trebuie luate. Relatează în mod deschis despre forțele care i s-au opus atât în țară cât și în străinătate, despre impactul pe care traiul la Casa Albă l-a avut asupra soției și a fiicelor sale, și nu-i este teamă să-și dezvăluie îndoielile de sine și dezamăgirile. Cu toate acestea, păstrează credința nestrămutată în ideea că e întotdeauna loc pentru progres în mărețul și perpetuul experiment american.

 

După cum spune președintele Obama, „Nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l ai când termini de scris o carte și sunt mândru de aceasta pe care tocmai am finalizat-o. Mi-am petrecut ultimii câțiva ani reflectând asupra președinției mele, iar în PĂMÂNTUL FĂGĂDUINȚEI am încercat să redau cu sinceritate povestea campaniei mele prezidențiale și timpul în care am fost în funcție: evenimentele-cheie și oamenii care au stat la baza lor; părerea mea despre lucrurile care mi-au ieșit și greșelile pe care le-am făcut; și forțele de ordin politic, economic și cultural cu care echipa mea și cu mine ne-am confruntat atunci – și cu care, ca națiune, încă avem de-a face. De asemenea, am încercat să redau cititorilor călătoria intimă pe care Michelle și cu mine am făcut-o în acei ani, cu toate momentele abisale și cele înălțătoare. Și în cele din urmă, în aceste vremuri în care America trece prin niște momente decisive atât de semnificative, cartea oferă câteva dintre părerile generale pe care le am despre cum putem să vindecăm diviziunile din țara noastră de-acum încolo și cum să facem ca democrația să fie în folosul tuturor – o sarcină care nu va depinde de un anume președinte, ci de noi toți, ca cetățeni implicați. Dincolo de a fi o lectură plăcută și informativă, sper mai mult decât orice ca această carte să inspire tinerii din toate colțurile țării – și ale lumii – să preia ștafeta, să-și facă vocea auzită și să întreprindă tot ce ține de ei ca să schimbe lumea în bine.”

Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub egida Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj

Traian Vedinaș iluminează toate laturile unei vieți de epopee, revelându-ne un Onisifor Ghibu jurnalist, dascăl, pedagog, om politic, educator al tinerilor și al națiunii, memorialist, organizator de instituții și de țară. După îndelungi studii și după profunde meditații asupra acestui destin ieșit din comun, autorul îi pune protagonistului cărții sale cel mai potrivit sigiliu: „dascăl de pedagogie națională”. Este de prisos să spun că, mai ales în aceste vremuri de pierdere a echilibrului moral, lectura cărții de față înseamnă aproprierea unui ghid de bună conduită civică românească și universală. (Ioan-Aurel Pop)

* * *

Luată în întregul ei, opera lui Onisifor Ghibu – cărți despre istoria educației și învățământului, cărțile-proiect pentru educația în societatea românească, paginile de jurnalism, memoriile Pe baricadele vieții, precum și cele trei tomuri ale jurnalului (acoperind perioada anilor ’40-’70) – ne‑a lăsat moștenire un buchet de idealuri: omul să se manifeste ca om în lumina adevărului, să promoveze binefacerile dreptății, să cultive bucuriile creației culturale, politice, economice și organizaționale, să iradieze celorlalți pace și seninătate sufletească, să‑și activeze mereu credința și iubirea pentru neam, ca parte specifică a umanității, ocrotită pretutindeni în lume de interfețele sacrului. (Traian Vedinaș)

* * *

TRAIAN VEDINAȘ (n. 15 septembrie 1947, Lazuri/Sălaj). Critic și istoric literar. Facultatea de Filologie (1972) și Istorie-Filosofie (1981) a UBB Cluj-Napoca. Debut absolut în Tribuna, 1971. Doctor în filosofie cu teza Structuri arhaice în cultura populară românească din Transilvania, 1996. Volume: Onisifor Ghibu, educator și memorialist, 1983; Coresi, 1985; Timotei Cipariu. Arhetipuri ale permanenței românești (în colab. cu Valeriu Nițu), 1988; Sistemul culturii țărănești, 2000; Introducere în sociologia rurală, 2001; Proiecte și paradigme în gândirea socială românească, 2004; Echinoxismul, 2005; Revista Echinox în texte, 2006; Dominația televiziunii, 2006; Antropologie și asincronism, 2007; Bătăliile mistagogului. Mircea Eliade și politicile anilor ’30, 2008; Principiul asincroniei și seducția culturii, 2010; Podul interzis, roman, 2010; Proiecte rurale românești, 2015; Cununeaua Soarelui. Mireasa Grâului. Mitologie țărănească și filosofie emblematică, 2016; Simion Bărnuțiu: pașoptist și filosof modern, 2016; Sălajul la Centenar (coord.), 2018; Măiestrele, versuri, 2018; Cărticica animăluțelor dragi, 2019. Colaborează la revistele Tribuna, Steaua, Familia, Telegraful român, Cercetări de lingvistică, Studia Universitatis „Babeș-Bolyai” (secretar de redacție, din 2000), Cercetări sociale, Sociologie românească, Caiete Silvane, România literară, Făclia, Sălajul, Piața literară, Datina ș.a.

