Biografii - Memorii & Jurnale

„Ei bine, da, cartea asta mult visată va fi o carte cu năduf... Povestindu-mi educaţia, felul în care mi s-au modelat ideile şi sentimentele, vreau ca neîncetat să se simtă că sunt străin lumii şi idolilor ei. Voi întoarce împotriva întregii Franţe realul meu talent pentru impertinenţă. Am nevoie de răzbunare aşa cum un om obosit are nevoie de o baie.“ (CHARLES BAUDELAIRE)

„Stăpânit în egală măsură de dorinţa de a se înălţa până la contemplarea «tronurilor şi stăpânirilor» şi de nevoia de a savura licorile grele ale păcatului, rând pe rând şi câteodată simultan, atras şi respins de extreme – dragostea chemând ura şi hrănindu-se cu ea –, omul, pradă acestei crude ambivalenţe afective, sfârşeşte prin a se imobiliza în centrul propriei lui fiinţe, cuprins de un soi de dezgust extatic.“ (MARCEL RAYMOND)

„O trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi calitatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi, lăsând-o adeseori în urma lor.“ (HUGO FRIEDRICH)

„Să fie un dandy: iată modelul umanşi social la care aspiră Baudelaire. Dandy-ul, spune el, trebuie să se preocupe de eleganţa vestimentară, să cultive astfel ideea de frumos în propria-i persoană, să-şi satisfacă pasiunile, să simtă şi să gândească. Contrar însă opiniei curente superficiale, dandysmul nu se reduce la grija pentru gest şi costum, care nu sunt decât simboluri vizibile ale superiorităţii spiritului său. În ce constă atunci semnul acestei «caste trufaşe»? În căutarea originalităţii, în cultul propriului eu, în nevoia de a se delimita faţă de o ambianţă socială şi istorică pe care n-o suportă. Această separare orgolioasă comportă permanenta tensiune a unei ţinute. Chiar suferind, dandy-ul va surâde, ca spartanul sub muşcătura vulpii. Dandysmul apare cumva înrudit cu stoicismul, iar râsul lui este ecoul controlat al unei discipline interioare.“ (LILIANA ALEXANDRESCU)

   "Cu ricsa, prin orasul Viitorului – Jurnal de calatorie la Seoul este nu doar un simplu jurnal, cum, cu modestie, il considera doamna Marina Almasan, ci o invitatie provocatoare la calatorie si cunoastere: ridicand manusa, cititorul devine parte integranta si activa a aventurii sud-coreene [...]." - Dr. Calin Fabian, fost Ambasador al Romaniei la Seoul

G L O R I A   E   E F E M E R Ă , D O A R   R E N U M E L E   E   V E Ș N I C.

Élisabeth de Feydeau a studiat istoria. Este specialistă în parfumuri și a publicat numeroase volume traduse în toată lumea.

Jean-Paul Guerlain. Prințul parfumurilor, fondatorul Casei Guerlain, geniul inegalabil al celor mai fericite creaţii olfactive.

Două secole de istorie a amorului și a frumuseții perlate, parfum cu esență de art nouveau, curaj, inspirație, aventură și nebunie rafinată – pe scurt: Parisul luxului și al voluptății.

„Creația e un dar în sine și singurele mele limite au fost limitele imaginației. Selecționând cele mai bune materii prime naturale din întreaga lume, am dus mai departe priceperea familiei, care a ridicat respectul pentru calitate la rangul de filosofie de viață. Trec azi ștafeta, cu încredere și seni­nătate, altor parfumieri, care vor fi și ei capabili, cu talent și pasiune, să asi­gure viitorul grandioasei Case, combi­nând frumusețea cu îndrăzneala.“ - JEAN-PAUL GUERLAIN

Pentru un machiaj perfect tot timpul anului, Guerlain a creat în 1984 pudra Terracotta, primul fard compact din care încă se vinde o cutie la fiecare douăzeci și cinci de secunde, pe tot globul!

În 1925 a venit rândul parfumului Shalimar să troneze în vitrina maga­­­zi­nu­lui de pe Champs-Élysées. Foarte repede declarat o capodoperă, parfumul pătrunzător de dulce, de o dulceață aproape agresivă, și-a primit numele de la mitul indian care a devenit nemuri­tor datorită vestitului palat Taj-Mahal. În vremurile de glorie ale dinastiei mogulilor, Shalimar era numele grădinilor parfumate din Srinagar, Lahore și Kapurthala. În sanscrită, înseamnă „loc al dragostei”, pentru că acele grădini erau paradisul pe pământ.

Guerlain visa neîncetat la o aromă inedită, la un parfum sublim care va fermeca inimile tuturor femeilor. Pentru a-l detrona pe Jean Patou, care lansase Joy, „parfumul cel mai scump din lume”, el a creat Coque d’or, un chypre foarte sofisticat, ale cărui tente de mosc formează o bază uimitor de senzuală. Baccarat a imaginat pentru această creație un sublim flacon de cristal emailat cu aur și safir, numit „papion”, creat ca un omagiu pentru Serghei Diaghilev. Ambalajul pentru Coque d’or a fost desenat de celebrul decorator Jean-Michel Frank, care a conceput decorațiunile și piesele de mobilier pentru viitorul Institut de Beauté Guerlain. Conținutul și forma vor atinge perfecţiunea, iar Coque d’or îl va detrona pe Joy al lui Jean Patou, devenind el cel mai scump parfum din lume!

Scriitoarea chiliană Isabel Allende este o povestitoare fabuloasă, ale carei cărţi, traduse în peste treizeci de limbi, se vând în milioane de exemplare şi au devenit bestselleruri pe patru continente.

Suma zilelor reprezintă continuarea volumului Paula. Dacă Paula este un cutremurător jurnal al unei mame care-şi pierde fiica, Suma zilelor recompune, cu francheţea, umorul şi pasiunea caracteristice scrierilor lui Isabel Allende, istoria recentă a familiei sale greu încercate.

În Suma zilelor, Isabel Allende-scriitoarea părăseşte teritoriul ficţiunii, pentru a depăna un nou capitol al tulburătoarei sale istorii personale. Isabel Allende-mama rememorează pentru fiica ei, Paula, căreia nu a încetat să îi vorbească în clipele de răgaz, cei treisprezece ani scurşi de la despărţirea lor. California, locul unde scriitoarea crezuse că şi-a găsit echilibrul, dar unde asistase neputincioasă la agonia Paulei, diagnosticată cu porfirie, devine scena dificilului proces de reacomodare cu firescul. Înconjurată de acum de copii şi nepoţi, de prieteni dragi şi mereu alături de soţul ei, Isabel Allende recompune imaginea unei familii deloc perfecte, dar cu atât mai umane, şi a unei iubiri care a trecut prin nenumărate încercări, fără ca tragediile să-i stingă flacăra. Din suma zilelor consemnate aici, Allende desprinde un imn închinat vieţii şi dragostei.

