Biografii - Memorii & Jurnale

Dialoguri cu Paulo Coelho este singura carte în care celebrul autor brazilian se destăinuie în mod direct. El însuşi declara: „ În aceaste discuţii voi spune totul despre mine, adevărul gol-goluţ, astfel încat, timp de douzeci de ani, nimeni să nu mă mai întrebe ceva”.
În aceste interviuri realizate de jurnalistul Juan Arias, Coelho relatează evenimente pe care marele public le află pentru prima oară: faptul că părinţii l-au trimis la ospiciu în trei rânduri, de unde a evadat de fiecare dată; că a fost închis şi torturat de junta militară din Brazilia; că a fost dependent de droguri; anii în care a practicat magia neagră, până în momentul unei experienţe trans-senzoriale despre care el crede că a fost o adevărată revelaţie a existenţei şi eficacităţii Diavolului.
La capătul unui lung drum, Coelho a ajuns să-l redescopere pe Dumnezeu în urma unor întâmplări incredibile – precum aceea care l-a făcut membrul ordinului religios creştin RAM, care numără doar patru membri, vechi de mai multe secole. Autenticitatea felului de a fi al lui Paulo Coelho răzbate înainte de toate din credinţa lui în Dumnezeu dar şi din împăcarea cu sine şi cu ceilalţi, din toleranţa şi încrederea sa în oameni.

Nu cumva libertatea înseamnă, în primul rând, să fii stăpân pe timpul tău? Nu cumva fericirea înseamnă, la urma urmei, să ai parte din plin de singurătate, spaţiu şi linişte – lucruri care le lipsesc oamenilor din marile oraşe? Atât timp cât există cabane pierdute în locuri neştiute de nimeni, nu e totul pierdut.

Am înţeles la un moment dat că, de unul singur, nu voi putea schimba lumea. Aşa că nu mi-a rămas decât să mă duc undeva departe de lume, să trăiesc singur, într-o cabană. În pădurile Siberiei. Am cumpărat o izbă de lemn, pe tărâmurile nimănui, la marginea lacului Baikal. Acolo, la cinci zile de mers pe jos de prima aşezare umană, înconjurat de natura sălbatică, am încercat timp de şase luni să descopăr fericirea. Şi cred că am reuşit. Doi câini, o vatră, nişte vreascuri de foc şi o fereastră de la care puteam privi lacul – nici n-aveam nevoie de mai mult în viaţă.

Expozitia Universala de la Chicago din 1893, cunoscuta drept Orasul Alb, a reprezentat una dintre minunile lumii. In paginile acestei carti veti citi o poveste incredibila despre constructia sa si despre doi barbati – unul, arhitect, celalalt, criminal in serie – ale caror destine s-au intrepatruns. 

Arhitectul este Daniel H. Burnham, forta motrice aflata in spatele Orasului Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu cladiri albe, amplasate intr-un paradis de canale si gradini. Criminalul este H.H. Holmes, un medic chipes, cu ochi albastri si patrunzatori. El se foloseste de atractia provocata de marea expozitie – si de propriul sarm diavolesc – pentru a atrage zeci de tinere in capcana mortii. 

Cei doi barbati diferiti, dar la fel de hotarati, laolalta cu o pleiada remarcabila de personaje secundare pline de culoare, printre care se numara Buffalo Bill, George Ferris, Thomas Edison si o parte dintre cei 27 de milioane de oameni care au avut parte de spectacolul orbitor al Orasului Alb, sunt adusi la viata in aceasta hipnotica, periculoasa poveste a legendarei expozitii care a transformat America si a pregatit-o pentru secolul XX. 

Arhitectul Daniel H. Burnham este creatorul Expozitiei Universale de la Chicago din 1893, o feerie cunoscuta in intreaga lume drept Orasul Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu cladiri albe, amplasate intr-un paradis de canale si gradini. Criminalul H.H. Holmes este un medic care se foloseste de atractia provocata de marea expozitie pentru a atrage zeci de tinere in capcana mortii. 

In paginile acestei carti veti citi incredibila poveste a constructiei uneia dintre minunile lumii, cum a fost denumita expozitia, dar si a celor doi barbati,  ale caror destine s-au intrepatruns. 

Istoria si divertismentul se amesteca pentru a crea efectul dramatic al unui roman. O realitate cu adevarat mai stranie decat fictiunea. - The New York Times 

O carte irezistibila, care se citeste ca si cand ar fi cea mai convingatoare si captivanta fictiune. - Time Out 

Atat de plina de viata, incat te astepti sa-ti sara oricand din maini. - Yorkshire Evening Post

Cartea de fata, aparuta in mai multe limbi si in numeroase editii, mai ales in Germania, este o lucrare fundamental de referinta in bibliografia goetheeana.
Ea ii dezvaluie cititorului modalitatile complexe in care marele poet si-a cizelat nu numai opera si gandirea, ci si viata, oferind oricui un indiscutabil si prestigios model de urmat.

