Biografii - Memorii & Jurnale

Leila s-a născut într-o familie de imigranți marocani din Franța și a fost crescută în tradiția musulmană. Cu o mamă supusă față de soț și zece frați, este condamnată încă din copilărie la rolul de slujnică în casă. Ajunsă la vîrsta adolescenței, se revoltă, dar, sătul de tentativele ei de emancipare, tatăl său decide să o mărite. Leila nu-l cunoaște pe cel ales de părinți să-i fie soț, care este cu 15 ani mai în vârstă decât ea și vrea să o ia de nevastă mai ales pentru a dobândi cetățenia franceză. Va fi măritată forțat cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată și care va încerca la rîndul lui să o transforme într-o slujnică. Împotrivindu-se tradiției care îi cere să se supună, Leila se va lupta să-și păstreze libertatea și demnitatea.

A citi această biografie magnifică a lui Leonardo da Vinci înseamnă a face o călătorie prin viața și opera uneia dintre cele mai extraordinare ființe umane din toate timpurile, în compania celui mai șarmant, informat și intuitiv ghid imaginabil. Walter Isaacson este deopotrivă un adevărat savant și un scriitor fascinant. Și ce bogăție de învățăminte în aceste pagini. — David McCullough 

EL A FOST CEL MAI CREATIV GENIU DIN ISTORIE. CE SECRETE NE POATE ÎNVĂȚA? 

În această nouă biografie captivantă, autorul lucrărilor de succes despre Steve Jobs, Albert Einstein și Benjamin Franklin, îl aduce la viață pe Leonardo da Vinci. 

Pe baza a mii de pagini din uluitoarele carnete ale lui Leonardo și a noilor descoperiri despre viața și opera sa, Walter Isaacson țese o narațiune care unește arta și știința lui. El ne arată cum geniul lui Leonardo s-a bazat pe deprinderi pe care le putem îmbunătăți în noi înșine, precum curiozitatea pătimașă, observația atentă și o imaginație atât de jucăușă încât cocheta cu fantezia. 

Creativitatea sa, asemănătoare cu cea a altor mari inovatori, provenea din poziționarea la intersecția științelor umaniste cu tehnologia. Leonardo a jupuit carnea de pe fețele cadavrelor, a desenat mușchii care mișcă buzele și apoi a pictat cel mai memorabil zâmbet din istorie în Mona Lisa. A explorat matematica opticii, a demonstrat felul în care razele de lumină lovesc corneea și a creat iluzii prin schimbarea perspectivelor în Cina cea de Taină. Isaacson descrie, de asemenea, dragostea de o viață a lui Leonardo pentru punerea în scenă a unor producții teatrale, susținute de picturile și invențiile sale. 

Abilitatea lui de a combina arta și știința, simbolizată de desenul care s-ar putea să-l reprezinte pe el însuși într-un cerc și un pătrat, rămâne rețeta trainică a inovației. Viața sa ar trebui să ne reamintească cât de important este să imprimăm, atât în mintea noastră, cât și în cea a copiilor noștri, nu doar cunoașterea primită, ci și dorința de a o pune în discuție – de a fi imaginativi și, asemenea neadaptaților și rebelilor talentați din toate epocile, de a gândi diferit.

„Dată fiind fascinația mea pentru Leonardo, am citit multe cărți despre el de-a lungul timpului, dar nu am găsit niciuna care să acopere satisfăcător diversele fațete ale vieții și operei sale. Walter, un jurnalist și autor talentat, a făcut o treabă extraordinară. [...] E ironic că un om care a trăit acum 500 de ani ne amintește de minunile vieții moderne.” — Bill Gates

Basmul fotbalului s-a născut la Istanbul, într-o discuţie cu Marius Mitran, mărturiseşte autorul, Marian Nazat, dorindu-se să fie un dialog cu poveşti despre fotbal şi nu numai. Din păcate, Marius Mitran a părăsit basmul înainte de finalizarea proiectului, iar cartea a fost scrisă şi condusă pe tot parcursul editorial de domnul Marian Nazat.
Aceasta conţine, pe lângă textele autorului, fragmente din articolele publicate de Marius Mitran de-a lungul timpului sau replici ale acestuia din lungile taifasuri despre fotbal.
„Rămas solitar în basm, l-am recroit. (...) Când am isprăvit lucrarea, i-am trimis-o lui Radu Cosaşu, rugându-l să o prefaţeze. « Prietene, s-a scuzat ultimul mohican al cronicii sportive de la noi, apar suficient de mult între copertele ei ca s-o mai şi prezint. Iar eu sufăr de un bun-simţ acut, ca să folosesc o replică dragă mie, dintr-un film. Mai e şi vorba aia deşteaptă a lui Talleyrand, cum că tot ce-i excesiv devine neimportant. Basmul este voinic acum, poate să stea pe picioarele lui. »
L-am ascultat pe scriitorul care mi-a marcat viaţa de microbist şi i-am dat drumul în lume cărţii fără recomandări, fără călăuze…" Marian Nazat