A fost numita vreme de decenii cea mai frumoasa femeie din lume. Dar nu frumusetea i-a adus celebritatea universala, ci uriasa ei personalitate. Presa de pe toate meridianele a relatat in mod constant, zi de zi, an dupa an, decada dupa decada, fiecare aspect al vietii lui Elizabeth Taylor, o viata plina de drama, de triumfuri si de tragedii ca intr-o piesa de William Shakespeare.

Tot acest ocean de stiri si de titluri de ziare i-a intensificat statura de legenda a Hollywoodului, dar cel mai adesea a pus in umbra faptul ca Elizabeth Taylor a fost una dintre cele mai mari si premiate actrite din istoria filmului. Una peste alta, ceea ce ramane in final - si nu inceteaza sa ne uimeasca - este Elizabeth Taylor insasi, femeia generoasa, curajoasa si plina de temperament care continua sa fie un reper fix al culturii pop universale.

Privind in urma, ramai uimit de viata ei tumultoasa, de munca ei fabuloasa ca actrita de film, de teatru, de radio si televiziune, de mogul al industriei de parfum si de eficienta si daruirea cu care s-a implicat in lupta contra SIDA!

Bazata pe zeci de carti, interviuri, reviste si ziare, filme artistice si documentare, aceasta lucrare reprezinta o viziune personala asupra vietii lui Elizabeth Taylor, un tribut adus ultimului superstar al epocii de aur a Hollywoodului.

„...O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“ (Constantin NOICA)

Mult iubite Domnule Noica,
Ţin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a făcut-o la Păltiniş, în timp ce urcam pe poteca pietruită care duce spre cabana d-voastră. Poza este făcută din spate şi are în ea o elocvenţă a însoţirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astăzi este ajunul Crăciunului şi simt nevoia să mă deschid către obiectele iubirilor şi veneraţiilor mele, mă întorc către d-voastră, din depărtarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, şi vă mulţumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-aţi lăsat să îl facem împreună. De „despărţit“ poate fi vorba doar în sensul că drumul ce mi se deschide în faţă trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoţire, ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, şovăiala şi regăsirile. Aşa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastră... Gabriel. (Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, 24 decembrie 1982)

„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ (Constantin NOICA, Jurnal de idei)

„Asist cu bucurie la «despărţirea» lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin NOICA, Jurnal de idei)

 O uimitoare carte de memorii – debutul editorial al unei femei cercetator; un portret emotionant al unei prietenii indelungate; o viziune uimitor de proaspata asupra plantelor, care va schimba pentru totdeauna modul in care priviti natura. 

„Clara Haskil reprezintă însumarea perfecţiunii pe pământ.“ (DINU LIPATTI)

„În timpul vieţii mele, am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill şi Clara Haskil.“ (CHARLIE CHAPLIN)

„Sper ca această biografie adevărată şi plină de consideraţie, care ne îngăduie să urmărim parcursul lung şi adeseori dureros al Clarei Haskil către glorie, să fie totodată o mărturie a admiraţiei şi ataşamentului pe care lumea muzicală le nutreşte pentru o pianistă de neînlocuit.“ (HERBERT VON KARAJAN)

„Clara Haskil a fost un soi de magician: a știut să transforme talentul în geniu, fragilitatea în forță, dificultățile în perseverență și tenacitate. Toate aceste calități o fac să devină o sursă de inspirație și un exemplu pentru fiecare dintre noi – fie că suntem sau nu muzicieni. Și cred că, în epoca în care trăim, avem nevoie mai mult ca niciodată de exemple de autenticitate și de valori. România este țara în care s-a născut Clara Haskil și am convingerea că ține de datoria noastră să o cunoaștem mai bine și să îi aducem omagiul meritat la ea acasă.“ (ALINA AZARIO)

Fotografia de pe copertă: Clara Haskil (1895–1960), pianistă, în 1922

Un bon vivant care și-a trăit viața deasupra dramelor cotidiene și un veritabil roman autobiografic, sub titlul unui faimos vers de Aragon: Frumoasă a fost această viață. Totuși.

Castelan pe linie ereditară, dintr-o veche familie „de robă“, d’Ormesson este și castelanul Literelor franceze: rădăcinile culturii și entuziasmului, ale onoarei și poftei de viață fiind adânc amprentate în Istoria Franței și a lumii largi. Timpul, de multe ori, are răbdare și face dreptate: d’Ormesson scrie onest și pasionat despre lungul său periplu printr-o viață onestă și pasionată dusă în exemplaritate, cu sute de anecdote din universul ascuns al scriitorilor, al politicienilor și al iubirilor interzise. Și despre întâlnirea lui cu frumoasa lume românească a anilor treizeci: Brâncuși, Cioran, Eliade, Anna de Noailles, Martha Bibescu – pe scurt, o Românie cu o imagine justă. Un deliciu!

Părinții mei primeau mulți invitați. Printre siluetele familiare erau, mai ales, două femei excepționale, celebre în vremea lor, mult uitate în zilele noastre, și cu care tata se împrietenise: Martha Bibescu și Elena Văcărescu. Ambele îl cultivau asiduu pe tatăl meu, care le aprecia și le iubea mult, și pe una, și pe cealaltă. Iar ele se detestau cu o frumoasă înflăcărare.

Aceste două eminente doamne nu erau singurii cetățeni români care au reprezentat limba și cultura franceze. Tzara, fondatorul grupului Dada la Zürich în timpul Primului Război Mondial, era de origine română. Sculptorul Brâncuși sau istoricul Mircea Eliade, autor al Mitului eternei reîntoarceri și al Tehnicilor arhaice ale extazului, erau și ei și români, și francezi. Iar mai târziu aveam să-i iubesc și să-i admir mult pe Emil Cioran, moralistul disperat și vesel, autor al Tratatului de descompunere, al Silogismelor amărăciunii, al Căderii în timp, și pe Eugen Ionescu, ale cărui piese Cântăreața cheală, Scaunele, Regele moare au fost adevărate triumfuri.

Există roluri minunate și mari actori. Și există utilități. Toți actorii sunt egali. Dar există vedete de care ne amintim mult timp. Actori precum Homer, Platon, Alexandru cel Mare, Ginghis Han, Rembrandt, Shakespeare, Goethe, Napoleon, Chateaubriand, Tolstoi, Proust, Churchill, Stalin nu sunt uitați. Le avem în memorie gesturile și replicile. Talentul și geniul lor. Sufleorul, plasatoarea, mașinistul, decoratorul și machieuza sunt și ei actori. Iar publicul însuși nu este compus decât din actori. Iar mulțimea de pe stradă, străinii în trecere, bancherii, oamenii străzii, bolnavii din spitale, militarii din cazărmi și condamnații din închisorile lor – toți actori, nimic altceva decât actori. Pictorii, sculptorii, arhitecții, muzicienii, amanții și scriitorii – niște actori. Și cititorii actorilor. Mari sau mici, fericiți sau nefericiți, de geniu sau mediocri, puternici sau sărmani. Toți niște actori, cu rolul lor de jucat.

Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist și filosof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, grație seninătății sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925, la Paris, într-o familie aristocratică în care vederile de dreapta și de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat la École normale supérieure. Între 1974 și 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obținuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.

Fragrance-cult, efluvii mitice si opere de arta lichida

Una dintre vocile inconfundabile ale criticii muzicale internaționale, Bernard Gavoty a avut privilegiul de a cunoaște această artă din interior, așa cum o atestă diploma obținută la Conservatorul din Paris și activitatea sa de organist. Iremediabil îndrăgostit de muzică și de scena muzicală, Gavoty s-a pus în slujba promovării marilor compozitori și interpreți contemporani, publicând, printre altele, nenumărate biografii. Pentru merite deosebite, a fost ales membru al Academiei Franceze de Arte Frumoase. 

Ediția bilingvă (franceză și română) a Amintirilor lui George Enescu redă, apelând la cuvântul scris, o viață care s-a confundat, de cele mai multe ori, cu muzica ce a izvorât din ea. Cititorul român va pătrunde tainele unui geniu complex și îi va cunoaște povestea, așa cum n-a mai fost spusă. De la evocarea plină de nostalgie a locurilor copilăriei dintr-un sat moldovenesc, sursă de inspirație mai târziu, prin obstacolele inerente ale afirmării precoce, studiile marcate de luminoase figuri de maeștri, până la maturitatea artistică, această carte este una dintre acele lecturi care te marchează pentru totdeauna.

Un geniu al muzicii universale întâlnește unul dintre cei mai remarcabili critici muzicali: din această întâlnire, care a avut loc într-un ciclu de memorabile discuții la Radiodifuziunea Franceză, s-a născut o operă biografică unică: Amintirile lui George Enescu. Unică și prin faptul că poate fi considerată o autobiografie. Însăși vocea marelui compozitor român, vorbind la persoana întâi, dezvăluie, capitol după capitol, o poveste care își încântă cititorul întocmai unei creaţii muzicale. Tumultul trăirilor personale se aranjează în teme riguroase, destinul unui geniu este înscris cu claritate în cel al artei căreia i-a fost predestinat. 

Cu o empatie rar întâlnită în scrierile biografice, Bernard Gavoty își asumă și își joacă strălucit rolul de interpret al operei care este viața unui creator autentic. 

„Când, în iunie trecut, i-am arătat lui George Enescu proiectul ce avea să ducă la publicarea acestui volum, a fost foarte încântat şi şi-a manifestat satisfacţia fără nicio reţinere.“ BERNARD GAVOTY

Vin din Alep: un refugiat sirian povesteşte despre frică, oroare şi speranţă!

Cartea de faţă prezintă drumul spre libertate şi spre o viaţă normală al unui tânăr sirian din cartierele sărace din Alep, îndrăgostit de Gustave Flaubert şi de Paul Éluard. Acesta călătoreşte din Levant până în regiunea franceză Bretania, trecând prin Istanbul şi prin lagărele de refugiaţi de pe Insula Leros. Este odiseea unui erou necunoscut care, punându-şi viaţa în pericol, a traversat Marea Egee la bordul unei mici ambarcaţiuni, în căutarea unui loc unde să se simtă în siguranţă.
în această carte, putem vedea pentru prima dată din interior, prin ochii unui refugiat obişnuit, aspecte ale celei mai importante crize migraţioniste de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.

JOUDE JASSOUMA, originar din Alep, Siria, a fost întâmpinat cu simpatie şi înţelegere de locuitorii unui sat din Bretania, Martigne-Ferchaud. Este unul dintre cei zece mii de sirieni care au ajuns în Franţa din cele aproximativ cinci milioane de persoane aruncate pe străzi de război.

LAURENCE DE CAMBRONNE a fost redactor-şef la revista Elle, iar acum scrie pentru M Le Monde. Este implicată în activitatea unor asociaţii care le oferă ajutor emigranţilor ajunşi pe insula grecească Leros, trăind jumătate din an în Grecia, unde l-a cunoscut pe Joude.

Scena lumii reuneşte eseuri despre evenimente artistice care au marcat îndeosebi lumea Parisului şi al căror martor atent a fost George Banu, precum şi reflecţii inspirate de aventuri personale, de întîlniri esenţiale, de spectacole radicale... Pe Scena lumii descoperim protagonişti şi figuranţi care, după cum se ştie din Antichitate, joacă roluri şi-şi revelează secretele. De la umbra lui Stalin la incertitudinile lui Obama, desconsiderat prin asemănarea cu Hamlet – o „insultă”! –, descoperim aici societatea spectacolului cu toate contrastele ei. George Banu asociază elogiul artei afirmat explicit şi denunţul teatralităţii cotidian disimulate, căci pe Scena lumii sîntem, alternativ, cînd spectatori, cînd actori. Locul nimănui nu e constant atribuit şi a-l găsi e o misiune. Acesta-i orizontul excursiei propuse de autor.
Pornind de la aceste afinităţi elective prezente lunar, timp de cinci ani, în Dilema veche, se desenează caleidoscopic peisajul unei epoci şi identitatea unui autor animat de convingerea că azi, mai mult ca oricînd, cultura îşi are ca rost vindecarea rănilor sufletului.

„De cîţiva ani, George Banu scrie pentru Dilema veche texte admirabile, în care povesteşte, comentează, observă faptele culturale ale lumii. O face cu sensibilitate şi cunoaştere, cu experienţă sapienţială, căci George Banu este un înţelept al teatrului (dacă tot se zice că teatrul este un fel de sectă, atunci trebuie să aibă înţelepţii lui!). Vizitează, cu pas melancolic şi măsurat, artele vremii, de la cele canonizate la cele mai excentrice, de la cele riguros şi costisitor puse la cale la cele întîmplătoare, improvizate. Priveşte spre politicieni sau spre artişti, spre scriitori sau spre spectatori – nimic nu-i e străin. George Banu ia pulsul spiritual al lumii şi dă raportul de gardă, lunar, în Dilema veche, în texte care îmbogăţesc cititorul. Strîngerea acestor texte în volum mi se pare necesară. Nu doar pentru valoarea fiecăruia dintre ele, nu doar din respect pentru public, ci şi pentru că ele împreună alcătuiesc, ca piesele unui puzzle, o imago mundi, poate, neaşteptată.” (Sever Voinescu)

George Banu (n. 22 iunie 1943) este eseist şi profesor universitar de studii teatrale. Stabilit la Paris din 1973. Ales de trei ori preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, este în prezent preşedinte de onoare al acesteia. Este, de asemenea, preşedintele Premiului Europa pentru teatru. A primit de trei ori premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa. A fost de două ori laureat al UNITER, iar în 2007 a primit Premiul Prometheus pentru întreaga activitate. În 2014 a primit Marele Premiu al Academiei Franceze. Coordonează colecţia „Le Temps du théâtre” la Editura Actes Sud. A primit titlul de doctor honoris causa al mai multor universităţi româneşti şi europene. Responsabil (alături de Mihaela Tonitza Iordache) al reputatei antologii Arta Teatrului şi coordonator al volumelor colective Teatrul de artă, o tradiţie modernă, Repetiţiile şi teatrul reînnoit, De la vorbă la cîntec. În 2013 i-a fost consacrat volumul de studii şi eseuri Călătoriile sau orizontul teatrului. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi. De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Peter Brook. Spre teatrul formelor simple (2005), Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet (2007), Iubire şi neiubire de teatru (2013) şi Monologurile neîmplinirii (2014).

