Biografii - Memorii & Jurnale

„Mă apucă ameţeala… ori de câte ori pătrund în haosul pe care am reuşit să-l clădesc din hârtie, în imediata mea apropiere. Dosare dolofane, pline de mărunţişurile cărora le-am acordat importanţă în diverse momente ale vieţii, se învecinează cu maldăre de ziare vechi, pline şi ele de nisipul mărunt al unor evenimente cândva epocale. Cum să alegi din noianul acesta de hârtie înnegrită lucrurile care pot rezista timpului…? Ce formă să dai vraiştei adunate în urma ta? — La aceste întrebări, şi la multe altele, am căutat să răspund transcriind şi comentând paginile şi rândurile care mi s-au părut demne de a fi salvate din pletorica mea «arhivă personală»… În toate aceste hârtii se ascunde un personaj care-mi poartă numele, dar care mă intrigă în multe privinţe. Nu voi încerca să fiu clement sau complezent cu el. Je est un autre, spunea Rimbaud, şi, dându-i perfectă dreptate, pun sub semnul acestui adevăr paginile care urmează.“ (Petre SOLOMON)

„În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare.
Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie.
Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale.
E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.“ (Matei CĂLINESCU)

„Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar.“ (Matei CĂLINESCU)

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… "Vremuri second-hand" este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand" este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Încă o strălucitoare, bine provocatoare şi miezoasă „carte-maslu“, aşa cum nimerit li s-a spus volumelor colective de la Humanitas care povestesc feeric lumi de altădată, cu (stră)bunici fabuloşi, muzici adolescentine, reverii gastronomice, cărţi formatoare, jubilaţii senzoriale, caznele milităriei, mizeriile ceauşismului şi „casele vieţilor noastre“.
De această dată, Bucureştii salvaţi în 19 suflete. Oraş livrat cu dulce indolenţă tuturor contrastelor şi capriciilor edilitare, oraş al grădinilor, birturilor şi bisericilor, al huzurului, cutremurelor, incendiilor şi răzmeriţelor, oraş al noroaielor, crivăţului şi vipiei, halucinant amestec de etnii şi religii, balcanism belaliu veşnic în plin delir arhitectonic, pe scurt: oraşul ideal pentru o „cură de nepăsare“, cum îl califica Paul Morand în 1935.
Recapitulat cu fervoare de bucureşteni, dar şi adoptat cu vădită empatie de autori născuţi la Oradea, Târgovişte, Timişoara, Braşov sau Sângeorz, oraşul îşi dezvăluie aici cu lentori de odaliscă fermecele, fie-n Cotroceni, pe Lipscani, Ştirbei-Vodă, la Ateneu, în Cişmigiu, Obor sau Piaţa Romană, fie către Bellu, Lacul Tei, pe Mântuleasa, la Universitate ori spre uriaşul cavou care a înghiţit zona Uranus.
Iubit sau detestat, condamnat, cauţionat sau graţiat cu aceeaşi sfântă exasperare.

Eugen Istodor: Care-s tabieturile ultimei veri petrecute acolo?
Cristian Pepino: Cele impuse de mândra mea: pe la 7, baie în mare contra mahmurelii. Între 10 şi 1, citit, scris sau desenat în curte, la umbră. Pe la 1 gătit prânz, în general cartofi prăjiţi cu ochiuri. Plajă și baie în mare după-amiaza, de la 4 până la apus. Grătar seara, în curte, șpriţuri și taclale cu prietenii până spre dimineaţă. Uneori o baie în mare noaptea dacă eram destul de matoli. Uneori noctiluca — adică alge fosforescente — sau perseide — stele căzătoare. Nimic deosebit. — Interviu în Caţavencii, iulie 2015

