Biografii - Memorii & Jurnale

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul — şi el un necunoscut — ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă — tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

„Să călătoreşti încontinuu, fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă. Să nu te opreşti nicăieri mai mult de o zi, să saluţi lumea din mers în timp ce-ţi iei rămas-bun, niciodată la revedere... Să fii curios şi să te miri neîncetat ştiind că, dacă nu te miri, te rătăceşti! Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare. La sfârşit, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune neînsemnată. Pentru ca încercarea de a străbate acei munţi foarte înalţi înseamna să cobori la fel de mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la început nu eşti pe deplin conştient. "Trei săptămâni în Himalaya" este şi despre aceste mici revelaţii.“ (Marius CHIVU)

„A scrie în şoaptă". Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte, scriu în şoaptă.“ (Matei CĂLINESCU)

„Citind aceste pagini, mi-am dat seama că am tăcut bine atâţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conştient al insuficienţei personale».
Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.“ (Gabriel LIICEANU)

„Încă o dată îmi dau seama că rămânerea mea aici m-a ferit de-o aproape certă sinucidere intelectuală şi psihologică, dacă nu chiar fizică. Dar, «rămânând», n-am optat pentru un alt fel de sinucidere?“ (Matei CĂLINESCU)

„Un fel de jurnal" acoperă răstimpul unei adânci prefaceri sufleteşti: perioada adoptării exilului şi cea a adaptării la el. Matei care intră în acest jurnal este diferit de Matei care iese. Nu doar cetăţenia americană, stabilitatea profesională şi crescânda recunoaştere academică îi separă pe cei doi Matei. Modificarea e mai adâncă şi, din acest motiv, ea poate furniza percepţiei noastre amorţite de conformism un foarte fin instrument de evaluare a lumilor pe care cele două voci (identități) le articulează şi din care se hrănesc.
Cele două identităţi, adaugă autorul jurnalului, sunt separate şi de spaţiu, şi de istorie, şi de cronologie: prima este cea pe care o ignoră americanii, a doua este cea pe care o ignoră românii. Iar între ele stă «neclintita limbă» a exilului, care pentru Matei Călinescu a fost jupuire de viu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

„Am (sper!) luciditate, încerc să am bun-simţ şi onestitate. Am pragmatism. Calculez, în termenii realităţii, ce se poate, ce nu se poate. Eu i-am judecat pe toţi — în mod special pe politicieni — prin propria mea grilă. Am propria mea grilă din 1990 încoace. Asta am făcut mereu când am scris despre politică şi asta fac şi acum: pun totul în grilă. Mi se pare cel mai onest aşa. Şi nu judec oameni, ci fapte şi vorbe în funcţie de acele repere ale grilei. Nu am sentimente, nu am duşmani, nu am prieteni. Nu e loc de prietenii acolo unde nu sunt senti¬mente. Or eu nu am sentimente pentru politicieni, pentru politică.“ (Tia ȘERBĂNESCU)

„Tia Şerbănescu este un fel de «crucişător moral al presei româneşti». Dacă presa poate învăţa pe cineva să gândească, după ce va fi dat deoparte grâul (puţin) de neghină (multă), atunci Tia este unul dintre cei mai buni şi mai eficienţi însoţitori în această privinţă. Prin ce spune, prin cum spune, prin consecvenţa cu care spune ceea ce spune, prin eleganţă şi stil. Tia este, şi în presă, o prezenţă cu adevărat luminoasă — şi o iubesc şi pentru asta.“ (Cristian PĂTRĂȘCONIU)

"Am două reguli pe care le-am respectat cât am putut. Prima e să nu spui sau să nu scrii despre nimeni ceva ce n-ai putea să-i spui în faţă… A doua regulă e să nu te iscăleşti mai mult de două ori în aceeaşi zi".

Cartea de faţă reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013–ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: "Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între seceră şi stea".

Discuţiile refac drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi şi laureata Premiului Nobel – este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esenţă, cea cunoscută şi din alte opere literare şi eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile şi reflecţiile ei dobândesc o acuitate deosebită. Considerațiile despre scris ocupă un loc important, volumul fiind totodată un autoportret al Hertei Müller şi o ars poetica.

„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară şi mă simţeam esenţial vulnerabil, deşi mă ştiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care şi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă.
Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult.
Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.ׅ“ (Matei CĂLINESCU)

„Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în ţară după un lung sau mai puţin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah?
Pentru a fi pe deplin înţeleşi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim şi să încercăm să înţelegem întâmplările circumnavigaţiei noastre, înainte de prima sosire la Itaca şi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înţeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)

Editura Corint vă invită din nou în lumea plină de dileme, semne de întrebare și răspunsuri simpatice ale realizatoarei de televiziune Marina Almășan. Vă stă alături volumul "Nici eu nu mai știu cine sunt…"