Schimbarea naste ravna. Incerci sa zici rugaciunea [pe] care ai inceput-o, si daca vezi ca vine plictisirea, oboseala, somn si alta tulburare in timpul acela, trebuie sa ma fortez. Si daca nu pot nici prin fortare, [trebuie] a schimba. Daca eu citesc la Psaltire, vine plictisirea, vin gandurile, las si citesc o foaie, ori o jumatate de foaie din alta carte. Si daca vezi ca nici asa, iesi la aer liber, adica [in] aerul de-afara te mai descurci, e mai usor. Dar, ca sa-ti spun, e mare nenorocire cu patima asta a nesimtirii. Ar trebui sa dispara nesimtirea.

Uite cum, in schitul acela, la schitul Sihla era un nebunel. Si nebunelul acela imi punea unele intrebari. Si cand gateam, el spunea asa: „Inca nu-i complet”. Iar imi punea alte intrebari. „Apai, nici asta nu-i completa”. Si cand ma duceam la slujba, acolo, si-l vedeam, mi-aduceam aminte ca nu-s complet.  Stii de ce zicea el asa? Ca sa ma invat smerenia. Ca sa vada, nu ma tulbur eu ca „nu-i complet”? Dar am observat, calugarul ori fratele, cand se duce in manastire, se duce ca o caramida. Caramida e cu colturi. Si stand acolo, la manastire, se tocesc colturile. Si m-a intrebat cineva: „Cand s-au tocit?” Cand te-a batjocorit si nu te-ai mai tulburat. Atunci s-au tocit colturile. Dar sa stii ca are mare insemnatate, cand a ajuns un calugar sa-i curete Duhul Sfant inima, are mare valoare. Pentru ca, pe masura ce noi nu stam de vorba cu gandurile in timp ce zicem rugaciune, atunci odihnim pe Duhul Sfant in inima noastra. - Pr. Proclu Nicau

30 de ani fara Noica. Exercitii de iubire - titlul si subtitlul cartii sunt elocvente in sine, traducand direct si univoc cheia in care a fost scrisa aceasta culegere de 10 eseuri despre omul pe care autorul l-a intalnit fulgurant in anii 1986-1987, o intalnire din categoria grea, a celor numite adesea “mirabile”. Nu este vorba de exercitii encomiastice, dimpotriva, si cititorul va realiza tonul pe alocuri ironic, sagalnic, chiar echidistant al textelor. Este vorba in ultima instanta de o carte in care unda subiacenta a intelegerii, a respectului neconditionat fata de statura omului si a ganditorului Noica, de iubire cum nu prea este marturisita sau asumata de lumea literara sau culturala (probabil din “lipsa de organ”, la unii, cum spunea filozoful de la Paltinis, sau din surplus de morga, la altii), asadar este vorba de o carte in care unda purtatoare a textelor este o unda de lumina calda si de implinire a unei datorii resimtite de-a lungul ultimilor 30 de ani scursi de la disparitia unuia din cei doi batrani pe care autorul i-a iubit intr-un mod indelebil intr-o viata de om; acelasi cititor, daca va avea rabdare si curiozitate, il va afla si pe al doilea batran.

Este de subliniat ca autorul acestei carti este un outsider, un “concurent” care vine din afara domeniului numit umanist, dar care isi marturiseste o deschidere irepresibila catre o lume alta decat cea a tehnicii, careia ii apartine. Cele 10 eseuri au fost gandite ca o suita dramatica, cu un crescendo si un decrescendo (“Apropierea de Noica”, titlu care trimite la un text al lui Borges; “Despartirea de Noica?”, alt titlu, care trimite la un text al lui Alexandru Paleologu).

Textele trec rand pe rand de la evocarea momentelor de Paltinis, la o inscenare dialectica  a disputelor pro si contra Noica, apoi la un exercitiu de decupaj din “Arhive”, in care “personajul din eter”, locotenentul de securitate M. M., transcriind o inregistrare pe banda de magnetofon a dialogului unor profesionisti ai culturii, in celebra cabana, zisa vila 23, de la Paltinis, devine aproape uman, prin comica-i incompetenta in materia in care este pus sa isi exercite “meseria”; gongul final al cartii se declanseaza de la niste note ale lui Noica in care eroinele sunt “bisericutele din Bucovina”, celebrele in toata lumea manastiri; prilej de a glosa empatic cu continutul a doua carti remarcabile ale ultimilor ani, una a lui Horia-Roman Patapievici, si cealalta a academicianului-pictor Sorin Dumitrescu.

In sfarsit, de retinut pentru acelasi cititor prezumtiv, invocat pentru a treia oara, citatul din Alexandre Dumas-fiul care incheie cartea: „Cei pe care i-am iubit și pe care i-am pierdut nu mai sunt unde erau; dar ei sunt întotdeauna și pretutindeni acolo unde suntem noi”.

In acest volum biografic, Romain Rolland aduce un tribut imaginii si luptei lui Mahatma Gandhi. Omul care a renuntat la o cariera banoasa in avocatura va ajunge sa mobilizeze numeroasa populatie a Indiei impotriva xenofobiei si a nedreptatilor savarsite de Imperiul Britanic.

Rolland descrie cu afectiune personalitatea lui Gandhi, punand accent pe credinta acestuia in hinduism, lipsita de fanatism si de orgoliu, pe modestia lui, pe contrastele pe care a reusit sa le impace atat de bine: eroul Indiei era un om cult, scolit in Anglia, admirator al lui Tolstoi, traducator al operelor lui Platon, dar totodata isi iubeste fara rezerve cultura si religia indiana. Desi incarcerat si contestat de fortele coloniale, Gandhi si-a pastrat forta interioara si vointa de a-si ajuta compatriotii.

„Se pare ca trebuie intotdeauna ca un popor sa se sacrifice, pentru ca lumea sa se reinnoiasca... Evreii au fost sacrificati pentru al lor Mesia, pe care nu l-au recunoscut atunci cand a sosit printre ei, atunci cand, pe crucea insangerata, a adus speranta, desi poporul evreu il purta in suflete vreme de secole. Soarta indienilor este mult mai fericita, intrucat ei l-au recunoscut pe Mesia al lor. Iar indienii se indreapta cu bucurie catre sacrificiul care trebuie sa-i elibereze.”

