Biografii - Memorii & Jurnale

Publicată în 1977, la un an după moartea autoarei, O autobiografie te ține cu sufletul la gură asemenea romanelor ei. Scrise cu verva, umorul și nonșalanța bine-cunoscute, frânturile de amintiri pe care Agatha Christie alege să le dezvăluie cititorului – sugerând chiar din titlu că aceasta este o narațiune foarte personală, nu Autobiografia cu majusculă – sunt deopotrivă semnificative pentru memoria afectivă a scriitoarei, cât și pentru epoca pe care a trăit-o, o perioadă framân - tată din istoria lumii, de la sfârșitul epocii victoriene, când lumea părea să aibă răbdare, la cele două războaie mondiale și apoi la deplina maturitate și împlinire ca scriitoare din anii postbelici. Copilăria și adolescența, apoi prima căsătorie și nașterea fiicei sale Rosalind, moartea primului soț (al cărui nume îl poartă) și a doua căsătorie, cu arheologul Sir Max Mallowan, pe care l-a însoțit în expedițiile de săpături în Irak, stau mărturie pentru o viață pe care Agatha Christie a stiut să o trăiască din plin, cu toate suișurile și coborâșurile ei.

„Așa că am de gând să mă desfăt cu amintirile mele – pe îndelete, fără nici o grabă –, așternându-le din când în când pe hârtie. E o muncă ce-mi va lua mulți ani, probabil. Dar de ce o numesc muncă? De fapt, e un privilegiu. Cândva am văzut un pergament chinezesc foarte vechi de care m-am îndrăgostit pe loc. Înfățișa un bătrân care ședea sub un copac și juca moara. Desenul se intitula Bătrân savurând bucuria tihnei. Mi-a rămas întipărit în minte pe vecie.“ Agatha Christie

„Aveți în față o carte alertă despre practici și reprezentări din primul veac de turism pe calea ferată. Merită să vă lăsați purtați în cadența ei, chiar dacă nu veți întîlni situații complicate, precum cele imaginate de Agatha Christie pe vremea cînd Rebreanu admira din cupeu frumusețile Italiei. Radu Mârza are darul de a vă captiva cu istorisirea sa, ca unul care gustă din plin ideea de a călători cu gîndul în anii de glorie ai Orient-Expressului.“ (Ovidiu Ghitta)

„Căutînd referințe despre modul în care călătorul cu trenul vede peisajul, am descoperit că «drumul de fier» este o prezentă nu foarte constantă în scrierile călătorilor, dar vie. În spatele unei simple relatări a unei călătorii cu trenul este o lume întreagă, formată din puțin peisaj și din mulți oameni, prinși într-o rețea complicată – și fascinantă – de relații sociale și culturale. Așa se văd lucrurile din tren și în tren. Astfel, șantierul inițial al cercetării s-a lărgit și, mergînd pe urmele surselor, a primit noi întrebări de lucru: Ce vede călătorul de la fereastra trenului? Ce vede călătorul în tren și pe peronul gării? Ce face în tren, cum se simte, la ce se gîndește, ce observă și ce nu bagă în seamă?“ (Radu Mârza)

Bine ați venit în lumea mămicii noastre...

Lui tati îi plac gadgeturile, băiețelului Peter și fetiței Jane le place să dea foc la diverse lucruri, să încerce să se omoare unul pe celălalt și, astfel, să o facă pe mami să bea, în timp ce mami are pur și simplu nevoie de-o pauză...

Mami împlinește 39 de ani și simte la tâmplă țeava unui viitor plin de oameni care o vor întreba dacă vrea să meargă la cursuri de yoga pentru avansați și la cluburi de lectură respectabile, unde toată lumea pretinde că s-a amețit după un pahar de Pinot Grigio și unde spune chestii de genul „Vaaaai, dragă, mai bei unul?”.

Însă mami nu vrea să alunece încet în somnul ușor al femeilor cu coafuri cuminți, care „trăiesc pentru copiii lor”, care încearcă la locul de joacă să se eclipseze una pe alta cu „realizările” și cu activitățile extrașcolare ale progeniturilor și care se laudă cu ultimele vacanțe. Nu, mami strânge în mână un pahar mare de vin și îngână iar și iar „SBP” – asta până își amintește de bijuteria de idee care i-a venit.