„Mă simt mamă atunci când mă frământă furtunile copiilor mei, dar mă mut imediat în pielea de „fiică" atunci când, aflându-mă în vizită la părinții mei, aceștia mă cocoloșesc și muștruluiesc non-stop, uitând că sunt, de câteva decenii, om mare! Mă simt elegantă și uneori chiar sexy atunci când merg la câte un eveniment monden sau prezint un program de Sărbători, dar imediat oglinda de acasă îmi dezvăluie profilul gospodinei perfecte, mirosind a ceapă prăjită și făcând slalom între cuptor, aspirator și mașina de spălat. Mă credeam inclusiv soție perfectă. Asta până într-o iarnă, în care mi s-a dat viața peste cap și am citit prin ziare că, de fapt, sunt o amantă (probabil imperfectă, dată fiind lipsa mea de experiență). Mă simt bine ca iubită a unui om minunat și mă întreb dacă mai vreau să mai fiu soție și să stric bunătate de relație! Prin urmare, nici eu nu mai știu cine sunt...”  MARINA ALMĂȘAN

Ionut Tanase, castigatorul sezonului 12 al concursului „Dansez pentru tine”, isi spune povestea vietii in cartea Portretul vietii unui orfan. Aflam despre copilaria chinuita, petrecuta intr-o familie cu parinti ca si inexistenti, dezinteresati total de cei cinci copii ai lor, despre perioada nesigura petrecuta pe strazi, traind din bani putini, obtinuti prin munca cinstita, aflam despre preadolescenta si adolescenta petrecute in casele de copii, despre infometare, frig, batai, tradari, lipsuri, suferinte. Si atunci cand toate aceste greutati l-ar fi infrant pana si pe cel mai rezistent barbat, acest copil plapand se ridica in picioare si lupta pentru visul lui: sa se realizeze prin dans si sa le ofere un camin fratilor lui.

Sunt multe lucruri emotionante in autobiografia lui Ionut Tanase, insa ceea ce impresioneaza cel mai mult este faptul ca, in ciuda tuturor vicisitudinilor vietii sale, Ionut isi pastreaza curatenia sufleteasca: nu povesteste cu rautate, nu pastreaza ranchiuna, nu improasca in stanga si in dreapta cu noroi, desi ar fi avut mii de motive, iarta si trece mai departe cu seninatate. Desi toate traumele prin care a trecut ar fi putut lasa urme adanci in sufletul si pe chipul lui, Ionut reuseste sa isi pastreze bunatatea, inocenta si optimismul, fiind unul dintre putinii oameni care demonstreaza ceea ce spune acel dicton celebru: cand viata ii ofera lamai, Ionut Tanase le ia si face din ele limonada.

Din toate acestea si nu numai, "Portretul vietii unui orfan" este, cu siguranta, autobiografia unui invingator.

Editie ingrijita de Carmen Musat si Oana Craciun. Prefata de Carmen Musat 

Seria de autor dedicata scriitorului Gheorghe Craciun reuneste atit lucrari de proza, eseistica, publicistica, teorie si critica literara deja consacrate, cit si volume inedite, ramase in manuscris in arhiva sa. Seria este deschisa de romanul de debut, "Acte originale/Copii legalizate" (variatiuni pe o tema in contralumina), urmat de volumul de proza si eseuri "Mecanica fluidului", romanul "Compunere cu paralele inegale" si o editie revizuita a volumelor de publicistica "Cu garda deschisa" si "Reducerea la scara" sub titlul "Scriitorul si Puterea sau despre puterea scriitorului". Acestora li se vor adauga romanele "Frumoasa fara corp" si "Pupa russa", cartile de eseuri "In cautarea referintei", "Teatru de operatiuni", dar si citeva lucrari nepublicate pina acum ("Lentila sferica", "Operatii pe carti deschise", "Mono-stereo"). Seria va fi completata de volumul "Aisbergul poeziei moderne", „una dintre cele mai solide si innoitoare carti scrise la noi in ultimele decenii”, in opinia criticului si teoreticianului literar Mircea Martin, "Trupul stie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa" (1993-2000), de volume de poezie si proza inedite, precum si de corespondenta si interviurile lui Gheorghe Craciun. 

„Marturisesc aici ca multa vreme n-am inteles de ce ma atragea Radu Petrescu, prozatorul si omul, cu care nu simteam sa am vreo afinitate deosebita, de ce accepta el cu atita aparenta nepasare sa-si piarda vremea in nesfirsite dezbateri, clarificari si polemici cu mine si prietenii mei (Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu si Ion Dumitriu), impreuna cu care il vizitam uneori. Imi amintesc, de asemenea, ultima noastra intrevedere, o seara din decembrie 1981, cind am ajuns in apartamentul de pe strada Pitar Mos mult peste ora convenita, stind apoi ca pe ace si uitindu-ma mereu la ceas, caci facusem rost de bilete la "Calauza" lui Tarkovski si n-as fi vrut in ruptul capului sa pierd un film ca acesta. Nu-mi pot ierta nici acum nerabdarea si neatentia cu care participam la discutie. Dar cine ar fi putut banui ca aceasta aflare impreuna va fi si ultima si ca la inceputul lui februarie 1982, intr-o zi extraordinar de luminoasa, cu multa zapada, imi voi gasi si eu un loc in cortegiul de pe aleea manastirii Cernica, urmind faptura neinsufletita a marelui prozator pe ultimul sau drum?” (Gheorghe Craciun)