Succesul primei "Cărţi de la Vama Veche", ca și reacțiile publicului — criticile mai mult sau mai puțin subiective ale prietenilor, aprecierile unor personalități cu renume sau ale unor cititori complet necunoscuți — l-au obligat, practic, pe Cristian Pepino să scrie o continuare. În "A doua carte de la Vama Veche", vă veți întâlni cu o parte din personajele pe care deja le cunoașteți: Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Nuni Anestin, François Pamfil, Mircea Florian, Dadu Bucur, Decebal Scriba, Dimi Simon, chiar și Edmondo…, dar și cu fata lui Pacepa, Adrian Păunescu, Paul Everac, prietenii prietenilor familiei Medrea sau misteriosul Dodo. Veți revizita, firește, locurile mitice — Doimai, Mamaia-sat, Vama Veche. Veți auzi, în plus, „Poveștile de seară“ de la Vama, unele extraodinare. Și se prea poate ca noua carte a lui Cristi Pepino să vă amuze, să vă încânte, să vă farmece încă mai mult decât prima.

Cu Despărţirea de Bucureşti, cunoscutul istoric de artă Victor Ieronim Stoichiţă îşi face debutul strălucit în proza literară, evocând, într-o „povestire“ scrisă la persoana întâi, viaţa din România deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut, lumea în care generaţia naratorului anonim şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Este o lume alcătuită din amintirile celor mari şi din descoperirile celor mici, o lume bântuită de spaime şi vorbind în şoaptă, care şi-a pierdut rosturile dinainte şi încearcă să supravieţuiască pustiului „vremurilor noi“ de după război. O galerie de personaje memorabile, puse în situaţii care mai de care mai grăitoare, trimite totuşi cu gândul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate însă, ritmate de evenimentele epocii, crâmpeie din viaţa cotidiană a unei familii prinse sub tăvălugul istoriei sau din frământările tinerilor ce-şi caută un drum în viaţă în acele vremi se perindă prin faţa cititorului de azi, amintindu-i felul în care un timp necruţător a ştiut să frângă atâtea şi atâtea destine.

Cartea a primit în 2015 Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze decernat de Academia Franceză.

Iată-i. Sunt toţi aici. Sărbătoream ceva, dar nu mai ştiu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din închisoare, ca şi unchiul meu, inginer şi prinţ. Poate că nu sărbătoream de fapt nimic, numai dorinţa de a trăi şi o anumită întoarcere la realitate, care putea să însemne: „N-o să mai fie niciodată ca «înainte», dar…“
În august 1964, oraşul s-a umplut de fantome. Erau, în majoritatea lor, bărbaţi de o anumită vârstă, uneori şi femei, cu toţii foarte palizi, contrastând, în acel sfârşit de vară, cu oamenii care se întorceau din vacanţă. Erau tăcuţi, aveau privirea rătăcită. Îi recunoşteai după hainele din alte timpuri, precum şi – aşa mi se părea – după un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scăpaseră din puşcării, ultimii deţinuţi politici, eliberaţi prin decret ministerial, despre care se vorbea în şoaptă de o vreme. Mulţi aveau în spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de închisoare. Unii nu mai ştiau încotro s-o apuce, neavând habar dacă membrii familiei lor mai trăiau sau dacă reuşiseră între timp să plece din ţară.

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este "Scrisoare către tata", care se adaugă "Jurnalului 1910–1923" şi volumelor de corespondenţă. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războieşte o viaţă întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzaţia că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuşi, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conştient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfăşoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găseşte decât umilinţe. Apreciază viaţa, se poate spune că e un hedonist şi totuşi duce o existenţă de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-şi întreţină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoţionant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul şi mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moştenire.“ (Imre KERTESZ, laureat al Premiului Nobel pentru literatură)

„Kafka ne scrutează viaţa cotidiană cu o minuţiozitate pe care această viaţă n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezeşte în noi viziunea lui seamănă până la confuzie cu un coşmar.“ (Denis de ROUGEMONT)

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsfuhrerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