Cuvânt înainte de: George Banu, Vasile Sebastian Dâncu, Ovidiu Şimonca
Postfață de Bogdan Comaroni

Îl admir pe Octavian Hoandră pentru că s-a întors la scris, la un scris nonficţional despre izolare, singurătate şi prietenie, după ani lungi de navetă Cluj-Bucureşti, pentru a realiza emisiuni de televiziune. Întoarcerea la scris s-a petrecut exact într-o perioadă tulbure, ciudată, când am stat izolaţi în case şi peste noi au curs stări de urgenţă şi de alertă. Nu-i simplu să fii lucid timp de două luni, să încerci să nu fii copleşit de panică, de groază sau de resemnare. (Ovidiu Șimonca)

* * *

(…) am crezut că prietenul meu Tavi este un sceptic. Dar îmi dau seama că m-am înșelat. Uneori mi s-a părut că scepticismul din poezia și eseurile sale nu este o formă de depresie artistică sau rezultatul unei experiențe de letargie sufletească, ci este mai ales o modalitate de a căuta echilibrul între trecut și prezent, între suflet și minte, că face mereu un fel de radiografie, în sens blagian, a unei memorii culturale care crede el că se reflectă în matricea individuală, cel puțin în personalitatea marilor spirite. (Vasile Sebastian Dâncu)

* * *

 

Cât de sensibile și vii pot fi asemenea observații unde generalul și particularul se confundă, se înmănunchează și totodată conservă seducția distanței!… Tavi scria, la rândul său, un mic tratat fragmentar Despre România, de care, astfel, mă regăseam apropiat, informat și, implicit, mai puțin străin. Aceste scrisori mi-au permis să rămân în intimitatea țării pe care o frecventam asiduu în ultimii ani și de care, grație lor, nu mă îndepărtam! (George Banu)

* * *

Octavian Hoandră nu a dat online-ului numai un jurnal de suflet, când mai vesel, când mai trist, ci un document cu valoare jurnalistică, literară și, foarte important, istorică. Citindu-l, în această carte cât o viață, ieșită de sub fizicul tipar de altădată, o să înțelegeți exact ce vreau să spun. (Bogdan Comaroni)

* * *

Ne trăim viața plini de speranță, fără să ne gândim la ce ne spune Aristotel, adică să nu ne dorim doar plăcere, ci mai ales absența suferinței… Deodată, cutremurul pande­miei ne face să constatăm că așa-zisa fericire și plăcerea nu sunt decât himere, iar realitatea „căzută” dintr-o dată peste noi nu este altceva decât frică, durere și moarte. Ce ne rămâne de făcut? Să ne ascundem în case, să ne ferim unii de ceilalți, să ne urâțim viețile. Noroc că suntem o generație care și-a trăit viața. Ne-am trăit copilăria și tinerețea, așa că avem ce să ne amintim. Ne reluăm și ne frunzărim amintirile, recitim, descoperind și subliniind alte și alte pasaje din cărțile care ne-au făcut ceea ce suntem azi. Literatura își capătă locul ei datorită sensului pe care îl dă vieții noastre. Iar între timp viețuim și scriem gândind. Atâta cât ne este îngăduit. (Octavian Hoandră)

* * *

OCTAVIAN HOANDRĂ este jurnalist editorialist la Evenimentul zilei și realizator al emisiunii de politică și cultură „Realitatea românească” – Realitatea TV.
Cărți publicate: Dreptul la frică (roman), Editura Exe, Cluj-Napoca, 1992; Praful roșu (proză scurtă), Editura Arhipelag, Târgu-Mureș, 1995; Eclipsa de la capătul tunelului (publicistică), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996; Vremea hienelor (publicistică), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007; Cum a murit România, cum am murit eu (publicistică), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010; Jurnal la Klausenburg (poeme), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011; Journal à Klausenburg (poeme), Éditions Edilivre, Paris, 2013; Opiniile unui străin absolut (eseuri), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014; Ianuarie și alte amărăciuni (poeme), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014; Fiecare pustiu cu vorbele lui (poeme), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014; Les Opinions d'un étranger absolu (essays), Éditions Edilivre, Paris, 2014.

O mărturie tulburătoare din timpul epidemiei de COVID-19 datorată uneia dintre cele mai importante scriitoare contemporane din China.

Cu o postfață de Michael Berry

Cele șaizeci de însemnări zilnice care compun jurnalul lui Fang Fang alcătuiesc un raport detaliat despre evoluția epidemiei de coronavirus din Wuhan, începînd din ziua apariției primului caz, pînă la momentul ridicării carantinei instaurate în oraș. Confuzia locuitorilor, deprimarea, suferința, frica, durerea sufletească a numeroaselor familii care i-au pierdut pe cei dragi, lupta îndîrjită cu boala și sacrificiile locuitorilor supuși unor restricții severe vreme îndelungată, toate aceste aspecte își găsesc locul în consemnările, uneori polemice, pe care autoarea le postează zi de zi pe internet, în pofida unei cenzuri acerbe ce ar fi dorit ca textele lui Fang Fang să nu ajungă la sutele de milioane de cititori. Totodată, jurnalul reprezintă o critică aspră adresată autorităților care au amînat nepermis de mult luarea unor măsuri ferme, au ascuns adevărul și au dezinformat populația sau au acționat greșit, din nepricepere ori din rațiuni politice meschine, provocînd astfel o adevărată tragedie pentru cei peste nouă milioane de locuitori din Wuhan. În felul acesta, jurnalul reprezintă și un apel la responsabilitate și altruism, fără de care nenorocirile de genul celor de la Wuhan – ce au afectat ulterior întreg mapamondul – se pot repeta oricînd.

