Biografii - Memorii & Jurnale

Epoca de aur a tenisului s-a incheiat subit la US Openul din 1981, cand stoicul suedez Björn Borg a pierdut in fata rivalului sau, tanarul si indraznetul John McEnroe, in finala jucata pe Flushing Meadows.

     Fragment din volum:

Aceasta este cartea mea. Si, pentru ca am scris-o, a trebuit sa scornesc cateva randuri pentru coperta 4, in care sa explic despre ce este vorba. Am incercat sa inventez o poveste lunga, la persoana a III-a, in care sa spun ce minunata este cartea mea si in care sa am un ton usor superior, ca si cand ar fi fost scrisa de altcineva: 

„Pentru mine, scrisul nu e un medicament, ci o victorie împotriva răului. M-am străduit să înlocuiesc prin cuvinte ceea ce e de nenumit. Am tăria să privesc în urmă.
Azi, când sunt mai în vârstă decât tatăl meu la acea vreme, îl privesc aşa cum îşi priveşte o soră fratele mai mic, sau cum îşi priveşte o mamă fiul. Amestec generaţiile, răstorn cronologia. Din nevoia mea de revelaţii, mi se pare că fila timpului e îngustă şi c-o pot străbate fără şovăire.“ (Mireille ABRAMOVICI)

Mireille Abramovici porneşte pe urmele tatălui său, arestat la Nisa cu zece zile înainte de naşterea ei şi deportat în mai 1944, alături de alte sute de evrei. În speranţa de a-i salva, simbolic, viaţa, totul, chiar şi cel mai vag indiciu, îi este de folos. Scrisori, fotografii şi acte din arhiva mamei, drumuri în România, Franţa şi Germania, vizite la rude şi la cunoscuţi de-ai părinţilor ei, obiecte rămase amintire din povestea lor de dragoste, vise şi intuiţii umplu încetul cu încetul spaţiile albe din portretul tatălui şi întregesc o poveste copleşitoare.

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

O carte tandră, plină de umor, dar şi de nostalgie, cu amintirile cele mai intime şi o viziune plină de dragoste pentru Chile, ţara natală a faimoasei prozatoare. Datorită harului literar al lui Allende, amintirile din copilărie ale unei scriitoare de la celălalt capăt al lumii devin parcă ale noastre, şi redescoperim odată cu ea casa părintească, figura emblematică a bunicului, ceremonialul meselor, complicatele legături de rudenie şi ritualuri ale vieţii cotidiene, dar şi zbuciumata şi tragica istorie a ţării, exilul familiei şi neîncetata căutare a fericirii pe meleaguri străine, departe de spaţiul idealizat al unei patrii demne şi ospitaliere.

„O carte minunată. Allende îşi iubeşte atât de mult ţara, încât cititorii vor dori să-şi facă bagajele şi să ia avionul până la Santiago de Chile!“ (BookPage)

Autor si regizor de teatru, distins cu diferite premii si titluri, Virgil Tanase traieste din 1977 la Paris unde s-a stabilit cand, dupa ce publicase acolo un roman interzis in Romania, i s-a cerut sa paraseasca tara. Devenit scriitor francez, a publicat peste treizeci de volume, traduse pe mai multe continente. A tradus in franceza si a pus in scena la Paris cateva dintre piesele lui Cehov. Rescrise in romana, cartile sale au aparut si in Romania dupa 1989.
***
Cehovul lui Virgil Tanase e un manunchi incantator de portrete, anecdote, franturi de corespondente, scene traite aievea. Ai sentimentul ca scriitorul de origine romana a deschis usa tuturor locuintelor lui Cehov, ca a privit aceleasi peisaje, ca a trait in tovarasia acelorasi pictori, editori, scriitori. Pe deasupra, ca si Cehov, Tanase are acelasi fel de umor. Una peste alta, cititorulare senzatia ca Cehov traieste sub ochii nostri. - Odile Quirot – Le Nouvel Observateur
***
O extraordinara galerie de personaje carora, in eseul sau biografic, Virgil Tanase le da viata, asa cum da realitate locurilor, de la Taganrog, neinsemnatul port de la marea de Azov, unde s-a nascut Cehov, la Badenwiller, statiunea termala din Germania unde a murit. Brigitte Salino – Le Monde
***
In viziunea lui Virgil Tanase, Anton Pavlovici Cehov este o persoana si nu un scriitor, fapt pentru care
rasufli usurat. Cartea sa despre Cehov nu este a analistului literar sau a regizorului, cum te-ai fi asteptat, ci a romancierului. Nu este o detestabila monografie de tip traditional, ci mai curand un
roman despre Cehov sau chiar romanul lui Cehov. E un fel de renuntare la sine pentru ca Virgil Tanase nu isi propune sa descopere dramaturgul genial intors pe toate fetele si stors ca o lamaie in comentarii critice si in sute de versiuni scenice ci sa reveleze omul. - Mircea Ghitulescu – Ramuri
***

Anatoli Dobrinin a sosit la Washington in 1962 – in varsta de 43 de ani, a fost cel mai tanar ambasador sovietic in SUA din toate timpurile – si a ramas in functie pe durata mandatelor presedintilor KENNEDY, JOHNSON, NIXON, FORD, CARTER, REAGAN.
Dobrinin a devenit principala cale prin care Casa Alba si Kremlinul au schimbat idei, au negociat in secret si au aranjat intalniri la nivelul cel mai inalt. Desi prezinta aspecte inedite din interiorul Biroului Politic de la Moscova, Confidentele unui ambasador sovietic la Washington se refera in principal la nivelurile de la varf din Washington.
 
