Biografii - Memorii & Jurnale

„Volumul irlandezului Patrick O’Brien, publicat în anul 1854, când rusofobia occidentală ajunsese la apogeu, capătă o semnificaţie aparte pentru cititorul român. Departe de a fi o relatare de călătorie interesantă prin ineditul şi pitorescul descrierilor de peisaje, de tipuri umane sau de ciudăţenii care fac încă deliciul acestei specii literare, lucrarea lui O’Brien este o subtilă analiză a cadrului istoric şi politic intern şi internaţional în care, în vara anului 1853, armatele ţariste au ocupat cele două principate române, Moldova şi Ţara Românească.

Interesat să cunoască şi să înţeleagă mai bine această complicată ecuaţie politică, O’Brien a redactat un veritabil eseu de filozofie politică din care reiese că actorii, principiile apărate şi modurile de operare (Rusia, puterile occidentale, autocraţia, democraţia, ocupaţiile militare, provocările, loviturile de stat, propaganda etc.) par să se fi schimbat prea puţin la mai bine de un secol şi jumătate de la finalul Războiului Crimeii.“ (Constantin ARDELEANU)

Mai sus de Hârşova este orașul Cernavodă, unde se găsea, ca și mai înainte, o puternică unitate turcă. Câteva mori sunt construite pe fluviu, dar curentul nu este foarte puternic prin părţile acestea şi roţile se învârteau foarte încet. Pe mal, nişte pescari îşi reparau plasele şi bărcile lungi ca nişte canoe, iar lângă ei se jucau copiii lor, pe jumătate despuiaţi. Am zărit femei cărând poveri pe cap şi ţărani lucrând din greu pe câmp, în mormăitul vlăguit al roţilor de moară. Toate acestea contrastau în chip ciudat cu sumbrele pregătiri de război. În apropierea pescarilor, ţanţoşi și înarmaţi până-n dinţi, se plimbau neînfricaţii albanezi; în spatele zidului cu şanţuri de apărare lângă care ţăranul își lucra pământul se vedea temuta artilerie. Soarele zâmbea strălucitor deasupra tuturor – deasupra copilaşilor ce se jucau lângă părintele lor şi deasupra arnăutului a cărui meserie e lupta, deasupra liniştitei vieţi rurale şi deasupra vârfurilor ascuţite ale baionetelor din tabără.

În anul 1854, atras de mirajul Orientului, un tânăr doctor din Statele Unite pornește spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, dornic să fie martorul marilor fapte ale timpului său. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la București, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar pașa, îi găsește un post de chirurg în armata otomană. Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american – o mărturie prețioasă a momentului istoric în care „latinii de la Dunărea de Jos“ pătrund în conștiința Occidentului.

James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică și cu vaste cunoștințe istorice, prin care filtrează și experiențele directe, și amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Descrierea moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, descrierea marii tabere franco-britanico-otomane de la Varna, a călătoriei pe Marea Neagră spre capitala imperiului și a splendorii și sordidului Constantinopolului își pot găsi oricând locul într-o antologie a reportajului de călătorie romantic.
Prin amploarea documentării și prin diversitatea surselor, prin valoarea observațiilor directe – din mijlocul evenimentelor și al locurilor unde se scrie istoria epocii –, prin descrierea spațiului valah în contextul geografic, politic și cultural mai larg din care acesta face parte, se poate spune că volumul de față este o sinteză asupra spațiului românesc din perspectivă occidentală – și o imagine a epocii în care România începe să existe pe harta lumii.

La ora 10 eram cu toţii pregătiţi s-o luăm spre Bucureşti, capitala Valahiei, la distanţă de cinci poşte sau patruzeci de mile de Giurgevo. Hangiul, care se târguise pentru transportul nostru, ne-a condus până la un vehicul greoi şi hodorogit, la care erau înhămaţi – sau mai degrabă legaţi cu nişte frânghii lungi – zece căluţi bulgăreşti. Un căpitan francez şi unul austriac, un colonel francez care tocmai sosise de la Varna, contele, Aristias şi cu mine am luat loc în trăsura şubredă, care trebuie să fi fost importată de la Viena în urmă cu un sfert de secol. Ni s-a spus că este infinit mai bună decât mijloacele de transport valahe făcute prin partea locului, însă eu mă îndoiam că vom putea ajunge la Bucureşti într-un astfel de vehicul. Trei valahi pletoşi, de culoarea indienilor Choctaw, cu pălării pleoştite şi cu şube de oaie pe umeri, au încălecat pe trei dintre cai, au răcnit cât îi ţinea vocea, şi am pornit la drum pe străzile largi din Giurgevo.