„Cei plecați dintre noi sînt departe, dar cei vii trebuie să-și vadă în continuare de drum. Sper măcar să putem ține minte.” (Fang Fang)

„Wuhan. Jurnal dintr-un oraș în carantină este o cronică fascinantă și adesea pătimașă a unui oraș chinez în toiul unei pandemii.” (Deutsche Welle)

„Jurnalul lui Fang Fang rămîne semnificativ ca documentare a banalului, tragicului și absurdului în cele 76 de zile de carantină a Wuhanului.” (National Public Radio)

„Cartea lui Fang Fang rămîne o scurtă privire către un viitor dezolant.” (The New Yorker)

„Wuhan. Jurnal dintr-un oraș în carantină nu se vrea a fi un buletin informativ, un studiu academic sau un text medical. Este relatarea personală a unui om obișnuit ce reacționează în timp real la niște împrejurări derutante, contradictorii și bulversante. E o carte emoționantă care farmecă prin spontaneitate și inteligență.” (South China Morning Post)

Mami cea nemămoasă: Suișurile nostime și căderile emoționale ale maternității / The Unmumsy Mum de Sarah Turner este un punct de vedere cât se poate de subiectiv despre experiența de a deveni și de a fi mămică. Cartea îi va face pe părinți să retrăiască momentele când copiii lor erau încă mici, iar pe cei care aspiră la statutul de mămică/ tătic îi va familiariza cu o imagine deloc cosmetizată a ceea ce înseamnă experiența de părinte. Cartea nu cuprinde sfaturi pentru părinți, ci împărtășește extrem de sincer povestea, trăirile și senzațiile autoarei care a devenit mamă de două ori într-un interval de trei ani.

O carte pentru toți cei care vor să știe cam ce înseamnă experiența de a fi părinte, dar și pentru părinții care au nevoie să știe că au mai trecut și alții prin ceea ce trec ei și că au mai gândit, simțit și alți părinți exact ceea ce simt ei în anumite momente. Așadar, dacă ești părinte și ai impresia că numai tu nu faci față cu brio acestei misiuni sau că întreaga ta viață a devenit un haos de când ai copii, stai să vezi cum s-a descurcat protagonista acestei cărți în această ipostază. După ce vei citi cartea de față, nimic din ceea ce ai făcut sau ai spus în calitate de părinte nu ți se va mai părea atât de ieșit din comun.

Povestea Melindei conține informații uimitoare, atrăgând atenția asupra unor probleme vitale – de la căsătoriile cu minore la interzicerea accesului la contraceptive și la inechitatea de gen la locul de muncă. Și, pentru prima oară, scrie despre viața ei.

Fete de nici zece ani, obligate să se căsătorească, femei cărora le este interzis prin lege să iasă pe stradă dacă se duc altundeva decât acasă sau la muncă. Ființe chinuite care nu știu ce este odihna și nu au parte nici măcar de o vorbă bună din partea soților. Sunt doar câteva exemple, nu dintre cele mai șocante, ale unei situații inadmisibile: într-o vreme în care conceptul de „emancipare a femeii“ a devenit ceva banal în unele medii occidentale, în alte zone din lume, femeile suportă nedreptăți revoltătoare. Ele nu au niciun drept să-și decidă propria soartă.
Este motivul pentru care Melinda Gates a pornit o campanie fără precedent de ajutorare a acestora, în țări din Africa și din Asia. O acțiune care, după o sintagmă deja celebră, se poate numi o adevărată „revoluție a inimii“. Autoarea nu numai că oferă sprijin material femeilor din mediile defavorizate, dar și trăiește și muncește cot la cot cu ele, pentru a le înțelege mai bine nevoile și aspirațiile.

Pentru prima dată în istoria lumii o ierarhie răsturnată se instituţionalizează, devine un regim politic în mai multe ţări de pe glob. Vai de oamenii de valoare din aceste ţări! Sunt închiși, schingiuiţi, omorâţi. Sau obligaţi să facă munci înjositoare, cu mult sub competenţa lor.

Persoane structural cinstite, care, conduse de bun-simț, sperau ca prin muncă și printr-o participare corectă la competiţie să ajungă să facă parte din elită, încep să creadă – sub influenţa propagandei comuniste – că pot obţine totul dintr-odată, fără efort, prin deposedarea violentă de bunuri materiale și de titluri a celor superiori lor. Și trec repede la acțiune, susținând criminala „luptă de clasă“. Jefuitorii și în cele din urmă exterminatorii elitei sunt gata-gata să-și închipuie că și talentul, și inteligenţa, și farmecul pot fi furate, că prestigiul poate fi luat ca o pălărie de pe capul unui om de valoare și mutat pe alt cap.

Pentru prima dată în istoria lumii o ierarhie răsturnată se instituţionalizează, devine un regim politic în mai multe ţări de pe glob. Vai de oamenii de valoare din aceste ţări! Sunt închiși, schingiuiţi, omorâţi. Sau obligaţi să facă munci înjositoare, cu mult sub competenţa lor.