„. . . Gandhi, sub vesmantul Crezului hindus, ascundea o mare inima crestina. Un Tolstoi mai tandru, mai potolit si, daca pot sa spun asa, mai natural «crestin», in sens universal: caci Tolstoi a fost crestin mai putin prin natura, cat prin vointa. Asemanarea dintre cei doi este mult mai evidenta, sau, mai bine spus, influenta lui Tolstoi se adevereste a fi mai puternica in apelul de condam nare pe care-l face Gandhi contra civilizatiei de tip european.” - Romain Rolland, Mahatma Gandhi

„Definitia lui Gandhi este exacta: el nu le cere niciodata oamenilor decat ceea ce pot ei sa dea. Dar le cere tot ceea ce ei pot da.”

„Gandhi este de o sinceritate imaculata! Mintea sa nu este ametita de elixirul puterii, nici inima sa nu este amagita de vanitate. El este si ramane un om asemanator tuturor oamenilor...”

  Patroana a artelor inca din anii 1930, Peggy Guggenheim ne ofera, intr-un autoportret plin de sinceritate, o perspectiva din interior asupra inceputului artei moderne, facand marturisiri revelatoare despre familia sa bogata si excentrica, despre relatiile sale personale si oferindu ne portrete adesea surprinzatoare ale artistilor insisi. Confesiunile unei dependente de arta imortalizeaza un capitol insemnat din istoria artei moderne, precum si personalitatea uneia dintre cele mai fervente sustinatoare a ei.

     Fragment din jurnal:

Cutele si cutrele memoriei este cartea lui Paul Grigoriu de memorii radiofonice. Data fiind amprenta pe care autorul si-a lasat-o asupra radioului romanesc, dintr-un anumit punct de vedere este si cartea lui cea mai asteptata. Perioadele vietii sale profesionale sunt descrise in ordinea amintirilor, nu riguros cronologic, insa cu un fir rosu ce ne duce de la primele experiente pana la momentul retragerii. 

Scriind despre cele traite de el, Paul Grigoriu povesteste si despre una dintre perioadele cele mai tumultuoase ale istoriei Romaniei, iar calatoria literara ne duce prin meandrele abuzurilor politrucilor comunisti, ale puternicilor de dupa 1989, uneori insistenti in a se implica in continutul editorial al emisiunilor, dar zugraveste si o galerie de portrete ale unor oameni de toate felurile, unii remarcabili, altii abjecti, cei mai multi obisnuiti, cu luminile si umbrele lor. 

Nota personala se imbina cu privirea generala, institutia se dezvaluie prin oameni, nu lipsesc accentele polemice – insa fara implicatii revansarde –, nici amintirile impregnate de o anumita duiosie. Pentru a parafraza o mai veche carte a lui Paul Grigoriu, avem in fata o „radio-grafie" unica in peisajul presei si al memorialisticii romanesti. 

Reactia alor mei la ceea ce eu calificam drept „victorie istorica“ nu a fost cum ma asteptam: mama – neintrebata, de altfel! – spunea ca ea nu intelege ce vrea sa zica asta sa lucrezi la Radio si sa nu te auda nimeni sufland si tu macar o vorbulita in difuzorul ala (vandusera intre timp aparatul Mende  si se abonasera la radioficarea orasului care, odata cu un difuzor oribil ca aspect, manevrat doar de o limba metalica pentru „mai tare", „mai incet, ne umplea zilele cu MUZICA POPULARA, ROMANTE, VORBEsTE MOSCOVA! ori, in cel mai bun caz, TEATRU LA MICROFON). Momentul cel mai penibil al acestei prestatii se plasa insa la orele 11 si 50 de minute ale oricarei zile cand, in limbile romana, rusa si franceza, se difuzau COTELE APELOR DUNARII. Aveam sa „prestez" si eu la aceasta „repetabila oroare", insiruind la microfon (in direct, ce-i drept) cifre de care, sunt sigur acum, nimeni nu avea nevoie... [...] 

Cat despre tata, caruia avusesem insolenta sa-i arat foarte oficial legitimatia de „redactor" al Radioteleviziunii Romane (desi erau departe una de alta, strazile Nuferilor si Pangrati erau lipite – adevarata autostrada! – in numele ideologiei de partid), mi-a spus, fara sa catadicseasca sa articuleze limpede cuvintele, asa cum facea cand ne invata, la liceu, frantuzeste: „Baiete, ai grija! Il tii minte pe Mende?“ (Bineinteles! Cum sa-l fi uitat? Doar il jelisem cand ne parasise „contra cost"!) „Dar pe harsaitul asta il stii?" (Arata spre difuzor.) „In principiu, fac acelasi lucru: vorbesc despre lume. La unul (Mende), alegi tu ce vrei sa stii. La celalalt (harsaitul), aleg altii, numai ce vor ei. Tu din asta vrei sa fii?".

Lawrence Osborne este, poate, unul dintre cei mai eruditi calatori si bautori contemporani (sper ca volumul de fata clarifica nuanta subtila dintre bautor si consumator de alcool), iar povestea pe care o spune este o incercare de a-si rezolva ceea ce el numeste „o criza personala, o curiozitate privata“, luandu-si cateva luni pentru a se „drege“ dupa o serie de episoade alcoolice. 

Dincolo de nivelul declarativ, ramane insa o intrebare nerostita: ce (se) poate invata de la tarile care au interzis alcoolul (desi, daca cineva poate gasi ceva de baut in asemenea locuri, acesta este connaiseur-ul Osborne)? Raspunsul este o scufundare fascinanta intr-un carusel complex de idei si ipoteze dintre cele mai vechi, despre modul in care concepem functionarea celor doua lumi pe care le numim Estul si Vestul, despre placerea si lupta dintre a bea si a nu bea si despre ritualul de a obtine o bautura atunci cand vrei si unde vrei, fie intr-o fabrica de bere din Pakistan, intr-o vie din afara Beirutului, in bordelurile pozitionate de-a lungul frontierei dintre Malaezia si Thailanda, in insulele din estul Scotiei sau de Anul Nou in Oman. 

O poveste dureros de sincera, de o onestitate dezarmanta. O carte de citit la orice ora, de preferat cu o pauza la ora 18:10. LOUIS ULRICH 

O meditatie reconfortanta, sclipitoare, despre toate, de la calitatile universale pe care trebuie sa le intruneasca un bar bun, pana la misterele vodcii… Neincetat subtila. Boston Globe

Memoriile lui W.B. Yeats ofera un lung sir de relatari personale captivante cu privire la numeroase figuri culturale ale Irlandei si Angliei secolului XX. Il cunoastem pe poetul si dramaturgul Yeats, fondatorul celebrului Teatru Abbey din Dublin, si asistam la dezvoltarea imaginatiei sale poetice. Poetul scrie cu sinceritate despre viata sa amoroasa, precum si despre conexiunea care considera ca exista intre viata si opera lui. Astfel, volumul descrie o viziune personala asupra artei, putand fi considerat un material auxiliar foarte util pentru intelegerea poemelor si pieselor de teatru ale lui W.B. Yeats.

„Cautam pasiunea, mai presus de toate pasiunea religioasa, ca pe cel mai de pret bun al vietii si nutream in permanenta speranta secreta a unei initieri misterioase.”