„Mircea Nedelciu a fost un om fascinant si cred ca prietenia mea cu el a fost, inainte de toate, o forma de fascinatie. L-am cunoscut in urma cu mai bine de treizeci de ani la filologia bucuresteana si de atunci am ramas toata viata prieteni. Am avut acest privilegiu. Si toti cei care l-am cunoscut pe Mircea Nedelciu si ne-am aflat in apropierea lui nu putem sa nu recunoastem ca acesta a fost un mare dar pe care ni l-a facut soarta. Il revad si acum in memorie, cu bustul gol, cu parul batut de vint, intr-o pereche de blugi spalaciti, descult, cu tigara in coltul gurii. Pictorul Ion Dumitriu isi fixa sevaletul in fata vreunei suri parasite, eu bateam dealurile Poienii Marului in mina cu aparatul de fotografiat, Mircea raminea singur si scria de parca totul ar fi fost o joaca solitara.” (Gheorghe Craciun)

Simona Preda (n. 1978, Piatra-Neamt) este istoric, eseist, publicist, membru al Centrului de Studii Memoriale si Identitare. Licenta in filozofie (Universitatea din Bucuresti, 2003) si in istorie (Universitatea din Bucuresti, 2007), masterat in istoria ideilor si a mentalitatilor (Universitatea din Bucuresti, 2006), doctorat in istorie (Scoala doctorala a Universitatii din Bucuresti, 2011). Ultimul sau volum de autor este Patrie romana, tara de eroi (cu o prefata de Vladimir Tismaneanu), Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2014.

Valeriu Antonovici (n. 1983, Pelinia, Republica Moldova) este antropolog si realizator de filme documentare. Vicepresedinte al Centrului de Studii Memoriale si Identitare. Cadru didactic asociat la SNSPA. Licentiat in sociologie (SNSPA, 2006), masterat in antropologie (SNSPA, 2008), doctor in stiinte politice (Scoala doctorala a SNSPA, 2011). A realizat o serie de filme documentare pe teme de istorie recenta: Povestiri din Baragan. Amintiri din Siberia romaneasca (2013, corealizator), Locuri memoriale din Romania. Piata Universitatii (2009, corealizator), Nu putem vorbi despre comunism la colt de strada (2007) s.a. A fost jurnalist la RFI si la TVRM. Volum de autor: Munca patriotica. Radiografia unui ideal falsificat, Eikon/Scoala Ardeleana, Bucuresti/Cluj-Napoca, 2015; coeditor, impreuna cu Claudia-Florentina Dobre, al volumului Prezentul comunismului: memorie culturala si abordari istoriografice, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016. – Simona Preda

Dificultatea maxima atunci cand rogi pe cineva sa iti vorbeasca despre propria sa copilarie rezida in primul rand in capcana de a-ti interpreta lucrurile si trairile din trecut printr-o grila de analiza, de decriptare pe care a dobandit-o mai tarziu. – Valeriu Antonovici

Interviurile care se regasesc in aceasta carte nu sunt doar pentru generatiile care au invatat sa citeasca la lumina unui cuptor, in momentul in care se lua curentul, ci si pentru generatiile care vor fi curioase sa afle cum au trait parintii si bunicii lor.

Partea goala a paharului este aceea ca am apucat sa traim agonia totalitarismului, ca am apucat sa vedem la ce duce partidul unic si dihotomia dintre ceea ce vorbesti acasa si ceea ce spui la scoala. Iar partea plina este aceea ca, tocmai din acest motiv, am prins apoi un moment unic, efectiv istoric. Am fost o generatie infinit mai norocoasa decat cea a parintilor nostri, care se nasteau in anii ultimului razboi (plus sau minus) si care chiar au trait comunismul din plin, cu dealurile si vaile sale. Noi am avut imensa sansa de a fi contemporani, in plina tinerete, cu prabusirea acelei utopii. Drept care, intr‑un fel, noi am trait comunismul ca pe o boala a copilariei — de genul celor total neplacute pe moment, cu febra, usturimi si mancarimi uneori, care‑ti mai lasa eventual si ceva semne, dar care finalmente nu te omoara si te imunizeaza pentru mai tarziu. – Adrian Cioroianu

Interviuri cu: Doina Jela • Razvan Mazilu • Alina Pavelescu • Gabriel Badea-Paun • Cristian Pepino • Odilia Rosianu • Theodor Paleologu • Doina Rusti • Alice Nastase‑Buciuta • Daniel Sandru • Cezar Paul-Badescu • Cristina Hermeziu • Mirel Banica • Codrut Constantinescu • T.O. Bobe • Ana Barton • Andreea Rasuceanu • Florin Toma • Tiberiu Soare • Sandra Ecobescu • Pavel Susara • Dan C. Mihailescu.

