Biografii - Memorii & Jurnale

La mai bine de 20 de ani de la debut, autorul poate spune liniștit și senin că a pus pe roate un  "Institut de poezie legală": 
„Ca printr-un ochean, prin fundul paharului 
lumea-mi apare mai aproape, mai mare. 
Îmi port nemurirea la cingătoare. 
În raniță – bastonul de mareșal. 

Sunt cel mai bun poet din acest spital.”

Vom descoperi împreună, deopotrivă de fascinați, fără îndoială, că avem în față nu doar un poet, dar şi un povestitor, nu doar un profesionist al scrisului, dar şi un amator al micilor bucurii ale vieții. Poetul fără majuscule, adică acel rob al poeziei din tot şi din toate. Un supraviețuitor al scrisului din spitalul național fără pereche numit România. (un cristian)

 Trei femei, trei generatii - bunica, mama si fiica. Ele isi spun pe rand povestea, lectia de viata, fiecare dintre ele purtand pe umeri povara trecutului celei dinainte. Destinul lor acopera perioada postbelica si de instaurare a comunismului, pana dupa revolutia din 1989 si anii recenti.

Confesiunea sotiei caricaturistului Georges Wolinski, ucis in atentatul de la „Charlie Hebdo”

De ce a fost asasinat Georges Wolinski? Probabil daca ar fi putut sa fie intrebat, caricaturistul ar fi ridicat neputincios din umeri si ar fi raspuns ca nu are habar.

„Draga, ma duc la Charlie” este o carte-eveniment care prezinta fata ascunsa a tragediei care a zguduit intreaga lume. Jurnalista si scriitoarea Maryse Wolinski povesteste intr-un mod tulburator cum a trait momentul atacului terorist din 7 ianuarie 2015 si toate zilele dramatice care au urmat.

Maryse si Georges erau casatoriti de 47 de ani. O zi absolut banala, din care nu lipsesc plictisitoarele ritualuri casnice de dimineata si obisnuitele discutii administrative intre soti, se transforma intr-un cosmar fara sfarsit. Ritmul si stilul relatarii sunt perfect coordonate cu starile de spirit ale autoarei la diversele ore ale acelei zile fatidice. Pentru Maryse, desenatorul-vedeta de la „Charlie Hebdo” nu a fost Wolinski, asa cum era stiut de o lume intreaga, ci Georges, pur si simplu. Un om cu bune si cu rele, cu tabieturi enervante, dar si cu momente de exaltare, de care o legau o sumedenie de emotii si amintiri. Sotul ei. Replici cu sau fara miez rostite intr-un moment sau altul, zambete abia schitate sau expresii de tristete ori de melancolie, pastrate intr-un colt de memorie, obiecte dragi si poze vechi, de tot felul, completeaza de minune imaginea omului si artistului Georges Wolinski.

Ultima replica auzita, in momentul in care sotul ei inchidea pentru ultima oara usa casei lor, „Draga, ma duc la Charlie” devine un laitmotiv al cartii. Alaturi de ea, apare si intrebarea care ii strabate ca un fir rosu paginile: De ce? Cititorii vor avea rareori ocazia sa citeasca un text atat de tensionat din punct de vedere existential, aflat, de multe ori, aproape de limita suportabilitatii.

Povestea scriitoarei britanice care si-a gasit fericirea in inima Transilvaniei

Arabella McIntyre-Brown a inceput sa scrie o carte sincera si antrenanta, plina de umor, despre aventura mutarii dintr-un mare oras britanic intr-un sat din Carpati, si a sfarsit prin a compune o veritabila scrisoare de dragoste pentru Romania. Asa cum magia Transilvaniei rurale a fermecat-o profund pe autoare, volumul „Din Liverpool in Carpati” va cuceri, fara indoiala, inimile tuturor cititorilor romani.

In ultimii ani, mai mult de 200.000 de romani au plecat sa locuiasca in Marea Britanie, iar din Anglia au venit in Romania doar cateva mii de britanici doritori sa se stabileasca aici. Cei mai multi au ales Bucurestiul sau alte orase mari; numai cativa au descoperit atmosfera deosebita a mediului rural. Scriitoarea si jurnalista Arabella McIntyre-Brown este una dintre ei. A luat aceasta hotarare in urma unor decese in familie, dar adevarul din spatele plecarii din Anglia isi are radacinile intr-o copilarie dificila. La varsta de 50 de ani, tocmai cand incepuse sa se bucure de un oarecare succes ca editor de carte si autor, si-a vandut casa din Liverpool, abandonandu-si viata citadina, de om ocupat, si s-a aruncat in acest labirint care este Europa de Est. A parasit tot ce-i era familiar si s-a mutat in Romania, pentru a-si trai viata in solitudine. Astfel, din 2010, Arabella McIntyre-Brown numeste „acasa” aceasta parte a lumii marginita la sud de Muntii Carpati, pe care prietenii ramasi in Anglia o puteau vedea pe Google Maps doar ca pe o patura verde, difuza.

Decizia de se muta dintr-un oras britanic animat intr-o cabana construita doar pe jumatate, aflata pe un povarnis al muntilor, ar fi putut fi un dezastru. Autoarea are peste 50 de ani, nu are un venit stabil, nici pensie sau un plan de rezerva. In ciuda fapului ca toate indiciile sugerau ca avea sa esueze lamentabil, astazi poate afirma fara rezerve ca a descoperit secretul fericirii. Pentru ea, paradisul este satul transilvanean Magura, aflat cam la altitudinea la care se afla cele mai inalte piscuri muntoase din Marea Britanie.