„Intr-o dupa-amiaza, treceam peste un mic paraias si, cand am sarit, am avut un sentiment foarte strain mie – caci toate gandurile mele erau pagane –, sentimentul absolutei dependente de vointa divina. A trecut intr-o clipita si mi-am spus: «Asta este ceea ce simt crestinii».”

„Am fost intotdeauna constient de faptul ca sunt oarecum neajutorat sau poate chiar nedemn de incredere; nu-mi puteam pastra opiniile printre cei care le considerau neserioase, daca simteam oarece simpatie pentru acei oameni. Ma acuzam intotdeauna de lipsa de loialitate fata de un prieten absent. Se pare ca eram incredibil de timid. Uneori, aceasta timiditate devenea inexplicabila, imi este si astazi inexplicabila si a ramas ca o amintire dureroasa in memoria mea.” - W.B. Yeats,  Memorii

In acest volum sclipitor si savuros, Alan Watts isi consemneaza evolutia spirituala si filosofica: de la copilul unor conservatori religiosi pana la profesorul spiritual neconventional care provoaca occidentalii sa sfideze conventiile si sa gandeasca singuri. Inca de la inceputul vietii sale intelectuale, Watts se dovedeste a fi un renegat al filosofiei si un autodidact care a ajuns la budism prin intermediul invataturilor lui Christmas Humphreys si ale lui D.T. Suzuki. Pe calea mea combina in mod inspirat tipul de filosofie neconventionala a lui Alan Watts si relatarile – adesea pline de umor – despre diversi guru, celebritati si experiente cu droguri psihedelice, precum si observatiile profunde ale autorului referitoare la cultura occidentala. Astfel, avem privilegiul de a cunoaste un personaj captivant, care nu s-a temut niciodata sa-si urmeze calea, devenind un exemplu de libertate spirituala.

Poate cel mai important interpret apusean al gandirii orientale, pentru lumea moderna. - New York Times

Mare parte din secretul vietii consta in a sti cum sa razi si, de asemenea, cum sa respiri. - Alan Watts, Pe calea mea

In volumul sau autobiografic, Mark Twain se prezinta cititorului intr-o lumina inedita. Intr-o proza spumoasa, plina de ironie si autoironie, scriitorul american povesteste cu naturalete evenimente stanjenitoare ori neobisnuite din propria copilarie si tinerete, isi admite neajunsurile si defectele, zugraveste caracterul pitoresc al locuitorilor din zonele rurale americane.

Mark Twain se dezvaluie atat ca om de lume si prieten, cat si ca sot si tata iubitor, iar pasajele din jurnalul fiicei sale favorite, pe care autorul le include in volumul de fata, sunt marturii pretioase si emotionante despre viata intima a unui autor american legendar. In Capitole din autobiografia mea straluceste mai putin scriitorul Twain si se contureaza mai mult omul Twain, care nu si-a pierdut niciodata latura ludica, ba chiar a imbratisat-o, transformand-o in vocatie.


Pisicile mele se mai aseamana cu fiintele umane si intr-un alt fel: cand Cenusa incepe sa faca parada cu sentimentele sale prefacute, celelalte din gasca se iau dupa ea, ca sa fie si ele in rand cu lumea. La fel fac si oamenii care se tem sa nu ramana in afara grupului; oricare ar fi moda, ei se conformeaza, fie ca le place acea moda, fie ca nu, pentru ca le lipseste curajul de a o ignora si de a-si croi propriul drum. Tuturor le-ar placea sa imbrace haine largi si confortabile, colorate si spectaculoase, si asa au si facut pana acum un secol, cand un rege sau un alt magar cu influenta a introdus nuantele sobre, disconfortul si uratenia in imbracamintea masculina. Publicul docil a capitulat in fata acestui afront; in consecinta, inca ne aflam in aceasta odioasa captivitate si probabil ca tot aici vom ramane pentru mult timp.

 In ceea ce priveste imitatia slugarnica, omul intrece maimuta de fiecare data. Omul de rand este lipsit de opinii independente. Nu e interesat sa nascoceasca o parere proprie, prin analiza si reflectie, ci e doar nerabdator sa afle ce parere are vecinul sau si sa o adopte cu slugarnicie.

Mama a avut destul de multa bataie de cap cu mine, dar cred ca i-a placut. Fratele meu, Henry, nu-i facea nicio problema. El era mai mic cu doi ani decat mine si cred ca monotonia neintrerupta a bunatatii, sinceritatii si supunerii sale ar fi fost un calvar pentru ea, daca nu as fi asigurat eu diversitatea, tragand spre cealalta directie. Eram un tonic pretios pentru ea.

Am fost intotdeauna un om distrat. M-am nascut asa; de aceea, comiteam constant, aproape fara sa-mi dau seama, tot felul de delicte minore care aduceau asupra mea umilinte. Acestea ar fi trebuit sa ma umileasca, dar nu o faceau, pentru ca nu realizam ce se intampla. - Mark Twain, Capitole din autobiografia mea

In acest volum avem privilegiul de a face cunostinta cu Charles Darwin nu doar in calitate de om de stiinta, ci si ca prieten, ca tata, ca sot si fiu iubitor. Darwin ne face partasi la existenta sa de zi cu zi, ne impartaseste metodele sale de lucru, amintiri dragi din copilarie si din tinerete – toate acestea facând din Viata mea o carte induiosatoare si totodata captivanta.

Francis, unul dintre fiii naturalistului, intervine cu un text propriu, oferind o perspectiva inedita si bine-venita asupra caracterului si stilului de viata al  tatalui sau. De asemenea, Francis ofera informatii despre arborele genealogic al naturalistului, precum si despre personalitatea bunicului si a tatalui acestuia.

Mintea indrazneata si neobosita, integritatea si simplitatea caracterului lui Charles Darwin sunt dezvaluite in aceasta relatare personala a vietii sale. Pasiunea lui pentru stiintele naturale i-a animat existenta, dar nu l-a impiedicat sa se bucure din plin de familie si prieteni, precum si de mici placeri precum lectura romanelor sau muzica.                                                                                
                                                                                                                                *

„Nu cred sa existe modalitate mai buna de a-mi petrece viata decat aducandu-mi mica mea contributie pe taramul stiintelor naturii. Cred ca am facut-o cum m-am priceput mai bine, iar criticii pot spune ce vor, dar nu imi vor zdruncina aceasta convingere.”

„Dar nu m-am dedat niciunei alte activitati cu atata pasiune la Cambridge, nicio alta activitate nu mi-a oferit atata placere precum colectionarea gazelor. Era vorba despre simpla placere de a colectiona, caci nu le disecam si nu comparam decat arareori caracteristicile exterioare cu descrierile publicate.”