„Azi ne întoarcem la școală. Anul ăsta o să fiu mie-n sută întruchiparea mămicii perfecte din curtea școlii. Sunt complet capabilă s-o fac. Da, anul ăsta cu siguranță o să-mi iasă mult mai bine. Nu o să țip la copii sub nicio formă și n-o să-i las să se îndoape cu chipsuri și să stea numai cu ochii în iPad-uri. Și sub nicio formă n-o să mă mai prăbușesc pe canapea la sfârșitul zilei, dând pe gât vin și măscărind în gând. Din păcate, încă nu am reușit să cumpăr cutii etanșe pentru prânzul copiilor sau să îi înscriu la cursuri de jiu-jitsu, va trebui să mă conving în continuare că îmi place ceaiul verde, pentru că mi se pare scârbos, și mai am de învățat cum să împletesc codițe în spic, dar sunt convinsă în sinea mea că astea sunt niște biete detalii, în angrenajul planului meu măreț.”

De ce bea mami este bestseller Sunday Times și a fost nominalizată pentru Cartea de debut a anului la British Book Awards (Nibbies), ediția 2018.

În perioada în care Victoria Sweet a lucrat ca medic, „serviciile de asistență medicală” au înlocuit medicina, „furnizorii” au început să se uite în laptop mai mult decât la pacienții lor și costurile au continuat să crească, într-o cursă feroce pentru obținerea eficienței. Și totuși, acea soluție pe care o tot ratează economiștii și arhitecții politicilor este uimitor de simplă.

Medicina de bună calitate are nevoie de mai mult decât o tehnologie miraculoasă; are nevoie de timp – timp să răspundă corpului așa cum răspunde și informațiilor, timp să găsească diagnosticul corect și tratamentul potrivit. Sweet știe acest lucru pentru că l-a învățat și l-a trăit de-a lungul unei cariere remarcabile. În această carte, relatează întâmplări memorabile despre profesori, medici, asistente și pacienți, dar și despre momentele în care a descoperit practicarea Medicinei lente, pentru care a fost deopotrivă pionier și model inspirațional. Ne ajută să înțelegem că medicina este un meșteșug și o artă, dar și o știință. Ea funcționează la nivel relațional, personal și chiar spiritual.

Ca s-o practici, ai nevoie de o înțelepciune câștigată cu greu, pe care n-o poate înlocui niciun algoritm – acest lucru aduce laolaltă conceptele de „rapid” și „lent”, integrate într-o manieră de vindecare cu adevărat eficientă, eficace, sustenabilă și umană.

Minunată, pe alocuri lirică, subtilă și plină de sensuri... Medicii ar face bine să învețe din cartea Victoriei Sweet cea mai importantă lecție despre îngrijirea pacienților lor: „Stabilirea diagnosticului corect și apoi eliminarea tuturor medicamentelor inutile, cu efectele lor secundare și reacțiile lor adverse, consumă foarte mult timp, dar, pe termen lung, economisesc de departe mult mai mulți bani decât costă”.

The New York Times Book Review

Toți cei care se gândesc să urmeze Medicina sau deja trudesc pentru asta ar trebui să citească această carte. Memoriile lui Sweet despre urmarea acestei vocații încetul cu încetul reprezintă nu doar o lecție despre cum să salvezi vieți, ci și despre cum să trăiești o viață... Odiseea ei personală este mai emoționantă decât ar putea fi vreodată orice polemică-manifest.

The Atlantic

O pledoarie pasionantă pentru un sistem de sănătate mai uman – și o lectură excepțională pentru orice persoană implicată în sistemul medical, ca pacient sau practician.

San Francisco Chronicle

Victoria Sweet oferă o alternativă pentru tirania eficienței, cultivată cu prețul vindecării noastre.

Good Times

Traducere din engleză şi note de Raluca Miheşan şi Adina Cobuz

San Francisco Chronicle Best Book of the Year 2018

Anne Gisleson și-a pierdut surorile gemene, și-a văzut casa distrusă de uragan și a fost martoră la sfârșitul tatălui ei, răpus de cancer. Alături de Brad, soțul ei, descoperă că și prietenii lor trec prin aceleași crize și încearcă să facă față acelorași traume: moartea celor dragi, căsnicii cu probleme, conflicte cu copiii, cariere nesigure.

Împreună alcătuiesc un „club de lectură dedicat crizelor existențiale“: prietenii citesc, iar în ultima joi din fiecare lună se întâlnesc la un pahar de vin și stau de vorbă despre cărțile vindecătoare. Vocile se întrepătrund, de la Ecleziast, Iov sau Iona până la Epicur, de la Shakespeare, Tolstoi sau Kafka până la Joyce, Cheever și poezia postmodernă. Lecturile și conversațiile cu prietenii pe marginea lor o ajută pe Anne să împărtășească, în anul de după moartea tatălui, povestea nespusă a familiei sale. Totul într-un New Orleans devastat de uragan, halucinant și fermecător, care-și caută și el forța de a merge mai departe. Sunt pagini impregnate de suferință, dar și de înțelepciune și, pe alocuri, autoironie, cu deplină sinceritate. Iar această călătorie interioară devine un amestec rar și paradoxal de delicatețe și brutalitate existențială, în care poți răzbate datorită cărților și prieteniei.