Născută într-o distinsă familie din Banat, frumoasă, elegantă, inteligentă, cultivată, Cornelia Brediceanu l-a cunoscut în 1916 pe Lucian Blaga, cu care s-a căsătorit patru ani mai târziu. Și-a susținut cu tact și discreție soțul în cariera diplomatică, la legațiile din Viena, Berna și Lisabona, și mai ales l-a ajutat să-ți împlinească destinul de poet și filozof. Stau mărturie a iubirii și devotamentului ei aceste pagini de jurnal, publicate într-o nouă ediție, revăzută și comentată de fiica autoarei, Dorli Blaga.
Blaga spunea că el și soția lui sunt o monadă. După apariția volumului Tatăl meu, Lucian Blaga, Dorli Blaga pare să-și fi propus, publicând Jurnalele mamei sale, să întregească monada.

Fotografia de pe copertă: autoarea cu fiica ei, la Estoril, Portugalia, 1938

Memorii în papuci, un titlu voit autoironic, este un prequel ce închide bucla confesiunilor cu iz documentar deschise în 2013 de fostul colonel din „Memorii în bocanci”. De data aceasta nu mai este vorba de priviri incomode în universul închis al armatei, ci de o neiertătoare anamneză nu numai printre iubiri, prietenii, întâmplări din copilărie, adolescența sau studenție, ci și în cautarea propriilor naivități, comodități, compromisuri, eșecuri și vanități. O destăinuire scrisă fără centură de siguranță despre sine și viața cotidiană din Bucureștiul anilor ’60-’80 din perspectiva unui tânăr candid și puțin cam prea naiv. Cu o patetică meticulozitate și pasiune pentru detaliile de atmosferă, fapte, nume și titluri, Călin Hentea evocă filmele, muzicile, cărțile, concertele, secvențele care i-au jalonat tinerețea. Rezultă astfel o inedită frescă a societății românești din „Epoca de Aur”.

„Un mare cărturar, un om ales. E necesară a doua precizare, întrucât nu totdeauna în lumea noastră înţesată de contradicţii cele două calităţi se conjugă. Am întâlnit erudiţi maceraţi de vanitate, cu ondulaţii ale caracterului în funcţie de interese variabile, complexaţi de propriul lor venin. Personalităţi reputate, care însă nu puteau să‑mi lase decât un gust amar... În măsura în care l‑am cunoscut, din scrierile sale mereu substanţiale şi atrăgătoare la lectură, dar şi în persoană, Petru Ursache nu înfăţişa niciun fir de impuritate. Astfel încât m‑a impresionat profund. Spunea ce avea de spus, cu o coerenţă a viziunii, cu o consecvenţă, cu o fermitate stilistică fără cusur, în relaţia cu semenii arătându‑se de o amabilitate de fel artificioasă, drept un reflex al bunei credinţe, al, pur şi simplu, bunătăţii. Era un veritabil om de dreapta. Eşantion întârziat al «lumii vechi», puse în zilele noastre la grea încercare.” (Gheorghe Grigurcu) „Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice.” (Luca Piţu) „Pentru Petru Ursache, modernitatea nu este o sperietoare şi nici un travesti, ci un climat normal al faptei sale cărturăreşti, un sine qua non al demersului său hermeneutic. Încercând a‑l caracteriza, merită să adăugăm că ne aflăm astfel departe de cineva care, neputând ieşi din cofrajul limbajului academizant de lemn, credea, nu fără ifose, că‑l poate situa pe autorul Etnoesteticii prin formula «un tradiţionalist moderat». În contrareplică, aş propune o altă «definiţie»: «Petru Ursache este un modernizant cu măsură, dotat cu mult gust pentru spiritul străvechi, încă viu, al culturii populare, care, cu tot sincretismul ei, creşte pe acelaşi trunchi cu cea cultă, şi animat de un autentic spirit al sintezei satisfăcut de calea regală a interdisciplinarităţii şi a dialogului artelor».” (Ioan Constantinescu)

„Nu este un jurnal și nu va fi un roman autobiografic, pe care, oricum, viața mea nu le merită. Viața mea ar merita pusă pe hârtie prin legăturile cu oamenii și cu muzicile începuturilor. Așa că simt și nevoia să introduc câteva anexe între răspunsuri, poate că cineva le va citi. Asta dacă chiar va ieși ceva interesant din aceste mărturii despre «o viață de om obișnuit»...“ (Relu Gherghel)

„Dintre toate personajele emblematice ale muzicii rock din România, el a fost cel mai modest, și cel mai zgârcit în decantarea amintirilor. Sincer, așteptam un «roman-fluviu», plin de dezvăluiri incandescente, mai ales că, la un moment dat, chiar ne «amenințase» cu așa ceva, dar, după câteva serii de răspunsuri, am constatat că, deși am reușit «să-l bag în priză», rămâne la fel de criptic și de selectiv în răspunsuri – de altfel, extrem de interesante.“ (Nelu Stratone)