„Adevarata istorie a Razboiului Rece este o drama umana. Dobrinin a fost martor ocular la mare parte din ea – a participat la toate summiturile sovieto-americane dintre anii 1955 si 1990 – si a privit spectacolul cu un ochi detasat, uneori nedumerit… Cu certitudine cel mai important diplomat al epocii Razboiului Rece… Dobrinin este un fin analist si un povestitor minunat.”– Washington Post
„Niciun alt ambasador din epoca moderna n-a jucat un asemenea rol indelungat si crucial in afacerile internationale sau n-a fost pregatit sa scrie atat de neinhibat despre ele.”– New York Times Book Review
„Dobrinin certifica in aceste pagini ca este unul dintre cei mai mari diplomati ai istoriei moderne, care face cinste tarii sale si unei traditii ce se intinde pe multe secole.”– Washington Monthly
„O lectura fascinanta… o sursa esentiala pentru istoricii care incearca sa inteleaga perioada finala a Uniunii Sovietice.”– Foreign Affairs

Fragment din carte:

"II. Criza cubaneza

Hrusciov ii ofera Cubei rachete nucleare; Castro accepta 

Criza rachetelor cubaneze a fost episodul cel mai dramatic din sfertul de secol pe care l-am petrecut la Washington, dar, mai important, a fost evenimentul cel mai dramatic din intregul Razboi Rece. Intrucat a adus ambele superputeri atat de aproape de razboiul nuclear cat le-a permis propria cutezanta, a devenit un moment de cumpana in ceea ce priveste intelegerea limitelor si ne-a invatat o lectie majora despre ce anume trebuia intreprins pentru a preveni razboiul nuclear. In urmatorii 30 de ani, acestea au devenit regulile si limitele jocului nuclear si ale relatiei importante, schimbatoare si periculoase dintre Moscova si Washington. 
Mi se pare util sa trec in revista cum am ajuns in pragul razboiului din cauza acestei mici insule aflate la 145 de kilometri de continentul american. Presiunea americana asupra Cubei crescuse permanent dupa esecul invaziei incercate in aprilie 1961 de exilati sustinuti de CIA. In ianuarie 1962, Statele Unite au aranjat excluderea Cubei din Organizatia Statelor Americane si au inceput blocada comerciala a acesteia. In vara si in toamna anului 1962, situatia din Caraibe s-a agravat. Numeroase nave de razboi americane au pornit spre coastele Cubei, iar spatiul aerian al insulei a fost patrulat non-stop de avioane militare trimise de SUA. Asa cum s-a aflat ulterior, CIA si Pentagonul pregatisera, iar presedintele Kennedy aprobase, planul secret „Mangusta", care avea ca scop subminarea si rasturnarea regimului lui Fidel Castro. Intensa presiune psihologica exercitata asupra Cubei a mers mana in ma cu o campanie americana de propaganda care sa avertizeze Uniunea Sovietica in legatura cu riscurile presupuse de ajutorul militar economic acordat Cubei. Pe 11 septembrie, URSS a replicat printr-o declaratie dura difuzata prin intermediul agentiei de stiri TASS, denuntand campania americana si avertizand ca „de data aceasta nimeni nu va putea sa atace Cuba si sa se bazeze pe faptul ca va scapa nepedepsit". 
La momentul acela, nu se stia ca, in urma cu cinci luni, in mai 1962, conducerea sovietica ajunsese, pastrand o discretie absoluta, la un acord secret cu Fidel Castro. Pe neasteptate, consilierul Aleksandr Alexeev din cadrul ambasadei sovietice din Cuba si agent KGB fusese chemat de la Havana la Moscova ca sa-i dea raportul lui Hrusciov. Alexeev vorbea spaniola si stabilise relatii prietenesti si confidentiale cu Castro, care prefera sa lucreze cu el si nu cu ambasadorul nostru, Serghei Kudriavtev. Ambasadorul nu izbutise aa stabileasca o relatie apropiata cu liderul cubanez, lucru care nu trecuse neobservat la Moscova. "

Aceste insemnari sunt amintirile mele, ale unei sotii si ale unei mame, totodata. Sunt prin excelenta subiective, dar drepte, fara sa fie insemnarile unui istoric. Daca voi fi gresit cu ceva, cu vreun detaliu, de exemplu, nu fiti, totusi, aspri, nu a fost nicio clipa din rea intentie. Cu timpul, amintitile fiecaruia dintre noi se transforma in esente care nu mai retin detaliile. Mai am atatea de povestit, insa, si voi avea si mai mult loc pentru detalii. - Mioara Roman 

Mama, vino, ca e tata la televizor
- Termina cu prostiile! 
- Mama, iti spun ca e tata la televizor! 
Am venit, l-am vazut si... 
- Nu se poate sa-mi faci asa ceva! 