În vremurile grele ale Primului Război Mondial a fost o regină care a stat la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grijă năpăstuiţilor. Această regină pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai fusese timp să se dăltuiască un nume. Mai bine de jumătate din teritoriul ţării sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul şi curtea regală trebuiseră să plece într-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării. Ştia prea bine că o regină nu poate fi luată prizonieră şi că trebuie să lupte şi să le insufle curaj şi celor plecaţi de acasă, şi celor rămaşi sub duşman. Aşa s-a născut sfâşietorul poem în proză Ţara pe care o iubesc, din pasiune, din datorie şi din îndemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu mulţi suverani îl au, locurile sale dragi: palatul şi mânăstirea Cotroceni, castelul şi pădurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, mânăstirile şi culele din Vâlcea, gurile Dunării, ţărmurile Mării Negre şi ruinele aşezărilor antice. Regina era Maria, o prinţesă născută într-o ţară îndepărtată, care a reuşit să redea neînchipuit de bine farmecul ţării sale de adopţie, România.

„În sinea mea ceva îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinuturile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare. Dar cum să intri în legătură directă şi apropiată cu poporul? Cum aş putea eu, ca regină, să îmi fac glasul auzit de mii şi mii de oameni?“

„Amintirile lui Radu Rosetti se citesc ca un roman, dar un roman adevărat.“ (Neagu DJUVARA)

„Cea mai preţioasă memorialistică din literatura română.“ (E. LOVINESCU)

În copilăria şi tinereţa mea fostu-mi-a dat să fiu încunjurat de părinţi, rude, oameni de casă, ţarani şi slugi cari trăise viaţa celor dintăi şăsăzeci de ani ai veacului şi cari, de la bătrânii lor, auzise multe despre o viaţă şi obiceiuri şi mai îndepărtate în negura timpurilor. Mulţi din ei, în primul rând tata şi mama, erau nişte povestitori neîntrecuţi: cu dor îmi aduc aminte de lungile lor povestiri în lungile sări de iarnă, la ţară. Partea ce mi-a rămas în minte din multele lor povestiri spus-o-am şi eu treptat copiilor şi cunoştinţilor mele. Cu toţii m-au îndemnat să pun aceste amănunte ale vieţii noastre de altădată pe hârtie, ca să nu dispară fără urmă, odată cu mine. (Radu ROSETTI)

De la ultimii martori ai vremurilor fanariote, ai ocupaţiilor şi războaielor ruseşti şi turceşti, de la oamenii care au trăit zorii schimbărilor şi ai ideii naţionale, de la cei care au făcut Unirea Principatelor şi ne-au aşezat între naţiunile Europei sub domniile lui Cuza şi Carol I, Radu Rosetti a adunat chipuri şi întâmplări alcătuind o lume care nu vrea să treacă în uitare. Sub pana sa, ştiinţa istoricului cercetător al arhivelor se împleteşte cum nu se poate mai fericit cu harul de povestitor moştenit de la părinţi şi bunici. Amintirile sale alcătuiesc opera ultimului mare cronicar moldovean.

„In acest Jumal, la inceput a fost entuziasmul: Cum de s-a putut asa ceva? Cum de s-a prabusit in doar cateva zile un regim blindat cu toate certitudinile si cu toate instrumentele terorii? Uite ca s-a putut! Dovada: odata cu ultimele zile ale anului 1989, am inceput sa scriu tot ce voiam; odata cu primele zile ale anului 1990, insemnarile apar fara nici o dificultate in «Romania literara», adica in revista unde, pana atunci, mi se puricase fiecare fraza, iar uneori fusese nevoie sa-l vizitez pe George Ivascu pentru a face sa apara un biet articol pe teme culturale obsolete. Prin urmare, cenzura disparuse: iata cea mai importanta si mai evidenta certitudine!” 