„Ce anume ține la locul lor Soarele şi planetele?“
„Ce există dincolo de cer? Mama mi-a spus că dumneavoastră mi-aţi putea spune.“
„Aş mai vrea să vă întreb: dumneavoastră faceţi vreodată greşeli?“

Suntem adesea uimiți de inocența și de curiozitatea fără margini a copiilor, evidente în întrebările pe care le pun. Iar scrisorile copiilor sunt întotdeauna atrăgătoare, mai ales dacă se adresează unei celebrități. În Dragă profesore Einstein, editoarea Alice Calaprice a adunat peste 60 de scrisori, majoritatea inedite, scrise de copii — americani, japonezi, sud-africani etc. — marelui om de știință. Răspunsurile pe care Einstein le-a dat unora dintre aceste scrisori, aflate și ele în carte, dezvăluie fața intimă, plină de căldură umană, a marelui om de știință. Corespondența e pusă în valoare de numeroase fotografii ale lui Einstein în ipostaze relaxate și amuzante.

„Cartea de față reflectă cea mai extraordinară calitate a lui Einstein: aceea de a comunica în mod ludic și de a simplifica cele mai complexe idei despre univers, menținându-și o inocență de copil. O revelație pentru orice fan Einstein, indiferent de vârstă.“ (Michael PATERNITI, autorul cărții Driving Mr. Albert: A Trip across America with Einstein’s Brain)

Brent Schlender și Rick Tetzeli își propun să infirme mituri și stereotipuri despre Steve Jobs. Sprijinindu-se pe fapte, date și mărturii, cei doi autori pun sub semnul întrebării perspectiva convențională, unidimensională despre Jobs, anume aceea că, pe tot parcursul vieții sale, acesta a fost „jumătate geniu, jumătate ticălos”, un lider irascibil și egoist, care-și umilea fără regrete prietenii și familia deopotrivă .

După ce au stat de vorbă cu persoane-cheie din cercul de apropiați ai lui Jobs , Schlender și Tetzeli au început o poveste diferită, aceea a unui om care s-a luptat cu propriile slăbiciuni și care, cu timpul, a învățat să-și pună mai bine în valoare extraordinarele calități. Cei doi autori demonstrează că răsunătorul succes al lui Jobs la Apple s-a datorat nu numai alegerii produselor potrivite, ci și unei schimbări de compotament și atitudine. Cei doi arată cum a devenit mai răbdător, cum a învățat să aibă încredere în colaboratorii apropiați și cum a descoperit importanța creșterii graduale a companiei, în locul celei fulminante, declanșate printr-un singur produs menit să schimbe configurația pieței.

O relatare bogată, revelatoare, care va schimba felul în care îl privim pe Jobs, cartea ne arată cum unul dintre cele mai colorate și mai vii personaje ale epocii noastre a reușit să-și împletească neobosita pasiune cu un stil de managent tot mai matur, creând astfel una dintre cele mai valoroase și mai iubite companii de pe planetă.

Cartea e fantastică. Am lucrat cu Steve peste 25 de ani și simt că surprinde, la nivel profund, evoluția și complexitatea unui om cu adevărat extraordinar. Sper să fie recunoscută drept ultima istorie a lui Jobs. (Ed Catmull, președinte Disney Animation și Pixar)

Relevanța acestei cărți rezidă în părerea autorilor – convingătoare, cred eu – că  Jobs nu mai era același om în momentul în care a ajuns în vârful carierei. Tânărul impetuos și arogant care a cofondat Apple s-a dovedit foarte diferit de bărbatul matur și chibzuit care s-a întors într-o companie în criză pentru a o transforma într-un business uluitor. (Joe Nocera, The New York Times)

În anumite privințe, această biografie seamănă cu un curs universitar de „Jobsologie”, unul care dă peste cap doctrina clasică prin informațiile noi pe care le conține. Schlender și Tetzeli ne oferă o cronică bine cântărită, deliberată, a culmilor și văilor lui Jobs, pictate în cuvintele celor care l-au cunoscut cel mai bine. Este istoria unei vieți incredibile care, până acum, ne-a fost accesibilă doar prin lentila mass-media și prin ceea ce Jobs însuși a permis să se afle. Ne forțează să gândim diferit. (Mikey Campbell, Apple insider)