„... un fel de ghid pentru propriile calatorii catre sine – daca veti avea curajul sa va aventurati pe un astfel de drum.” – Sir Ranulph Fiennes

O colectie de interviuri despre Romania, tara contrastelor

In Arta interviului, Lawrence Grobel povesteste cele mai interesante intamplari din cariera sa, dar si cele mai savuroase momente din lista sa lunga de interviuri cu actori care au primit Premiul Oscar, cu scriitori laureati ai Premiului Pulitzer sau cu sportivi celebri. Grobel explica pas cu pas ce presupune un interviu – de la munca de documentare, la retusurile finale –, astfel ca Arta interviului va fi un rasfat atat pentru jurnalisti, cat si pentru devoratorii de cultura.

Asta noapte am avut un vis – se facea ca interviul pe care il facem acum avea atat de mult succes incat mi s-a propus sa ma las de actorie si sa fac interviuri. Si m-am gandit la cum o sa calatorim noi in jurul lumii pentru a face interviuri – ne astepta un periplu de sase saptamani, cu cate trei interviuri pe zi.
Al Pacino, intr-un interviu cu Lawrence Grobel

Larry Grobel, celebru in randul jurnalistilor si numit „intervievatorul intervievatorilor”, a scris nenumarate biografii – printre care Truman Capote, Marlon Brando, James Michener si familia Houston – si articole pentru Rolling Stone, Playboy si New York Times. Si-a petrecut cei 30 de ani de cariera incercand sa convinga persoane dificile sa vorbeasca deschis. In Arta interviului, autorul ofera tot felul de sfaturi despre cum poate fi obtinut un interviu bun si le ofera cititorilor o imagine de culise din timpul interviurilor sale, in cadrul carora a primit raspunsuri savuroase cum ar fi:

Anthony Hopkins: Mie nu-mi place Shakespeare. Prefer Malibu. 
Mel Gibson: Feministele nu ma plac, dar nici eu nu le plac pe ele. 
Drew Barrymore: Ma rog la Dumnezeu ca atunci cand mor prietenii sa-mi fure trupul de la morga si sa dea o petrecere. 
Bob Knight: Vreau sa pleci de aici. Si vreau si nenorocitele alea de casete! 
Anthony Kiedis: In 1973, cand aveam doar 11 ani, am fumat iarba cu tata... S-a gandit ca astfel imi va oferi posibilitatea unei experiente revelatoare asa cum alte dati imi oferea romanele lui Hemingway sau filmele lui Woody Allen.

„Interviul – conversatia in care unul intreaba si‑l asculta pe celalalt – e baza relatiilor interumane. Din acest motiv cred ca Arta interviului nu este o carte doar pentru jurnalisti sau pentru oamenii din comunicare, ci si pentru cei care vor sa invete sa‑i asculte pe ceilalti ca sa inceapa sa fie ascultati.” – Cristina Bazavan, din prefata editiei in limba romana

In aceasta carte uluitoare Katherine Boo zugraveste o epoca tulbure de schimbari globale si de inegalitate ce devine umana prin povestea dramatica a unor familii care lupta pentru o viata mai buna in Annawadi, o asezare improvizata la umbra hotelurilor de lux de langa aeroportul din Mumbai. Odata ce India incepe sa prospere, locuitorii din Annawadi incep sa spere cu pasiune. Abdul, un adolescent intreprinzator, vede „o avere nemasurata” in gunoaiele reciclabile aruncate de cei bogati. Chiar si copiii cei mai saraci, cum ar fi tanarul hot Kalu, simt ca si-ar putea implini visele.
Ulterior insa Abdul este acuzat pe nedrept in urma unei tragedii socante; teroarea si recesiunea globala scutura orasul din temelii; tensiunile inabusite legate de religie, casta, sex, putere si invidie economica ies la iveala in chip brutal. Cu inteligenta, umor si o profunda intelegere a ceea ce-i leaga pe oameni in vremuri tulburi de schimbare, Dincolo de frumusetea perena, o carte bazata pe ani intregi de documentare fara compromis, il duce pe cititor drept in mijlocul uneia dintre lumile ascunse ale secolului XXI si in inima unor familii cu neputinta de uitat.
Documentata precum scandalul Watergate, scrisa precum Marile sperante si, fara indoiala, cea mai buna carte de non-fictiune din ultimii ani. - New York Magazine
Aceasta carte este deopotriva un tur de forta in reportajul social si o capodopera literara.
Din motivatia juriului, la acordarea premiului pentru non-fictiune PEN/John Kenneth Galbraith Award, O piatra de hotar. - The Wall Street Journal
Insufletitoare si irezistibila... Reusita extraordinara a lui Boo este dubla. Pe de o parte, ne arata cum isi gasesc oamenii puterea sa ramana oameni in cele mai disperate imprejurari si, pe de alta parte, ne face sa ne pese. - People
O carte deosebit de inteligenta (si) umana... Deschizatoare de drumuri. - Junot Díaz, The New York Times Book Review

Knight povesteste despre numeroasele riscuri cu care s-a confruntat, despre esecurile zdrobitoare, despre concurentii nemilosi, despre numarul mare de sceptici, dusmani si bancheri ostili, dar si despre numeroasele sale triumfuri emotionante si reveniri spectaculoase. Dar mai presus de toate, Knight evoca relatiile fundamentale, care au constituit inima si sufletul Nike, cu fostul sau antrenor de atletism, irascibilul si charismaticul Bill Bowerman, si cu primii sai angajati, un grup pestrit de neadaptati si savanti, care a devenit rapid o fratie in centrul careia se afla swoosh.

Impreuna, valorificand puterea electrizanta a unei viziuni indraznete si o credinta impartasita in puterea mantuitoare, transformatoare a sportului, au creat un brand si o cultura care a schimbat totul.

Unul dintre cei mai influenti oameni de afaceri din lume, Phil Knight este fondatorul Nike, Inc. A fost CEO al companiei din 1964 pana in 2004 si presedinte al consiliului de administratie pana in 2016. Traieste in Oregon impreuna cu sotia lui, Penny.