 [..]personajul calatoriilor lui Virgil Nemoianu (adica el insusi, descris si caracterizat cu o constanta obiectivitate) ramane interesant. E o figura acest carturar care isi redacteaza notitele in baia de hotel, iar in avion citeste eseul despre rugaciune al lui Urs von Balthasar ori Geniul crestinatatii al lui Chateaubriand. Seara, inainte de culcare, dupa whisky-ul burghez de rigoare, merg de minune cuvintele incrucisate si lecturile din Chamfort. Are oroare de moda punk, de actele "cvasidemonice" ale hippiotilor, de graffiti, si este incantat de lumea engleza, unde ordinea si libertatea, bunele maniere si bunul simt se completeaza intr-un echilibru perfect, intr-o rationalitate calma si zambitoare. Vazand in Germania cum copiii si tinerii poarta tricouri cu logo-ul Esprit, se bucura nespus. Vede in aceasta o dovada a crestinismului "Imbibant" al Europei contemporane. Cand sotia ii atrage atentia ca e o marca americana, teoria slabeste, dar nu se preda. Abia mai tarziu, intr-una din acele paranteze ulterioare frecvent intercalate, autorul admite cu obida: "Ce imbecilitate din partea mea!"...  -Daniel Cristea Enache

Căsătoria lui Arthur Miller cu Marylin Monroe a dovedit că, într-adevăr, contrariile se atrag – dar nu pentru multă vreme. Viața strălucitoare a perechii Zelda și Scott Fitzgerald și-a pierdut splendoarea într-un deceniu, întunecată de alcoolism, tulburare mintală, infidelitate. După mulți ani în care Lev Tolstoi și tânăra Sofia Andreevna au crezut că sunt cel mai fericit cuplu din lume, căsnicia lor s-a transformat într-un infern. Îndrăzneț, impulsiv, veșnic îndrăgostit, Ernest Hemingway a ținut să se însoare de fiecare dată cu aleasa inimii; când s-a sinucis, ajunsese la a patra nevastă. Lordul Byron – un playboy avant la lettre, seducător, destrăbălat, bănuit de incest și homosexualitate. Burlac convins, Gustave Flaubert a fost un mare senzual: frecventa cu asiduitate bordelurile, a încercat sexul cu bărbați și a avut relații amoroase cu destule femei. Scriitorii generației beat (Jack Kerouac, William Burroughs, Allen Ginsberg) propovăduiau în anii '40–'50 amorul liber, inclusiv cel homosexual. Deveniți amanți, Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre au făcut un pact: cum între ei exista o iubire-esență, amorurile contingente le erau permise. Anaïs Nin: campioana experimentelor sexuale, bigamă, lesbiană, incestuoasă...
Veți mai citi despre biografiile amoroase romantice sau scandaloase, liniștite sau pasionale, fericite sau cu final tragic ale lui T.S. Eliot, Tennessee Williams, Daphne du Maurier, Charles Dickens, Oscar Wilde, Voltaire, Virginia Woolf, Agatha Christie, Gertrude Stein, D.H. Lawrence, James Joyce etc.

„Refrenul nostru constant, în timpul documentării pentru cartea de față, a fost: «Aşa ceva nu se poate inventa.» Şi nu se poate. Nici nu ai vrea. Când e vorba despre vieţile amoroase ale literaţilor, adevărul, de regulă, se dovedeşte mai straniu (şi mai scandalos) decât ficţiunea.“ (Shannon McKENNA SCHMIDT, Joni RENDON)