- Ce ramane din istorie dupa ce ai trait-o, doamna Mioara Roman? 
- As minti daca as spune ca istoria nu este ispititoare cand o traiesti. Aventura mea a fost, insa, mai degraba cea a sotiei si mamei. Iar cand aventura ta personala se conjuga la timpul istoriei, ea poate deveni opresiva. Dupa 1989, mai multe evenimente, istorice - se pare-, mi-au invadat viata si mi-au ingradit libertatea personala prin poveri adeseori greu de purtat. A fost adeseori la fel de greu ca o privare de libertate. Trebuia sa-mi recastig libertatea necontenit, cu ziua si cu ora - cum spuneam uneori. Era altfel decat inainte de '89. 
Am platit un pret al libertatii pe care inca imi este greu sa-l masor. - Mioara Roman 

Fragment din carte:

"Nici macar oamenii maturi, din functii de raspundere, cum se zice, nu stiau ce au de facut. Unii dintre ei, in zilele si anii care au urmat, ma intrebau pe mine: „Cum credeti dumneavoastra ca trebuie facut?" Ce sa le raspund? Nu am avut niciodata obiceiul acela prost de a ma baga in meseria altuia. „Nu stiu ce sa va spun, eu sunt doar profesor. De limba si civilizatia araba, daca asta va ajuta la ceva." Iar cand, mai tarziu, rareori mi-am spus parerea, in circumstante informale, cu toate rezervele necesare, am devenit obiectiv de campanie negativa. 
Ce aveau oamenii acestia cu mine? Ce eram eu, in afara de o sotie si de o mama care incepea sa simta gustul panicii? 
De ce ma intrebau? Ce voiau? Mi-am dat seama, inca o data, cat de iresponsabili sunt acesti oameni care ar fi trebuit sa stie exact ce s-a intamplat cu tara si cu societatea romaneasca. Oamenii care ar fi trebuit sa actioneze nu aveau habar de nimic. 
Si s-a vazut mai departe, si se vede si azi, cum oameni iresponsabili se implica fara sa aiba habar, nu traiesc in realitate, indiferent ca sunt, asa-zis, de dreapta sau de stanga. Sau poate ca traiesc exclusiv in realitatea propriilor interese marunte. 
Nu arata nimeni ca l-ar fi cunoscut pe Petre Roman. Sora mea, Rodica Georgescu, a povestit cum au sculat-o noaptea, in China, ca au vazut stirea ca un Petre Roman a ajuns prim-ministrul Romaniei. „Ia te uite — a zis, ce coincidenta! Si pe cumnatu-meu il cheama Petre Roman." Si s-a culcat la loc. Rodica era in China si a venit ambasadorul Angelo Miculescu, socrul lui Adrian Nastase, a sculat-o din nou si i-a spus: „Acel Petre Roman prim-ministru este profesor universitar. Nu-l cunoasteti?" „Ba da." „El este." Si atunci Rodica a reactionat ca la o ciudatenie: „Cumnatul meu — prim ministru!" Altfel spus, ce are de-a face Petre Roman cu politica? 
„Cine? Petre Roman?! Prim-ministru? Asta de unde a aparut?!" Asta era si atitudinea unor sefi ai armatei, care asteptau tot timpul ordine de la Victor Stanculescu, ca daca nu mai era seful mare... Si nu numai a liderilor militari. Toti cei implicati in supravietuirea nenaturala a vechiului regim functionau mai departe pe principiul vaselor comunicante. Mai mult decat atat, istoria a demonstrat, ulterior, ca si partidele istorice si ce s-a mai creat atunci, ONG-uri si altele, au fost, de la inceput, infiltrate cu oamenii vechiului sistem. Am convingerea ca si acum se considera ca, daca ai undeva o legatura in sistem, e foarte bine. 
Nimeni nu isi imagina ca Petre Roman era in afara sistemului. Mai mult decat atat, ideea ca taica-sau facea parte din vechea nomenclatura este disproportionata fata de realitate. Si este cu totul eronata ideea ca pozitia pe care a avut-o Valter Roman l-ar fi ajutat pe Petre incepand din decembrie '89. L-am intrebat pe Octavian Paler: „Domnule, nu era iubit Valter Roman de tovarasi?" „Aaa, nu!il detestau de moarte", mi-a spus. "

Cu maiestrie si sensibilitate, biografia scrisa de Barbara Leaming exploreaza lumea aparent magica a tineretii lui Jackie, casatoria ca de poveste cu un senator si candidat la presedintie bogat si atragator, si transformarea ei uimitoare intr-o sotie abila de politician si o Prima Doamna unica. Felul cum tanara femeie a respins hotarat ideea unei „casatorii sigure”, ca sotie a vreunui barbat remarcabil din punct de vedere social dar absolut predictibil, a condus-o catre JFK si, in timp, catre faima internationala. Insa trauma asasinarii sotului avea sa-i dauneze mai mult decat s-a stiut. Pana acum.