Shoe Dog este o incredibila poveste americana despre noroc, curaj, stiinta si alchimia magica dintre cateva personaje excentrice care s-au reunit pentru a construi Nike. Faptul ca s-a intamplat asa ceva este un miracol deoarece, dupa cum am aflat din cartea de fata, desi suntem o natiune ce proslaveste spiritul intreprinzator, excelam si in zadarnicirea lui. Lectiile pe care ni le da Phil Knight cu privire la antreprenoriat si la obstacolele cu care se confrunta un om care incearca sa creeze ceva sunt inestimabile. Paginile pe care le-am indoit sunt prea numeroase pentru a le mentiona.

„Despre curajul de a ne lasa vazuti” este o provocare de a descoperi cine este si ce gandeste Dragos Bucurenci, cel din spatele imaginii publice pe care si-a creat-o cu proiectele, aparitiile media si cursurile pe care le tine. Multe dintre textele cuprinse in carte s-au nascut in paginile Elle, Esquire, The One sau pe scena conferintelor TEDx, dar cartea este rezultatul unui proces de distilare care a durat aproape un an. Autorul a facut o selectie atenta, a rescris si a dezvoltat textele vechi si a adaugat altele noi. Rezultatul este o pledoarie pentru vulnerabilitate, exemplificata prin mai multe exercitii de auto-dezvaluire.

 „Textul amintirilor este o marturie, frapanta prin detalii, despre inceputurile spartane ale regimului kemalist, in peisajul primitiv al Anatoliei centrale. Autoarea este o romanca, Anisoara, o iubire necunoscuta pana acum a lui Atatfirk. La un capat al acestei istorii este Mustafa Kemal care «la o masuta de meze (...) punea la cale soarta Turciei» si care-i incredinta Anisoarei, atunci cand lipsea din Ankara, valiza in care-si pastra «toata averea lui» pentru a o adaposti sub patul ei. La celalalt capat este parintele natiunii, cu autoritatea sa necontestata, observat in decorul oficial al palatului Dolmabahce, in ambianta cluburilor selecte din Istanbul sau pe puntea iahtului, in plim-arile sale estivale pe apele Bosforului:' FLORIN TURCANU 

Volumul conține 19 interviuri despre demolările din anii ’70-’80,interviuri din Arhiva de Istorie Orală a CISAC, precum și transcrierea mesei rotunde cu tema „Dărâmarea Spitalului Brâncovenesc” organizată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului la 28 martie 2004.

Mărturiile prezintă, pe de o parte, perspectiva specialiștilor (arhitecți, istorici, istorici ai artei), martori ai unor transformări brutale și ireparabile, și, pe de altă parte, perspectiva unor locuitori ai Bucureștiului, care și-au văzut întregul trecut – străzi, case, biserici, cimitire – dinamitat, sfărâmat și anihilat de lama buldozerului.

Autorii mărturiilor, în ordinea din volum, sunt: Aurelian Trișcu, Peter Derer, Alexandru Beldiman, Cornelia Pillat, Cezara Mucenic, Antoinette Marie-Jeanne Bătăturescu, Dan Mohanu, Radu Ștefănescu, Constanța Costea, Dan Ionescu, Aurelian Stroe, Theodor Ionescu, Ileana Voicescu, Mușata Mucenic, Dinu C. Giurescu, Tudor Marinescu, Davida Neli, Paul Marinescu, Constantin Hariton, Nicolae Noica, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Dinu Antonescu, Mariana Florian.

"Reușita acestei cărți va fi o realitate dacă voi putea să intru în rezonanță cu cititorii. Îmi doresc ca în parcurgerea paginilor ei, după anumite fraze sau fragmente, cititorul să se oprească din preluarea gândurilor mele și să-și folosească imaginația și experiențele personale pentru a veni cu noi contribuții. În aceste condiții va lua naștere o nouă carte, cu fiecare cititor." Dan Donescu

Una dintre cele mai recente revelatii literare nu vine din partea vreunui scriitor, ci a unui celebru bucatar. Cartea sa, in parte o autobiografie, in parte un manifest pentru bucate bune si oameni dintr-o bucata, raspunde multor intrebari pe care si le pun admiratorii lui Adi Hadean, chef, om de radio, prezentator de televiziune. Cum a inceput – spaland, si de zece ori pe zi, podelele bucatariei din casa bunicilor –, cum a aflat secretele organizarii si ale falimentarii unui restaurant – intr-o incaierare de pomina –, cum se alcatuieste meniul unui Irish pub – creand cateva sandviciuri delicioase cu nume voit idiot si la fel de voit stalcit irlandez („O’Ceapa“, „O’Felie“, „O’Tona“ si „O’Bama“) –, cum e din interior un show de televiziune – muncind de la sapte dimineata si incheind seara tarziu cu un pahar de prosecco, fara sa fie nevoie sa arunci cu farfurii in concurenti s.a.m.d. Un sir de lectii – de gatit si de viata. „Daca pui o bucata de unt proaspat intro tigaie si lasi tigaia o vreme la marginea unei plite nu foarte incinse, untul se va topi si se va separa, iar apa se va evapora. Daca lasi untul topit intr-un vas, componentele sale se vor aseza in functie de densitate. La suprafata vor aparea resturi usor de luat cu o spumiera, un strat gros de grasime va ocupa partea din mijloc a vasului, iar partile solide vor ocupa fundul vasului. Untul pregatit astfel se arde mai greu si e suportat si de catre oamenii cu intoleranta la lactoza. Intrucat sunt un adept al limpezimii, ma straduiesc sa limpezesc lucrurile de cate ori e nevoie, pe de o parte pentru ca situatiile limpezite se transforma in relatii durabile (adica ard mai greu), pe de alta parte pentru ca, odata limpezite, sunt digerate mai usor de catre cei cu diverse intolerante, unele provenite din educatie, altele din lipsa ei, dar fara legatura cu fiziologia.“ Adi Hadean Motorul care l-a propulsat pe Adi Hadean in viata si in cariera este tenacitatea cu care si-a urmarit visul de a deveni bucatar, trecand peste multe dificultati. In atentia publicului de radio si mai ales de televiziune si a cititorilor de bloguri a fost propulsat de franchetea sa si de placerea de a le fi de folos celorlalti. Motorul care il va propulsa in atentia iubitorilor de literatura este stilul alert, sustinut de imensul talent cu care impartaseste experiente de viata, trecandu-le prin filtre etice – educatia de acasa – si literare – cartile citite cu aceeasi pasiune cu care gateste. Adi Hadean s-a facut cunoscut in lumea exigenta a gastronomiei ca urmare a pasiunii, dedicarii si maiestriei sale culinare, calitati care i-au adus numerosi fani inca de la inceputurile aparitiilor sale publice. Debutul in bucataria profesionista si l-a facut in 1998, iar de atunci a gazduit mai multe emisiuni TV, a publicat carti purtand semnatura sa ori a contribuit la publicarea altor carti, imbogatind terminologia gastronomica, si sa implicat in numeroase proiecte sociale. Pasiunea care l-a determinat sa faca din gatit o profesie o impleteste, dand dovada de aceeasi maiestrie, cu celelalte preocupari ale sale, fotografia si scrisul. De la data lansarii pana in prezent, blogul sau culinar a fost citit de peste 27 de milioane de vizitatori, cu o medie de 20 000 de vizitatori unici pe zi. Astfel, Adi Hadean este si unul dintre cei mai apreciati bloggeri culinari din Romania.