De ce rocker atipic? Pentru că, în copilărie și în adolescență, până să descopăr rock and roll-ul, am ascultat muzică ușoară și populară românească, laolaltă cu muzici din diverse țări precum Rusia, China, Armenia, Israel, Franța, Spania, Italia, Ungaria sau Grecia, astfel în‑ cât preferințele mele muzicale nu s-au limitat doar la muzica rock. Chiar și în prezent îmi face mare plăcere să caut pe YouTube muzică din diferite țări mai mult sau mai puțin exotice. În ciuda faptului că am cântat într-o trupă beat, nu am adoptat o ținută specifică rockerilor. De altfel, nici nu aveam banii necesari să mă îmbrac la... ultima modă. Primii mei blugi marca Wrangler, cumpărați pe banii din prima bursă, asortați cu o helancă portocalie, așa cum văzusem la formația Sincron, au fost tăiați sistematic şi făcuți franjuri, de către tatăl meu, care nu accepta, la el în casă, o ținută „malagambistă”. Un motiv suficient pentru a nu ne mai vorbi vreo șase ani, deși locuiam împreună. Pletele, ușor rebele, mi-au fost tăiate de Miliție, în gara Buzău, unde coborâsem să-mi cumpăr o sticlă cu bere.

Primul meu interviu cu Florian Lungu s-a consumat la sfârșitul anului 1994, în cămăruța sa de la capătul etajului IV din Radio, acolo unde cutiile cu benzile de magnetofon stăteau mai să cadă peste el, printre ness-uri și țigări. Ideea era să apară în revista „Panoramic Radio-TV” în jur de 5 ianuarie, când e născut. Și această carte trebuia să apară pe 5 ianuarie 2016, dar n-a fost să fie; însă mai bine mai târziu… În fine, au trecut peste 20 de ani, eu am avut privilegiul – ca redactor TVR – să-l intervievez încă de multe ori, să realizez chiar o emisiune la TVR Cultural, vreo doi ani, numită „Jazz Restitutio”, într-un studiou improvizat la Moșu acasă – el antama invitatul, îl aducea acolo, noi filmam dialogul dintre cei doi și adăugam imaginile de ilustrație, deopotrivă arhivă și evenimente recente.

Am trăit momente inedite alături de candidul și glumețul jazzman și jazzolog (deși de când se știe a luat această muzică în serios cât i-a stat lui în putință, ba și în exces, ceea ce i-a afectat sănătatea grav în mai multe rânduri). Nu se pot uita bancurile lui Moșu de la Gărâna, spuse pe marea scenă, ca și modul în care prezintă el sponsorii festivalului, martori sunt spectatorii (cu zecile de mii) de la fiecare ediție. În particular, eu păstrez mai multe amintiri: o tabără de jazz de la Jupânești, primul interviu filmat în care mi-a vorbit de Richard Oschanitzky, prima lui întâlnire cu Alexander Bălănescu (aranjată de noi la un hotel, atunci când muzicianul a lansat în concert discul „Maria T”), dialogul său cu Johnny Răducanu filmat în Club A pentru emisiunea „Remix”, ori acela cu marele pianist Jancy Korossy, acasă la Moșu, pentru „Jazz Restitutio”… (Doru Ionescu)

Volumul reunește interviuri din 1997 (Pana mea), 2008 (chat cu scriitori români – Observator cultural), 2010 (România literară), un chestionar, un dialog inedit (2016) și extrase din două din documentarele în care autoarea a fost prezentă (Aici Nora Iuga și Nino al meu).

În cazul Norei, cărțile nu sînt totul și, așa cum nu avem prea multe exemple literare actuale, omul încununează opera. De-aceea ne-am permis s-o comentăm împreună în dialoguri mai vechi sau mai noi, în filme documentare și-ntr-un blog audio, pentru a mai trage de timp cu Operele complete. (un cristian)

Aceasta carte de interviuri, pe care le-am realizat in timp, reprezinta, pentru mine, portrete scrise si vorbite ale unor scriitori de valoare cu care am avut sansa sa ma intilnesc. Dar ele nu au numai o valoare literara, ci si una afectiva.

Doina Ioanid s-a nascut la 24 decembrie 1968, in Bucuresti. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti in 1995 si cursurile de Master (Studii Culturale Franceze) la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a aceleiasi universitati, in 1998.

A fost asistent la catedra de Limbi straine, Facultatea de Litere, Unversitatea Transilvania Brasov – 1998-2005. A participat la cenaclul Litere, condus de Mircea Cartarescu. Debut in revista Cuvantul, in 1995. Volume publicate: Debut colectiv in 1998 in volumul Ferestre ’98, girat de Mircea Cartarescu, Editura Aristarc, Onesti, 1998, (impreuna cu Ioana Vlasin, Cecilia Stefanescu, Marius Ianus, Angelo Mitchievici, Iulian Baicus si Victor Nichifor). 40238 Tescani, Editura Image, Bucuresti, 2000 (alaturi Ioana Nicolaie, Marius Ianus, Domnica Drumea, Angelo Mitchievici, Mircea Cartarescu, Cecilia Stefanescu si Florin Iaru).