Wilhem Bode este, poate, cercetatorul care a staruit cel mai mult - de fapt intreaga sa viata - asupra biografiei si creatiei atat de diverse a lui Goethe.

 

Cateva sute de mii de oameni circula zilnic cu metroul Capitalei, grabiti sa ajunga la destinatie, sa iasa din tunelurile gratie carora fac o atat de mare economie de timp.

Mute, tunelurile nu vorbesc despre viata lor, inceputa in urma cu patruzeci de ani. Nici atunci nu „vorbeau” prea mult. Desi constructii cu un ridicat grad de dificultate, au fost realizate relativ discret, fara sa aduca prejudicii majore activitatilor urbane cotidiene. Au fost realizate de oameni, mii, din cele mai diferite domenii, care, prinsi intre chingile indicatiilor si raportarile entuziaste ale partidului, ostilitatea subsolului Bucurestiului, noutatea intreprinderii, au reusit sa duca la capat aventura tehnica in care au fost implicati.

Autorul acestei carti este unul dintre acesti oameni. Amintirile sale ne vorbesc cu simplitate, cu obiectivitate, dar si cu caldura, despre o istorie ai carei beneficiari suntem si pe care ar trebui sa fim nu doar curiosi, ci si datori, sa o cunoastem. Ca un omagiu adus celor care au inceput istoria metroului „nostru”.

„Copil minune in anii de dupa al Doilea Razboi Mondial, adorat de melomani, dar discriminat si marginalizat cu incrincenare de regimul comunist, Dan Grigore si-a luat revansa binemeritata abia dupa 1989. Doar in afara granitelor, in extrem de putinele iesiri artistice tolerate de culturnici, a putut sa straluceasca asa cum merita si sa fie asezat de criticii internationali in galeria marilor pianisti. In tara, i s-a facut dreptate tirziu, cind zgomotul si furia unei vieti presarate cu piedici se transformasera pe nesimtite in victorii morale.
Va invit sa va alaturati diminetilor pe care le-am petrecut stind de vorba, sa descoperim cu umor, franchete si detasare angoasele si pasiunile unei vieti, ingredientele reusitei si ale unui destin spectaculos.” (Dia Radu)

„Pianul imi da energie, imi reasaza undele interioare intr-un fascicul care poate fi concentrat spre o tinta. Cind cint, devin o antena care capteaza. E ca si cum m-as ruga. Parca as fi in lumina unei raze care cade pe mine in momentul ala, dar nu ca sa ma puna pe mine in valoare, ci ca sa-mi daruiasca ceva din splendoarea ei.” (Dan Grigore)

Dupa mai multe luni de investigatii autorii au publicat aceasta carte al carui subiect este cea mai mare frauda fiscala planetara care are in centru banca BSBC din Geneva.

Operaţiunea SwissLeaks, de Gérard Davet şi Fabrice Lhomme – aproape 200 de miliarde de euro stocate pe un stick USB. Opt persoane, printre care un judecător, un spion şi un agent al Fiscului, hotărâte să spargă omertá financiară. Doi anchetatori pe urmele unei escrocherii mondiale: 106.000 de conturi ascunse la banca elveţiană HSBC; cea mai mare fraudă fiscală descoperită vreodată.

„Din clipa în care am părăsit Islazul mitic, demult, în copilărie, mi s a părut că a început exilul. Cutreier de atunci drumuri străine, visând, la propriu şi la figurat, că mă întorc în satul bunicilor. Sunt un pribeag bântuit de dorul baştinei, aidoma atâtor români plecaţi prin lumea largă să şi câştige codrul de pâine sau să şi afle norocul. O parte din România s a mutat în străinătate, din pricina sărăciei şi a neajunsurilor de acasă, iar nu împinşi de vreun moft sau capriciu. Sufletul acesta al ţării mele de dincolo de graniţe este şi el surghiunit. Şi tânjeşte ca odată să revină în bătătura natală şi să sărute ţărâna strămoşilor peste care mişeii au pus scutul antirachetă. Înstrăinaţi în propria noastră ţară, bâjbâim de colo colo, umiliţi şi cheflii, sub tropăitul de bocanci al stăpânilor dintotdeauna. România în exil este asemenea mie, chiar dacă am rămas tot aici, într un loc şi un prezent fără vreo legătură cu mine, cel de odinioară. Un suflet mai mic rătăcit în sufletul încă mare al Patriei izgonite din vatra pentru care s au jertfit mausolee de eroi.“ Marian Nazat