Sentimente este o privire intima si foarte emotionanta in familia si copilaria artistei cu cea mai spectaculoasa cariera in muzica romaneasca, Loredana. La 30 de ani de la castigarea marelui trofeu la Festivalul de la Mamaia, familia si prietenii apropiati ai Loredanei povestesc in premiera absoluta cum se vedeau din perspectiva lor intamplarile prin care trecea, pe atunci, cea mai tanara castigatoare la marile concursuri de talente din muzica romaneasca.

Sentimente isi va surprinde cititorii nu doar cu detalii din familia Loredanei (tatal a plecat in Libia ca sa castige mai multi bani pentru familie, discutiile in contradictoriu ale Loredanei cu mama ei pentru o meserie in lumea artistica), ci si cu o radiografie indirecta a industriei entertainmentului din anii 80 (cu cenzura, deplasarile in strainatate la festivalurile tarilor tovarase si prietene, stadioane intregi de spectatori).

Pentru un cititor de 40+ ani, Sentimente este si o incursiune inedita in propria copilarie (practica scolara, jocurile pe scara blocului, excursiile cu ONT-ul ), iar pentru ”millennials” este o poveste reala despre cum poti deveni unul dintre cei mai mari artisti ai Romaniei, despre efortul din spatele celebritatii si despre cat de multa putere iti trebuie sa infrunti etichetele pe care ti le pun oamenii cand tu iti doresti din tot sufletul sa fii diferit. ”E ca un sport de performanta, trebuie sa te antrenezi zi de zi”, spune Loredana - astazi nu doar un artist complet (cantareata, actrita, compozitoare) ci si jurat al celei mai importante emisiuni de talente muzicale, Vocea Romaniei - cand vorbeste despre cariera ei care se intinde pe mai bine de 30 ani, cu sute de mii de difuzari la radio, mii de concerte, sute de ore de emisiuni tv, zeci de filme, albume vandute in milioane de exemplare si unele dintre cele mai mari hituri din muzica romaneasca.

Cartea este un jurnal literar, cu nuante autobiografice, in care autorul isi prezinta copilaria, locurile unde a trait, precum si debuturile lui ca grafician in tara, apoi in Statele Unite.

In timpul operatiei, neurochirurgul se simte foarte singur...

Acesta este motivul pentru care, inainte de operatie si in timpul operatiei, ma rog lui Dumnezeu. 

Transmit astfel pacientului incredere si sanatate, iar la iesirea din sala ma inchin din nou. 

Eu cred ca Dumnezeu este in creierul omului. Sau exista o legatura spirituala intre creier si Divinitate. 

Iar pentru a interveni cu succes pe creier, nu ma pot ruga altcuiva decat lui Dumnezeu.

Despre mine: Sunt sotie, mama, colega, voluntara si, mai nou, scriitoare. Fiecare in parte ma implineste si toate, luate impreuna, definesc persoana care sunt astazi. Daca prin povestile si trairile mele, prin opiniile constructive sau parerile mai putin pertinente pe care le transmit reusesc sa va ofer un scurt ragaz intr-o zi nebuna, un moment de destindere sau poate de amuzament, atunci voi fi mai mult decat fericita ca aceasta carte si-a indeplinit menirea. 
„Corporatiile reprezinta o lume aparte, de care te poti lasa indoctrinat si la care iti poti recunoaste apartenenta sau, din contra, o lume cu care realizezi ca nu ai nimic de a face si preferi sa-ti urmezi drumul pe cont propriu. Si ca in orice lume, si aici putem vorbi despre traditii si obiceiuri, moda si cultura lingvistica. (...) Exista reguli la orice pas si orice deraiere poate fi taxata, mergandu-se pe principiul ca nimeni nu este de neinlocuit, iar la usa mai asteapta trei care sa-ti ia locul, dornici sa se afirme si sa urce celebra scara ierarhica." — IRINA DOLTU 