„Cel mai fascinant și influent lider musulman contemporan, Fethullah Gülen, a stârnit multe controverse. Jon Pahl cunoaște foarte bine acuzațiile care i-au fost aduse lui Gülen și le analizează amănunțit și convingător în această remarcabilă biografie, din poziția unui admirator autoproclamat al acestuia și al mișcării sale. Mai mult decât atât, Pahl prezintă o perspectivă inedită asupra rolului pe care religia îl joacă în îndemnul de a ne ajuta reciproc, în loc de a ne îndepărta unii de alții. Mai presus de toate, ne spune povestea emoționantă a unui sfânt modern”.

Prof. dr. Michael Zuckerman Profesor de istorie, Universitatea din Pennsylvania

„Jon Pahl a oferit lumii vorbitoare de limba engleză cel mai mare cadou. Fethullah Gülen este adesea descris în Statele Unite ca fiind «clericul exilat», iar viața și învățăturile sale religioase nu sunt cunoscute în întregime. Pahl pune la dispoziția noastră o biografie a acestuia și a mișcării sale pentru «serviciu»„.

Prof. dr. David D. Grafton Profesor de studii islamice și relații creștino-musulmane, Seminarul Hartford

La 15 august 1897, corabia Belgica a pornit spre Antarctica, într-o expediție științifică finanțată de guvernul belgian, dar cu echipaj internațional. Pentru importanta misiune de biolog a fost ales tână¬rul oceanograf român Emil Racoviță, proaspăt doctor la Sorbona. După mai bine de o sută de ani, o echipă românească îi aduce un omagiu marelui savant și explorator, refăcându-i traseul.  Reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat ne poartă în lumea lui Emil Racoviță și a pionierilor de pe Belgica, dar și în Antarctica secolului XXI – o destinație apărută recent pe hărțile turistice. În cartea lor, fiecare pagină este o călătorie în sine.

„Răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar. Între aceste coordonate s-a împlinit destinul lui Emil Racoviță.“ — CRISTIAN LASCU

Scene din inimă este despre viața Malenei Ernman împreună cu soțul ei, Svante Thunberg și cele două fiice ale lor, Greta și Beata. Este despre primii ani ai familiei atunci când au călătorit împreună prin Europa, despre bucuria de a fi părinți și despre criza ce a apărut în momentul în care Greta, în clasa a cincea, a încetat să mai mănânce. Malena Ernman descrie scenele și fricile pe care majoritatea părinților le trăiesc în inimile lor. Îi oferă cititorului o privire în culisele unei familii aruncate în neliniște.

În 1921, Françoise Frenkel, o evreică din Polonia, își împlinește un vis: deschide La Maison du Livre, prima librărie franceză din Berlin, care atrage artiști și diplomați, celebrități și poeți. Magazinul se transformă într-un refugiu pentru intelectuali, pe măsură ce ideologia nazistă începe să se extindă. În 1935, situația devine din ce în ce mai dificilă, cu vizite frecvente ale poliției și confiscări de carte. Visul lui Françoise este spulberat de Kristallnacht, Noaptea de Cristal, din noiembrie 1938, când sute de magazine și afaceri evreiești sunt distruse. Deși La Maison du Livre este cruțată în mod miraculos, teama de persecuție o forțează pe Françoise să fugă, disperată și singură, spre Paris. Când orașul este bombardat, ea caută refugiu în sudul Franței, ascunzându-se și supraviețuind prin mila unor străini care își riscă viața pentru a o proteja.

Publicată în 1945, uitată și redescoperită, aproape șaizeci de ani mai târziu, O librărie în Berlin este o poveste despre supraviețuire și rezistență, despre cruzime și umanitate, povestea unei femei neînfricate a cărei poftă de viață și de literatură refuză să o părăsească, chiar și în cele mai întunecate vremuri.