„Uitandu-ma in urma, acum imi dau seama ca dragostea mea pentru stiinta a prevalat treptat asupra tuturor celorlalte pasiuni.”- Charles Darwin, Viata mea

Leon Leyson avea numai 10 ani cand nazistii au invadat Polonia, iar familia lui a fost fortata sa se mute intr-un ghetou din Cracovia. Cu un noroc incredibil, perseverenta si curaj, Leyson reuseste sa supravietuiasca sadismului nazistilor. In final, generozitatea si iscusinta unui barbat german numit Oskar Schindler au fost cele care i-au salvat viata lui Leon, ca si unor membri din familia lui, numele lor fiind adaugate pe lista muncitorilor evrei din fabrica acestuia - o lista ce a devenit faimoasa in toata lumea: Lista lui Schindler. Aceasta este singura carte de memorii publicata vreodata de un copil supravietuitor de pe Lista lui Schindler si ilustreaza perfect demnitatea autorului.

Dupa mai bine de patru decenii petrecute pe scena teatrului si pe platourile de filmare, Ion Dichiseanu isi spune povestea vietii. Dupa copilaria petrecuta la Adjud alaturi de cei opt frati, urmeaza anii grei de razboi, cind familia ajunge intr-un lagar din Austria. La intoarcerea in tara, Ion se inscrie, la sugestia tatalui sau, la Politehnica, dar isi da repede seama ca adevarata lui vocatie este actoria si da examen la IATC. Asa incepe o cariera care ii va aduce celebritatea. Ion Dichiseanu ne delecteaza cu anecdote de pe platourile de filmare la Batalia pentru Roma, Dincolo de bariera, Toate pinzele sus!, din calatoriile sale prin lume si de la intilnirile cu vedete precum Jean-Paul Belmondo, Yves Montand, Omar Sharif sau Ursula Andress.
 
„Beau o cafea la Time Out, intr-un fel de solitudine asumata. Time Out se afla pe Calea Mosilor, la intrarea pe Strada Olari, si are un nume promitator. Sugestia de a te plasa in afara timpului suna ca un fel de vraja, ca o magie. O promisiune mai mult de raminere decit de intoarcere in timp. Imi place numele cafenelei, dar ma si obsedeaza, pentru ca, iata, m-am hotarit sa astern pe hirtie ginduri si amintiri mai vechi sau mai noi. Ar fi pretentios sa le zic memorii. E ceva mai degraba in stil time out. Adica o pauza de reflectie in care trecutul se revarsa in prezent, iar prezentul se intoarce in trecut. Peste aceste amintiri nu va cadea niciodata cortina.” (Ion Dichiseanu)

Fragment din carte: 

„Filmari la Moscova 
Ne-am intors acasa cu sufletul plin. Vara trecuse si am avut bucuria unui nou inceput de stagiune. Un rol nou. Jucam in Oedip rege, Femeia indaratnica, Vlaicu Voda, iar acum cunoscuta si apreciata regizoare Sanda Manu voia sa ma distribuie in rolul Armand din Colombe de Jean Anouilh. Cum am spus, la Paris cumparasem un volum de teatru de Anouilh, asa ca stiam textul. Asa cum stiam si Ciocarlia, Becket, Calatorul fara bagaje, Salbatica, Intalnirea de la Senlis — stiam unele piese de la institut, dar inca nu jucasem nici un personaj din opera dramaturgului francez. 
Ce este Colombe? Este povestea unei tinere florarese care ajunge in mediul teatral parizian, devenind rafinata, dar frivola, si provocandu-i multa suferinta sotului ei, Julien, un om pur si moral. Initial, cum am spus, am fost distribuit in rolul lui Armand, fratele lui Julien, un tip dezinvolt, cu un fizic foarte agreabil, sarmant, dar fara sensibilitatea si profunzimea lui Julien. 
Au inceput repetitiile... Ca sa fiu sincer, nu ma simteam prea bine in rol. Am incercat sa ma apropii cat mai mult de trasaturile de caracter ale personajului, desi era un contre-emploi. Insa, dincolo de facilul, de superficialitatea personajului, eu tratam rolul cu toata seriozitatea. Nu-mi era usor. 
Dupa un numar de repetitii, la orice spectacol avea loc vizionarea cu consiliul artistic. Adica directorii teatrului, regizorii si actorii de frunte isi exprimau punctul de vedere moupra stadiului repetitiilor. Consiliul avea si putere de decizie in privinta unor modificari de distributie. In felul ocesta s-a produs si o prima schimbare in distributie: a fost invitata Rodica Tapalaga in locul Elenei Ioachim-Caragiu. In spectacol mai jucau Natasa Alexandra, Constantin Brezeanu, Marietta Rares, Aurel Rogalski, Mihai Heroveanu. 
Imi amintesc momentul in care, nu stiu din ce motive, fratele meu Julien, interpretat de Stefan Iordache, nu a placut consiliului artistic si am fost distribuit eu in rolul respectiv, iar in locul meu, in rolul lui Armand, a intrat Cristea Avram. Am avut un sentiment de jena fata de colegul si prietenul meu, dar si o bucurie artistica pentru rolul pe care urma sa-l joc, caci mi se potrivea mai bine. Dupa multe cautari de nuante, conduse cu maiestrie de Sanda Manu, si asezari in rol la multe, foarte multe repetitii, premiera a fost un succes.”

Seria de documentare despre expeditia lui Levison Wood in Himalaya a fost difuzata de Channel 4.

Dupa calatoria sa de-a lungul Nilului, cea mai provocatoare expeditie de pina acum a lui Levison Wood porneste din Afganistan de-a lungul Drumului Matasii si traverseaza cinci tari, inclusiv misteriosul regat Bhutan. Pe urmele marilor exploratori, Levison Wood strabate tinuturile de la poalele muntilor Himalaya si intilneste personaje fascinante – carausi, mistici, soldati, traficanti si pastori. Merge pe drumurile folosite de localnici, descoperind povesti de viata emotionante, infrunta pericole pe Linia de Control dintre Pakistan si India sau in teritoriile disputate din Kashmir si este martorul dezastrelor provocate de cutremur in Nepal. In sase luni, Wood si ghizii sai parcurg peste 2.700 de kilometri pe acoperisul lumii – o lume aflata in pragul unor schimbari dramatice.

Orhan Pamuk este laureatul Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2006.

    Istanbul impleteste in paginile unei singure carti doua povesti la fel de sinuoase si de cuceritoare: cea a primei jumatati din viata scriitorului si cea a orasului in care s-a nascut si pe care il cunoaste mai bine ca nimeni altul. In vastele apartamente ale familiei Pamuk, intesate de urmele unei bunastari in declin, se fac simtite aceeasi inclestare intre vechi si nou, aceeasi melancolie si aceeasi criza identitara ce plutesc si pe strazile Istanbulului. Vestigiile unei glorii de mult apuse a marelui oras, odinioara capitala puternicului Imperiu Otoman, cedeaza acum locul imenselor cladiri de locuinte si centre comerciale. Portretul autorului in tinerete si al orasului vazut prin prisma amintirilor sale de o uimitoare claritate e dublat de marturiile scriitorilor si artistilor care i-au marcat inceputurile evolutiei spirituale.