1913, ultimul an inainte ca secolul s-o ia razna

1913 e anul in care Henry Ford introduce in fabrica sa o linie de asamblare automata, iar Louis Armstrong pune pentru prima oara mina pe o trompeta – si nu oriunde si oricum, ci intr-o scoala de corectie, unde fusese inchis. Charlie Chaplin semneaza contractul pentru cel dintii film al sau, Proust isi incepe marele ciclu dedicat timpului, Stravinski are premiera la originalul si scandalosul balet Sarbatoarea primaverii, iar prima expozitie Armory Show din New York face cunoscute lumea lui Picasso si universul artei abstracte. E inventat drogul ecstasy, e performat primul looping. Discipolul Carl Gustav Jung se desparte de maestrul sau, Sigmund Freud. Tabloul furat al Mona Lisei este gasit si se dovedeste ca a trecut printr-o adevarata aventura de la furt pina la iesirea la lumina. Robert Musil isi incepe Omul fara insusiri cu o informatie gresita, itele pasiunii dintre Alma Mahler si Oskar Kokoschka duc pina aproape de casatorie, Rainer Maria Rilke sufera si le scrie iubitelor sale. Toate aceste personaje si evenimente le regasim in cartea lui Florian Illies, alaturi de ceilalti eroi (sau monstri): Thomas Mann, Hesse, Rodin, Gottfried Benn, Matisse, dar si Hitler, Stalin si Tito.

„Aceasta este luna in care Hitler si Stalin se intilnesc intimplator la o plimbare in parcul Castelului Schonbrunn, Thomas Mann e aproape demascat, iar Franz Kafka mai ca isi pierde mintile din dragoste. O pisica se aciueaza pe canapeaua lui Sigmund Freud. E foarte frig, zapada scrisneste sub picioare... Ernst Ludwig Kirchner deseneaza cocotele din Piata Potsdam. Are loc primul looping. Dar ce folos. Oswald Spengler lucreaza deja la Declinul Occidentului.” (Florian Illies)

„Illies este un cercetator minutios, dar si un bun observator al spiritului unui inceput de secol. 1913: Vara secolului iti da senzatia ca citesti o poveste rupta din realismul magic.” (The Guardian)

„Cartea lui Illies este ideala pentru oricine e interesat de arta, muzica si literatura secolului XX… o lectura irezistibila.” (The Washington Post)

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

Cartea lui Hillary Rodham Clinton relateaza evenimentele carora a trebuit sa le faca fata in cei patru ani cat a fost secretar de stat al SUA si care i-au conturat o viziune proprie asupra viitorului.

„O opera subtila, minutios rafinata." —THE NE14, YORK TIMES
„O relatare limpede si adesea captivanta." —THE WASHINGTON POST
lectura bogata si convingatoare." --FOREIGN AFFAIRS
„Doamna Clinton reuseste sa prevada viitorul analizand istoria." HANDELSBLATT (GERMANIA)
„O relatare valoroasa a istoriei." --THE HOUSTON CHRONICLE
„Scriere fascinanta." — NEDERLANDS DAGBLAD (OLANDA)
„Interesanta si captivanta." — SYDNEY MORN1NG HERALD (AUSTRALIA)
„Vioaie." —ENTERTAINMENT WEEKLY
„Profunzime indiscutabila." — FINANCIAL TIMES (MAREA BRITANIE)
„O poveste uimitoare... Mai presus de toate, este evidentiata perseverenta de exceptie a doamnei Clinton." — THE GUARDIAN (MAREA BRITANIE)

Grație relațiilor pe care le-a construit în timp cu antrenorii lui Jordan, a nenumăratelor cronici în care a consemnat activitatea sportivului atât din timpul perioadei în care a activat la juniori, cât și după ce a trecut la baschetul profesionist, a sutelor de interviuri cu prietenii, coechipierii și rudele lui Michael Jordan, Roland Lazenby a reușit să scrie un adevărat studiu despre jucătorul, simbolul și omul Jordan. 

Când se gândesc la Michael Jordan, celor mai mulți pasionați ai baschetului le vin în minte trei calități incredibile care îl definesc pe sportiv și care au intrat în istoria acestui sport: săritura, aruncarea și jocul. În ciuda măreției sale, personalitatea lui Jordan are însă și o parte întunecoasă: a fost un competitor nemilos și un împătimit al jocurilor de noroc. Michael Jordan: Viața este singura biografie care reușește să prezinte într-un mod echilibrat toate fațetele personalității acestui baschetbalist. 


Revelatorie... O analiză fascinantă a omului singur și mândru din spatele simbolului strălucitor. Publishers Weekly 

Michael Jordan: Viața este asemenea unui film ce merită vizionat de mai multe ori. Lazenby pare să fi adăugat suficient de multe cadre care nu au fost tăiate la montaj încât să dea suspans poveștii binecunoscute a unui sportiv desăvârșit. Booklist 

Încă de la primele pagini, biografia scrisă de Roland Lazenby se anunță a fi cea mai bună carte scrisă vreodată despre, poate, cel mai mare jucător de baschet din istorie... Lazenby este un cercetător înnăscut, care a depus o muncă foarte serioasă de colectare a datelor și a citatelor, ajungând, în cele din urmă, să compună o adevărată enciclopedie pe subiectul Jordan. Colin Fleming, The Boston Globe