„Jacqueline a fost metafora vizuala a administratiei Kennedy si efigia modei anilor 1960. Alaturi de accesoriile celebritatii feminine, personalitatea sa intregeste portretul Primei Doamne ca etalon international, cel putin pentru secolul XX, si cu siguranta continua sa reprezinte un clasic al feminitatii din preajma puterii supreme, fiind denumita de presa internationala Regina Americii sau Prima Doamna a Modei.” - Diana Mandache

„Leaming ii contureaza lui Jackie Kennedy un portret tulburator si sensibil, descrie lupta curajoasa a acesteia pentru a-si salva casnicia si a-si crea propria identitate.” - USA Today

O mare povestitoare a secolului XX, nominalizata de doua ori la Premiul Nobel pentru literatura, Karen Blixen (pseudonim literar Isak Dinesen) este cunoscuta in lume mai ales ca autoarea volumului autobiografic Din inima Africii, inclus de Modern Library in „Cele mai bune 100 de carti de nonfictiune din toate timpurile“. In 1985, volumul a fost transpus intr-un film multipremiat, Out of Africa, purtand semnatura regizorului Sydney Pollack, cu Meryl Streep, Robert Redford si Klaus Maria Brandauer in rolurile principale. 

”În 1972 am plecat din România pentru totdeauna, luând sub braț cele patru blazoane, cel al familiei Budișteanu, cel al familiei Vignali, cel al familiei Skeletti și cel al familiei Mavrocordat, fotografii și o valiză cu strictul necesar, în cap mai mult amintirile unei vieți de 42 de ani, educația (cei șapte ani de-acasă, puținul care a mai fost de la școală, resturi îngurgitate de prin cărți), pățanii multe (și ele mai mult negative), o înfățișare plăcută – nici frumoasă cum era Mama, dar nici urâtă (cam mică, dar făcusem față până atunci bine așa cum eram, în primul rând sănătoasă, plină de forță, cu un curaj de care se mira lumea) –, cultura, principiile, valorile, memoria și experiențele, în general proaste. Nu, blazoanele nu le-am putut lua cu mine (afirmația de mai sus a fost o figură de stil!), pentru că nu aveam voie să luăm nicio hârtie, nicio fotografie, ce să mai vorbim de document, dar am trimis prin poștă, oficial, în plicuri mici, încetul cu încetul, tot felul de amintiri scrise soțului meu, care părăsise țara cu doi ani înaintea noastră. Așa am putut să expediez și bruma de hârtii și fotografii de familie care rezistaseră războiului, bombardamentului, refugierilor, lipsei unui acoperiș stabil, și mai ales durabil, și pe care le târâsem cu mine de-a lungul anilor de colo, colo, în diferite genți sport pe care mi le trânteam pe un umăr și plecam cu ele dintr-o așezare provizorie într-alta. Așa se face că astăzi, când scriu, mă pot baza pe câte ceva. Mi-am făcut de-a lungul timpului și note pe carnete și carnețele, pe colțuri de hârtie, pe unde nimeream și în inimă și în creier, repetându-mi-le din când în când, ca să nu le uit și să le pot duce totuși cu mine și reda mai târziu. Sunt mai mult de 40 de ani de când suntem departe de țară. Văd acum că m-a ajutat și memoria din care izbucnesc imaginile, dând peste mine oricând, oriunde, așa deodată și, „înghiontindu-mă”, mă îndeamnă să scriu și să nu le iau cu mine pe lumea cealaltă, ci să le las cititorilor pentru mai târziu. M-am înfiorat când am realizat ce mulți sunt străbunii boieri rămași în urma mea și care cu toții ar mai avea ceva de spus... Pentru că nu știam dacă voi reuși prin scrisul meu, cât de cât, să-i mulțumesc în ce privește efectul pe care ceea ce voi scrie îl va avea asupra urmașilor noștri. Azi sunt încă (mirare!) aici pentru voi, cititorii mei, și scriu nu numai pentru descendenții mei, ci pentru toți cunoscuții și necunoscuții, pentru toți care au trăit în România, trăiesc acolo sau sunt numai interesați de România epocii 1930-1972, așa cum am cunoscut-o eu. Sufletul meu a fost oglinda acelei epoci în România, reflectând mai apoi între străinii între care mă aflu, numai umbrele și luminile vieții mele dinainte de a ajunge printre ei, pe care le-am considerat a fi pe înțelesul acestei lumi noi. Cei din generația mea și cei care ne-au urmat imediat am fost sortiți să trăim în timpuri tulburi, de răsturnare și tranzit, timpuri urâte, dar am supraviețuit, iar eu mai sper, cu ajutorul lui Dumnezeu și drept mulțumire că am ajuns ziua de azi, să reușesc să afirm și în scris ceea ce am în suflet și în minte.” (Despina Skeletti-Budișteanu)