  La Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat sub egida Academiei Române, a apărut cartea „Mărturii dedicate eroilor şi martirilor noştri – o sută de ani de frământări, 1918 – 2018”. Autor este profesorul Nicholas Dima, român stabilit în Statele Unite ale Americii din 1969, născut în 1936, în legendara comună Curcani, judeţul Ilfov, şi crescut în Bucureşti, deţinător al diplomei Master of Arts şi al unui doctorat despre problemele etnice şi demografice sovietice, la Columbia University din New York. Înainte să obţină diplomele americane, a fost exmatriculat de la Institutul Politehnic în 1956. Motivele? Desigur, politice, dictate de-un regim antinaţional ce-şi făcuse ţel din – şi a reuşit – schilodirea pe zeci de ani a României. Condamnat la închisoare şi regim forţat de muncă pentru încercarea de trecere a frontierei, Nicholas Dima se reînscrie la Facultatea de Geografie-Geologie, pe care o absolvă normal. Profită de scurta deschidere spre Vest a regimului Ceauşescu şi emigrează în SUA. Acolo parcurge treptele necesare şi exigente ale sistemului de învăţământ superior, specializându-se în studii geopolitice. Ajunge profesor în domeniu şi predă, între alte instituţii, la Şcoala de comandă a armatei americane, de la Fort Bragg, North Carolina. Nu mai înşir titlurile şi distincţiile, deloc onorifice, pe care Nicholas Dima le-a cules într-o viaţă de muncă sârguincioasă, al cărei ţel n-a fost parvenirea personală, ci binele ţării sale natale. Despre care scrie: „Cred că România, şi de altfel întreaga lume, poate fi salvată numai printr-un proces adânc de renaştere spirituală. Mai este oare posibil un asemenea proces? Nu ştiu! Până la acea renaştere, doresc să văd însă o Românie întregită, bine integrată internaţional, dar stăpână pe soarta ei; o ţară condusă de lideri integri şi competenţi; o ţară care să-şi respecte toţi cetăţenii şi care să trăiască în frăţietate cu vecinii. Le doresc totodată tinerilor să nu mai ia calea străinătăţii şi să rămână acasă, unde să aibă grijă de frumoasa grădină pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.”

         Emblematic pentru tânărul Dima, ca şi pentru mulţi dintre oamenii valoroşi născuţi pe aceste plaiuri, e momentul de la terminarea facultăţii. Atunci, absolvent fericit, deşi făcuse puşcărie politică: „Am prins chiar curaj şi m-am plâns unei profesoare, lectoriţa Prisnea, că am fost nedreptăţit ani de zile şi că tot timpul mi s-au dat note mai mici decât meritam. Aceasta m-a luat de o parte, pe un coridor al facultăţii, şi mi-a spus: «Dima, ai fost pe lista neagră. Zi mersi că ai terminat. Ia-ţi diploma şi pleacă!» Şi plecat am fost. După un an de zile, eram la Viena.” Şi dacă acum jumătate de veac părăseau România tineri, şi mai puţin tineri, ca să spun aşa – cu simţul capitalismului în ADN,  azi constatăm o hemoragie de creiere dictată de-o serie aberantă de guverne ce-au adus parcă mai multe prejudicii ţării decât vechiul regim comunist, din care, de altfel, toate au descins. 

         Fără îndoială, Nicholas Dima este un idealist de bună şi veche factură, crescut în cultul şi respectul muncii remunerate cinstit. Deşi ar dori ca România să fie o ţară la nivelul altora, mai bine gestionată şi cunoscută, multe iluzii nu-şi face. Anii de lucru ca reporter la Vocea Americii i-au oferit posibilitatea să observe destule momente dezamăgitoare, produse de actele diferiţilor guvernanţi români de toate culorile, de la comunişti la idolii tinereţilor sale, ţărăniştii. Repet: guvernanţi, nu popor de rând! Pentru că, ziarist şi român dornic să-şi ajute conaţionalii, Nicholas Dima a colindat ţara mai mult decât destui băştinaşi care proclamă un patriotism de paradă şi-o mândrie stupidă, însă nu întreprind nimic, ba se mai şi văicăresc de vitregia vremurilor şi de viclenia duşmanilor. Când nu era angajat la radio, Nicholas Dima se număra printre sutele de participanţi la manifestaţiile de protest contra comunismului, desfăşurate în diverse oraşe americane. Iar asta de la început, din anii 1970, când unii româno-americani, luând de bune promisiunile de la Bucureşti, încercau să „destindă” relaţiile interstatale în stilul „reciproc-avantajos”, cum suna sloganul propagandei valahe. Jurnalist apoi, cu standard deontologic ridicat, Nicholas Dima s-a străduit ca, pe lângă sarcinile de serviciu impecabil îndeplinite, să dea glas propriilor sentimente intens patriotice, lipsite de orice urmă revanşardă. Numai că patriotismul autentic devenise deja un fel de stigmat pentru noile „comandamente”, de factură corect politică sau cine ştie care alta.

         Aproape fiecare dintre textele cărţii de faţă, iniţial apărute în publicaţii cu difuzare naţională şi – mulţumită internetului – internaţională, conţine sâmburele unei dezamăgiri transparente. Cu valenţe testamentare, podoaba unei cariere de dat exemplu, cartea putea să fie chiar „acordul final” al unui om bolnav de românism. Fiindcă la puţine zile după apariţia ei, un accident vascular era să curme viaţa celui care nu cred că-şi dorea un asemenea prilej semnificativ-simbolic: în Parlamentul României, la sesiunea jubiliară dedicată Centenarului Unirii Basarabiei cu ţara.

         Dumnezeu i-a dat zile, poate chiar să trăiască re-Unirea!