„O carte elocventa, dureros de sincera, ce infatiseaza dificultatile multor nord-coreeni.” (Kirkus Reviews)

Povestea lui Madeleine Albright este o poveste despre trairea plenara a "visului american": implicata târziu în politica, ea a reusit sa se impuna într-o functie care este, de obicei, perceputa ca fiind apanajul barbatilor. Madeleine Albright s-a afirmat într-o epoca framântata, fiind unul dintre factorii de decizie care au contribuit la confirmarea geopolitica a lumii în care traim astazi. În timpul mandatului sau, ea s-a confruntat cu evenimente spinoase precum: obtinerea pacii in Orientul Mijlociu, interventia armata din Kosovo si multe altele, despre care va invitam sa cititi mai multe într-o carte scrisa cu multa candoare si - lucru cu adevarat impresionant la un om politic de calibrul Doamnei Secretar de Stat - cu foarte mult umor si caldura

Dacă nu mă-nșel, Emil Hurezeanu n-a ieșit niciodată pe primul loc în vreun top al jurnaliștilor autohtoni. Din punctul meu de vedere e singurul care ar fi meritat-o. Înainte de toate, vorbește foarte bine limba română. Nu doar corect, ci nuanțat, precis, expresiv. În al doilea rând, e un om cultivat. În mod evident, lectura nu e, pentru el, nici destindere duminicală, nici hobby cochet, nici corvoadă. E deprindere organică, nevoie reală și constantă. În al treilea rând, e cineva care gândește: se informează, evaluează atent, construiește ipoteze, caută explicații și sensuri. În al patrulea rând, e un domn bine-crescut. Știe să fie ferm fără să ofenseze, știe să fie îngăduitor cu opinia celuilalt fără să fie flasc. În al cincilea rând, are umor: surâde convingător, are aplomb, are replică. În al șaselea rând, are virtutea rară de a asculta cu amenitate ce spune interlocutorul. Spun bine: „virtutea de a asculta“. Majoritatea colegilor săi se prefac doar că ascultă, căutând, în gând, argumente învingătoare pentru intervenția următoare. În al șaptelea rând, Emil Hurezeanu e cineva care, dincolo de faptul că știe o mulțime de lucruri, are – și se vede – o compactă experiență de viață, ceea ce îl ferește de superficialitatea agresivă a numeroșilor scribi juvenili, netrăiți, care înțeleg gazetăria ca pe un fel de a distribui dosuri de palmă în dreapta și-n stânga, în numele a nimic.

Cu asemenea calități, Emil Hurezeanu ar trebui să fie, pentru cei care vor să se ilustreze în meseria de gazetar, un model. Nu e.
Sunt preferați tot soiul de histrioni de mâna a doua, ajunși brusc, prin frecvența apariției lor pe ecran, în postura de diriginți ai neamului. Succesul se face pe bază de clămpăneală ostilă și tupeu. Au audiență, sau cel puțin așa ni se spune, cei care vorbesc bolovănos, dau cu bâta, fac bășcălie, se indignează ­populist, țin cu „ai noștri“ și mor de gât cu „ai lor“. Dacă ești gazetar, trebuie să fii rău, sastisit, nemilos, nebărbierit. Trebuie să ai o competență multiplă, să ai întotdeauna dreptate și să te indignezi profesionist, la comandă. Să te superi, la o adică, pe toată lumea. Nu pe greșelile lui Băsescu, ci pe Băsescu. Nu pe parlamentarii nuli, ci pe parlament, nu pe rebuturile românești, ci pe România. (Asta, recunosc, mi se întâmplă și mie, deși nu sunt un gazetar adevărat…)
Am auzit spunându-se că Emil Hurezeanu abuzează de echidistanță. Că o întoarce în așa fel, încât să nu se strice cu nimeni, că e un subtil oportunist. O fi. Dar eu m-am săturat de gazetarii partizani și previzibili în partizanatul lor, de cei care vor mereu ori să se strice, ori să se împace cu cineva și de cei care au oportunismul rating-ului. În definitiv, eu nu vreau să fiu manipulat de retorica gazetarului, să preiau opțiunile, hachițele, idiosincraziile lui. Eu trebuie să decid, por­nind de la informația și analiza lui, cu cine votez. Eu trebuie să evit echidistanța sterilă și oportunismul perdant. Gazetarul trebuie să-mi dea ceea ce-mi dă Emil Hurezeanu: elementele necesare unei opțiuni temeinice și, eventual, o opinie inteligentă. (Andrei Pleșu)