    Fragment din volumul "Istanbul" de Orhan Pamuk:

    „Aceasta relatie de dragoste si ura nu s-a sfarsit niciodata, data fiind dorinta patimasa a occidentalizantilor de a se bucura de acceptarea Occidentului, de a auzi din partea celor mai alese condeie si organe de presa ale Occidentului ca sunt la fel ca occidentalii. Scriitori ca Pierre Loti nu ascund insa deloc faptul ca indragesc, de fapt, foarte mult Istanbulul si, deopotriva, pe turci dintr-un motiv cu totul contrar: pentru ca au reusit sa-si conserve aspectele „exotice", orientale, care nu aduc cu cele occidentale. Pierre Loti ii critica pe istanbulezi pentru ca se occidentalizasera, pentru ca incepusera sa-si piarda caracteristicile traditionale, insa turcii care-l indrageau se recrutau, de fapt, din randurile unei minoritati restranse, in curs de occidentalizare. Dar universul romanelor si scrierilor exotice, mai mult decat edulcorate ale lui Pierre Loti si cititorii istanbulezi occidentalizati se intalneau intr-un „filoturcism" foarte necesar atunci cand apareau probleme politice la nivel international.
    In memoriile lui Andre Gide referitoare la calatoria sa in Turcia, petrecuta in 1914, acest „filoturcism” bun la toate dispare. Dimpotriva, Gide arata ca nu-i plac deloc turcii, apeland, in plus, nu la cuvantul natie, ci la cuvantul rasa, care ajunsese treptat sa fie la moda: rasa aceasta este pe potriva oribilelor vesminte pe care le poarta! Scrie, plin de mandrie, ca voiajul in Turcia i-a reamintit de superioritatea civilizatiei occidentale, ba chiar a Frantei. Presa populara turca, ziarele si revistele n-au raspuns, asa cum se intampla astazi in asemenea imprejurari, acestor afirmatii care, la vremea aparitiei lor, ii ofensasera nespus pe cei mai proeminenti scriitori turci ai vremii, in frunte cu Yasar Kemal, iar intelectualii turci din Istanbul au suferit in tacere, tainuind respectivele insulte. Intelectualii occidentalizati socoteau desigur, in sinea lor, ca insultele lui Gide erau indreptatite, ceea ce le motiva, in parte, atitudinea. La un an de la aparitia, in volum, a articolelor insultatoare ale lui Gide cu privire la tinuta vestimentara a turcilor, Ataturk, cel mai mare occidentalizant al acestora, urma sa interzica, prin Reforma vestimentatiei, toate tipurile de imbracaminte care nu corespundeau tinutei occidentale.”

  "Cartea minunata a regizorului Alexander Hausvater ne cucereste prin faptul ca ne investeste cu demnitatea de cititori cautatori de sens. Oarecum, autorul mi-a parut la inceput un fel de descendent rebel al povestirilor hasidice. Cele care aduceau lumii parabole nascute in comunitatile raspandite si care, uneori, in expresia lui Martin Buber sau S.Y. Agnon, au produs adevarate capodopere ale intelepciunii, alteori chiar creatoare ale unei gandiri paradoxologice. Dar copilul Hausvater nu vrea sa ne impinga spre actiuni de reflectie programatica, spre teme importante pentru comunitate, ordonate si indexate cu semnele intelepciunii. Pesonajul central, povestasul, evadeaza continuu, cautand sa scape de suferinta sau de stagnare. Copilul se lupta cu timpul, nu vrea sa devina matur, nu vrea sa aleaga intre profesii, mereu se teme de finitudine si cauta o usa intredeschisa, spre o noua experienta. Uneori, da drumul fanteziei, dar evadarea ramane in „rama” povestii, vrea sa aduca existenta mai aproape de sufletul lui si poate chiar mai aproape de noi.
    Nu o singura carare este pierduta, obsesie devenita moda in secolul al XX-lea prin care le pierdem si care trebuie reinventate prin poveste. Aceasta poate deveni o obsesie pentru literatura sau teatrul care urmeaza sa se nasca in secolul al XXI-lea si unde rebelul Alexander Hausvater este si pionierul care le cauta, le gaseste si ni le arata cu generozitate prin tot ceea ce face. Volumul de fata este o capodopera si merita citit, initiind o experienta catharctica, dar si un experiment intelectual." - Vasile Dancu (fragment din prefata la cartea Ce daca, 2017)


    Fragment din volumul "Ce daca" de Alexander Hausvater:

    ”CRAVATA DE PIONIER

    Acea bucata de material rosu, parca metal pretios, era mandria mea. Nu lasam pe nimeni s-o spele, s-o calce, doar pe mama, dar sub supravegherea mea stricta. Era un covor magic care ma ducea prin vazduh dintr-un loc in altul. In spate, prin istorie, la epoca medievala sau si mai in spate, la cea biblica, eram aici, acolo, eram peste tot, gratie cravatei de pionier. Adevarul e ca noaptea, cand ma culcam, o puneam sub perna si, cand ascultam teatru la microfon, parca si ea avea o voce care tot imi vorbea, ca si cum ma cunostea pe dinafara. Adica eu ascultam Cidul, Fedra, Cyrano de Bergerac, Medeea, ce nu... si cravata imi tot sufla ca intr-o zi si eu voi fi erou in propria mea piesa de teatru. Intr-o seara, mama si tata au intrat in camera mea, au inchis radioul si mi-au soptit ca le-a venit plecarea in Israel. Asa ca eu trebuie sa ma pregatesc, sa invat ebraica si tot felul de minuni despre o tara de nisip care nu era a mea.
    „Cum asta? Sa nu mai am camera mea? Sa nu mai am prieteni, colegi, sa-l uit pe Valentin, pe Dan, pe Jerry, pe Judith? Sa nu mai stiu daca Dinamo a castigat sau a pierdut duminica, sa nu ma mai cert cu doamna Ghelbert, care isi pierdea dintii de fiecare data cand se enerva cu mine. Nici gand, voi plecati. Eu raman aici!"
    Mama m-a mangaiat usor pe frunte.
    „Vei pierde si cravata de pionier. Ti-o vor lua, asa s-a intamplat cu toti ceilalti care au plecat. Ti-o vor lua si nu-ti va fi usor."
    Sala era plina pana la refuz. Noi astia care primiseram plecarea in Israel eram aliniati in fata unei mese lungi, in spatele careia sedeau niste oameni pe care nu-i cunosteam, ceva sefi, cica ei conduceau pionierii. In sala sedeau toti elevii de la clasa I-a la clasa a IV-a. Era o tacere densa ca ceata zi de iarna. Langa mine, Miriam din clasa B plangea. Mi-am spus: ea e norocoasa, eu sunt baiat, asa ca nu mi-am permis sa plang. Dar eram terorizat. Imi vor lua cravata de pionier! Si eu, care imi facusem zeci de noduri la cravata, stiam ca tot o vor da jos si mi-o vor lua pentru totdeauna.
     La microfon un tip cu ochelari tot ii dadea inainte cu..., ba chiar urla despre... tradatori de tara, dusmani ai poporului, cadre nedemne sa poarte cravata de pionier.”