„Detaliată, emoționantă, minuțios elaborată… O relatare plină de autenticitate a opresiunii zdrobitoare, a încercărilor de a fugi din calea ei și a acțiunilor riscante ale celor care au oferit ajutor.“ Kirkus Reviews

„Hipnotică… Françoise Frenkel scrie că «este datoria supraviețuitorilor să depună mărturie pentru ca morții să nu fie uitați». Exact asta reușește să facă remarcabila ei poveste despre rezistență și supraviețuire… Va reverbera cu adevărat în conștiința cititorilor.“ Publishers Weekly

„Remarcabilă… Echivalentul francez al celebrei O femeie din Berlin și un contrapunct pentru Suita franceză a lui Némirovsky… O carte pe care fiecare ar trebui să o citească.“ Daily Telegraph

Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei și milei de oameni o face să poarte totdeauna o coroană nevăzută, care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.
NICOLAE IORGA

Este un sentiment măreț acela de a fi copleșitor de viu și de a fi purtat mai departe pe aripile entuziasmului tău, iar ceilalți
să fie trași după tine.
REGINA MARIA A ROMÂNIEI

Amiralul William H. McRaven a intrat în istoria militară americană după ce a luat parte la unele dintre cele mai cunoscute misiuni, printre care capturarea lui Saddam Hussein, salvarea căpitanului Richard Phillips și raidul pentru uciderea lui Osama bin Laden.

Cartea începe în 1960, la Clubul Ofițerilor Americani din Franța, unde ofițerii din Forțele Aliate și soțiile lor se întâlneau și povesteau aventuri din cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost locul în care micul Bill McRaven a învățat care este valoarea unei povești reușite.

Povești de pe mare este o memorabilă retrospectivă a vieții extraordinare a unui om, din copilărie, când se furișa în unități militare de maximă securitate, până la maturitate, când o zi obișnuită de lucru consta în vânarea teroriștilor și salvarea ostaticilor.

Antrenantă și plină de povești palpitante din lumea operațiunilor speciale, Povești de pe mare relatează episoade remarcabile din biografia unuia dintre marii liderii ai armatei americane.

„Cititorii interesați de modul în care operează forțele speciale militare se vor simți inspirați de aventurile lui McRaven.” – Kirkus

„Povești de pe mare este mai mult decât o autobiografie, mai mult decât o narare a istoriei militare recente și mai mult decât suma experiențelor unui om remarcabil. Cu un stil narativ captivant, McRaven le dă cititorilor ocazia să experimenteze aventuri temerare la cârma unor soldați de elită, dar nu ratează prilejul de a împărtăși sfaturi practice și înțelepte pentru viața de zi cu zi.” — Booklist

„Povești de pe mare, o carte bine scrisă, care se citește ca un thriller, descrie unele dintre cele mai importante acțiuni istorice întreprinse de trupele SEAL și de alte forțe speciale.” – The Washington Post

William H. McRaven (amiral în rezervă al Forțelor Navale ale SUA) este autorul cărții Fă-ți patul. În cei 37 de ani de carieră în cadrul trupelor SEAL, a deținut funcții de comandă la toate nivelurile. În calitate de amiral, ultima lui însărcinare a fost aceea de comandant al tuturor forțelor pentru operațiuni speciale ale SUA. După retragerea din Forțele Navale, a fost rectorul Universității Texas System între anii 2015 – 2018. În prezent, locuiește în Austin (Texas) împreună cu soția sa, Georgeann.

Orașe de marmură, răpiri de mirese, statui de aur care se întorc după soare și uluitoare demonstrații de forță ale despoților naționaliști corupți

După căderea imperiului sovietic, „Stanurile” – cele cinci republici din Asia Centrală care au făcut parte din URSS – și-au declarat independența. Regiunea are un relief variabil, de la deșert la munți înalți, și fabuloase rezerve de petrol și gaze naturale. Și totuși, ce se întâmplă de fapt acolo? Acum aveți ocazia să citiți o poveste inedită și fascinantă a acestor țări și a locuitorilor ei, de la oamenii simpli la lideri care schimbă numele zilelor și lunilor din calendar. O poveste a discrepanțelor uriașe dintre deceniile de dominație sovietică și cele de autoguvernare, modernitate și tradiție, bogăție și sărăcie.

Jurnalista norvegiană Erika Fatland este specialistă în antropologie socială. Cărțile ei sunt traduse în peste 10 limbi. Ultima carte a autoarei este Granița – povestea fascinantei călătorii prin țările care se învecinează cu Rusia, de-a lungul celei mai întinse granițe din lume: peste 20.000 de kilometri.

Australian Open 2017 – Roger Federer ridică mâinile în aer victorios, după ce a transformat uluitor cea de-a doua minge de meci împotriva lui Rafael Nadal, adăugându-și astfel în palmares al 18-lea titlu de Mare Șlem. Poate părea un triumf între multe altele, dar pentru geniul tenisului reprezintă apogeul unei reveniri legendare.