Reconstituire fictionala cu incursiuni in intimitatea ”cosmopolita” a familiilor nobiliare si in dedesubturile marilor combinatii politice din ”Evropa” vremii, pictura de medii si moravuri... dar si meditatie asupra istoriei. (...) Desfasurata tacticos, pe multiple paliere, naratiunea are si relief, nu doar carnasie epica. (Paul Cernat)

     Fragment din volum:

Cele douăsprezece convorbiri care compun această carte se înscriau în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legen-dare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat este, sper, unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevă-zută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa dar fără să fie îngâmfat, plin de umor dar şi de susceptibilitate, fermecător dar şi puţin sucit, cu o personalitate puter-nică dar păstrând luminişuri şi chiar naivi-tăţi, care ne amintesc de butada sa „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
(…) Odată cu Brâncuşi, sunt celebrați și aceşti prieteni ai lui, cărora le este dedicată noua ediţie a cărţii, pe care azi o văd eu în-sumi cu alţi ochi decât atunci. Romulus Rusan, octombrie 2016

Prigonitori şi călăi, vă ascultăm fără să vă urâm cum ne acoperiţi cu invective şi insulte după ce ne-aţi trecut prin flăcările iadului. Vă ascultăm minciunile, calomniile, dispreţul, dezonoarea „emanate” de răutatea voastră, fără să osteniţi. Vă iertăm şi uneori, în clipe de graţie, ne rugăm pentru voi. Eu nu vă pot contempla ca pe oricare dintre fraţii mei deoarece voi înjosiţi în mine condiţia de om şi-mi ofensaţi iubirea. Mi-e milă de voi pentru că nu vă gândiţi că este un timp pentru orice. Este un timp pentru viaţă şi este un timp pentru moarte. Este un timp pentru faptă şi este un timp pentru răsplată. Mi-a trebuit mult timp să vă pot ierta. M-am rugat şi am postit ca să nu vă urăsc. Vă iert din toată inima pentru ce ne-aţi făcut şi mă rog să nu vă ardă adevărurile ce le-aţi ascuns şi nu le-aţi recunoscut şi lacrimile ce nu le-aţi plâns, dar trebuia să le plângeţi. 

Cartea conţine 33 de mărturii legate de Sărbătoarea Nașterii Domnului în temniţe, lagăre, în deportare, domiciliu obligatoriu, dar şi după eliberare. Alcătuită şi îngrijită de Cezarina Condurache, cartea este prefaţată de Pr. Prof. Constantin Necula.

 Prin cartea “Martirii sunt printre noi”, Parintele Marius Visovan le propune cititorilor, potentiali sau reali, un nou exercitiu de retrezire, de reactivare a memoriei anticomuniste. O intreprindere menita sa infranga atitudinea amnezica pe care, din pacate, multi dintre noi o manifestam fata de o sectiune importanta din istoria noastra moderna, interbelica si postbelica.

Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre inflorirea Neamului nostru. Durere langa durere, chin langa chin, suferinta langa suferinta, rana langa rana, pe trupuri si in suflet, mormant langa mormant, asa vom învinge... - Corneliu Zelea Codreanu

  Fragment din volum:

Personal ajunsesem la stadiul in care suferinta o transformasem in bucurie, e drept bucuria suferintei. In aceasta consta forta mea aici: orice suferinta, indiferent de intensitatea ei, nu ma mai putea abate din drum. Eram constient si stiam pentru ce. Eram gata oricand pentru jertfa suprema, considerata ca o binefacere, si la gandul careia simteam o multumire fara margini. Toate presiunile, de toate nuantele, morale sau fizice, de toate intensitatile, nu mai aveau nici o putere asupra mea. Ajunsesem sa sfidez moartea. - Ioan Teodorescu
 

  Fragment din volum:

  Cartea, tipărita dupa moartea scriitorului, cuprinde o serie de cronici, rezultat al calatoriei facute de Gabriel García Márquez in 1957, timp de mai multe luni, dincolo de Cortina de Fier. „Cortina de fier nu e o cortina. Si nici nu e de fier. E o bariera de lemn vopsita in rosu si alb.“

     Fragment din volum:

„O mamă îi scrie aproape zilnic fiicei sale, pe care nu ştie dacă o va mai întâlni vreodată. Suntem în România, în deceniul cel mai cumplit al comunismului, în anii ’50 ai secolului trecut. Asistăm la stricarea din temelii a vechii lumi, la teroare, mizerie, umilire. Scrisorile îi sunt adresate Monicăi Lovinescu, la Paris.
Ce sunt, în fond, aceste pagini? 
Răspunsul îl dă chiar expeditoarea, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. 
Sunt formele variate «pe care le poate îmbrăca suferinţa» şi strigătul dragostei materne exasperate. 
Sunt «o rugăciune», «o poruncă» şi «un efort de supremă voinţă» pentru ca destinul fiicei să învingă istoria ostilă. 
Sunt o încercare blândă de a apropia două fotolii şi de a crede că ea, mama, şi fata ei sunt «iarăşi alături, iarăşi una lângă alta».
Dragostea maternă dă un lirism concentrat unora dintre fraze, iar primejdia le dă dramatismul. Sfârşitul mamei (în închisoare, aruncată la groapa comună), presimţit printre rânduri, le dă tragismul. Până la urmă, expeditoarea şi fiica ei devin asemenea eroinelor de tragedie greacă. 
Şi totuşi, o rază de speranţă: fiica depărtată, Monica, îşi trăieşte marea dragoste. Scrisorile mamei îl acceptă pe noul fiu, care va veghea în locul ei: Virgil Ierunca. 
Splendid traduse din franceză de Gabriela Creţia, selectate, explicate şi editate impecabil de Astrid Cambose, scrisorile din acest volum sunt în acelaşi timp un document istoric şi un document uman.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Aşternute pe hârtie, ori pe cărţi poştale, zilnic şi în diferite momente ale zilei, marcate prin ore, scrisorile pot fi considerate jurnalul epistolar al unei teribile traume psihice, întâmplată la despărţirea dramatică de Monica, despărţire presimţită a fi definitivă. E o formă personală de jale în subtextul fiecărei fraze. Cuvântul jale e uitat astăzi, dar starea există, pentru că e dată omului care trăieşte profund îndurerat, dar, în acest caz, trăieşte parcă numai pentru a-şi scrie drama.“ (Elvira SOROHAN)

Fotografia de pe copertă: Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și Monica Lovinescu pe Calea Victoriei, în 1947, înaintea despărțirii (fotografie din arhiva familiei Lovinescu aflată în custodia Fundației Humanitas Aqua Forte)

„Pe urmă ies la drum şi mă mut la han; vorbesc cu cei ce trec pe-acolo, îi întreb de noutăţile de la ei din sat şi aflu tot soiul de lucruri, observ diferite apucături şi tot felul de ciudăţenii omeneşti. Între timp se face ora mesei, când eu şi ai mei mâncăm bucatele pe care sărmana mea gospodărie şi minuscula-mi avere ni le îngăduie. După ce am mâncat, mă întorc la han: acolo mă văd cu hangiul şi de obicei şi cu un măcelar, un morar şi doi cărămidari. Cu ăştia stau şi mă tâmpesc jucând toată ziua şeptic şi table, unde se iscă nenumărate gâlcevi şi, la supărare, nesfârşite înjurături; şi de cele mai multe ori bătălia se dă pe o para, dar asta nu înseamnă că răcnetele nu ni se aud până la San Casciano. Astfel, înconjurat cum stau de păduchii ăştia, mă căznesc să nu-mi mucegăiască creierul, şi-mi vărs focul pe ticăloasa asta de soartă, şi sunt mulţumit că mă calcă astfel în picioare ca să văd până unde merge cu neruşinarea.
Însă când se lasă seara, mă întorc acasă şi intru în odaia mea de lucru; iar când ajung la uşă mă lepăd de hainele obişnuite de peste zi, pline de noroi şi de tină, şi-mi pun veşminte regeşti şi de curte; şi îmbrăcat astfel cum se cuvine, îmi fac intrarea sub bolţile antice în alaiul marilor oameni din vechime, unde, primit fiind de ei cu iubire, mă hrănesc cu acele bucate, singurele cu adevărat ale mele şi pentru care, doar, am fost născut; acolo nu mă sfiesc să vorbesc cu ei şi să-i iscodesc cu privire la raţiunea faptelor lor; iar ei, omenoşi cum sunt, îmi răspund; şi timp de patru ceasuri nu ştiu ce-i aceea plictiseala, uit de orice supărare, nu mă sperie sărăcia, nu mă înspăimântă moartea: mă mut cu totul în lumea lor.“ (Niccolò MACHIAVELLI)

Ilustrația copertei: Santi di Tito, Portretul lui Niccolò Machiavelli (detaliu)

Pentru unii dintre noi, viata este in totalitate propria creatie, dar nu si pentru James Rebanks, primul nascut al unui pastor, membru al unei familii care a trait generatii la rand in Lake District si imprejurimi. Stilul lor de viata este dictat de anotimpuri si de muncile specifice acestora, asa cum se intampla de sute de ani. Un viking ar intelege munca lor: trimiterea oilor pe dealuri vara, pregatirea fanului, targurile de toamna unde se refac stocurile turmelor, truda epuizanta a iernii, cand omul trebuie sa asigure supravietuirea oilor si ameteala usoara ce vine odata cu primavara, cand se nasc mieii, iar oile se pregatesc sa se intoarca pe dealuri. 