Cronica zilnică a vieții unui intelectual român trăitor în SUA, un jurnal „altfel”, în transparența căruia se desenează o Americă altfel decât cea pe care ne-o închipuim în mod tradițional. Balansând continuu între micul univers intim și vastul peisaj al lumii în care trăim, un text sensibil și complex, care lasă cititorului spațiu de reflecție și îl îndeamnă la verificarea și reconsiderarea unor opinii preconcepute. O carte care trebuie citită de toți cei care visează nebulos la țara tuturor posibilităților. Editura Vremea

11 aprilie O scenă nebunească la Washington, în faţa clădirii Congresului. Un tip cu două geamantane stă pe trotuar şi aşteaptă. Dintr-o dată, vreo patru militari mascaţi îl lovesc în spinare, îl trântesc cu faţa de ciment, după care îl târăsc spre o maşină. Bagajele sunt examinate cu raze X, după care sunt distruse cu explozibil. Înăuntru, nişte pantofi vechi, lenjerie, obiecte de uz personal. Cel arestat astfel e un chinez abia sosit în America. Toată desfăşurarea de forţă a pornit de la ideea că omul ar fi avut intenţia să arunce în aer clădirea parlamentului, iar în cele două geamantane s-ar fi aflat o bombă. Două bombe. Sigur, te poţi întreba cum poţi arunca în aer o instituţie ca aceea cu două geamantane de explozibil – admiţând că erau – de pe trotuar, la baza unor trepte aflate la vreo 50 m. de clădire. Chinezul, care nu prea ştie englezeşte, urmează să fie acuzat că nu a cooperat cu poliţia. Asta to add insult to injury. Teama de terorişti şi de bombe ajunge la Washington să capete forme paranoice. Toată comoţia a durat trei ceasuri. Preşedintele, ni se spune, nu a fost niciun moment în primejdie. Casa Albă e la vreo trei kilometri distanţă, iar Bush era în Texas, unde se întâlnea cu Sharon. Ne bucurăm să ştim că pantofii chinezului nu au atentat la viaţa preşedintelui nostru. Constantin Eretescu

 

Ce poti face pentru a iesi din rutina zilnica? Cum scapi de perspectiva unei vieti plictisitoare in spatele unui birou? Cauti sponsori, impachetezi strictul necesar intr-un rucsac pe care il pui in spate si decolezi spre India. Iar cind te intorci, o iei de la capat, din nou si din nou, pina cind ajungi sa devii dependent de modul acesta de a trai. Alaturi de prieteni ori pe cont propriu, Desiree si-a dorit sa exploreze cit mai mult, sa inteleaga cultura de acolo, sa experimenteze tot ce se poate experimenta. Asa a ajuns sa isi faca un tatuaj, sa incerce bhang, sa petreaca zece zile in deplina tacere la un centru de meditatie vipassana si sa jongleze cu ricsarii si soferii de ocazie in cautare de turisti naivi. Plecata sa cunoasca misterioasa tara a contrastelor, pe cit de infricosatoare, pe atit de fermecatoare, a ajuns sa se descopere pe sine. "Spatiul dintre nori" este marturia unei calatorii fara sfirsit, un drum catre regasirea de sine si libertatea pe care o obtii doar atunci cind faci ceva cu pasiune. 

„India, cu esentele ei tari, imbatatoare sau pestilentiale, cu prospetimea si cu putreziciunea ei, cu sclipici si mizerie, cu logica ei aparte, care o contrazice mereu pe a ta, cu provocarile pe care ti le arunca la tot pasul, cu aura ei mistica si aerul de bilci, cu farmecul si cu grotescul ei, fascinanta si agasanta, numai indiferent nu te poate lasa. Ori o iubesti, ori o urasti. Desiree iubeste India si India o iubeste pe Desiree, o iubire cu nabadai din care s-au nascut 21 de povestioare savuros condimentate, numai bune sa-ti faca pofta de luat rucsacul in spate si de avintat cu el peste mari si tari si nori, in spatiul acela de la capatul pamintului, departe de casa si totusi… acasa.” (Sega, autorul volumelor Namaste) 

„Cu Desiree distantele dispar. Cu Desiree vezi miliardele de ochi ai Indiei clipind printre rinduri. Cu Desiree simti mirosurile si gusturile subcontinentului la fiecare pagina. Desiree te-a bagat in rucsacul ei si te-a dus acolo, in haosul din care s-a nascut civilizatia. Si la fiecare fila intoarsa te molipsesti incet, dar sigur de bucuria de a pleca de nebun in lume. Spatiul dintre nori este o carte-fertilizator, care hraneste nomadul din tine.” (Raluca Feher, autoarea volumelor America dezgolita de la briu in jos)

„Spatiul dintre nori" este o scriere aparte, o minunata incursiune in subcontinentul indian, o poveste savuroasa si adevarata, o experienta initiatica in care se regasesc majoritatea celor care au intrat in contact cu lumea fascinanta si plina de mistere a Indiei.” (Mihaela Gligor, director Cluj Center for Indian Studies, UBB) 

„Jurnalul scris de Desiree in India are aroma de curry, huruit de ricsa, limpezime de Himalaya, zgirie pielea ca nisipul din Goa si da peste cap planuri de viitor, ca indragostirile predestinate sa se intimple atunci cind te astepti mai putin.” (Ana Hogas, autoarea volumului "Oyibo. 2 oameni, 1 motocicleta, 14 luni in Africa")

Trei săptămâni în Himalaya. Povestea seducătoare a unui drum spre „streaşina lumii“, o călătorie şi o carte care te eliberează de tot ce-ţi prisoseşte înăuntru. Urci muntele coborând în tine.