Intr-o lume plina de seminarii motivationale, citate inspirationale, teorii si carti despre succes, cartea "Totul pe o ciocolata cu rom" se remarca prin autenticitate. Departe de a fi un jurnal de antreprenor, dar cu o incarcatura emotionala extrem de intensa, cartea surprinde momente din viata unui antreprenor pe care teoriile actuale despre succes nu reusesc sa le transmita. Mai mult decat atat, in contradictie cu toate vocile care spun ca antreprenoriatul este secretul fericirii absolute, autorul reuseste sa transmita mesajul real cum ca succesul are in spate multe nopti nedormite, multe riscuri asumate, compromisuri si sacrificii. Despre alegeri potrivite sau gresite, despre momente de cumpana, despre viata, intr-o lectura alerta, sincera, care va trezi ceva in mintea si in sufletul cititorului. - Wall-Street.ro

Vorbeste fara emfaza si fara partinire despre lucruri greu de vorbit, vorbeste despre cum poti sau despre cum trebuie sa dormi noaptea cu deciziile sau cu dulaii tai, despre nopti nedormite, dezamagiri, raceli nesfarsite, bolile antreprenorilor. Construieste povestea plecand de la minusurile aduse de incapatanarea de a face si a reusi in ce iti propui ca antreprenor. Ajunge sa-si valideze visul si alegerile lasand in urma toate acestea. Reducand la tacere toate neajunsurile pentru a flutura steagul reusitei. Infige acest stindard pe muntele investitiilor lui emotionale si sentimentale. Pe dezamagirile si victoriile de etapa. Peste viata care a trecut in paralel pe langa el in timp ce se concentra pe visul lui... - Nicolae Cirstea, Fondator UNIVERSUL JURIDIC

Cel putin o data in viata, macar in vise sau visuri, mirajul antreprenoriatului, al lipsei sefului, al construirii propriei afaceri trebuie sa ne fi gadilat simturile asa cum apropierea antilopei trezeste instinctele oricarei feline. Puternic, aproape inexplicabil, incontrolabil adesea. Cel putin o data, in acele zile in care ne trezim cu greu pentru ca se clatina motivatia aia de a sari in picioare, ne-am surprins imaginandu-ne ce-ar fi daca scopul pentru care am imbratisa o noua zi ar fi business-ul personal, in care sa credem enorm si pentru care sa urnim muntii din loc doar ca sa vedem ideea crescand sub mainile si ochii nostri.

Cand ajungi sa iti iei viata in maini insa, lucrurile capata cu totul alte dimensiuni. Caruselul prin care treci in fiecare zi, sperantele care uneori se prabusesc cand te astepti mai putin, oameni care pleaca atunci cand ti-e nevoia mai mare sau vin de unde nici nu credeai, planurile care se rescriu in fiecare zi cateodata, tumultul, frumusetea, pasiunea, nebunia si toate senzatiile alea pe care nici nu stiai ca le poti trai, devin dintr-o data "rutina" zilnica. Ajungi sa iti doresti sa te lasi de asta de la fel de multe ori cat iti doresti sa si continui. Asa ca o faci. Un pas. Si inca unul.

Despre oamenii care trec prin asta se spune ca risca sa se dezumanizeze, sa se intareasca prea tare, sa se desensibilizeze, sa gandeasca in cifre, pierderi si profit. Si nu mai seamana decat cu portretele de succes din ziare, nu cu imaginea lor autentica de pe vremuri. Din fericire insa, exista si exceptii. Exista personaje care isi asuma experientele, cu bune si rele, isi asuma dependentele, metehnele si vulnerabilitatile si poate tocmai asta ii face "superoameni". 

Totul pe o ciocolata cu rom" este, in final, o poveste despre bine, greu, urat si frumos deopotriva, alaturi de Alin Popescu, OMUL din spatele uneia dintre cele mai de succes produse din online-ul autohton. - Raluca Mateiu, CEO INTERNET CORP

„Cartea asta e inteligentă. Și amuzantă. Nu, n-am dreptate. E genială și demențială. Dar aveți grijă: tocmai când o să vă prăpădiți de râs, uluiți și îngroziți de sinceritatea dezarmantă a lui Alex, va schimba brusc tonul într-unul tandru și plin de compasiune.“ - Lawrence Cohen, PhD, autorul cărților Rețete de jocuri, Arta hârjonelii, Rețete împotriva îngrijorării (ed. Trei)

Alex Zamfir s-a născut pe 4 ianuarie 1978. A locuit toată viața sa în București, cu excepția primilor ani din viață, când a locuit la Ambasadele României din Finlanda, Australia și Thailanda, tatăl său fiind diplomat de carieră.

În copilărie a jucat baschet timp de 13 ani, devenind campion național la mai multe categorii de juniori și fiind component al echipei naționale U18 a României. În 2002 a înființat Funvertising alături de trei prieteni, agenție de publicitate și organizare de evenimente, al cărei partener este și azi. În 2006 s-a căsătorit cu Iulia și din 2011 este tatăl lui Mark. La 36 de ani a început să-și povestească aventurile de tată pe blogul celmaibuntata.ro.

Traducere de Nicolae Constantinescu . „Mao i-a glorificat. China moderna le datoreaza miracolul economic. Viitoarea putere mondiala suprema s-a ridicat pe umerii milioanelor de tarani care, in cea mai mare migratie din istorie, au parasit zonele rurale pentru a deveni muncitori. La Beijing, peste un milion dintre ei traiesc in subsolurile insalubre. Prestind munci prost platite in asteptarea unui serviciu mai bun, mingong – muncitorii migranti – sint obligati sa locuiasca sub pamint. Veniti din toate colturile tarii in cautarea unei vieti mai bune, au ajuns in cele din urma sa-si insuseasca porecla pe care au primit-o: shuzu, «oamenii-sobolani». 
Am fost sa-i intilnesc in canalele din Beijing. Am trait, cu intermitente, alaturi de ei timp de aproape doi ani: intr-o lume interzisa, fara ferestre, fara apa si caldura, luminata de neoane. I-am urmat in satele lor de bastina. M-am dus sa vad zecile de milioane de copii pe care i-au parasit acolo. Pentru ca ei sint incarnarea paradoxurilor chineze. Visul presedintelui Xi Jinping, apostolul ideologiei maoiste, este un miraj indepartat in tara capitalismului salbatic. Viata lor e departe de a fi un basm. Dar nu sint pregatiti sa rastoarne sistemul... Propaganda Partidului Comunist, speranta unei vieti mai bune si reinvierea confucianismului au facut «minuni».” (Patrick Saint-Paul) 