Cum am putea sa definim mai exact conceptul de „taran de la Dunare”? Le Petit Larousse propune explicatia urmatoare: „barbat cu o infatisare grosolana si de o sinceritate brutala”. […] Infatisarea este putin importanta pentru mine si pentru cititorul meu. Termenul grosolan cam scartaie in tentativa asta de sinteza topo-fizionomica. „Sinceritate”, da; „brutala” e in plus, orice sinceritate deranjand liniile conventionale ale artei si puterii de a trai. „Infatisarea grosolana” descinde fara indoiala din arborele stiintelor umane, atat de orgolios si de vid, al secolului al XVIII-lea si el priveste pe orice taran ca pe un necioplit si un inapoiat, incremenit in prejudecatile lui religioase si in filosofia lui primara, ramasa departe de binefacerile si luminile progresului. […] Fiintele umane apartinand civilizatiilor traditionale, cum se spune, se afla situate deodata pe o linie antiprogresista, fara indoiala, dar foarte evoluata cat priveste ordinea interioara pe care-o poseda si care, desi le obliga sa respinga religiile materialiste, le fac sa participe la o bogatie spirituala care-i lipseste in aceeasi masura cetateanului-frigider ca si tovarasului-sputnik. Este vorba aici de o rasa spirituala, daca pot spune asa, care accepta in aparenta ordinea asfaltica a ideologiilor, dar continua sa-si practice filosofia si religia, de altfel strans inrudite. - Vintila Horia
 
Se poate afirma ca Jung a facut mult pentru a trezi spiritele. Dar si cercetarile in domeniul fizicii, arheologiei, oceanografiei si al istoriei religiilor. Locuim intr-un timp al profunzimilor, zenit si nadir, un timp al sufletului pus pe cruce, in sensul care ii convine cel mai mult, iar asta este fericirea, vreau sa spun bucuria de a cunoaste adevarul, o suferinta subtila care atinge constiinta eternitatii. - Vintila Horia
 
Exilul imi aparea ca o problema care-l privea pe Ovidiu, sau pe Chateaubriand, dar in fond nu faceam decat sa ma integrez lui, intr-un fel un pic diferit, comparat cu tehnica pasiva a predecesorilor mei, caci eu l-am luat cu asalt, in loc sa ma las eu insumi asediat, transformandu-l intr-un castel fortificat, al carui senior absolut sunt eu insumi. - Vintila Horia

In camera cu ferestre captusite parca, pe dinafara cu frunze de platani, aurite de soare, mobilata cu piese mici, gratioase, in care s‑a acumulat lumina altor anotimpuri, duse demult, stau asezate pe rafturi, pe masute, de jur imprejur, rame delicate, imbratisand ca niste palme pioase, fotografii de familie, unele aproape sterse de trecerea vremii. Din ele ne cerceteaza ochii melancolici ai parintilor, ai bunicilor, ai strabunicilor, iar razele privirilor li se intalnesc in punctul unde urmasa lor, fetita Tania de odinioara, sta dinaintea unui mic birou…Victoria Dragu Dimitriu, „Povestile unei doamne din Bucuresti. - Tatiana Margescu”
 
Cred ca nu exista femeie pe lume, trecuta de tinerete, care sa nu-si aduca aminte de vechile dantele aflate in casa parintilor sau bunicilor ei – fie sub forma unui guler, a unei rochii purtate in copilarie sau a unui voal de mireasa, la manecile unei bluze elegante sau la poalele unei rochii „de ocazie”, inguste sau late, confectionate la masina, dar mai ales lucrate cu acul sau cu iglita. Nu putem uita dantelele facute „la metru” de catre bunicile noastre, pentru a impodobi fetele de perna albe sau bordurile unor cearceafuri de olanda sau in, lucrate „cu acul” sau cu croseta. - Tatiana Margescu
 
Cred ca nu aveam mai mult de 3-4 ani cand, insotita de mama si de bunica materna, ma deplasam spre atelierul unei cunoscute croitorese care lucra pentru copii, situat in centrul vechi al Capitalei. Daca nu ma insala memoria, imobilul in care functiona atelierul era situat intr-o curte mare, unde se afla amplasata si Biserica Bulgareasca. Hainutele pentru copii, de regula, costau mai mult decat hainele pentru adulti, fie ca erau achizitionate dintr-un magazin, fie ca erau facute pe comanda. Cu cat copilul este mai mic, cu atat lucrul este mai migalos, in special la fetite: broderii, pliseuri, gulerase de dantela, la care se adauga si costul materialelor de calitate: stofe moi, catifea. - Tatiana Margescu
 
Bunica mea a urmat si o scoala particulara (pension), dar la instruirea ei temeinica au contribuit si cunostintele transmise de catre guvernanta ei, mai ales in ceea ce priveste stapanirea perfecta a limbilor engleza si franceza, la care se adaugau cunostinte vaste in domeniul literar, artistic si mai ales in cel muzical (canta foarte bine la pian). Nu pot sa nu ma gandesc ca, in urma cu peste o suta de ani, putine tinere urmau studii superioare, educatia primita in familie, respectiv scoala, avand drept scop sa contracteze o casatorie „buna” si sa devina sotii si mame bune pentru odraslele familiei. Pentru a fi guvernanta, trebuia ca la randul tau sa fi beneficiat de o educatie foarte buna. De aceea, multe dintre ele erau recrutate din acele familii devenite „peste noapte” paupere – familii care nu mai puteau asigura din punct de vedere material nici studii superioare fiicelor sau fiilor lor si nici casatorii „fara zestre”. Daca fetele deveneau guvernante, baietii acestor familii scapatate deveneau perceptori la copiii familiilor bogate. - Tatiana Margescu