Acum mai bine de trei decenii, în 1982, murea prinţesa Grace de Monaco într-un accident care a stârnit multe controverse şi este şi astăzi comentat. Fusese o actriţă iubită care a trăit o viaţă ca în filme, a câştigat un premiu Oscar, a jucat în trei filme regizate de Hitchcock, devenind actriţa lui preferată pentru a se căsători apoi cu un prinţ şi a-şi dedica a doua jumătate a vieţii actelor de caritate şi micului ei principat. O viaţă "de film" în care evenimentele fericite şi cele tragice au avut un impact emoţional mondial, stabilind recorduri de audienţă mediatică. Deopotrivă o viaţă care, chiar dacă în lumina reflectoarelor, a avut totuşi umbrele ei. Thilo Wydra ne propune o biografie care ne reaminteşte că, dincolo de rafinamentul vieţii princiare, Grace Kelly a fost o actriţă cu o bogată viaţă sentimentală, un om fragil, dar extrem de dedicat şi hotărât. Pentru a scrie această carte, cercetătorul german a scos la iveală documente îngropate în arhivele familiei Kelly, dar şi în cele ale palatului princiar din Monaco, a luat legătura cu protagoniştii încă în viaţă ai poveştii, a străbătut traseele filmice şi biografice, deseori întrepătrunse, ale prinţesei Gracia.

Gijs van Hensbergen este profesor de arhitectură și autorul lucrărilor "Art Deco" și "Taste of Castile". 

„Gijs van Hensbergen a reuşit să pătrundă în esența vieții lui Gaudí și să conceapă o devăvârşită biografie multistratificată.“ - ANTHONY SYMONDSON, Catholic Herald

Operele lui Gaudí, acum atât de departe de creatorul lor, ne întâmpină ca și cum s-ar fi înălțat singure spre cer, așa desăvârșite cum sunt. "Sub specie aeternitatis", pline de elitism dezinvolt și inevitabil umane. 

Fără îndoială, cel mai cunoscut arhitect al tuturor timpurilor, un Leonardo al secolului XX – sau apoteoza artistului ca inventator. Gaudí. O imaginație formidabil de fertilă, care a dinamitat canoanele timpului cu o grijă pentru detaliu foarte japoneză, cu o religiozitate profundă extrem de catolică și cu infinite jocuri de alb.

 

 G A U D Í - P O V E S T E A   U N U I   G E N I U   S O L I T A R : I N S P I R A T ,   I M P R E V I Z I B I L ,   G E N E R O S   Ș I   U N I C

Am fost prieten apropiat cu Vintila Horia. M-a impresionat faptul că, deşi avea un nume cu rezonanţe balcanice, de fapt un nume aromân turcit, Caftangioglu, din considerente patriotice îşi luase ca pseudonim numele unui revoluţionar ardelean. Mi-a dat ca exemplu pe romancierul francez Stendhal, născut Henri Beyle care, într-un voiaj prin Germania, vizitase orăşelul cu acest nume. Acolo a ascultat o minunată muzică romantică luându-şi ca nom de plume numele acestuia, pe care apoi l-a consacrat. L-am întrebat odată pe Vintilă Horia dacă nu cumva suntem rude, dat fiind că bunica lui Trandafir Djuvara fusese născută Caftangioglu, dar n-am primit răspuns, deşi consider lucrul acesta mai mult decât probabil. Gasesc extraordinară descoperirea manuscrisului inedit al Memoriilor unui fost Săgetător şi publicarea lor sub îngrijirea prodigiosului Cristian Bădiliţă. De ce „fost Săgetător”? Pentru că, pe stil vechi, el se născuse în 18 decembrie 1915, aşadar în zodia Săgetătorului, iar pe stil nou a devenit Capricorn (31 decembrie). În cazul meu, născut în 18 August 1916 (Leu), am devenit prin trecerea la stilul nou , respectiv 31 August... Fecioară! Vintilă Horia era doar cu 8 luni mai vârstnic decâ mine. Ce spuneţi? Neagu Djuvara

 