„Între 1925 şi 1930, Giuseppe Tomasi di Lampedusa a călătorit mult. A stat în marile capitale europene, descoperind «blânda frumuseţe» a Parisului, «bonomia» odihnitoare a Londrei mult iubite, dar şi «fascinaţia perversă» şi enigmatică a «nemiloasei» şi lividei metropole care era Berlinul. Itinerariile sale l-au purtat prin Austria, Elveţia, Tirol, ba chiar şi în Ţările Baltice.
Avea treizeci de ani. Călătorea cufundat în literatura europeană, cu o bibliotecă la purtător cuprinzând citate îndelung frecventate. Călătoria însăşi se petrecea în literatură. Le scria în Sicilia verilor săi Lucio Piccolo, poet, şi Casimiro Piccolo, pictor. Iar scrisorile sale, aflate undeva între schiţa literară şi divertismentul burlesc, au o anumită continuitate şi creionează adevărate intrigi romaneşti, avându-l în centru pe cel care semnează «Monstrul» şi al cărui autoportret spectaculos, dar niciodată complezent, se revendică de la personaje literare celebre.
Umbra experimentului narativ care este acest epistolar se proiectează asupra Ghepardului, îndemnându-ne să recitim romanul şi să reflectăm din nou asupra lui.“ (Salvatore Silvano NEGRI)

„Mai e nevoie să spun că Monstrul se simte ca peştele în apă? Nimeni nu simte ca el «Grosstadt Pathos»: seara, când întorcându-se cu trenul, pe alocuri suspendat, ca la New York, vede dedesubt kilometri de străzi pustii, scăldate-n ploaie, nesfârşitul şir de felinare şi din când în când un triaj cu păienjenişul de şine şi lumini verzi, roşii şi albe, trăieşte nostalgii «poignantes» şi extrem de plăcute, pe care nu i le-ar trezi nici o sută de apusuri böckliniene.
Iată adevăratul romantism de astăzi!
Şi salahorii cu haine de piele lucind de ploaie, şi huruitul continuu al trenurilor, şi sublima mulţime a metropolelor, unde orice chip, pentru cine vrea să-l privească, e un poem de suferinţă şi nefericire, suferinţă şi nefericire unice, amintesc de o însuşire de care istoria habar n-avea până acum. Trebuie spus că nici unul dintre oraşele pe care le cunosc nu e în chip mai evident, mai nemilos, metropolă. Odată dispărute veselia franţuzească de la Paris, bonomia de la Londra, rămân liniile dure ale construcţiei gigantice. Nimic nu e mai dur decât acest oraş, care te priveşte totuşi la tot pasul cu ochii zâmbitori ai fetelor de o nespusă prospeţime.“ (Giuseppe Tomasi di LAMPEDUSA)

„Cartea aceasta reprezintă o confesiune sinceră despre trăirile, sentimentele și învățămintele și convingerile mele. Am depănat aici amintiri din întreaga mea viață, cu bune și cu mai puțin bune, cu frumoase și mai puțin frumoase. 

Dragostea, acest sentiment minunat, este cea care mi-a ghidat destinul, începând cu dragostea pentru părinți, apoi cu cea pentru alesul inimii, continuând cu dragostea pentru copii, pentru familia toată, pentru oameni în general și, alături de toate acestea, dragostea pentru cântec.“

în primăvara lui 1985, Mihail Gorbaciov, abia ales secretar general al Partidului Comunist al URSS, începea un proces de reformare a întregului sistem economic și politic sovietic. Ceea ce avea să devină cunoscut drept perestroika („reconstrucție“) a durat doar șase ani, până în decembrie 1991, când Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de președinte al URSS.

Efectele politicii lui au fost incredibile, provocând nu doar dezmembrarea URSS și prăbușirea regimului comunist în toată Europa de Est, ci și căderea Cortinei de Fier și reunificarea Germaniei. Nu este de mirare că, în Rusia, Gorbaciov este considerat de majoritatea populației drept principalul vinovat de disoluția URSS-ului și de pierderea statutului de superputere. Le-a dat rușilor libertate, dar erau ei pregătiți să o primească?

Occidentul, pe de altă parte, i-a apreciat meritele indiscutabile pe plan extern – reducerea tensiunilor Războiului Rece, diminuarea arsenalului nuclear, inițierea retragerii trupelor sovietice din Afghanistan, neintervenția în afacerile interne ale țărilor din fostul bloc estic. în 1990, pentru toate aceste merite i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace.