Debut individual cu volumul Duduca de martipan (Premiul de debut „Prima Verba”), Editura Univers, 2000, volum retiparit (2006, 500 ex.) in seria editii second hand a carnetelor editate gratuit de un cristian.

Alte volume: E vremea sa porti cercei, Editura Aula, 2001; Cartea burtilor si a singuratatii, Editura Pontica, 2003; Poeme de trecere, Editura Vinea, 2005; Audio-book Poeme de trecere, Editura Ninpress, 2009; Ritmuri de imblinzit aricioaica, Editura Cartea Romaneasca, 2010; Cusaturi, Editura Cartea Romaneasca, 2014.

„Calinescu si-a atras de la inceput atentia si pretuirea, intre altii a lui G. Ibraileanu, prin monografia Viata lui Mihai Eminescu (1932), biografie literara neromantata, in cadente de poem epic si portret intelectual saintebeuvian al geniului, scriere inimitabila, intemeiata pe documentul esential al operei poetului, careia i se consacra si un amplu studiu privind filosofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala.“ - Alexandru Piru

„Experienta-limita traita de mine (cu citeva saptamini inainte de cutremurul din 4 martie 1977) a fost cea in care ma aflam intre viata si moarte, am fost gasita intimplator de cineva, pe ultima suta de metri, luata pe targa si dusa la Spitalul de Urgenta. Cind am ajuns acolo, nu mai aveam nici puls, nici tensiune. Intrebat la ce sectie trebuie sa fiu internata, doctorul de garda a spus «la reanimare», dar apoi s-a razgindit. Am fost intoarsa din drum si dusa direct in sala de operatie. Asistenta care trebuia sa faca denudarea pentru a-mi pune perfuzia era o fata frumoasa si cocheta. Medicii o grabeau, dar ea se chinuia sa-mi fixeze acul direct in vena si le spunea ca altfel imi ramine un semn. Convins ca nu-i aud ce vorbesc, unul dintre ei a spus: «Da, ii va ramine un semn pe mina si are sa se vada la morga». Nu stiu de ce, dar atunci nu m-am gindit nici o clipa ca as putea sa mor. Mai mult, acea experienta-limita nu a lasat urme prea adinci in poezia mea. Daca moartea a constituit o obsesie cind nu ma privea in mod direct, pe masura ce se apropie, parca as vrea s-o opresc din drum, vorbind din ce in ce mai rar despre ea.” (Ileana Malancioiu)

Tudor Greceanu (1917-1994) a fost unul dintre așii aviației române de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial, având la activ peste 6.000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1.000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest, și zeci de victorii aeriene pentru care a fost răsplătit cu numeroase ordine și decorații devenind și Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Arestat de comuniști, a reușit o spectaculoasă evadare de la Aiud. Volumul spune povestea unui pilot de vânătoare care și-a începutul ascensiunea puțin înainte de debutul conflagrației, a participat la nenumărate lupte aeriene dintre care cele mai dramatice episoade s-au petrecut în timpul bătăliei de la Stalingrad, apoi a trecut prin infernul închisorilor comuniste și prin amputarea picioarelor din cauza torturilor suferite acolo, lăsând în ultimii ani ai vieții prețioase amintiri despre toate acestea. O parte dintre capitole au fost scrise de Tudor Greceanu însuși, celelalte constituindu-se din interviuri acordate de autor.

"Aș mai face o mică remarcă, cunoscând insinuările viclene care circulau sub comuniști, cum că cei „de ori­gine socială nesănătoasă” erau niște profitori și niște „învârtiți”; m-a izbit printre camarazii și comandanții lui, citați de Tudor Greceanu, marele număr de nume tocmai dintre cei „de origine socială nesănătoasă”: Cantacuzino, Ghica, Miclescu, Greceanu (Ștefan, din Muntenia, pe lângă Tudor, din Moldova), Brătianu, Romanescu, Agarici, Polizu-Micșunești și alții… E drept că Aviația era un corp de elită, dar a fost cam același lucru la Cavalerie. E un amănunt, dar nu strică să se spună". Neagu Djuvara

"Fiecăruia îi este frică de ceva. Unii sunt victimele propriului refuz al fricii, al propriului curaj, care este o veșnică luptă psihologică între ceea ce suntem și ceea ce am putea deveni sub imboldul fricii. În luptele cu rușii, unde am fost mereu în inferioritate numerică, doi contra douăzeci, acționam mai puțin sub imboldul fricii, pentru că aveam superioritatea avionului, ceea ce nu s-a întâm­plat cu americanii, când superioritatea numerică era de 1 la 30-40 și nu mai aveam supe­ri­ori­ta­tea aparatelor. Atunci recunosc că de multe ori trebuia să ne învingem frica. Odată am fost doborât: la o altitudine de 11.000 de metri, un proiectil explo­ziv m-a lăsat fără instalația de oxigen. […] Mi-am pierdut cunoștința. Nu știu ce s-a întâmplat. Presupun că am avut un moment de revenire când m-am apropiat de sol. Avionul a fost găsit pus pe burtă, or, a pune un Messerschmitt pe burtă nu e o treabă ușoară". Tudor Greceanu