Cartea este o relatare a efectelor traiului sub supraveghere, experienta care incepe sa devina familiara tuturor, chiar daca in alte forme. Acum suntem cu totii supravegheati, dar cei mai multi dintre noi nici nu au idee ce inseamna asta cu adevarat. Cum te simti sa fii spionat, sub banuiala ca esti tu insuti un fel de spion sau tradator? Cum e sa fii inconjurat de secrete despre care afli cu mult dupa ce faptele s-au produs ‒ secrete care includ numele prietenilor care au raportat despre tine la Securitate si actiunile pe care le-a intreprins aceasta politie pentru a interveni in viata ta? Care este efectul acestei experiente asupra identitatii tale si a relatiilor de incredere pe care credeai ca le-ai construit, in momentul in care amploarea ei devine cunoscuta? Speranta mea este ca aceasta carte va face vizibile un anumit set de practici de supraveghere si efectele lor, intr-o lume in care noi forme de supraveghere prolifereaza in fiecare zi. - Katherine Verdery

Am citit excelentul jurnal american al lui Daniel D. Marin cu emoție și invidie, pentru că n-am fost, pentru că mi-aș dori. America văzută în 36 de zile e prezentată prin ochii unui egal care, deși ar putea fi impresionat, nu-și pierde concizia. Los Angelesul este cel mai mare sat vizitat, San Francisco – un oraș simpatic, iar New York, analizat și din cartiere, și de la înălțime, nu primește notă de trecere. Singurul lucru care amintește de casă este discuția cu un etiopian, angajat al aeroportului din Dallas, care știe totul despre Hagi. Jurnalul italian schimbă o insulă cu alta, numai că de data asta ceea ce părea să fie o călătorie devine o destinație, iar cețurile, geometria, asfaltul se transformă în oameni. Efectul Sardiniei este unul vital pentru călătorul-autor – acela de a-l face să fie tot mai mult el însuși, mai ales atunci când e prins în anxietatea depărtării. Lavinia Bălulescu

 

Se întâmplă des ca notaţiile de călătorie ale scriitorilor să fie hiperintelectualiste şi puţin snoabe. Daniel D. Marin scrie jurnal cam cum l-ar scrie Holden Caulfield, flegmatic şi constatativ, dar capabil să surprindă golul căscat brusc (adesea periculos) în asfaltul banalului. Fuga sa pe o insulă nu este nici ea obişnuită: scriitorul nu e niciodată singur, o viermuială umană pestriţă îl asumă şi îl mişcă, iar el trăieşte fiecare clipă a aventurii de două ori: o dată în afară, prin ceilalţi, care îl găsesc nonparticipativ, şi o dată în interior, prin scrisul instantaneu al lui aici şi acum. Mihaela Ursa

Maiestuoasă şi puternică, metropola te cucereşte treptat, ca o licoare misterioasă care, odată sorbită, chiar dacă nu-i percepi de îndată efectul, va sfârşi, inevitabil, prin a-ţi lua în stăpânire toate simţurile. E un farmec cu totul special, care nu te asaltează, nu vine spre tine, nu vrea cu tot dinadinsul să-ţi intre în graţii şi nu-ţi face vreodată cu ochiul. Londra te lasă să o descoperi. Şi o face firesc, de la înălţimea ei, fără aroganţă, dar şi fără a se apleca, ameţindu-te cu vreun parfum înşelător ori picurându-ţi în ureche şansonete şi promisiuni de amor. Bogdan Brătescu

Acoperind vreo patru decenii şi jumătate din ultimele două secole, Jurnal domestic. Însemnările unui in-formator amestecă viaţa intimă cu extimul ei, după cum este şi un jurnal de idei, partea care exprimă fiinţa mea reactivă faţă de un eon mental şi cultural. Frustrări existenţiale generate de utopia comunismului, profesor de filosofie în mediul liceal sau în cel academic, tribulaţiile contactului cu presa culturală, privilegiul întîlnirii unor personalităţi importante (C. Noica, M. Ivănescu, M. Sorescu, I.D. Sîrbu, A. Plămădeală, C. Mircea, D.C. Mihăilescu, S. Lavric ş.a.), scrierea unor cărţi, traducerea din Hannah Arendt, iubire la prima vedere – sunt doar unele dintre episoadele extrem de importante ale jurnalului.
Marcată de dictatura totalitară, perioada trăită în Craiova (un „Isarlîk fără sîc”) este cumva ruptă de viaţa petrecută apoi într-un Sibiu parţial occidentalizat, un burg care m-a înfiat şi sedus pentru totdeauna.  Şi pentru că trecutul pare să fie singurul lucru inevitabil din viaţă, despre trecutul cel mai aproape şi cel mai prezent vorbesc în „Zilele după Iov”, povestea scurtă şi incredibilă a morţii soţiei mele, Zgrăbunţă, dar şi o încercare de ispăşire a răului prin pătrunderea cu adevărat a sensului suferinţei. Ion Dur

M-am ghemuit din nou pe scândură; dârdâiam de frig în vestonul meu subţire. Încercam să mă rog. Dar în locul rugăciunilor obişnuite de seară, îmi veneau tot mereu în gând cuvintele Psalmului, cu care niciodată până atunci nu mă rugasem:
De profundis clamavi ad te Domine… Din străfundul abisului am strigat, Doamne, către tine… Nu ştiam, neştiutorul de mine, că eram încă departe de acele ultime profunzimi, de acel străfund al abisului, că abia căzusem într-o groapă nu prea adâncă şi că aveam să mă prăvălesc cu timpul pe povârnişuri tot mai abrupte, să mă prăbuşesc prin râpe din ce în ce mai prăpăstioase, nici nu bănuiam măcar cât de lungă era calea pe care o aveam de străbătut printr-un labirint tot mai întunecos până să dau de lumină.” Nicolae Balotă