Cum putem transforma frica de apă într-o pasiune este tema centrală a acestui ghid practic, util atât înotătorilor începători, cât și celor experimentați care încă se tem să înoate în ape deschise.

SALTUL adună laolaltă experiențele autoarei și informații legate de tehnica și practica înotului, dar și răspunsuri sincere la tot felul de întrebări precum: care sunt riscurile și beneficiile înotului, care sunt cele mai întâlnite afecțiuni ale înotătorilor sau ce fel de monștri marini pândesc în adâncuri.

Ca adult, să îți descoperi o aptitudine nouă, este ca și când ai observat o ușă, ai decis să o deschizi și, dincolo de ea, descoperi în propria ta casă o întreagă încăpere pe care nu știai că o ai. Iar eu tocmai asta făcusem – deschisesem ușa spre acea cameră. Acum voiam să fiu în stare să văd apa oriunde în lume – oceane, lacuri și piscine – și să nu simt teamă, ci aventură și pace. […] Voiam să mă adâncesc în apă tot așa cum voiam să mă adâncesc în viață: plină de bucurie, de curiozitate și cu înțelegerea faptului că, deși ar putea să existe pericole, ele nu sunt într-atât de descurajante, cât să nu merite să fie încercate.

Alexandra Heminsley

O carte despre sine mai ales, în care cucerirea marii, în larg, este de fapt victoria asupra vulnerabilităților interioare și construirea unui nou eu. Căci asta face sportul cu noi, ne face mai buni și mai puternici.

Roxana Lupu, sportiv amator de anduranță

E o bucurie să citești această carte… un alt triumf al Alexandrei Heminsley, o „campioană” în cel mai adevărat sens al cuvântului și o scriitoare plină de empatie.

Daily Telegraph

ALEXANDRA HEMINSLEY este jurnalist și speaker. A mai scris Running like a girl (2013), Ex and the city (2015) și a fost ghostwriter pentru Knowing the score (2017), cartea de memorii a lui Judy Murray, nominalizată la William Hill Sports Book Award. Alexandra lucrează în prezent la propria sa carte de memorii, Some body to love (2021). De asemenea, Alexandra Heminsley scrie recenzii de cărți pentru BBC Radio 2 și răspunde de rubrica de carte a revistei Grazia.

Exista destinații „la modă” și locuri despre care n-ați auzit niciodată. Există orașe ale lumii în care poate ajunge oricine, dar și unele care-ți vor rămâne ancorate doar în dorințe și vise. Există locuri „ca acasă”, dar și unele care nu seamănă cu nimic din ce-ai văzut până acum. Există colțuri de lume accesibile, dar și unele atât de „piperate”, încât ești nevoit să le scoți din meniu.

Suedia e un amestec din toate: nu-i nici aproape, nici departe. Nu-i o destinație „în vogă”, dar devine „cool” să spui: „Am călătorit în Suedia!” Nu-i nici ieftină, dar nici nu mori de foame într-însa. Ne și seamănă, ca țară, dar în esență este atât de diferită. De veți avea ocazia, nu-i spuneți NU! Porniți spre ea cu inima deschisă, căci v-o va umple cu o căldura pe care n-ați fi bănuit-o pentru nordul Planetei.

Din țara de poveste în care încerc să vă ademenesc prin această carte, veți avea de învățat destule. Și vă veți întoarce „altfel”. Nu numai mult mai bogați spiritual, ci și contaminați de microbul civilizației. Veți găsi țara în care, fără să știm, tuturor ne-ar fi plăcut să trăim.

Cititorii care îl cunosc pe Jonathan Swift doar prin prisma Călătoriilor lui Gulliver sau ca autor de satire au ocazia, citindu-i Jurnalul, să descopere și o altă fizionomie, mai intimă, a autorului. 

 

Înzestrat cu o inteligență sclipitoare, Swift este trimis la Londra în anul 1970 de episcopatul Irlandei ca să reprezinte interesele clericilor anglicani săraci pe lângă regina Anne și Parlamentul de la Londra. În cei trei ani petrecuți aici, scriitorul își consemnează aventurile, greutățile și dezamăgirile sub forma unor scrisori pe care i le adresează tinerei Esther Johnson (Stella), de care l-a legat o afecțiune puternică până la sfârșitul vieții.

 

În traducerea excepțională a lui Andrei Brezianu, care semnează și prefața cărții, Jurnal pentru Stella este un tablou inestimabil al Londrei secolului al XVIII-lea și o mostră rară de frumusețe a limbajului.

Textele acestea sunt scrise în tenebrele închisorii. Conștient că, atâta vreme cât regimul Erdogan se va afla la putere, el nu va mai vedea lumea cu ochii unui om liber, Ahmet Altan, unul dintre cei mai cunoscuți romancieri din Turcia, își află libertatea în scris, în citit și în adâncurile memoriei. Această bijuterie scoasă din genunile tiraniei este un adevărat credo ce demonstrează că în carceră se află trupul, dar că adevărata libertate nu­i poate fi confiscată niciodată unui scriitor: imaginația și cuvintele au puterea de a dărâma zidurile cele mai groase.