La 84 de ani, Mihail Sergheevici Gorbaciov rămâne unul dintre cei mai influenți (și controversați) oameni ai secolului XX

„Confesiunea maestrului penduleaza intre amintiri de la filmari, unde a cunoscut celebritati ale vremii, si aceasta mare intilnire care i-a schimbat viata. Daca ne gindim bine, nu i-a schimbat atit viata, cit sufletul. Impresionanta in relatia celor doi – dar mai ales in felul in care a trait Ion Dichiseanu aceasta relatie – este nevoia lui de a o privi pe Sara nu ca pe un star, ci pur si simplu ca pe un om care, un timp, i-a fost alaturi. Iata de ce povestea lor nu poate fi comparata nici cu noptile nebune de amor petrecute de celebra cintareata cu Ernest Hemingway, nici cu relatia cu «rebelul fara cauza» James Dean, nici cu povestea ei cu Severo Ochoa, omul de stiinta spaniol de reputatie internationala, detinatorul Premiului Nobel, sau cu actorul italian Giancarlo del Duca-Viola. Cartea lui Ion Dichiseanu este de fapt o scrisoare de dragoste. Nu un e-mail. Nu un SMS. E scrisa de mina, pusa intr-un plic cu timbru si expediata in tolba postasului.” (Laurentiu Damian)

„Povestirea calatoriei lui Dimitrie Ghika in Africa Orientala nu depaseste intru nimic dimensiunile sau rezultatele unei reusite expeditii de vinatoare si de observatii etnologice din acea vreme, dar exprima un potential si o disponibilitate remarcabile pentru o tara mica si o cultura inca tinara; si, desigur, o calitate deosebita, intelectuala si morala, a unei familii care a dat vietii noastre culturale si politice mai multi descendenti de valoare.” (Mircea Anghelescu)

Nascut intr-un ceas bun este un adevarat regal autobiografic, caci surprinde toate ipostazele, umane sau profesionale, ale personalitatii celebrului romancier. David Lodge isi urmareste fara inhibitii si prejudecati prima jumatate a vietii, copilaria petrecuta sub permanenta amenintare a razboiului, anii de scoala si apoi de colegiu, la University College of London, si perioada serviciului militar urmata de relatia de lunga durata si casatoria cu frumoasa Mary Jacob. El vorbeste cu cea mai mare sinceritate despre convingerile religioase care-l anima, despre interesul pentru scriitori precum James Joyce, Graham Greene sau Evelyn Waugh, care au trezit in el dorinta de a scrie, dar si despre prieteniile cu scriitori importanti ai vremii, precum Malcolm Bradbury, Park Honan sau Leonard Michaels.

„Nascut intr-un ceas bun este cartea unei epoci cind TBC-ul era in floare, lumea nu cunostea pericolele fumatului si homosexualitatea era inca ilegala, cind costul apelurilor internationale si al cartilor era prohibitiv, iar casatoriile scriitorilor din patura de jos a clasei de mijloc se sarbatoreau cu cidru, cu mirele imbracat intr-un costum de la Burton, si durau o viata intreaga.” (The Telegraph)

„Ceea ce iti ramine in minte din acest prim volum de memorii este autoportretul unui om extrem de bun si nejustificat de modest; un distins carturar si unul dintre cei mai valorosi romancieri contemporani.” (The Spectator)

„Lodge isi descrie primii patruzeci de ani din viata, incepind cu nasterea sa la putin timp inainte de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, cuprinzind perioada studiilor gimnaziale si universitare, serviciul in armata si cariera universitara si scriitoriceasca si incheind cu publicarea incununata de succes a romanului pe care multi il considera capodopera sa, remarcabilul Schimb de dame.” (The Express)

O mărturie lucidă și nepărtinitoare despre deceniile în care filozofia a fost, în România comunistă, o adevărată ancilla ideologiae: o insulă scufundată, pentru totdeauna parcă, sub avalanșa limbii de lemn a anilor ҆50. Și totodată o autobiografie profesională care atestă că supraviețuirea schimbului liber de idei a fost totuși posibilă atunci, ca printr-un miracol.