La 35 de ani, recordmenul de la Wimbledon se întoarce spectaculos după o pauză de șase luni și îi contrazice ferm pe experții care deja îi anunțau  retragerea. Este unul dintre acele momente speciale marca Federer cu care sportivul continuă să-și uimească plăcut fanii. Pentru a înțelege fenomenul Federer trebuie să privim în spatele acestor momente, la povestea de succes a unui tânăr elvețian care se transformă dintr-un talent extraordinar, dar cu toane, într-unul din cei mai de succes tenismeni ai tuturor timpurilor și într-un model de stil recunoscut la nivel mondial.

René Stauffer l-a însoțit îndeaproape pe Federer încă de la vârsta de 15 ani și conturează cu multă sensibilitate cele mai importante momente din cariera sportivului. De la modelele care i-au marcat adolescența la ascensiunea razantă în topurile tenisului mondial și până la implicarea socială a familistului Federer – o carte unică, pe măsura unei biografii unice.

Cartea de față este cea de-a doua biografie pe care o scriu despre Federer. În căutarea perfecțiunii a fost publicată inițial în 2006, după care i-au fost aduse multiple adăugiri, a fost tradusă și redactată în multe limbi. Aceasta se sfârșește după cel de-al 17-lea titlu de Mare Șlem (Wimbledon, 2012) – cu cât trecea timpul, cu atât era mai clar că următorul capitol important urma să fie retragerea.

Dar probabil că și zeii tenisului au fost impresionați de tenacitatea lui Federer. Așa că, la vârsta la care alții se retrăseseră de mult, i-au dăruit o revenire cum nici el nu și-ar fi imaginat-o. I-au permis să se bucure încă o dată de succese de basm și să rescrie, din nou, istoria tenisului. Astfel mi-au dat și mie pretextul și motivația de a rescrie de la zero biografia lui Federer. Mi-a fost clar că nu îmi vor ajunge unul sau două capitole suplimentare dacă vreau să-i surprind cariera, viața și importanța în tenis așa cum merită. Mult prea multe se întâmplaseră în mai bine de zece ani. Le vedeam mult mai clar acum. Mult prea frumoasă și magică fusese povestea revenirii sale. — RENÉ STAUFFER

Roger Federer, „gentlemanul din tenis” (NZZ) nu este doar unul dintre cei mai de succes tenismeni ai tuturor timpurilor, ci și o persoană implicată social și un om extrem de atent cu viața privată. René Stauffer este unul dintre puținii jurnaliști care a avut acces direct la „planeta Federer”. I-a fost alături și în 2016, când sportivul și-a întrerupt abrupt sezonul, dar și când a depășit criza și a câștigat Australian Open, o jumătate de an mai târziu. Stauffer descrie cu precizie ce oameni, antrenori și mentori au fost esențiali pentru această carieră de excepție și cum va dăinui influența lui Federer pe teren, dar și în afara acestuia, după ce sportivul își va încheia cariera.

Roger Federer este cel mai bun jucător pe care l-am cunoscut în peste 40 de ani de tenis. — JOHN McENROE

Gigant al logicii secolului XX, gînditor remarcabil, Kurt Gödel a fost declarat în 1999 de revista Time matematicianul secolului. Numele său este legat pentru totdeauna de descoperirea celebrei teoreme de incompletitudine, dar cercetările sale se întind de la logică pînă la cosmologie, filosofie și chiar teologie. Nu întîmplător, la Princeton, Einstein prețuia compania lui Gödel, cu care discuta despre știință, politică și filosofie în plimbările lor zilnice.

În Dumnezeul logicii, Piergiorgio Odifreddi oferă o prezentare documentată și riguroasă a vieții și operei lui Gödel, presărată însă cu anecdote savuroase și digresiuni care întregesc imaginea acestuia. Aventura intelectuală a fostului membru al Cercului de la Viena, geniu al logicii matematice cu o carieră academică strălucită, apare astfel dublată de o viață personală plină de ciudățenii, marcată pînă la finalul ei de temeri și obsesii paranoide.