Sper că oricine știe să citească, indiferent de orientarea sa politică, va pune mâna pe această carte în care Ahmet Altan își înfruntă încarcerarea. Regimurile totalitare speră că, dacă întemnițează scriitorii, îi și amuțesc. Vor da întotdeauna greș. Neil Gaiman

Rețineți numele lui Ahmet Altan! Adăugați­-l galeriei marețe a celor care au scris din închisoare de­a lungul veacurilor – Boethius, Cervantes, Gramsci, Soyinka, Soljenițîn –, lăsați-­vă cuprinși de emoție și de indignare în fața poveștii lui. Ariel Dorfman

Cartea lui Ahmet Altan este mesajul din sticlă, perla dintr­-o sticlă trimisă pe neștiute din mările întunecate ale lui Erdogan. Un testament uluitor, emoționant, cartea lui stă alături de acelea foarte rare – scrise de Frankl, Niemöller, Grossman, Levi, Soljenițîn – care scot adevăruri din cuptoarele unde ard vieți omenești. Citiți­-o – veți înțelege de ce oamenii mai scriu și mai citesc. A. L. Kennedy

O carte de memorii emoționantă, ce-­și află contrapartea în plăcerea pură a scrisului. Îi datorăm lui Ahmet Altan enorm pentru forța pe care a găsit­-o de a scrie și a-­și împărtăși povestea cu noi. Jon Mc Gregor

Ahmet Altan (1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus în fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. În 2016, în urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale" puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. A fost condamnat la închisoare pe viață și de atunci se află în temnița Silivri, din afara Istanbulului. Întreaga corespondență îi este monitorizată și cenzurată.
De la debutul din 1982, Altan a publicat zece romane și șapte volume de eseuri. Nu voi mai vedea lumea niciodată este a opta lui carte de eseuri și reprezintă o premieră în cariera sa de scriitor, dat fiind că apare în toată lumea în traducere, fără ca în Turcia să existe vreo șansă de publicare.
De același autor, la Editura Pandora M se află în curs de apariție romanele care compun Cvartetul Otoman.

Când Bythell, orgoliosul patron al celui mai mare magazin de cărți vechi din Scoția și ­a înființat, în 2010, pagina de Facebook, a hotărât, în mod premeditat, să se concentreze asupra comportamentului clienților.
Acest jurnal, ținut timp de un an, nu face altceva, ba chiar mai aduce și alte personaje pitorești în colimatorul autorului. Deși este cutremurător de amuzantă, cartea aceasta conține și un miez mai mult decât serios: este o scrisoare furibundă din linia întâi a luptei dintre proprietarii micilor afaceri cu cărți și giganți precum Amazon.

Meseria de librar cere o răbdare de fier. Bythell face și el ce poate, dar nu-i iese întotdeauna. The Independent

Jurnalul unui librar este o carte amuzantă și plină de căldură (spre deosebire de magazinul autorului) și merită să devină unul dintre acele bestselleruri care-­l irită pe Bythell atât de mult. Mail on Sunday

Trebuie neapărat să cumpărați cartea asta și, cu riscul de a fi bruscați sau insultați, luați­-o de la un librar adevărat! Sunday Express

Shaun Bythell este din 2001 proprietarul magazinului de cărți vechi The Bookshop din Wigtown, cel mai mare magazin de acest fel din Scoția.
În 2010 a înființat pagina de Facebook a magazinului, unde postează observații acide legate de întrebările stupide, trăsnite sau comentariile răuvoitoare ale clienților săi. Jurnalul unui librar (2018) este prima lui carte, unde relatează evenimentele cotidiene din viața unui librar, care arată total diferit de versiunea idilică pe care o avem cu toții în minte. În 2019 a publicat o a doua parte a memoriilor sale, The Confessions of a Bookseller.

Am evoluat trăind în grupuri mici și egalitariste, dar am ajuns să locuim în comunități de milioane de membri. Mulți occidentali se simt înstrăinați în societatea modernă, în ciuda incontestabilelor beneficii pe care le aduce aceasta, iar fenomenul nu este deloc unul nou. Cu zeci de ani înainte de Revoluția Americană, Benjamin Franklin observa cum coloniștii englezi fugeau pentru a li se alătura amerindienilor; fenomenul invers nu avea loc niciodată.

Soldații întorși din războaiele prezentului nu se mai regăsesc, odată ajunși acasă. Nostalgia camaraderiei de pe front și, adesea, tulburarea de stres postraumatic îi împiedică să se reintegreze într-o societate care, altfel, pare să le ofere totul. Sintetizând date oferite de istorie, antropologie și psihologie, Sebastian Junger ne dovedește că, plăsmuind o lume mai sigură și mai prosperă, am dat uitării lucruri fundamentale pe care evoluția le-a zidit în chiar ființa umană. Le putem descoperi în această carte, împreună cu amerindienii shawnee sau kiowa, tribul african !kung, supraviețuitorii războiului bosniac și veteranii americani.

„Un volum care te pune pe gânduri... O adevărată bijuterie.” The Washington Post

„Tribul e alarma care ar trebui să ne trezească. Să sperăm că nu vom adormi la loc.” Minneapolis Star Tribune

Cimpanzeii studiați de Jane Goodall au devenit faimoși în întrega lume, iar În umbra omului este un volum clasic în domeniul etologiei. Cercetătoarea a câștigat încrederea primatelor din rezervația Gombe Stream, le-a dat nume și le-a urmărit ani la rând. Cartea aceasta vorbește despre relații sociale complexe, lupte între clanuri și abilități uimitoare, între care utilizarea uneltelor. Cimpanzeii devin adevărate personaje, iar destinul fiecăruia dintre ei este urmărit cu acribia cercetătorului pasionat și talentul naratorului autentic. 