Am avut visul următor: mă aflam în cerdacul casei de la Bălţaţi, într-un sfârşit de noapte, într-un început de zi, întins pe un pat cu mai mulţi din familie. Vedeam foarte bine grădina din faţă aşa cum fusese în realitate, aşa cum o contemplasem adesea, în zorii zilei, vara când mă sculam devreme ca să mergem la vânătoare sau ca să sar în livadă şi să culeg struguri şi piersici încă ude şi reci de rouă, când dintr-odată, înconjurată de o lumină mare, a apărut, pe bradul de sub cerdac, Sfânta Clara din Assisi. Imaginea era atât de limpede şi de convingătoare, încât părea reală, n-aveam deloc senzaţia că visez, am căzut în genunchi, cutremurat, sfânta poate că mi-a spus ceva, apoi a dispărut în aceeaşi corolă strălucitoare, m-am trezit emoţionat, absolut sigur că totul fusese nu un vis ci o apariţie adevărată. Aproape că tremuram, nu atât de emoţie cât de entuziasm, pentru că eram sigur că de atunci înainte trebuia să-mi schimb felul de a trăi, că aveam de urmat altă cale. Într-un cuvânt, că destinul meu fusese însemnat de o poruncă venită de dincolo şi că, în mine, nu mai era loc pentru niciun fel de îndoială. Am rămas în pat câtva timp, copleşit de visul care mă locuia ca o posesiune binecuvântată, aveam încă foarte clară în minte viziunea, atât de limpede şi de puternic desenată pe amintire încât şi acuma o pot reconstitui fără greutate. O voce însoţea viziunea. Din aerul înconjurător, dintr-o fiinţă invizibilă, cineva rostise: – Sancta Clara! În latineşte, ca totul să fie mai clar. Vintilă Horia

Într-o posibilă Istorie a dansului românesc, Dan Viorel Năstase va figura, cu certitudine, drept un nume de referinţă, fiind unul dintre cei mai respectaţi şi apreciaţi formatori în acest domeniu; un om care a lăsat în urma sa o veritabilă „şcoală” de dans şi un palmares redutabil.

Remarcabilă împletire de artă şi măiestrie tehnică, dansul este una dintre cele mai tulburătoare expresii ale creativităţii şi sensibilităţii umane. Această artă şi-a găsit în Dan Viorel Năstase un Maestru.

Cartea aceasta, „Un dans, o clipă, un vis şi alte povestiri”,  vorbeşte despre o vocaţie autentică, îmbrăţişată cu o admirabilă pasiune. În acelaşi timp ne vorbeşte despre bucurii şi tristeţi, deveniri, confruntări, provocări şi triumfuri. Este confesiunea unui om îndrăgostit de lumea dansului, rostită cu luciditate, cu umor, dar mai ales cu o rafinată melancolie.  Călin Vlasie

Dau dependență. Și sunt dependentă de clientul meu. Sunt o prostituată. De lux. Prețul e mare. Și mi-l plătesc de fiecare dată. Pentru că am ales să mă vând mie. Sunt propria-mi curvă. Mă iubesc și mă vreau. Mă chem. Și intru în mine cu o forță tumultuoasă. Ea urlă, sfâșiată. Dar se predă, firavă. E în brațele mele, alintată, sărutată, mângâiată. Sunt în siguranță. Cu mine. În mine.

„Ce se află dincolo de măștile pe care ne-am obișnuit să le purtăm zi de zi prin lume, dincolo de coaja opacă – și uneori înșelătoare – care pare să ne protejeze o vreme de privirile oamenilor? Durere. Și iubire. Și moarte. Și tentative de suicid. Și supraviețuire. Și sex fără amor. Și amor cu mult sex. Și traume. Nevroze. Părinți. Și vină. Și iertare. Niciodată pentru mine. Și instincte. Multe instincte. Miros. Piele. Foame. Sete. Dor. Deziluzii. Visuri. Speranță. Tot sufletul meu. Mai presus de orice, frumusețe și curaj. Frumusețea de a fi exact așa cum ești, până la capăt, și curajul de a accepta și iubi asta. Așa e Ioana. Primiți-o cât mai aproape de inimă, în locul acela doar al vostru, unde nu există ipocrizie sau prejudecăți. O să vă mângâie. O să vă trezească. O să vă schimbe.„ (Cristina Nemerovschi)

Personaj prezent intr-o bogata bibliografie, Gavril Vatamaniuc (supranumit de unii „ultimul partizan”) este un luptator de natura aparte, facand parte din a doua generatie a rezistentei bucovinene.

Cunoscut ca fost consilier al lui Emil Constantinescu, deși ar trebui cunoscut mai degrabă ca un scriitor talentat și plin de farmec, Dan Căpățînă ne recucerește cu noua sa carte de memorii, "Amintiri răzlețe". Este o plăcere să citești această carte.

Spre deosebire de alți autori care devin gravi și solemni când își povestesc viața, încercând să-și fardeze autoportretul, Dan Căpățînă se amuză pe seama propriilor lui peripeții existențiale. Și când ia parte la un banchet cu persoane simandicoase, și când practică fără vocație diferite sporturi, și când se străduiește în zadar să se facă auzit de șeful statului, și când trebuie să asculte discursul plicticos al unui înalt prelat etc., etc., el se prezintă pe sine cu umor.