Dacă Nicolae Balotă ar fi reuşit să finalizeze tetralogia memorialistică pe care o proiectase (I. Tinereţe fără bătrâneţe…; II. Caietul Albastru; III. Abisul luminat; IV. şi viaţă fără de moarte…) aceasta ar fi putut deveni „marea operă a începutului de mileniu în literatura română”, aşa cum îşi dorea autorul.
Abisul luminat, urmând Caietului Albastru (ediţia I, 1998), deşi neterminat, este o operă ce depăşeşte graniţele literaturii memorialistice, fiind o „operă de autoficţiune”, în viziunea autorului ei, ce cuprinde întreg universul recluziunii; o (re)construcţie a perioadei de detenţie (1956-1964).
Cele trei cărţi care o compun, Preludiu la o coborâre în infern, Interludiu tragicomic şi Destine deviate, se constituie într-un rechizitoriu al efectelor devastatoare pe care venirea comuniştilor la putere le-a avut asupra a tot ce însemna Cultură: „Revoluţia socialistă, în realitatea ei, trăda un nihilism cultural.”, spune Nicolae Balotă.
Abisul luminat este o lectură care te convinge că Iubirea poate converti întunericul ignoranţei, al urii şi al oricăror acţiuni opresive în lumina speranţei şi a frumosului artistic.
prof. dr. Carmen Elena Andrei

Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea
Ediție îngrijită, transcriere, note şi prefață de Christina Zarifopol-Illias

„Cititorul are șansa de a se întîlni cu niște documente care, pe lîngă inestimabila lor valoare de istorie literară, sînt și un extraordinar document uman. În felul acesta, se vor risipi, sînt convinsă, multe speculații privind atît superficialitatea Veronicăi, cît și lipsa de entuziasm, în destule împrejurări, a poetului. Se poate constata, din­colo de orice tăgadă, că marea poveste de iubire n-a fost o simplă mitizare a unor hagiografi mai mult sau mai puțin inocenți, ci o veritabilă comuniune sufletească.” (Christina Zarifopol-Illias)

„Cînd gîndesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi și nu mai găsesc cuvinte să-ți spun ceea ce de-o mie de ori ți-am spus: că te iubesc...

Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiți într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atîta iubire cîtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiți? Se potrivește amorul și suferințele noastre cu o lume în care basseța, invidia, răutatea domnesc peste tot și pururea?”

Aceste interviuri trebuie intelese ca «interviuri de lucru», cu caracter istoriografic, nu ca interviuri de presa. Ele reflecta atat nivelul meu de cunoastere din anii 2003-2004 a evenimentelor din decembrie 1989, cat si perspectiva asupra evenimentelor pe care o avea gen. Iulian Vlad atunci. (…) Interviurile s-au desfasurat sporadic in anii 2003- 2008. In toata aceasta perioada si in anii urmatori, pana in pragul mortii, gen. Iulian Vlad mi-a cerut insistent sa nu le public. A argumentat ca asupra lui se fac presiuni, ca este amenintat cu reluarea condamnarii penale pe care o avea, iar alteori ca «nu este momentul». In luna septembrie 2017, aflat pe patul de spital, a declarat procurorului militar care il intervieva pentru «Dosarul revolutiei», in prezenta fiului sau, ca este de acord cu publicarea interviurilor luate de mine si cu folosirea afirmatiilor sale din interviuri in elucidarea «Dosarului revolutiei». Parchetul Militar mi-a comunicat, corect, aceasta situatie. - Alex Mihai Stoenescu

 Inainte de a incepe lungul drum al pustiului, Dumnezeu a indulcit apele amare, caci oamenilor le era tare sete. Apoi, le-a trimis prepelite, fiindca se-mputinau de foame. Cat au traversat desertul, israelitii au mancat mana. Le-a tinut si de foame, si de sete. Pe pamant cadea mana, din cer cadea, in fiecare dimineata. Oamenii o mancau si se salvau. Nu aveau voie sa o pastreze, asa era porunca. Totusi, unii, de frica foametei si din putinatatea credintei, au incercat sa tina un pic de azi pe maine, insa mana n-a mai fost buna de mancat. Dumnezeu promisese mana pentru fiecare zi a pribegiei si s-a tinut de cuvant. Poporul lui Israel a fost salvat si, dupa patruzeci de ani de pustiu si mana, a ajuns in Tara Promisa. Anca Mizumschi a scris aici o carte a pribegiei, o pribegie care i-a-nceput inainte de plecare, cu mult inainte. Si nu e doar pribegia ei, ci a fiecarui om care se naste in tara asta minunat de frumoasa, de care ti-e dor tot timpul pentru ca nu te simti aproape niciodata acasa. Anca a spus aici deopotriva adevar si poveste, adevarul povestii si povestea adevarului. Adevarul ei, povestea ei. Mana si desertul sunt insa ale noastre, ale tuturor. Cat timp va mai manca mana poporul tau, Doamne, si cat desert amar de necredinta in sine mai are el de trecut? (Ana Barton)

Nu am avut o relatie tocmai sanatoasa cu ai mei. Am acumulat pe parcursul vietii atat de multa manie, care uneori se transforma in ura. Erau trairi pe care nu stiam, nu reuseam sa le scot din mine, desi simteam ca imi mananca, literalmente, sufletul. Cartea asta a fost ca o descatusare, pentru mine. De cum am luat in mana un pix si o foaie, simteam cum ma inunda furia. In timp ce asterneam cuvintele pe hartie, insa, totul se transforma intr-o energie pozitiva. Aroma de august imi place sa cred are un vibe bun, care sper sa te cuprinda si pe TINE. Sper sa te faca sa cazi pe ganduri, sa privesti mai mult in sinea ta, sa reflectezi mai mult asupra unor lucruri aparent banale, dar care iti pot schimba pentru totdeauna viata. In bine. Bucati din tine despre care stii cumva in sinea TA, dar pe langa care treci, ca un strain, din cauza tumultului vietii cotidiene. Si uite asa, pe zi ce trece, te indepartezi tot mai tare de TINE.