Prefaţă de Emil Hurezeanu

Cu 16 fotografii din Coreea de Nord

„Adelin Petrişor încearcă să schimbe registrul şi să transforme documentarul filmat în carte scrisă. Veţi constata singuri dacă a reuşit. Oricum, notez cu plăcere că teleagitaţia lui contagioasă intră într-un foarte nimerit contrapunct cu statica sumbră a celui mai interzis stat al planetei. Coreea de Nord este un fel de distopie înfometată a absurdului ideologic cu bombă nucleară, aşa cum, odinioară, un fost preşedinte francez numea Uniunea Sovietică o Voltă Superioară cu armă atomică. Cine ajunge azi în Coreea de Nord? Cîteva zeci de ziarişti aleşi pe sprînceană. Adelin Petrişor, după cum povesteşte, s-a ales aproape singur. El surprinde inefabilul morbid al acestui topos carceral cu umor, bunăvoinţă şi reflex critic. Trăsături indispensabile exploratorului de profesie fără poliţe de asigurare pentru întîlnirea cu monştrii nonsacri.” (Emil Hurezeanu)

La 15 august 1897, corabia Belgica a pornit spre Antarctica, într-o expediție științifică finanțată de guvernul belgian, dar cu echipaj internațional. Pentru importanta misiune de biolog a fost ales tână¬rul oceanograf român Emil Racoviță, proaspăt doctor la Sorbona. După mai bine de o sută de ani, o echipă românească îi aduce un omagiu marelui savant și explorator, refăcându-i traseul.  Reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat ne poartă în lumea lui Emil Racoviță și a pionierilor de pe Belgica, dar și în Antarctica secolului XXI – o destinație apărută recent pe hărțile turistice. În cartea lor, fiecare pagină este o călătorie în sine.

„Răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar. Între aceste coordonate s-a împlinit destinul lui Emil Racoviță.“ — CRISTIAN LASCU

Cu ilustrații de Dan Perjovschi

În iulie-august 2019, autorul străbate România timp de 45 de zile la volanul mașinii sale, convins că prea puțini dintre noi își cunosc țara cu adevărat și că pentru a întîlni ineditul, diferitul, alteritatea nu este obligatoriu să călătorim spre îndepărtate destinații exotice. Îl animă, de asemenea, o dorință firească pentru cineva care a cunoscut anii 1980 și excursiile cu familia „în circuit” prin țară: aceea de a redescoperi România la 30 de ani după căderea regimului comunist. Ce a mai rămas din „ctitoriile” acestuia după prăbușirea lui? Ce a apărut nou?

România pe care o descriu Carnetele de drum este cea a capitalelor de județ, dar și a unor orașe mai mici, cu parcurile, piețele, muzeele și monumentele lor mai bine sau mai prost întreținute ori renovate, a stațiunilor turistice vechi și noi unde conservarea își dă mîna cu inovația și kitsch-ul, dar și a parcărilor de pe autostradă sau a cîrciumilor și magazinelor sătești de pe marginea șoselelor. O particularitate a acestor note de călătorie, care constituie de altfel și farmecul lor, este că observațiile precise sînt deseori colorate de memoria afectivă, iar metoda obiectivă a cercetătorului se îmbină cu subiectivitatea asumată a călătorului și scriitorului.

Drama pandemiei care a invadat vietile noastre in primavara acestui an, 2020, aduce in prim-plan importanta aliantei dintre medic si pacient in fata bolii, indiferent de natura ei. Intelege medicul trairile unui om aflat uneori la ultimul hotar? Intelege pacientul puterea limitata a medicului si rolul propriu in vindecare? Cum se vindeca oare cei care vindeca? In microeseurile sale, chirurgul Costin Dutu incearca sa sutureze aceste ganduri intr-o carte pe care v-o recomandam nu numai astazi, cand a sta acasa si a citi poate fi cel mai bun lucru pe care il putem face pentru sanatatea noastra, ci oricand vrem sa ne privim sufletul zambind, fugind de cotidianul tot mai abracadabrant ce ne inconjoara.

La începutul secolului al XVII-lea, un veteran al războiului Spaniei împotriva Imperiului Otoman a publicat o carte. Acea carte, Don Quijote de la Mancha, avea să se vândă în mai multe exemplare decât oricare alta, cu excepția Bibliei, transformându-l pe autor, Miguel de Cervantes, în cel mai citit scriitor din istoria literaturii. Cartea lui William Egginton este despre cum a ajuns Cervantes să creeze ceea ce acum numim ficțiune și despre cum aceasta a schimbat lumea, ajungând să influențeze arta, politica și știința, lumea modernă fiind, practic, de negândit fără ea.