„Nu mi-am putut închipui, nici la încheierea studiilor şi nici mai târziu, că o să am o carieră filozofică, şi încă una atât de îndelungată, presărată cu atât de multe episoade. Când mă gândesc azi că am avut norocul să-mi pot continua atâta timp căutările, să parcurg un drum atât de lung, sentimentul dominant este unul de satisfacţie şi bucurie. Căci ceea ce mi s-a năzărit în acei ani în care mi s-a trezit interesul pentru filozofie nu a fost, până la urmă, o fantezie irealizabilă, o himeră.“ (Mircea FLONTA)

La mijlocul anilor ’30, Paddy, un tânăr cultivat, nonconformist şi aventurier, renunţă pentru o vreme la studii şi porneşte într-o călătorie la pas prin Europa, din Olanda până la Constantinopol. Iar după patruzeci de ani Patrick (Paddy) Leigh Fermor, consacrat deja ca unul dintre cei mai mari stilişti ai literaturii secolului XX, aşterne pe hârtie această odisee de tinereţe inspirându-se din însemnările de pe drum şi lăsându-se purtat de caleidoscopul amintirilor. Între păduri şi ape este povestea călătoriei de la graniţa austriacă până la Porţile de Fier, printr-o Europă Centrală ce sfidează trecerea timpului şi semnele de rău augur ale istoriei. În inima ei, Transilvania interbelică văzută prin ochii drumeţului străin ne pare astăzi un tărâm îndepărtat, desprins din legendă şi mit. În păduri lumina şi penumbra au nuanţe nesfârşite, munţii ascund unghere pline de mister, conacele păstrează pitorescul vechii nobilimi, iar satele îşi etalează în tihnă tradiţiile. Şi, mai presus de toate, diversi¬tatea oamenilor nu împiedică ospitalitatea, prietenia şi chiar dragostea, notele dominante ale acestor pagini de neuitat.

„Patrick Leigh Fermor nu poate fi numit pur şi simplu autor de memorii de călătorie; ar însemna prea puţin. Este un artizan de esenţe divine ireductibile, şi fiecare frază a lui pare să locuiască într-o capsulă a timpului.“ (Robert KAPLAN, autorul cărţii În umbra Europei)

Văzându-mă încurcat, un vecin mi-a spus cu ce să încep: mai întâi, trebuia să beau păhărelul cu rachiu; apoi să mănânc linguriţa de dulceaţă delicioasă din petale de trandafiri care era pregătită pe o farfuriuţă de sticlă, apoi să beau o jumătate de pahar de apă; şi, în sfârşit, să sorb din degetarul cu cafea densă şi fierbinte vârât într-un suport filigranat. Ritualul trebuia încheiat golind paharul şi primind tutun, în acest caz o ţigară aromată răsucită de mână chiar pe insulă. Între timp, bătrânii stăteau în tăcere şi zâmbeau, oftând din vreme-n vreme, adresându-mi câte-un cuvânt prietenos într-o română aparent stricată; doctorul spusese că pe uscat accentul şi stilul lor stârneau amuzamentul. Între ei vorbeau în turcă, limbă pe care n-o mai auzisem niciodată…

La Editura Humanitas este în pregătire şi volumul care cuprinde cea de-a treia şi ultima parte a acestei Mari Călătorii, cum o numea autorul: Drum întrerupt: de la Porţile de Fier până la Muntele Athos.