Aroma de august a luat viata de la un suflet caruia eu i-am dat viata. Fetita mea, Cataleya. Este zestrea mea pentru ea. Vad zestrea asta. Usor prafuita, ingalbenita, acoperita de patina timpului, acolo, sus, in mansarda. O vad cum ea o deschide si cum le citeste in noptile ploioase copiilor, nepotilor, stranepotilor. Dar este si mostenirea mea pentru TINE, draga cititorule. TU, copil. TU, parinte. TU, suflet.

Multa lume m-a intrebat, tinand in mana manuscrisul, de ce am ales sa vorbesc despre un subiect delicat. Ei bine, puteam sa evit, mai ales in vremurile astea, sa povestesc ce inseamna sa traiesti cu un musulman, astazi. Dar nu am facut-o. Dimpotriva, mi s-a parut momentul ideal pentru asta. Imi place sa cred ca vorbele mele vor mai sterge putin din ura colectiva care ne atrage si ne prinde ca intr-un vartej pe din ce in ce mai multi dintre noi. Am uitat sa fim oameni. Am uitat sa ne ascultam sufletul. Am dat prea multa putere mintii, care, de cele mai multe ori, e inselatoare.

„Eu și copiii mei. Întâmplări fericite și momente delicate, bucurii, revolte, întrebări sfredelitoare și curiozități un pic prea mature, uneori și puțină minciună – cât să coloreze monotonia –, mânuțe murdare, guturaiuri, urlete și vânătăi, scutece, jucării, certuri, tandrețe și multă dragoste: Adam, 3 ani, Liran, 6 ani și Alioșa, 11 ani. Fără sfaturi utile, pentru că educarea unui copil a fost, este și va fi o treabă foarte personală. Am învățat, am luat notițe, am desenat și am pregătit pentru voi doar 22 de episoade pe tema marii neputințe a oamenilor mari în fața copiilor. Dedic această carte părinților – părinților mei și, în general, tuturor oamenilor din lume care au pășit pe drumul acesta plin de erori, de întâmplări neprevăzute și de smerenie. În speranța că ei vor râde și că vor înțelege că fac totul așa cum se cuvine. Indiferent de ceea ce au făcut.“ – SVETLANA DOROSHEVA, autoarea bijuteriei grafice Cartea din nufăr

Actiunea acestui roman se petrece in contextul istoric al trecerii violente de la luminoasa epoca interbelica la "epoca de aur", asa cum a fost aceasta trecere resimtita de familiile aristocrate ale Romaniei. Decaderea financiara si sociala nu a atras si decaderea morala a romanilor de familie buna.

Pe unii greutatile i-au doborat prin depresie, pe altii i-au facut mai puternici, niste supravietuitori. In ciuda suferintelor pe care personajele trebuie sa le experimenteze in aceasta carte, exista un final fericit ce restabileste dreptatea - caderea comunismului si recuperarea averii abuziv rapite de stat.

"Olga sau intoarcerea la Tibanesti" este o carte de fictiune, inspirata partial din amintirile Olgai Racovita, amintiri povestite scriitorului francez Henri de Grandmaison. Cartea a aparut cu ani in urma in Franta, iar acum este tradusa in limba romana si publicata la Editura Vremea.

Prima carte a Papei Francisc în care îşi prezintă viziunea despre politică şi societate. Vreme de un an, Papa Francisc a avut douăsprezece întrevederi cu intelectualul francez Dominique Wolton. Rezultat al acelor întâlniri pline de omenie şi căldură, acest dialog excepţional şi inedit abordează în deplină libertate marile teme ale epocii noastre, dar şi ale existenţei umane: pacea şi războiul, politica şi religiile, mondializarea şi diversitatea culturală, fundamentalismele şi laicitatea, Europa şi migranţii, ecologia, inegalităţile pe plan mondial, ecumenismul şi dialogul interreligios, individul, familia, alteritatea, timpul, încrederea şi bucuria. 

Scrisă fără urmă de conformism și evitând limba de lemn, această carte ilustrează viziunea Papei despre Biserică şi despre societate: dărâmarea zidurilor şi construirea de punţi între oameni, naţiuni şi credinţe religioase. 

Este prima dată când o serie de convorbiri cu cel care domneşte asupra Curiei şi politicii Vaticanului nu sunt adunate într-o culegere servilă de afirmaţii, ci se constituie într-un adevărat dialog – este adevărat, plin de capcane şi contradicţii. În unele zile, Dominique Wolton se vădeşte mai vorbăreţ decât papa; în altele, decide să asculte tăcerile gazdei sale; iar alteori, cei doi interlocutori permit umorului să izbucnească. Julie Clarini, Le Monde 

Niciodată un suveran pontif nu s-a destăinuit atât de radical în faţa unui intelectual francez! Vreme de un an, sociologul Dominique Wolton a primit confesiunile Papei Francisc. Douăsprezece întâlniri în doi, de câte două ore fiecare, desfăşurate la Vatican. Aceste confesiuni inedite despre război, mondializare, migranţi, ecologie, inegalităţi, dar şi pe teme foarte personale – de pildă, surprinzătoarea psihanaliză a înaltului prelat argentinian consumată la vârsta de 42 de ani – dau substanţa acestei cărţi de convorbiri. Vincent Mongaillard, Le Parisien

După douăzeci de ani de la apariția celebrului său volum de memorii intitulat Pierderea virginității, celebrul antreprenor Richard Branson se întoarce cu restul poveștii. 