Popas în amintiri. România 1910-1974

Scrise cu vervă și cu un real talent, memoriile lui Petru Vignali, redactate în România în anii '60-'70, sunt literatură de sertar, în adevărata accepție a cuvântului.
Petru Vignali a fost unul dintre fiii lui Iginio Vignali, arhitect venit în România la începutul secolului XX și căsătorit cu o fată din familia Tuduri, boieri moldoveni înrudiți cu familiile Gane și Negruzzi. Numele arhitectului Iginio Vignali nu este necunoscut celor care iubesc Bucureștii. Antrepriza de construcții pe care Vignali a fondat-o împreună cu conaționalul său Enrico Gambara a ridicat multe clădiri în capitala României.
Urmașii arhitectului s-au risipit prin lume. Amintirile au rămas. Petru, dăruit cu harul scrisului, a lăsat posterității mărturia unui bucureștean de stirpe italiană, care a iubit patria tatălui său – unde și-a făcut o parte din studii, trăind un scurt timp alături de familia italiană – dar și mai mult a iubit țara în care s-a născut, România. Aici și-a petrecut copilăria și tinerețea, printre prieteni considerați a fi cele mai strălucite minți din vremea sa, pentru România a luptat ca aviator în război, aici a rămas, îndurând pierderi, umilințe și lipsuri.
O carte care ne lasă impresia unei picturi pline de viață, înfățișând o Românie altfel decât ne-o închipuiam,cu bunele și relele ei.

"… clasa întâia am făcut-o la o școală de fete. Dimineața, împreună cu mama, luam din Piața Victoriei tramvaiul cu cai care, prin Banu Manta și Gara de Nord, ne ducea până în fața școlii. Cred că în primul an nu am strălucit, fetele erau mai istețe decât mine, apoi erau și mai mari, fiindcă pe atunci școlarizarea începea la șapte ani iar eu aveam șase; fusesem primit cu dispensă de vârstă pe motivul că eram băiat deștept, că mama era institutoare și că Ela Negruzzi, vară cu mama, se avea bine cu ministrul învățământului. De altfel Ela Negruzzi, care arăta ca un jandarm călare, se avea bine cu mai toți miniștrii, când aceștia erau conservatori, fiindcă miniștrii din acele vremuri erau boieri, iar boierii moldoveni erau toți mai mult sau mai puțin rude între ei, de unde a rămas și vorba „cousins de Iassy”. Petru Vignali

"Domnul Goga a vrut să cunoască această generație scriitoare, gânditoare și mistică. Și în acest scop a dat o masă la restaurantul Enescu, în separeu. Am avut astfel plăcerea să am sub ochi, simetric așezat pe două rânduri, aproape tot ceea ce-i mai reprezentativ în noua generație (bucureșteană), adică pe toți cei despre care se presupune că sunt meniți să devină cineva și, într-un viitor nu prea îndepărtat, să se suduie reciproc de pe băncile parlamentare sau din vârful peniței. Dl. Goga a prezidat masa între două antiteze spirituale: între Sandu Tudor și Stelian Mateescu, adică între duh și creier. Figurau mai departe: Mircea Manolescu, președintele studenților în drept; C. Enescu, viitor mare economist; Cotaru, monografist, monografist, și încă o dată monografist; Mircea Vulcănescu, despre care se spune că e un mistic și o sclipitoare inteligență; Mișu Polihroniade, minte subțire care vrea să ajungă... S-au discutat câte în lună și în soare și s-au pus în evidență numai doi tineri: Mircea Vulcănescu și Octavian Goga". Petru Vignali

"La Pavia erau foarte respectate tradițiile universitare. Una din acestea era giorno della matricola, cum s-ar zice ziua înmatriculării, care cădea prin noiembrie, după sfârșitul examenelor. În acea zi cursurile erau suspendate, studenții erau stăpânii universității și ai orașului, făceau ce voiau, beau, cântau și petreceau și aveau dreptul să-i tutuiască pe profesori. Ei căpătau o diplomă – care se cumpăra la librărie – care, într-o latinească hazlie zisă macaronica, atesta că studentul cutărică a fost promovat de la starea de puzzolente fagiolo (fasole puturoasă) la gradul dematricola și ca atare beneficiază de prerogativele studențești, ceea ce însemnează că este autorizat să bea, să facă l'amore și, eventual, să învețe". Petru Vignali

Două continente, opt țări, paisprezece zboruri, peste 1000 de km parcurși pe jos, 30.000 de km - din vestul Europei până în estul Asiei și înapoi. Cu barca, avionul, trenul, bicicleta, rișca, motocicleta sau pe jos. Mâncare delicioasă, teamă, entuziasm, durere, peisaje minunate, peripeții, mizerie, vise, nopți fără odihnă, petreceri, dans, joacă. După temperatură, am trait trei veri și două toamne în trei luni ale aceluiași an: o vara pe El Camino în august, toamna în Siberia în septembrie, apoi iar vară în India în octombrie, toamnă românească după, la  final de octombrie si înca o vara la început de noiembrie, în Spania, pe  finalul călătoriei. Zeci de prieteni noi, mii de emoții și experiențe minunate, totul în 88 de zile de călătorie.