Din cuprins: 
Adapostul de la Julong Garden • Copiii abandonati din sate • Tinerete ingropata • Mingong-ii, fauritori de megalopolisuri • O noapte la „sobolani” • Regi si regisori la „sobolani” • Artisti iesiti din vizuini • Miliardarul si „sobolanii”

Reunite tematic sub umbrela unei incercari personale de a defini impulsul de a scrie proza, eseurile din Meseria de romancier abordeaza teme precum opoziția dintre experiența de viata si experienta livresca, importanta visului, exploatarea zonelor neclare, atrase din subconstient. 

„Daca romanele mele au ceea ce s-ar putea numi originalitate, asta se datoreaza libertatii. La virsta de 29 de ani, mi-am spus, dintr-odata, simplu, ca «vreau sa scriu» si am pus pe hirtie primul roman. N-am fost nici chinuit de o dorinta puternica, nici incorsetat de reguli privind felul in care trebuie scris un roman. Nu stiam cum merg lucrurile in lumea literara si (din fericire sau din pacate) n-aveam nici vreun model printre scriitorii consacrati la care sa ma raportez. Voiam doar sa scriu, in stilul meu, un roman care sa-mi reflecte sufletul – atit si nimic mai mult. Am simtit un impuls foarte puternic si, fara sa ma gindesc prea mult la ce avea sa urmeze, m-am asezat la birou si am inceput sa scriu la intimplare. Iar cind faceam asta, aveam un sentiment foarte viu de placere si libertate.” (Haruki Murakami)

„Călătorim şi pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume. Planeta se învârte mai repede şi a devenit mai aglomerată, prin urmare mai familiară şi mai la îndemână decât oricând. Dar dacă-ţi doreşti cu adevărat, dacă eşti suficient de curios şi dispus să pleci pe bune, îmbrăţişând ocolurile şi nefamiliarul, vei descoperi că lumea are încă întinderi prea puţin bătute cu piciorul, colţuri ascunse, savori negustate, populaţii care vorbesc alte cuvinte şi care trăiesc într-un alt ritm, un alt timp, un alt fel de viaţă. E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe.“

„„Aveam în cap de multã vreme America de Sud și Peru, iar câteva nopţi de surfing pe Internet m-au ajutat să mă decid asupra unor obiective interesante şi, pe cât posibil, mai puţin turistice. În primul rând Machu Picchu, pentru care însă am ales cel mai lung şi mai dificil traseu: Choquequirao, despre care toată lumea spunea că e neatractiv pentru turismul de masă. În al doilea rând, dar, poate, cel mai important: Nevado Mismi (5597 m), muntele unde se află izvorul Amazonului.
Oamenii au călătorit şi au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărţi incomplete şi propriile simţuri. Şi ce plăcere să foloseşti o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfăşurării, punerea degetului pe un punct minuscul şi exerciţiul imaginaţiei de a estima distanţele, de a completa tot ce nu se vede, de a „întrevedea" geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinaţie, locul căutat îşi etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă! Ca să pleci la drum nu ai nevoie de aplicaţii, ai nevoie de aplecare."“ (Marius CHIVU)

„Din spectacolul acelei mizerii şi al instinctivei solidarităţi dintre acei amărâți a ţâşnit brusc în mine o profundă simpatie pentru poporul român, pe care am păstrat-o neștirbită de atunci.“ (Marcel FONTAINE)

„Un om complex, un jurnal complex, dar o iubire simplã faţă de România.“ (Alain LEGOUX)

„La două săptămâni după dezastrul de la Turtucaia, autoritățile române au făcut primele demersuri pentru trimiterea în țară a unei misiuni militare de către guvernul francez; în fruntea Misiunii a fost desemnat generalul Berthelot. Cu ajutorul câtorva sute de ofițeri, subofițeri și soldați specialiști francezi, de la aviatori și medici până la mitraliori și artileriști, o armatã distrusã se va transforma într-o forță capabilă să obțină singura victorie a Antantei împotriva Puterilor Centrale din anul 1917.
Printre cei care au contribuit la miraculoasa renaștere a armatei române se află și căpitanul Marcel Fontaine. Pe frontul românesc, dezvoltă o anume afinitate – care-și va pune amprenta pe destinul său ulterior – pentru camarazii alături de care trebuie să lupte, precum și pentru țăranii alături de care viețuiește. Este martorul mizeriei în care se zbat cei refugiați într-o Moldovă suprapopulată și înfometată, plină de trupe rusești. Depune mari eforturi pentru îmbunătățirea condițiilor igienice, dar se lovește de o teribilă inerție. Și atunci își dă seama că nu poate avea autoritate asupra subordonaţilor decât fiindu-le el însuși un model.
Nici o fărâmă de fals eroism în însemnările de război ale ofițerului francez. Ne aflăm în fața unui jurnal al lungii și chinuitoarei așteptări, al monotoniei și al automatismelor dezvoltate în spatele frontului, dar și al ororilor războiului cărora le cad victime oameni cu chipuri și nume. Este o realitate pe care manualele noastre, în goana lor după eroi, au preferat s-o ignore. Din nefericire.“ (Daniel CAIN)

Fotografia de pe copertă: Pe front, la Mărășești (din arhiva autorului).