Cel mai mare explorator al lumii contemporane (Guinness Book of Records)
 
Ranulph Fiennes a calatorit in cele mai periculoase si mai inaccesibile locuri de pe pamint. In timpul expeditiilor sale s-a aflat de multe ori la un pas de moarte, a fost nevoit sa-si amputeze partial degetele de la o mina din cauza degeraturilor si a strins milioane de lire in scopuri caritabile. Este primul om care a ajuns atit la Polul Nord, cit si la Polul Sud folosind doar mijloace de transport de suprafata, a descoperit orasul pierdut Ubar din Oman, a participat la sapte maratoane pe sapte continente in sapte zile consecutive si a urcat pe Everest. Ultima sa aventura a fost escaladarea fetei nordice a Eigerului – una dintre cele mai mari provocari pentru alpinisti. Iar aceasta este doar o parte din palmaresul sau... Nebun, rau si periculos este autobiografia pasionanta a unui aventurier autentic, care a acceptat orice provocare i-a iesit in cale.
 
„Sir Ranulph Fiennes este arhetipul aventurierului in epoca noastra deloc eroica.” (The Guardian)

Cel mai intens și mai amuzant jurnal de călătorie citit anul acesta.

Eliberează un copywriter și lasă-l să ajungă până la capătul lumii (literalmente) și vei obține în schimb un turbion de imagini, experiențe și metafore. Raluca Feher bifează conștiincios toate obiectivele turistice, pe care le privește însă printr-o lentiă îngăduitor-ironică, atentă să găsească mereu unghiurile neconvenționale care să-i particularizeze povestea și personajele și care s-o facă de neuitat. Vlad Petreanu

Ce bucurie pentru mine de a te şti în plin avânt ştiinţific, şi evoluând într-o lume adecvată savantului şi artistului!
Academician Al. Rosetti către Basarab Nicolescu (15 august 1970)
Foarte illuminating analiza pe care o faci „căldurii“, „spaţiilor privile­giate“ şi, mai ales, coexistenţei realului cu ficţiunea mitologică. Şi cred că eşti primul cititor care a „văzut“ structura şi destinul de Mare Zeiţă al Oanei…
Mircea Eliade (15 iunie 1974 — despre exegeza cărţii sale Pe strada Mântuleasa, făcută de Basarab Nicolescu)
„Vă adresez toate urările mele, acompaniate de mulţumirile mele, pentru cartea Dv. bogată, sugestivă, ale cărei teze ar fi putut zdruncina scepticismul meu congenital, dacă aş fi fost mai tânăr.“
Emil Cioran (27 decembrie 1988 — despre cartea lui Basarab Nicolescu, La science, le sens et l’évolution. Essai sur Jakob Boehme)

Dacă această carte ar fi apărut cu câteva luni în urmă, s-ar fi putut numi „O poveste neterminată“. E vorba de povestea vieţii şi creaţiei unuia dintre cei mai însemnaţi oameni de ştiinţă români ai secolu­lui XX, pierdut din memoria noastră, a tuturor, după emigrarea sa în Franţa, în anii 1940. Membru al unei ilustre familii basarabene, Nicolae Donici a rămas celebru prin numărul impresionant de eclipse solare pe care le-a observat, din SUA până în Cambodgia, din Portugalia până în Crimeea. Acest adevărat recordman al observării eclipselor nu ştia că el însuşi avea să se afle, timp îndelungat, în marea eclipsă pe care a cunoscuto istoria noastră: decenii întregi, nimeni de pe pământ românesc nu a mai auzit de el. Traiectoria lui Donici a urmat-o pe cea a majorităţii românilor de peste Prut: a părăsit Sankt-Petersburgul în teribilul an 1917, Odesa în 1920, după invazia bolşevicilor, Basarabia în 1940, după cea mai frumoasă perioadă a vieţii şi carierei sale, şi România după 1944. Deşi septuagenar, se bucura de un renume care i-a făcut pe francezi să-i ofere contracte de cercetare până în ultima clipă a vieţii. Despre ce s-a întâmplat dincolo de Cortina de Fier, despre cum am găsit-o pe nepoata soţiei lui, despre unde şi cum şi-a dat ultima suflare Nicolae Donici, am aflat abia foarte recent, descifrând, fără să mai fi sperat vreodată, enigmele acestei vieţi.