Pierderea virginității împărtășea povestea modului în care Richard Branson a construit imperiul Virgin, pornind de la o revistă pentru liceeni și ajungând la una dintre cele mai mari și mai faimoase mărci din istorie. Nicio provocare n-a fost prea intimidantă și nicio ocazie, prea bizară ca să nu fie exploatată. Și fiecare nouă aventură a început cu cinci cuvinte simple: „Screw It, Let's Do It!” 

Acum, după 50 de ani de la înființarea primei firme, Branson ne împărtășește cu franchețe detaliile unei vieți de triumfuri și eșecuri și părerea personală despre viața și cariera lui atât de singulare. Regăsirea virginității aruncă o privire scrutătoare și profundă asupra demersului neîncetat de a împinge limitele mai departe, de a încălca regulile și de a găsi frontiere noi chiar și după lansarea a peste o duzină de afaceri, care valorează miliarde de dolari, și a sute de alte companii. 

Conducând imperiul Virgin în noul mileniu, Branson a extins fără frică marca în noi categorii, cum ar fi telefonia mobilă, mass-media, cluburi de fitness și servicii bancare, în toate colțurile lumii. În tot acest timp și-a păstrat spiritul iconoclast și rebel. A reușit chiar să ducă Virgin și în spațiul cosmic, cu Virgin Galactic, prima linie de transport spațial comercial din lume. Regăsirea virginității ne duce în culisele acelor incredibile eforturi intelectuale și emoționale și ale sacrificiilor care au făcut din zborul spațial privat o realitate iminentă – chiar și după cea mai teribilă criză cu care Branson s-a confruntat vreodată. 

Această carte este mult mai mult decât o serie de aventuri ale unui om de afaceri. Este și povestea evoluției lui Branson de la nivelul de antreprenor vedetă la cel de filantrop pasionat și devotat binelui public, prin intermediul inițiativelor de protecție a mediului și a sănătății sub marca Virgin Unite și prin Sfatul Bătrânilor, un consiliu alcătuit din lideri globali influenți. Și este povestea strădaniei sale personale de a deveni un fiu mai bun, un soț mai bun, un tată mai bun și un bunic mai bun pentru cei patru nepoți ai săi. 

Această carte, cu personaje secundare cum ar fi Bill Gates, Kate Moss, Nelson Mandela şi Barack Obama, spune povestea fascinantă a unui om care nu se va opri niciodată din aspirația lui de a ajunge la stele, în toate sensurile posibile. Haideți să aflați cum a făcut Branson acest lucru prima dată, după care a luat-o de la început, iar şi iar.

Vintilă Horia (1915-1992). Romancier, poet, eseist, profesor universitar şi diplomat român, exilat în timpul regimului comunist. Laureat al celebrului Premiu Goncourt, în 1960, pentru romanul, scris în franceză, Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil). Cea mai mare parte a exilului a petrecut-o în Spania, căpătând şi cetăţenia acestei ţări. Dintre capodoperele sale, în franceză şi spaniolă, amintim: Jurnalul unui „ţăran de la Dunăre” (jurnal, tradus la Editura Vremea); Cavalerul resemnării şi Prigoniți-l pe Boeţiu, care, împreună cu Dumnezeu s-a născut în exil, alcătuiesc „Trilogia Exilului” (traduse la Editura Vremea); Scrisoarea a șaptea; Un mormânt în cer (roman, tradus la Editura Vremea); Memoriile unui fost Săgetător (apărute la Editura Vremea); Călătorie la centrele pământului (convorbiri); Introducere la literatura secolului XX (eseu) etc.

Restabilind legătura monarhiei române în același timp cu ideile originare despre Regalitate și cu postmodernismul, Regele Mihai ar putea să fie văzut, în viitor, ca un „Monarh al Tuturor Vremurilor“.
Trebuie să sperăm că oamenii mai luminați din democrația tulbure a României vor ajunge să recunoască măcar acum rolul deosebit pe care Regele și descendenții lui l-au jucat în evoluția României și în restabilirea sentimentului său de mândrie și de aspirație națională.

—Roger Griffin

Textele sunt semnate de personalități ale vieții publice românești și străine, înalți prelați, jurnaliști, istorici sau oameni politici, diplomați, scriitori sau creatori de cultură, care aștern mărturii și amintiri inedite despre legătura lor cu Suveranul.

Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române
Emil Hurezeanu
Constanța Iorga
† Daniel, P. B. O. R.
Roger Griffin
Jonathan Eyal
Andrei Muraru
Dan Grigore
Adrian-Silvan Ionescu
Keith Hitchins
Teodor Ilincăi
Petre Guran
Ion M. Ioniță
Ana Blandiana
Michael Shafir
Maria-Denise Theodoru
Remus Azoiței
Ștefan Câlția
Theodor Paleologu
Simona N. Vrăbiescu Kleckner
Liviu Bota
Nicolae Drăgușin
Mihai Ricci
Alexandru Muraru
Liviu Antonesei
Gabriel Badea-Păun
Flavius Boncea
Mircea Hortopan
Mihai Firică
Mihai Copăceanu

La Arcul de Triumf am avut cea mai glorioasă intrare posibilă. Oamenii au oprit convoiul, dar cu dragoste, cu euforie. Au dat lanțurile la o parte în ciuda polițiștilor pierduți cu firea, și au îndemnat mașina Regelui să treacă pe sub Arc, așa cum i se cuvine noului învingător, primul după exemplul bunicului Întregitor. În acel moment, un strigăt de satisfacție generală. Era ultima sau prima victorie regală după decenii de republică comunistă. Atunci de-abia și acolo.

—Emil Hurezeanu

Zoe Busulenga - un nume cu rezonanta in viata culturala a Romaniei. Fabian Anton a stat de vorba cu Zoe Busulenga, pe vremea cand aceasta era deja retrasa din lume, la Manastirea Varatec, sub numele de Maica Benedicta.