Senzaționale sunt și evocările din cea mai îndepărtată copilărie, cu amintiri de război care par secvențe dintr-un film de desene animate. Om cultivat, de o inteligență strălucită, știind că biografia sa nu este decât un episod din vasta comedie umană, autorul relansează literatura memorialistică, care devenise în ultima vreme la noi act pur (de fapt, impur) de narcisism. Mi-ar plăcea să fiu președintele României numai și numai ca să îl am și eu consilier pe Dan Căpățînă. Alex. Ștefănescu



Îl cunosc pe Dan Căpățînă din școala primară. Apoi, cum se spune, ne-am pierdut din vedere. La vârsta primei tinereți, l-am întâlnit pe neașteptate într-o casă cu trei fete de pe strada Frumoasă. Eu o curtam timid pe fata cea mare, Anca L., și, cu încuviințarea mamei sale, o însoțeam la diverse reuniuni dansante. Am fost surprins să recunosc în curtezanul surorii celei mici pe vechiul meu coleg de bancă. Și această întâlnire a fost efemeră, așa cum s-au dovedit și pretențiile noastre donjuanești. Un șir întreg de „pierderi din vedere” se înșiruie după 1990. Aveam să aflu ulterior că Dan, atras de continentul american, stătea mult timp la fiica sa, doctor la Yale University. Următoarea întâlnire – cea decisivă – a fost prima sa carte de amintiri (2002) și surpriza că Dan e un umorist autentic. Acum, în această a doua carte, mă bucur să constat că Dan Căpățînă își continuă periplul său de picaro modern, povestindu-și avatarurile cu vervă și degajare cuceritoare. Fraze incisive ori melancolice deconstruiesc dinlăuntru o întreagă lume, îi ridiculizează beteșugurile și-i feștelesc ambițiile statuare. A găsi punctul din care privind, împăratul se arată gol – iată secretul și arta autorului. Constantin Abăluță



M-am născut acum 70 de ani şi ceva. Mă pricep să calculez tot felul de construcţii. Am fost pe rând cercetător, profesor, proiectant, informatician. Chiar şi doctor (în ştiinţe). După '89, am intrat pentru un timp în politică. Apoi am ieşit şi mi-am văzut de treabă. Acum sunt manager. Păi cum!

P.S. După unii, sunt şi scriitor. Citiţi şi veţi vedea! Dan Căpăţînă

Cuvânt înainte de Nicolae Iliescu

Publicistul Ion Jianu reunește în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 și 2015 și un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soției acestuia. „Fără nicio îndoială, Ileana şi Romulus Vulpescu alcătuiesc unul dintre cele mai simpatice şi mai originale cupluri scriitoriceşti din istoria noastră literară. Fini franţuziţi, scriitori subţiri şi de subţire, şcoliţi perfect, talentaţi ca nu foarte mulţi, cei doi sunt deseori trimişi cam pe la colţul paginii. Motive? O anumită nonşalanţă strigătoare la cer, ironii muşcătoare, purtarea unui chimonou apretat când altă lume şade cu mâinile în şold, libertate de cuget, neacceptarea imposturii şi a lui î din a. La care se adaugă funcţiile publice ale lui nea Romică – senator şi membru, odinioară, în CNA, demnităţi neiertate la români, unde fiecare nutreşte iluzia tembelă că lui i se cuvine mai mult decât aproapelui său – plus semnătura găsibilă în coloanele revistei România Mare. Ei şi?” (Nicolae ILIESCU)

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universității din București, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor. A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei și a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă. Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care și-a câștigat publicul cititor esteArta conversației, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediții multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universității din București, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului „Mic”, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audio-vizualului. Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 și în 1983 și de Academia Română în 2003. Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon și a numeroși alți poeți francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la „Cuvântul Libertăţii” (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la „Gazeta de Sud” (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură „Orizont”, „Ramuri” şi „Scrisul Românesc”. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România. Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul "Interviuri pentru eternitate", prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.

 

 

Prinşi în vârtejul cotidian, uităm adesea să mai privim în preajma noastră, să înregistrăm chipurile care ne populează lumea şi anomaliile vieţii pe care o trăim. Sau, dacă o facem, o facem fără detaşare, sub imperiul furiei iscate de vreo poticnire neaşteptată, în judecăţi pătimaşe din care moderaţia este total absentă. Tocmai această cotidiană nepăsare, răscumpărată de sporadice încrâncenări, îşi propune s-o depăşească volumul de faţă — rod al unui dialog cumpănit, dar deloc lipsit de umor, purtat de doi intelectuali umanişti constant preocupaţi de fizionomia prezentului. Despărţiţi de o generaţie aproape, cei doi interlocutori, Dan-Liviu Boeriu şi Teodor Baconschi, au purces, aşadar, la un incitant schimb de idei, menit să ne poarte prin meandrele postcomunismului românesc, să stârnească perplexităţi şi să propună diagnostice pertinente, nu rareori surprinzătoare. Rezultatul demersului lor va fi cu siguranţă acela că, ridicând ochii de pe carte, cititorul va privi altfel lumea care-l înconjoară: ca pe o lume în care este adânc implicat şi pentru care este la urma urmelor, măcar în parte, şi el răspunzător.