„În 2016, în jurul Mării Negre am văzut aproape peste tot militari, iar în spatele atmosferei relaxate, pe care o întâlneşti în general în porturi, am simţit precipitare şi nelinişte, de parcă zilele bune se apropie de sfârşit, dacă nu cumva s-au terminat deja.
Această mare capricioasă, aflată între lumi, parcă mereu nervoasă şi greu de stăpânit, este un loc al nesfârşitelor dispute, al nemulţumirilor ascunse şi al strategiilor războinice. Perioadele de aparentă linişte n-au fost lipsite de bătălii, iar peisajul întregii regiuni a suferit permanent fragmentări, comasări, rupturi, dislocări, anexări.
Țările din jurul Mării Negre n-au fost niciodată prietene, poate şi fiindcă oamenii nu sunt interesaţi să se cunoască între ei, nu sunt curioşi să știe nici cum trăiesc vecinii şi nici ce-ar putea cumpăra de la ei. Mirarea şi dorinţa de cunoaştere a grecilor antici, care au înfiinţat fiecare port cu tradiţie de la Pontul Euxin, au fost înlocuite la început de lăcomie şi apoi de orgoliul dominaţiei întregii mări.
Sferele de influenţă abandonate şi reconstruite după 2014, când pentru prima dată în Europa postbelică un stat a luat cu japca un teritoriu vecin, au transformat iarăşi Marea Neagră într-un loc al confruntărilor. Aici, totul se întâmplă încet-încet, iavaş-iavaş, ciut-ciut, în aşteptarea «celui de-al nouălea val», care ar putea fi devastator.“ (Sabina FATI)

„Fac parte din categoria «conservatorilor» care mai cred încă în diferenţa dintre sexe. Aşa încât, în 2015, am spus despre Sabina Fati că, pentru călătoria de 15 000 de kilometri pe care a făcut-o singură, vreme de 80 de zile, pe Drumul Mătăsii, ar fi meritat premiul «femeia anului».
Şi totuşi nu despre o simplă performanţă cu iz de eroism este vorba în cazul Sabinei Fati. Dacă şi-a pus viaţa în joc, cum, iată, după doi ani, o face din nou, să nu uităm că isprava ei se soldează cu un câştig enorm pentru noi toţi: din călătoria în jurul Mării Negre prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România a rezultat o carte care ne ajută să ne limpezim istoria, geopolitica şi cultura lumii în care suntem aşezaţi. Să ne bucurăm de drumul pe care l-a bătut, ca să fim mai puţin ignoranţi.“ (Gabriel LIICEANU)

„Atunci s-a făcut lumină şi m-am trezit în mijlocul Carpaţilor. A fost o descoperire extraordinară. Îmi amintesc aceste momente de fiecare dată când cineva mă întreabă:«Cum ţi se pare la noi? Nu-i aşa că România este o ţară frumoasă?» – şi mi se pune foarte des această întrebare, aproape de fiecare dată când vorbesc pentru prima oară cu cineva. Atunci, îmi amintesc de această călătorie, prima dată când am fost la munte în România şi am descoperit natura fermecătoare de sus, şi spun, cu un zâmbet larg, cu toată sinceritatea, cu această imagine în minte: «Da, este o ţară extrem de frumoasă», iar atunci, interlocutorul meu şi cu mine ne unim sufleteşte într-o clipă în care ştim că avem aceeaşi idee despre ce este această ţară, într-o clipă de mulţumire faţă de Dumnezeu care ne-a făcut acest cadou: am văzut frumosul, aici, în România.“ (Clotilde ARMAND)

Nu veţi găsi în această carte programe politice sau slogane electorale. Cu sinceritate, simplitate şi accent franţuzesc, Clotilde Armand vorbeşte despre viaţa şi profesia ei, evocă principiile în care crede cu pasiune, face un surprinzător portet al ţării pe care a ales-o, compară mentalitatea românilor cu cea a francezilor. Veţi întâlni în volum pagini intense, emoţionante – fie tandre şi triste, fie entuziaste şi pline de speranţă.

„Deşi n-am trecut cu vederea cărţile celor mai vrednici de cinstire şi ale celor mai vestiţi autori, de la care, ca de la cei mai de seamă maeştri, poţi doar să te alegi cu cele mai bune învăţături şi exemple, totuşi cele două cărţi asupra cărora am cugetat cu precădere, şi de care nu mă voi căi niciodată că m-am slujit, au fost Lumea şi Teatrul. Prima îmi înfăţişează atâtea şi atâtea caractere felurite ale oamenilor şi mi le zugrăveşte aşa de firesc, încât par zămislite tocmai spre a-mi oferi din belşug subiecte pentru comedii frumoase şi pline de învăţăminte. Ea îmi arată semnele, puterea şi urmările tuturor patimilor omeneşti […]; de aceea, din această carte, tot răsfoind-o şi tot chibzuind asupra ei, culeg, în orice împrejurare şi îndeletnicire din viaţa mea, ceea ce este întru totul trebuincios pentru cine doreşte să împli¬nească cu oarecare cinste profesia mea. Cea de-a doua carte, adică Teatrul, mă învaţă, atunci când o răsfoiesc, în ce culori trebuie să zugrăvesc pe scenă caracterele, patimile, întâmplările pe care le des¬copăr în cartea Lumii; cum trebuie să le conturez pentru a le scoate mai mult în relief şi care sunt nuanţele ce le fac mai plăcute privirilor sensibile ale spectatorilor.“ (Carlo GOLDONI)

Ilustrația copertei: Giandomenico Tiepolo, Lumea nouă (detaliu).