Iar dialogurile sunt extrem de sugestive pentru cei dornici sa patrunda in universul literar romanesc - Maica Benedicta evoca fascinant figuri celebre ale literaturii romane in trecere pe la Manastirea Varatec:Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Gala Galaction, Steinhardt, Noica, Paleologu, George Toparceanu sau Mihail Sadoveanu. Este o carte pe care Maica Benedicta si-a dorit-o mult, din considerentul de a imortaliza marile personalitati ale aceste manastiri, pe duhovnicii, maicile, doctorii, pictorii, poetii si oamenii de seama ai Romaniei ce s-au oprit pentru oclipa sau mai mult la Minastirea Varatec.

Convorbirile au fost realizate intre anii 1999 si 2004 si sunt ilustrate cu portrete mai vechi si mai noi ale vietii monahale si nu numai ale acestei manastiri.

In the history of the Romanian Royal Family, 2017 and 2018 will remain years of particular significance. Within the space of just two years, and as part of a series of events that have been reshaping the modern face of the Royal Family, the Crown has celebrated the centenary of the Grand Union of Romania, lost both King Michael and Queen Anne, and entered a new era, presided over by Her Majesty Margareta, Custodian of the Romanian Crown.
This short book provides an overview of two years that have brought change, but which have also rested under the sign of tradition and continuity. 
The book aims to be a practical guide to the inner workings of the Royal Family. The reader will thereby be able to gain a better understanding of the latest events to capture the attention of Romanians and the world, the position of the Royal Family in the current political and legislative context, and its relevance in today’s world.
I want to mention the precious help that I received in writing this book from Ioan Luca Vlad, honorary private counsellor to Her Majesty, and from Alistair Blyth, a fine connoisseur of both Romanian and English languages. Working with both Maître Vlad and Mr Blyth is always a pleasure. - The Author

Sandra Gatejeanu–Gheorghe este directorul de protocol al Casei Regale a Romaniei. In ultimii zece ani, a coordonat vizitele oficiale ale Familiei Regale a Romaniei in strainatate si calatoriile regale efectuate in Romania de membrii Familiilor Regale straine. In aceasta perioada, a asigurat legatura cu Casele Regale ale lumii, a organizat evenimentele Familiei Regale si a gestionat relatiile cu misiunile diplomatice acreditate la Bucuresti si cu misiunile Romaniei din strainatate.

Sandra Gatejeanu–Gheorghe a absolvit cursurile Facultatii de Drept si ale Facultatii de Stiinte Politice din cadrul Universitatii din Bucuresti. Este avocat in Baroul Bucuresti, doctor in drept international privat, colaborator extern la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti si, incepand cu anul 2011, este lector la Institutul Diplomatic Roman,
unde sustine prelegeri despre Protocolul si Ceremonialul Regal. De asemenea, este membru al Asociatiei Romane de Protocol.

Aceasta carte-album infatiseaza in imagini destinul primei femei din istorie care conduce Casa Regala a Romaniei. Pornind de la amintirile Majestatii Sale, de la documente, fotografii, de la obiecte personale si de la cele care fac parte
din Colectia Regala, unele dintre ele prezentate pentru prima data in acest album, Sandra Gatejeanu–Gheorghe vorbeste despre copilaria si adolescenta Custodelui Coroanei, studiile si experienta comunitara, viata de familie, interesele si activitatile Majestatii Sale Margareta in folosul Romaniei.

Chemata a fi urmasa bunului Rege Mihai, care mi-a lasat ca sfanta mostenire iubi- rea si credinta fata de Romania, voi continua munca si voi respecta legamantul sau.

In eforturile pentru dezvoltarea si consolidarea tarii, voi avea ca model exemplul parintelui nostru si convingerea lui in destinul poporului roman.
Aduc adanca recunostinta celor patru generatii anterioare ale familiei mele, care au creat legatura intre tara si Casa Regala. O suta cincizeci de ani care au adus Romaniei institutii moderne, dezvoltare, consolidare si deschidere catre lume.
In lunga sa viata, al patrulea rege al Romaniei a gasit sprijin in credinta, in speranta si in rabdare. In toate imprejurarile, el a raspuns cu dreptate si, cand a fost posibil, cu iertare.
Sunt sigura ca, in viitor, romanii vor ramane iubitori de Coroana, uniti in constiinta si actiune, pentru propasirea nationala, in contextul Uniunii Europene si al Aliantei Nord-Atlantice.
Cu emotie si onoare, cu simt al datoriei, ca buna romanca si Custode al Coroanei, imi inchin viata si munca natiunii noastre si romanilor de pe tot Pamantul.“

„Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filozofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard. Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un «noroc» salutar.
A prins ultimul tren spre Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru a supravieţui tăvălugului bolşevic. Trecut de 95 de ani, are încă mari proiecte, speră să-şi afle sfârşitul pe un vapor, e ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă şi de tacla. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziţie, savurez bunele lui maniere şi admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente.“ (Andrei PLEŞU)

Pe copertă: Neagu Djuvara la Paris, în 1936.

NEAGU M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940).