„Studiul lui Jane Goodall asupra cimpanzeilor reprezintă unul dintre cele mai importante triumfuri ale științei occidentale.” Stephen Jay Gould

Dintre toate poveștile de supraviețuire în condiții extreme, puține se pot compara cu cele din această carte.

 

Pornind de la expediții clasice, între care veți găsi călătoria antarctică a lui Ernest Shackleton din 1914, și ajungând la aventuri recente, cum este cea care a inspirat filmul 127 de ore, istoriile din acest volum au un lucru în comun: vorbesc despre incredibila tărie de caracter a unor oameni care au reușit să învingă destinul prin propriile forțe. Au supraviețuit și ne-au putut astfel relata cumplitele încercări prin care au trecut.

 

Scrisă cu măiestrie de David Long și tulburător ilustrată de Kerry Hyndman, această carte își va fascina cititorii.

Înainte de a deveni faimos prin documentarele despre adâncurile mărilor, Jacques-Yves Cousteau s-a remarcat prin invențiile și premierele sale. Lumea tăcerii este istorisirea primilor ani de carieră, perioadă în care Cousteau experimenta filmarea subacvatică, „vâna“ minele marine ale naziștilor, căuta vechi epave cu încărcături prețioase, făcea primii săi pași în zoologia marină și stabilea noi recorduri în materie de scufundări. Imediat după publicare, volumul memorialistic a devenit un bestseller. La mai bine de jumătate de secol de la prima ediție, el rămâne un clasic al genului: s-a vândut în peste cinci milioane de exemplare și a fost tradus în zeci de limbi. Documentarul cu același nume a fost distins cu Premiul Academiei Americane de Film și cu Palme d’Or.

„Te ţii strâns cu dinţii de muştiucul de cauciuc şi simţi presiunea în timpane pe măsură ce te scufunzi alături de Jaques şi Didi mai jos decât a făcut-o orice alt scafandru marin. Dai nas în nas cu murene cu priviri de balaur – paznici de comori subacvatice, o dai parte-n parte cu epinefeli giganţi, detonezi mine marine lăsate în urmă de război şi cotrobăi prin epave după vase din porţelan pentru nunta lui Didi. Apoi, cuprins de înşelătoarea „beţie a adâncului”, te întorci împleticit spre suprafaţă, sperând că vei evita un accident de decompresie.”

Pentru scufundătorii prefesioniști John Chatterton și Richie Kohler, adâncurile Atlanticului păreau să nu mai aibă niciun secret. Însă la 60 de mile de New Jersey și la 70 de metri adâncime, un ultim vestigiu din cel de-al Doilea Război Mondial așteaptă să fie descoperit. Nici istoricii și nici experții guvernamentali nu știu nimic despre epava submarinului nazist ajuns atât de aproape de coastele Statelor Unite. Ecourile trecutului, rivalitățile și dramele trăite de descoperitori fac din Vânătorii de umbre una dintre cele mai palpitante cărți de aventuri. 

 

„Ciudate lumile acestea pe care Kurson le explorează de-a lungul periplului său narativ! Schimbând continuu perspectivele, cercetând universul apelor, autorul ne spune o poveste adevărată, limpede și plină de forță despre pasiuni obscure.” The Washington Post

 

„Vânătorii de umbre trebuie să stea pe același raft cu Furtuna perfectă, de Sebastian Junger, și În aerul rarefiat, de Jon Krakauer.” Chicago Sun-Times

BIJUTIERII REGILOR, REGII BIJUTERIILOR ȘI MAGICIENII SPLENDORII

 

Mărci și legende, har, desăvârșire și savoir-faire: Fabergé, Lalique, Van Cleef & Arpels, Cartier, Mellerio, Buccellati, Harry Winston, Boucheron, Garrard, Tiffany, Piaget, Bulgari, Fred, Mauboussin, Chaumet au reuşit, prin arta lor, să marieze perfect eleganța discretă cu rafinamentul absolut, geniul cu designul, sofisticarea cu splendoarea eternă și inubliabilă.

 

„Eu nu țin niciodată cură de slăbire. Singura greutate care mă interesează este aceea a diamantelor mele.“MAE WEST

 

„Nu există nimic mai pur decât rivierele de diamante şi nimic mai tulburător decât sursa lor.“ HERVÉ BAZIN

 

Astăzi creația îmbrățişează strălucirea. O jachetă cu matlaseu subțire se însoțeşte cu diamante galbene, o geacă de motociclist Hermès, cu safire şi un tricou Chanel, cu smaralde. Cele mai prețioase pietre mixează cocteilul de gusturi fine și răvășesc cu nonșalanță canoanele. Splendoare şi alură-şoc!

Broşe egiptene, comori din sarcofagele faraonilor, rozete cretane, spirale şi împletituri celtice, brățări conservate în lava pompeiană, amulete magice, figuri incaşe, orfevrării maiaşe, coliere baroce sau etnice, paruri de maharajahi, compoziții Bauhaus, pietre cu monturi desenate de artişti contemporani, ornamente votive, perle excepționale... bijuteriile încarnează seducția! Ele sunt punctul forte al frumuseții, acel punct forte ale cărui linii şi ornamentații sunt închi­puite de bijutier în taina  atelierului.