 Toti cei care au trait un timp la sud de Sahara au savurat, cu toate simturile lor, viata atat de fascinanta, unica, din aceasta Africa neagra: peisaje ciudat de variate, orizonturi infinite, intunericul intens al noptii sub un cer plin cu licariri de stele ca un vesnic pom de Craciun, ritmul obsedant al tm-tam-ului in fapt de seara... dar sio gustul de cenusa al focurilor de brusa, ucigatoare, din care tasnesc, ingrozite, vietatie care au reusit sa traverseze zidul de foc... 

Carte inclusă pe lista celor mai bune apariții ale anului 2004 de publicațiile: The New York Times, The Washington Post, The Economist, Newsday, People, Rolling Stone, Entertainment Weekly, The Village Voice, The Onion, The Austin Chronicle, The Kansas City Star, The Guardian, The Daily Telegraph, Publishers Weekly. Finalistă, în același an, la National Book Critics Circle Award.

Nu trebuie să fii fan Bob Dylan și nici măcar pasionat de folk, blues sau rock ca să ai ce afla din această Cronică… Este de ajuns să te intereseze lucruri precum muzica și poezia, condiția de creator și de star sau transformarea Americii și a lumii în a doua jumătate a secolului XX. Cronica vieții mele vorbește, pertinent și pilduitor, despre artă, despre succes și despre istorie, despre obstinație în urmărirea unei vocații, despre căutare și despre supraviețuire. Fără să urmeze strict, după tipicul autobiografic, succesiunea cronologică a faptelor relatate, cartea marelui muzician-poet este și un exemplu de proză memorabilă. Personajele și întâmplările sale, de zi cu zi sau insolite, ți se întipăresc în minte la fel de durabil ca vocea autorului și acordurile lui de chitară din cântece precum „Blowin’ in the Wind“, „Like a Rolling Stone“ sau „Ballad of a Thin Man“.

„Știam cu toții că Dylan este priceput la cuvinte. Dar putem spune, fără teama de a greși, că nimeni nu se aștepta ca autobiografia sa să fie într-atât de intensă. Colindă de la o secvență a vieții lui la alta și fiecare capitol cuprinde personaje ieșite din comun și scene nebunești… O realizare remarcabilă – asemenea celor mai bune scrieri extrase din experiența personală ale lui Henry Miller, este o poveste care pune în lumină timpurile pe care le descrie și dezvăluie posibilitățile spiritului omenesc.“ (Rolling Stone)

„Kronika“ este colecția în care umanitatea este reconstruită prin cărți care ne ajută să pătrundem în culisele celor mai interesante evenimente politice, sociale sau financiare de ieri şi de astăzi.

Asasinii economici, scrie John Perkins, sunt profesionişti extrem de bine plătiţi, care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii străine de „ajutorare“ către seifurile corporaţiilor-gigant şi către buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei.

John Perkins este persoana cea mai potrivită să vorbească despre aceste lucruri: chiar el a fost un asasin economic. Meseria lui era aceea de a convinge ţările importante pentru SUA din punct de vedere strategic să accepte împrumuturi imense pentru dezvoltarea infrastructurii şi să se asigure că proiectele profitabile aveau să fie oferite corporaţiilor americane. Împovărate de datorii uriaşe, aceste ţări ajungeau sub controlul guvernului SUA şi al Băncii Mondiale, care acţionau ca nişte cămătari – dictând termenii de returnare a banilor şi forţând guvernele ţărilor respective să li se supună.
Această ediţie actualizată include 15 capitole noi, în care autorul furnizează informaţii aduse la zi despre cum corporatocraţia şi-a sporit în ultimii ani influenţa, făcând din noi toţi nişte sclavi, şi ne arată cum putem proceda pentru a nu mai susţine acest sistem.

„O bombă! Una dintre acele rare situaţii în care cineva adânc implicat în structurile de tip imperialist, guvernamentale/corporatiste, dezvăluie în termeni neechivoci aranjamentele ascunse ale acestora. O extraordinară privire din interior şi un curaj moral unic.“  - John E. Mack, profesor la Harvard, laureat al Premiului Pulitzer

„...20 de ani în Siberia – o aşez printre cele mai fantastice cărţi care s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori şi mulţi eroi literari pălesc. După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va ridica această carte – a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială – şi le va aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai sufletului românesc.“ (Ştefan J. Fay)

  Lucrarea elaborata de Alexandru Vakulovski constituie un dosar memorialistico-documentar despre razboi, care tinteste razboiul, il distruge, il umanizeaza, fiind un semnal al unor voci intruse, insa actori in marile evenimente globale si care de curand si-au anuntat intrarea in marea istorie. (Ion Xenofontov)