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul întâi, cuprinzând însemnările din august 1916 până în august 1917, a apărut la Editura Humanitas în 2015.

În ajunul intrării României în Marele Război, conștient că este martor al unor momente istorice, Vasile Th. Cancicov își începea seria impresiilor zilnice, care se vor întinde pe durata a 28 de luni. Pe lângă consemnarea suferințelor personale (mai mult sau mai puțin imaginare), jurnalul fostului deputat surprinde speranța, deznădejdea și ușurarea generației care a năzuit la România Mare. Rămas în teritoriul ocupat, privat de libertate şi deținut politic, Vasile Cancicov radiografiază experiențele pe care războiul le-a impus populației civile. Este cronica mai puțin glorioasă a celor care „au viețuit, fără demnitate“, alături de inamic, frământați de incertitudini și intrigi politicianiste. La un moment dat, deznădăjduit de soarta crudă a unei Românii înfrânte și cucerite, Vasile Cancicov renunțã, pentru 37 de zile, sã mai scrie în jurnal.
Când, în noaptea de 12 august 1918, am încheiat impresiunile mele, eram convins că am intrat într-o epocă banală ce nu mai putea inspira nici un interes de a mai fi notată. Mai contribuise la această încetare o oboseală ce-mi pricinuia nenorocita mea sănătate. Simt azi că am făcut o greşală, că nu a fost momentul de a încheia povestea, deoarece noi şi mari evenimente stau să se desfăşoare până să se lase cortina «Tragediei româneşti» şi nu voi să lipsesc de la aceasta.“
Nu ne rămâne decât să-i fim recunoscãtori lui Vasile Th. Cancicov pentru îndârjirea de a zugrăvi, într-o bogăție de tonuri, miracolul înfãptuit la sfârșitul anului 1918. (Daniel CAIN)

Azi se împlinesc doi ani de când am început a scrie notele acestea, iar mâine doi ani de la declararea războiului României. Când am început a le scrie, în odaia de la hotel Caraiman, la 13 august 1916, eram plin de entuziasm. După doi ani de teribile frământări şi decepţii, ne găsim zdrobiţi şi umiliţi ca ţară, fără mari speranţe de mai bine. România liberă şi cu imens prestigiu de la 13 august 1916 e o Românie îngenuncheată şi fără independenţă. Deşi am sacrificat o parte din teritoriul ţării prin Pacea de la Bucureşti, ţara e încă sub călcâiul inamicului şi ocupată milităreşte. Guvernul ce ne guvernează – în derâdere – în numele Regelui Ferdinand, deşi compus din români, îndeplineşte ordinele şi poruncile ocupantului duşman, neputând face nimic în interesul României. Neputând lucra pentru ţară, îşi trece vremea răzbunând uri personale, lucru pe care inamicul îl sprijină cu răutate: aşa că, în momentul ce las condeiul, guvernul ce a visat unitatea noastră naţională şi a încercat să o realizeze merge la judecată, nu a inamicului învingător în contra căruia ne-am ridicat să ne dezrobim, ci a propriilor noştri concetăţeni, ce spre ruşinea neamului nostru se cheamă români. Ce va aduce ziua de mâine e un mister pe care nimeni nu poate prevedea.

Fotografia de pe copertă: 1 dec. 1918 (18 nov. stil vechi), Calea Victoriei: intrarea regelui Ferdinand în București, alături de regina Maria, de generalul Berthelot și de principele Nicolae. În fundal, unul dintre arcurile de triumf ridicate în Capitală cu acest prilej.

„Mă apucă ameţeala… ori de câte ori pătrund în haosul pe care am reuşit să-l clădesc din hârtie, în imediata mea apropiere. Dosare dolofane, pline de mărunţişurile cărora le-am acordat importanţă în diverse momente ale vieţii, se învecinează cu maldăre de ziare vechi, pline şi ele de nisipul mărunt al unor evenimente cândva epocale. Cum să alegi din noianul acesta de hârtie înnegrită lucrurile care pot rezista timpului…? Ce formă să dai vraiştei adunate în urma ta? — La aceste întrebări, şi la multe altele, am căutat să răspund transcriind şi comentând paginile şi rândurile care mi s-au părut demne de a fi salvate din pletorica mea «arhivă personală»… În toate aceste hârtii se ascunde un personaj care-mi poartă numele, dar care mă intrigă în multe privinţe. Nu voi încerca să fiu clement sau complezent cu el. Je est un autre, spunea Rimbaud, şi, dându-i perfectă dreptate, pun sub semnul acestui adevăr paginile care urmează.“ (Petre SOLOMON)