Autori

Laurence Catinot-Crost a urmat studii de filologie – spaniolă, engleză, chineză, rusă – şi de ştiințe umaniste – arheologie, istorie, drept, etnologie şi hermeneutică.

Este pasionată de literatură şi de istorie şi a publicat un număr impresionant de volume şi de biografii ale personalităților care au marcat dinastiile.

Jurnalist reputat al revistei „Elle”, Bertrand Meyer-Stabley e pasionat de celebrități şi de modul lor de a se integra, memorabil şi distinct, în cotidian. A lucrat pentru prințesa Margaret a Marii Britanii, a scris despre Elton John, Coco Chanel, Rudolf Nureyev, Gala Dalí, James Dean şi mulți alții. Dincolo de pasiunea documentării minuțioase a parcursului bibliografic al unor personaje care amprentează puternic istoria socială, Bertrand Meyer-Stabley a editat cu succes unele dintre cele mai provocatoare texte ale lui Jean Cocteau. În prezent locuieşte la Nisa şi colaborează cu numeroase publicații franceze şi străine.

Noul volum al Repertoarului, pregătit de Stelian Tănase, vine cu alte 69 de povești de dragoste care au schimbat destine și uneori chiar lumea din jur. De la regi, țari sau dictatori, președinți de stat, directori de servicii secrete, staruri de Hollywood sau pictori și scriitori faimoși, criminali sau abuzatori sexuali. Baudelaire, Camus, Castro, Tito, Chaplin, cuplurile Ceaușescu sau Pauker, Victor Hugo, Picasso, Elvis, John Lennon, Tolstoi, Marx, Kennedy, Clinton, scandalul #metoo și Harvey Weinstein sau drama lui Amy Winehouse sunt numai câteva dintre subiectele celei de-a doua părți.

ELTON JOHN este cel mai longeviv și mai de succes cântăreț și compozitor al tuturor timpurilor. Viața lui este extraordinară, după cum o arată cele șapte  decade (deocamdată) pline de suișuri și coborâșuri. Cu propriile cuvinte și cu bine cunoscuta sinceritate, acum ne împărtășește povestea sa – fiecare moment, fie el amuzant sau dureros. 

Ne spune adevărul despre copilăria sa din Pinner, o suburbie londoneză, și despre relația dificilă cu părinții săi. Reginald Dwight, pe numele primit la botez, a fost un puști timid, cu visuri atunci puțin probabile de a deveni o celebritate pop. Dar la 23 de ani a dat primul concert în America, în fața unui public vrăjit pur și simplu, îmbrăcat cu o salopetă galben-deschis și un tricou plin de stele și încălțat cu ghete cu aripi. Elton John a urcat pe scenă iar lumea muzicală nu a mai fost niciodată la fel.

Eu este plină de dramă, de la refuzul timpuriu al pieselor făcute în colaborare cu compozitorul Bernie Taupin la statutul amețitor de superstar aflat în topul clasamentelor, de la prietenia cu John Lennon, Freddie Mercury și George Michael la dansurile disco împreună cu membrii Queen, de la tentativele de suicid la o dependență secretă de droguri, care l-a ținut prizonier peste un deceniu. Elton scrie cu foarte mare pasiune despre perioada de dezintoxicare și despre lansarea AIDS Foundation. Povestește despre cum și-a găsit adevărata dragoste alături de David Furnish, despre vacanțele petrecute cu Versace și despre momentul pe care l-a susținut la funeraliile prințesei Diana. Nu uită nici de ziua în care își dă seama că vrea să fie tată, moment în care viața sa ia din nou o altă turnură. Veselă, amuzantă, distractivă și uneori extrem de emoționantă, Eu este o călătorie intimă, alături de o legendă vie.

CEL MAI BUN LUCRU LA ROCK AND ROLL ESTE CĂ O PERSOANĂ CA MINE POATE FI STAR. — ELTON JOHN

O antologie gândită de Irina Petraș

Semnează:
Elena Abrudan, Simona Antonescu, Alexa Gavril Bâle, Ştefan Borbély, Hanna Bota, Florica Bud, Constantina Raveca Buleu, Mircea Gelu Buta, Dan Căilean, Dumitru Cerna, Ruxandra Cesereanu, Doina Cetea, Sandra Cibicenco, Eugen Cojocaru, Cornel Cotuțiu, Icu Crăciun, Constantin Cubleșan, Iulian Dămăcuș, Vasile Dâncu, Vasile George Dâncu, Vasile Sebastian Dâncu, Ioan Derșidan, Tatiana Dragomir, Vasile V. Filip, Mariana Gorczyca, Leon-Iosif Grapini, Claudiu Groza, Gențiana Groza, Andrea H. Hedeș, Nicolae Iuga, Alexandru Jurcan, Vasile Lechințan, Gabriela Leoveanu, Gabriela Lungu, Menuţ Maximinian, Alexandra Medrea, Alice Valeria Micu, Andrei Moldovan, Mircea Moț, Mihaela Mudure, Ion Mureșan, Marcel Mureşeanu, Ioan Nistor, Ion Noja, Olimpiu Nușfelean, Gheorghe Pârja, Ioan Pavel Petraș, Irina Petraș, Laura Poantă, Emilia Poenaru Moldovan, Ioan-Aurel Pop, Mircea Popa, Adrian Popescu, Doina Rad, Ilie Rad, Ioana Sasu-Bolba, Gheorghe Săsărman, Miron Scorobete, Alexandru Sfârlea, Ion Taloș, Viorel Tăutan, Flavia Teoc, Ileana Urcan, Maria Vaida.