„Celebrarea unui roman îndrăgit și a autorului lui genial... Egginton oferă o istorie bine documentată a vieții, politicii și culturii spaniole din secolul al XVI-lea, care este în același timp o lectură palpitantă.“ Kirkus Reviews

Cu Heike Gronemeier și Corinna Milborn

Traducere și note de Cristina Cioabă

În dimineața zilei de 2 martie 1998, o fetiță de zece ani este urcată cu forța într-o furgonetă albă. Câteva ore mai târziu, zace înfășurată într-o pătură pe podeaua rece a unei pivnițe. În jur e beznă, iar aerul are un iz stătut. În această temniță, de nici cinci metri pătrați, nu departe de Viena, Natascha Kampusch va trăi în următorii opt ani și jumătate, ruptă de lume. Răpitorul ei este singura persoană cu care are contact. O va supune unor chinuri greu de închipuit. În vara anului 2006 Natascha reușește să fugă și să-și împlinească promisiunea pe care și-o făcuse încă din prima zi a captivității.

Această carte este prima mărturisire completă despre experiența teribilă căreia a trebuit să-i facă față un copil. Natascha Kampusch vorbește cu curaj și demnitate despre copilăria ei dificilă, despre prizonierat, despre torturile fizice și psihice. Totodată, ne dezvăluie și cum a reușit să-l împiedice pe făptaș s-o distrugă, într-o situație fără speranță. Este povestea unei luptătoare, care a îndurat un coșmar de neimaginat, dar care nu s-a lăsat învinsă.

„Profundă, onestă și absolut lipsită de autocompătimire… Natascha Kampusch este remarcabilă nu doar pentru curajul cu care povestește chinurile prin care a trecut, ci și, mai ales, pentru forța lăuntrică ce răzbate din mărturia ei și care s-a dovedit în final de neînvins.“ — Sunday Times

„O analiză extraordinar de complexă a celor opt ani de captivitate.“ — The Guardian

Traducere și note de Cristina Balinte

Olga Romanoff, nepoată colaterală a ţarului Nicolae II, ne spune, în această carte de memorii, fascinanta poveste a unei prințese a cărei familie a reușit să scape din mâinile bolșevicilor. Copilăria ocrotită din labirintica Provender House, în Anglia profundă, educația atipică oferită de o mamă severă și snoabă, cu origini scoțiene și scandinave, și un tată mai relaxat și indulgent, a cărui ocupație înscrisă pe certificatul de naștere al Olgăi era cea de „prinț al Rusiei“, viața în natură, caii, legendele familiei, bijuteriile și mobilele care mai amintesc o vreme, până a fi vândute, splendoarea vieții de odinioară, toate sunt relatate cu umor, cu realism și într-un mod foarte personal.

„Memoriile prințesei Olga Romanoff sunt o lectură extraordinară... O carte foarte antrenantă, care ne oferă o mulțime de surprize.“ — Mayfair Times

„La fel de fascinantă, excentrică și amuzantă ca strămoșii ei, prințesa Olga e o adevărată Romanov.“ — Russian Roulette Magazine

„Arlette era o prezență foarte discretă, înaltă, cu o parte a părului împletit deasupra capului. O țin minte povestind romane, iar eu, de câte ori văd filmul Jane Eyre, invariabil îmi amintesc de ea. Era foarte tristă, pe fața ei se vedeau anii grei de pușcărie, îi murise o soră, soțul îi era închis.” Niculina Moica

„O luptătoare, o frumusețe de femeie, care a îndurat cu mult curaj rigorile temnițelor comuniste.” Acad. Gabriel Țepelea

„Arlette nu vorbea mult, dar avea un fel de-a prezenta lucrurile... Nu știu cum să vă spun... Nimeni nu mi-a vorbit despre Basarabia așa de frumos cum o făcea ea! Și vorbea cea mai frumoasă limbă românească! Învățată la școală. Impecabilă. Fără niciun accent, fără niciun regionalism. Limba literară, curată.” Flavia Coposu-Bălescu

„Andreea Mâniceanu realizeaza, în acest volum, biografia lui Arlette Coposu, sotia lui Corneliu Coposu, care a patimit în penitenciarele comuniste timp de 14 ani, trecând prin calvarul anchetei si suferind condiiile foarte grele din spatiile carcerale în care a fost închisa. [...] Demersul autoarei este laudabil, prin încercarea de a recrea biografia lui Arlette Coposu pe baza marturiilor celor care au cunoscut-o, dar si pe baza dosarului de la Securitate, fiind prima persoana care l-a descoperit într-un alt dosar, acela întocmit membrilor Legatiei Franceze. Lucrarea este scrisa cu multa emotie, îmbinând metodologia istoricului cu talentul literatului.” Matei Gheboianu