„E nevoie de o doză de magie pentru a face știința atât de amuzantă, captivantă și simplă cum a făcut-o Feynman. Indiferent dacă citiți prima sau a cincea oară Vă țineți de glume, domnule Feynman!, sper să vă placă la fel de mult ca mie." (Bill Gates)

Cu excepția lui Einstein, în jurul nici unui om de știință nu s-a creat o legendă comparabilă cu cea a lui Richard Feynman. Vă țineți de glume, domnule Feynman! istorisește aventuri savuroase – de la spargerea seifurilor cu documentele secrete ale proiectului bombei atomice și de la farsele jucate colegilor până la stratagemele de cucerire a femeilor în baruri – în care întâlnim neastâmpărul, spiritul ludic și plăcerea de a găsi soluții neconvenționale care l-au făcut pe Feynman să schimbe fața fizicii secolului XX. Rebel, profund original și independent atât în plan intelectual, cât și în plan social, plin de umor, de fantezie și de viață, preocupat până la obsesie să lămurească toate misterele care-i ieșeau în cale, absolut onest, mânat de o curiozitate fără limite, gata să se lanseze în orice aventură – așa ni se înfățișează Feynman în amintirile sale.

RICHARD PHILLIPS FEYNMAN s-a născut la New York în 1918. Din copilărie, înzestrările sale excepţionale s-au manifestat în pasiunea pentru experimente şi în capacitatea de a descoperi pe cont propriu matematica. A studiat la Institutul Tehnologic din Massachusetts şi la Princeton.

 

„În copilăria mea, eram cu aceia pe care îi iubeam și numai cu ei, mereu alături de ei. O dulce atmo-sferă impregnată de iubire, în care sufletul ce înmugurește la viață nu întâlnește decât blândețe, suflul rece al indiferenței străinilor nu îl atinge, inima se deschide ca o plantă sub razele soarelui și a ploii calde ce ajută ramurilor să se întindă și să înflorească.
Oamenii care s-au format așa, în mijlocul dragostei și bunătății, sunt cei pe care viața îi rănește cel mai mult, dar, chiar împovărați de suferințe, ei umblă prin lume răspândind acea formă și acea culoare ce și-au pus amprenta asupra lor. Necazurile care îi lovesc nu tulbură seninătatea ce le-a fost dată. Răniți, sufocați, rămân mereu agățați de acel fir, care e esența ființei lor.“

„Amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary, reconstituie aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naționale, merită citită nu doar ca un document istoric, ci și ca o mărturie a unei umanități universale, la fel de familiară nouă pe cât o simțea, în veacul ei, autoarea însăși.“ (ALINA PAVELESCU)

ANNA KRETZULESCU-LAHOVARY (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Și-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie.

Undeva, departe strânge amintirile lui Andrew Solomon despre țări care trec prin schimbări seismice de ordin politic, cultural și spiritual. De la baricadele Moscovei din august 1991 și ruinele afgane din 2002 până la atitudinea românească față de depresie și discriminare din 2014 și înflorirea rasismului în Europa și America ultimilor ani, Andrew Solomon ne oferă o perspectivă unică asupra unor transformări cruciale ale ultimului sfert de veac. Poveștile sale emoționante ne exprimă în cei mai clari termeni umanitatea.

„Undeva, departe este o carte frumoasă, inspirată de dorul de ducă și de incertitudinea propriului cămin, o celebrare a libertății care ne avertizează că libertatea trebuie uneori să fie învățată. Este mai mult decât un simplu jurnal de călătorie, este un portret al lumii noastre alcătuit de un om care a bătut-o în lung și-n lat.“ (SALMAN RUSHDIE)

„Undeva, departe este mai mare decât suma părților sale. Este presărată cu informații despre țările și despre oamenii pe care Andrew Solomon a avut privilegiul să-i cunoască în ultimul sfert de secol. Deși pătrunderea sa este adâncă, ceea ce autorul ne comunică cel mai bine și cu cea mai încântătoare claritate sunt adevărurile, temerile, regretele și speranțele oamenilor.“ (Booklist)

„Călătoria este un exercițiu prin care, pe de o parte, îți lărgești orizonturile, iar, pe de altă parte îți definești propriile limite. Călătoria te distilează până la o esență ruptă de context. Nu te vezi niciodată mai clar decât atunci când ești în mijlocul unui loc complet străin. În parte, pentru că oamenii presupun lucruri diferite despre tine: adesea, așteptările lor au legătură mai degrabă cu naționalitatea ta decât cu nuanțele felului tău de a vorbi, croiala hainelor tale sau înclinațiile tale politice. În egală măsură, călătoria te deghizează; în mod straniu, te poți simți camuflat și anonim când ești învelit în prejudecățile superficiale ale altora. Îmi place să mă simt singur atunci când mă însingurez în mod voit; pot să mă bucur de un loc îndepărtat și dificil atât timp cât cuiva îi e dor de mine acasă. Nu-mi plac constrânge¬rile sociale, iar călătoria m-a ajutat să mă eliberez de ele.“ (ANDREW SOLOMON)

ANDREW SOLOMON s-a născut în 1963. Şi-a făcut studiile la Yale şi Cambridge. Trăieşte la New York şi Londra. Este doctor în psihologie şi scrie literatură de factură politică, culturală, psihologică şi de ficţiune. Apare în mod regulat – cu o largă şi diversificată sferă de subiecte despre depresie, artiştii sovietici, renaşterea culturală afgană, politica libiană şi altele – în New Yorker, New York Times Magazine, Artforum, Travel and Leisure şi în alte publicaţii. Cartea sa The Noonday Demon: An Anatomy of Depression a câştigat în 2001 Premiul Naţional al Cărţii, în 2002 a figurat printre finalistele pentru Premiul Pulitzer, fiind inclusă în lista publicaţiei The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului.

Opera: The Irony Tower: Soviet Artists in a Time of Glasnost, Alfred A. Knopf, New York, 1991; A Stone Boat, Faber & Faber, New York, 1994; The Noonday Demon: An Anatomy of Depression, Scribner, New York, 2001; Far from the Tree: Parents, Children, and the Search for Identity, Scribner, New York, 2012.