* * *

Anul acesta (2020), de Ziua Poeziei, fiind noi deja obligați la izolare, i-am invitat pe membrii Filialei clujene la o șezătoare „emailată”. Cu ce-i poți ispiti mai lesne pe scriitori decât cu cuvinte?!
Am numit-o povestea cuvintelor copilăriei, a cuvintelor-madlenă. Sau a cuvintelor memoriei. Pe scurt, argumentul suna așa: o dată cu înaintarea în vârstă, răsar pe neașteptate în memorie cuvinte pe care le știai și le foloseai în vremea copilăriei. Uitate de atunci, ele s-au prefăcut în cuvinte-madlenă. Simpla lor rostire îți aduce în minte o poveste, o atmosferă, o lume.
Răspunsurile primite sunt fie mici întâmplări stârnite de invitația mea, fie eseuri, fie fragmente de proză. Am reprodus, în loc de prefață, eseul meu despre madlenitate și am ales ca deschidere eseul lui Ioan-Aurel Pop despre latinitate (ambele apărute în avanpremieră în România literară).
Poveștile-madlenă retrăiesc copilăria, dar sunt totodată elogii aduse bogăției limbii române de ieri și de azi.
Am cerut autorilor fotografii „tinere” care să slujească la recompunerea atmosferei de epocă. (Irina Petraș)

Unul dintre membrii fondatori ai trupelor Guns N’ Roses și Velvet Revolver, intrat în galeria Rock &Roll Hall of Fame, îşi împărtășește povestea ascensiunii sale până pe culmile succesului şi celebrităţii, lupta cu alcoolismul și dependenţa de droguri, prăbușirea şi suferinţele personale, până la renaşterea sa din cenuşă, ca o pasăre Phoenix.

În 1984, la vârsta de douăzeci de ani, Duff McKagan îşi părăseşte oraşul natal, Seattle, pentru a-şi urma chemarea muzicală, dar mai ales pentru a se distanţa de avalanşa ucigaşă a heroinei, care-i decima pe cei mai apropiaţi prieteni, de pe scena locală a curentului punk. După numai câteva săptămâni petrecute în L.A., interval în care a dormit în mașină, el răspunde unui anunţ prin care cineva - care se identifica doar prin apelativul „Slash” - căuta un basist. La scurt timp după acest episod ia fiinţă cea mai tare trupă din lume. Guns N’ Roses avea să vândă peste 100 de milioane de albume în întreaga lume.

În cartea It’s So Easy... și alte minciuni, Duff evocă traiectoria impresionantă a lui Guns, care a însemnat albume de platină, concerte cu bilete epuizate ţinute pe stadioane și recunoaștere la nivel mondial. Dar acel gen de glorie își cere tributul, aşa cum avea s-o facă în cele din urmă nu doar cu Duff, ci și cu trupa însăși. În timp ce Guns dădea să se destrame, Duff a simţit că şi zilele sale sunt numărate. Iminenţa morţii, consecinţă directă a alcoolismului, avea să se dovedească însă recuperatoare, marcând punctul de cotitură care l-a plasat pe calea eliberării de toxicomanie, punctată de opţiuni personale neaşteptate.

Cu o voce cât se poate de onestă și purtând un timbru inimitabil, Duff - unul dintre cele mai inteligente și mai articulate personaje ale lumii rock-ului - îl poartă pe cititor într-o călătorie teribilă, prin subteranele uneia dintre cele mai cunoscute trupe din istoria rock-and-roll, până la ieşirea la lumină.

Duff McKagan a cântat la chitară bas în Guns N’ Roses timp de doisprezece ani, fiind coautorul multora dintre cele mai remarcabile piese ale trupei. A fondat formaţia Velvet Revolver împreună cu fostul său coleg, Slash, şi este frontman-ul Loaded, propria sa formaţie. Duff scrie săptămânal pentru platformele seattleweekly.com și ESPN.com. Locuieşte în Seattle, Washington, împreună cu soţia sa, Susan Holmes McKagan, super-model, şi cu cele două fiice ale lor.

BRUCE DICKINSON, legendarul solist al trupei Iron Maiden, este unul dintre cei mai renumiți vocaliști și compozitori de pe scena rock-ului. Pe lângă acestea, este pilot brevetat, conduce o firmă de aviație, ține seminarii motivaționale, produce bere, scrie romane și scenarii și se numără printre cei mai buni scrimeri ai Marii Britanii.

În autobiografia LA CE-I BUN BUTONUL ĂSTA? Bruce Dickinson povestește despre copilăria sa plină de aventuri, educația în școlile timpului, ascensiunea trupei Iron Maiden, filosofia luptei, lumea avioanelor Boeing și felul în care și-a expulzat din corp un musafir nepoftit: cancerul.

Parcurgând această mărturisire inteligentă, amuzantă și sinceră, cititorii vor avea o imagine completă despre adevarată viață de rock star, care va inspira pe oricine, nu doar pe fanii Iron Maiden.