Comunismul a murit in Europa de Est, dar sta inca in picioare, pe fragile, dar vizibile picioare, in cea occidentala. Constatarile, dar si atacurile impotriva mea sunt deci inca valabile. Tehnica folosita pentru a fi eliminat in 1960 din literatura poate fi utila inca celor care urmaresc, ca si atunci, acelasi scop: distrugerea legaturii dintre om si Creator, deci distrugerea omului.
Desi drepturile omului sunt pe toate buzele, nimeni nu tine seama nici de drepturile popoarelor, nici de omul ca fiinta teologala, cum il numeste N. Steinhardt in Jurnalul Fericirii. Atat lupta mea, cat si opera mea raman inca tinte mortale pentru cei ce, in cadrul celei mai teribile degradari a omului, lasa asupra noastra riscul de a pieri si asupra lor riscul de a distruge. - Vintila Horia,Villalba, 3 August 1991
 
Ultimul cadru al filmului a fost montat, s-au pus genericele, muzica… Momentul care de obicei ma elibereaza si ma bucura este inlocuit de o cu totul alta stare. Am terminat si mi-e teama. Mi-e teama ca am terminat. Timp de opt ani am cautat secvente de viata, de biografie literara, documente, sentimente si emotii care au alcatuit omul si scriitorul Vintila Horia. M-a condus prin viata lui, prin orasele exilului sau, prin tarile bucuriilor si durerilor lui. Am visat impreuna cu el intoarcerea in Romania si, intr-o clipa, tulburata de intensitatea si profunzimea framantarilor lui sufletesti, fara sa stiu ce fac, i-am promis-o. M-am trezit asumandu-mi o putere pe care n-o aveam si pe care nici o alta instanta nu si-a asumat-o. - Marilena Rotaru
 
…Gasisem un drum pe care-l cautasem, fara sa-l gasesc, toata viata. Celelalte forme nedefinite care ma inconjurau inaintau impreuna cu mine… Deodata o umbra se profila in departare, in fiinta mea… Era ca si cum cineva se gasea deasupra si umbra corpului sau, proiectata de soare sau de lumina acestui spatiu necunoscut, se cufunda in unde pastrandu-si conturul… Aceasta lumina concentrata isi faurea sie insasi trupul. Imi spuneam: „Iata-ma. Iata-ma in sfarsit. Am ajuns la capatul lungii mele calatorii…Barca mea a atins tarmul. - Vintila Horia

Scriitor de forta, dar si celebritate a muzicii, Leonard Cohen a stirnit mereu controverse, de la primele versuri, considerate a fi la limita pornografiei, pina la retragerea sa, la sfirsitul secolului trecut, intr-o minastire budista (autoizolare intrerupta brusc pentru a reveni spectaculos, la inceput de mileniu, in lumea muzicii cu un nou album). Apreciat mai intii ca scriitor si abia spre batrinete recunoscut ca un muzician de prim rang, Cohen s-a dovedit original si in felul in care a decis sa-si traiasca viata. Toate acestea, dar si multe alte aspecte inedite ale vietii si carierei lui Leonard Cohen sint surprinse de Mircea Mihaies in cartea dedicata marelui artist.

 
„Lumina se schimba, pagina se intoarce, mingiierea se fringe, gheata se topeste, umbra se stinge, sticla se sparge, vestea soseste – iar lumea nu va mai arata ca inainte, lumea nu va mai fi ce-a fost, ca atunci cind vorbeai sau scriai sau cintai cuvintele sortite s-o cuprinda si sa-i hotarasca intelesul o data pentru totdeauna.” (Leon Wieseltier)

La doi ani după susţinerea tezei sale de doctorat cu o temă îndrăzneaţă, Un scriitor din exil şi tema exilului: Vintilă Horia, Mădălina-Violeta Dîrmină se hotărăşte să publice rezultatele cercetării sale laborioase într-un volum, clarificând multe dintre penumbrele vieţii şi operei unui scriitor de excepţie din diaspora, în tentativa de reintegrare definitivă a acestuia în circuitul valorilor naţionale. Dintre recuperările postrevoluţionare, prozatorul Vintilă Horia (1915 – 1992) reprezintă un caz singular, întrucât consacrarea sa europeană datează din 1960, când i se atribuie Premiul Goncourt pentru romanul Dieu est né en exil de la Editura Fayard. Controversele iscate, la vremea respectivă, în legătură cu trecutul său legionar, n-au avut darul să anuleze opţiunea Academiei Goncourt. Istoria decernării premiilor menţionează, totuşi, în dreptul anului 1960: attribué mais non decerné. Este surprinzător sau, mai degrabă, simptomatic cât de puţine informaţii ne parvin pe filiera istorico-literară despre emigrantul în Argentina din 1948, după ce puterea comunistă îl condamnase pe Vintilă Horia, în contumacie, la 25 de ani de muncă silnică pentru inventate “crime de război.” (Prof. univ. dr. Nicolae Oprea)