O viață împlinită, rememorată într-o carte sinceră, tonică, inspiratoare

Îl chema ca pe ţară – Israel. M-a invitat la dans şi nu a mai dansat cu altcineva. Nu mai întâlnisem nici la dansatorii profesionişti o astfel de dăruire a corpului în dans, o astfel de senzualitate a mişcărilor şi a ritmului. O asemenea bucurie. Tăceam şi dansam. Trăiam prin dans. Ne simţeam unul pe celălalt. Aerul ne primea ori de câte ori picioarele părăseau pământul. Ştiam deja, nu aveam nici o îndoială, că e numai un început, că vom fi împreună, că ne vom continua dansul, că vom locui împreună, că vom râde împreună.

Niciodată n-am vrut să fiu mai tânără. Mă simt tânără pe dinăuntru, arăt mai tânără decât sunt, mă plac şi plac încă. Plac aşa cum sunt, cu ridurile mele, cu ceea ce exprimă fața mea – o mărturie că am trăit şi am plâns şi am râs şi am iubit.

Şi mâine este o zi. Important este că sunt o Scarlett de 80 de ani şi spun fără teamă acest lucru senzual: mâine. Important este şi că în acest an, când mi s-au întâmplat atât de multe lucruri neobişnuite, mi-am dat seama că vârsta biologică nu-mi poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, sau muzica interioară, sau acea expresie stimulatoare a modestului meu eu: „Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!" (Riri Sylvia MANOR)

Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld, în 1935, la București) este poetă și medic oftalmolog, laureată a numeroase premii deopotrivă literare și științifice. Deși suferă de pe urma legilor antisemite din România anilor 1940‒1941, familia Aberfeld are șansa de a scăpa de deportare și de alte asemenea orori. Nu va scăpa însă de dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej. În 1960 lui Riri i se permite să plece în Israel, unde urcă treptele unei cariere impresionante în domeniul neuro-oftalmologiei, devenind profesor universitar. De asemenea, publică volume de poezie în ebraică și în românește.

Fotografia de pe copertă © Katya Schwartzman

„Buimăcitoarele evocări şi confesiuni ale Arianei Rosser Macarie (debut la 72 de ani !) sunt scrise percutant şi copleşitor, cu mână de profesionist al labirintului narativ. Nesaţ evocativ şi jubilaţie descriptivă. Ironie flegmatic-abrazivă, pitoresc psihologic şi precizie casantă. Sensibilitate, sagacitate şi cinism. Curaj dezarmant în etalarea cearcănelor propriului destin («steluţa mea, o clonă născută din haos, după un calapod schilod»). O autenticitate bine provocatoare, doldora de sincerităţi inconfortabile pentru toată lumea, nu fără autopersiflări caustic-orgolioase şi înţelepciuni tardive. «Goană şi risipă bezmetică prin paradisul iluziilor».
Falsa resemnare a ridurilor care se contemplă sfidător, de nu chiar triumfător în oglindă («vitalitate tumultoasă») fie că-i vorba de fetiţa băieţoasă (poreclită Caţaveica, Zurla, Colţoasa) cu tată sinucigaş, de fiica imprevizibil-nărăvaşă, sora dominatoare, eleva ca o «sălbăticiune nedomesticită», studenta căministă şi traumele maternităţii, fie că trecem prin iubiri ratate, umilinţele soţiei cu două divorţuri, spectrul otrăvit al soacrei, culisele televiziunii române în epoca Octavian Paler-Tudor Vornicu, căsătoria cu un englez năucitor şi sfertul de veac petrecut cu picantă nonşalanţă într-o Anglie privită mucalit, tandru cârcotaş, cu ghiduşie valahă şi mizantropie subtilă.
Iar de-a lungul textuării (tricotării) frizând picarescul (Ariana adoră Spania), sumedenie de oameni, stări, peisaje şi fapte. Gara, livada, internatul, case de ţară şi oraş, bunici fabuloşi, operaţii, Ţăndărei, Aluniş, Techirghiol, strada Berzei şi Banu Manta, colegi, vedete sau protectori din radio şi eleviziune, plus inevitabila vizită a ofiţerului recrutor de la Securitate.
În fine, marea slăbiciune de cititor a autoarei : "Mândrie şi prejudecată".
De acum, citiţi dumneavoastră. (Dan C. MIHĂILESCU)

„Pe Jan Cornelius îl ştiam ca pe unul dintre cei mai înzestraţi traducători de literatură. Când i-am citit cartea, am descoperit cu plăcere un autor melancolic şi totodată plin de umor, care se apleacă asupra peisajului românesc cu atenţie şi tandreţe, dar şi cu luciditatea şi spiritul critic ale unui adevărat scriitor.“ Andrei PLEȘU)

Recompunând traseul biografic al autorului într-o suită de 51 de anecdote, cartea are în centru spectacolul lumii — hilar, plin de surprize, adesea absurd. După ce îşi petrece copilăria şi o bună parte a tinereţii în Banatul natal, Jan Cornelius fuge în 1977 în Germania. Viaţa cotidiană în comunismul românesc, în capitalismul occidental şi apoi în societatea globală de azi ne este prezentată prin filtrul unui narator ale cărui vervă satirică şi haz burlesc înseninează chiar şi momentele de tristeţe. Primită călduros de critică la apariţia ediţiei germane din 2013, cartea poate fi citită ca autobiografie ficţionalizată, ca roman picaresc modern sau ca istorisire umoristică a vremurilor recente.

„Cornelius este un elev al lui Eugen Ionescu şi Hrabal, ba mai mult de-atât: al lui Hašek. După cum se ştie, acesta din urmă a fost părintele bravului soldat Švejk. Se vorbeşte în carte şi despre lucruri amare: psihiatrie, Securitate… În cele din urmă, reţeta lui Cornelius împotriva fundăturilor şi a dictatorilor este călăritul fără cal. Clovnescul. Asta ajută, atât în Est, cât şi în Vest.“ (Berliner Zeitung)