„Autoarea ne ofera, întâi de toate, o privire generala asupra epocii si, mai ales, asupra istoriei pucariilor politice comuniste, inclusiv invocând si alte nume ale unor sotii de oameni politici care au avut de suferit crunt ca urmare a activitaii partenerilor de viata – mai exact, ca urmare a urii comuniste fata de tot ceea ce nu era comunist.” Tudor Călin Zarojanu

La ora 23.00, silueta firavă a Mariei Tănase își făcea apariția pe ușa din fundul sălii, îmbrăcată într-o rochie înflorată, având prinse la piept, în deschizătura sânilor, câteva garoafe albe. Pe neașteptate, rumoarea se sfârșea, atmosfera devenind o liniște de catedrală. Clienții lăsau jenați tacâmurile deoparte, pe lângă farfurii, iar chelnerii rămâneau nemișcați, rânduiți lângă perete, cu gura căscată. Așa era de fiecare dată. Din respect și admirație, chiar și într-un restaurant nimeni nu îndrăznea să vorbească peste vocea ei, cum se întâmpla de obicei când cântau alți artiști. Iar dacă acest lucru totuși se petrecea, Maria se uita semeață la cei neaveniți, luând o poziție gravă și intuindu-i cu ochii ei verzi, până când se așternea tăcerea. Abia atunci își îndrepta privirea către orchestră, căreia îi schița un semn discret. Închizând ochii și strângând microfonul în brațe, începea să cânte legănându-se ușor.

„S-a scris mult despre Maria Tănase, needificator. Melodrama, sentimentalismul, senzaționalismul ieftin au făcut neclară imaginea unui personaj intrat oricum în legendă. Stejărel Olaru ne oferă o cu totul altfel de carte, remarcabilă prin valoarea ei documentară și cuceritoare prin talentul literar cu care a fost scrisă. Știam că Stejărel Olaru este un istoric eminent, nu știam că este și un scriitor de elită. Am aflat acum. Este una dintre cele mai bune cărți apărute după 1989.” Alex. Ștefănescu

„Stejărel Olaru, cu mult talent scriitoricesc, cu înclinație de «detective psihosocial», cu aplecare maniacală asupra detaliilor, este ca o umbră care în această carte a însoțit destinul cântăreței. Maria Tănase trebuie căutată în simbioza între ea, ca om și artist, și vremea ei. Că era slobodă la gură, dar și în comportament, cuceritoare ca prezență scenic și ca voce, cu un autentic chef de a trăi prin cântec, nativ charismatică, generoasă și iubitoare de oameni, dar și trădată de ei, opusul parvenitismului, de o simplitate uluitoare, este adevărat. Că și-a dorit cu ardoare să cânte ca o pasăre liberă, știind că mereu se va întoarce în colivia de unde a plecat și unde s-a născut, că această libertate i-a fost luată, veți afla din această carte, pentru că, da, Maria Tănase este o legendă.” Aurora Liiceanu

Cu siguranță că mulți vor găsi prilej de zâmbet în paginile acestei cărți. Nu poți să nu râzi de aventurile pline de haz ale unui cuplu de români, în același timp inventivi și neajutorați, care înfruntă pentru prima oară primejdiile și splendorile unei călătorii în străinătate, plecând din România mizeră a anilor '80. Locuri, personaje, întâmplări zugrăvesc un portret caleidoscopic al acelor vremuri, în care cei care le-au trăit se vor regăsi, amuzându-se și poate întristându-se puțin.

„Fie că și-a propus, fie că nu, Ioan T. Morar ne oferă o savuroasă contra-istorie a comunismului românesc. Sub forma unor secvențe adeseori burlești, scriitorul livrează imaginea unei lumi în care absurdul era regula, nu excepția. Deși scrise sub ghilotina cenzurii, ele sînt complet dezinhibate, cu o libertate a gîndului și a expresiei ce le dădea, în epocă, un aer de neverosimil. Și totuși, textele au apărut în presa ultimelor două decenii comuniste, pe sub nasul activiștilor de partid și al vămuitorilor ideologici. Cum a fost posibil acest lucru? Uneori, prin jocul hazardului, pe care autorul îl explică în palpitante capitole de memorialistică. Adeseori, prin partide de șah încrîncenate în care inteligența s-a dovedit superioară obtuzității și prostiei. Cartea lui Ioan T. Morar este, pe lîngă certele virtuți literare, conectate la o nesecată mină de umor și inteligență, un sclipitor document de epocă. Sîntem invitați cordial să urmărim felul în care o Românie alternativă – plină de umor, cu un accentuat simț al grotescului, inventivă, colorată, ironică – dă cu tifla cenușiului murdar al ideologiei comuniste.” (Mircea Mihăieș)

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care țărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generațiile viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946