Emil Hurezeanu iubește România ca pe o iubită, nu ca pe o mamă, cum recomanda Caragiale. E capabil să-i vorbească cu glas catifelat, ironic, devastator, spunându-i lucruri care ar putea s-o împingă la sinucidere, apoi poate să-i șteargă lacrimile strângând-o la piept.
Trecutul ei, depărtat sau apropiat, uneori deocheat, i-l poate aminti cu sarcasm, cu umor, cu dizolvantă nostalgie, ca într-o discuție de toamnă târzie între vechi amanți.
După ce Emil Hurezeanu a părăsit-o pentru Europa Liberă, România l-a așteptat să se întoarcă, pentru că e printre foarte puținii care știu să spună, nouă și lumii, povestea acestei țări. (Cristian Tudor Popescu)

„O carte fascinanta care pleaca de la premisa ca, pentru a supravietui sub un regim opresiv in care guvernul considera ca are dreptul sa se amestece chiar si in cele mai intime aspecte ale vietii cetatenilor, esti obligat sa minti... O descriere intr-un stil minunat a vietii oamenilor din Teheran – «maestri in manipularea adevarului», spune Ramita Navai –, chiar in momentul in care tara lor pare sa se mai deschida.” (The Sunday Times)

Hercule Poirot, cu mustaţa lui distinctivă şi manierele fine, este unul dintre personajele remarcabile create de Agatha Christie şi unul dintre cei mai iubiţi detectivi din lume. Interpretând personajul principal în serialul de televiziune Poirot, David Suchet a devenit inextricabil legat de „micul belgian˝, un bărbat pe care a ajuns să-l preţuiască datorită rolului pe care îl joacă de mai bine de douăzeci de ani. În Poirot şi cu mine, actorul ne împărtăşeşte numeroase experienţe din timpul filmării serialului de televiziune şi reflecţiile lui legate de felul cum i-a influenţat viaţa micul detectiv.

„Ed ne demonstreaza ca e un adevarat supravietuitor.” (Ranulph Fiennes)

Jurnalist reputat al revistei ELLE, Bertrand Meyer-Stabley e pasionat de celebrităţi şi de modul lor de a se integra, memorabil şi distinct, în cotidian. 
A lucrat pentru Prinţesa Margaret a Marii Britanii, a scris despre Elton John, Coco Chanel, Rudolf Nureyev, Gala Dalí, James Dean şi mulţi alţii. Dincolo de pasiunea documentării minuţioase a parcursului bibliografic al unor personaje care amprentează puternic istoria socială, Bertrand Meyer-Stabley a editat cu succes unele din cele mai provocatoare texte ale lui Jean Cocteau. În prezent, autorul locuieşte la Nisa şi colaborează cu numeroase publicaţii franceze şi străine.

„Român verde, conservator, rusofil, de temperament sanguin-coleric – acesta pare a fi, după propria-i mărturisire, ofiţerul de carieră Grigore Lăcusteanu. Se numără printre puţinii care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre sine, despre familie ori despre lumea în care trăiesc. Vălmăşagul de la 1848, acel «furnicar de crai» în care «toţi am greşit, toţi am suferit», căci «au fost o zăpăcire obştească», are în persoana memorialistului un cronicar atipic. Aflat în mijlocul evenimentelor, silit să fie mereu la pândă, «iute şi violent», Grigore Lăcusteanu trăieşte intens întâmplările de familie şi deopotrivă pe cele din jur. Notele sale, în mare parte subiective, ca orice elaborat de factură memorialistică, vin în răspăr cu istoriografia comunistă care s-a insinuat în societatea noastră vreme de mai multe decenii. De aici şi curiozitatea noastră îndreptăţită de a asculta et altera pars.
Potrivnic statornic al «golanilor» şi convins că doar Dumnezeu, «cu ajutorul blagoslovitei Rusii, poate salva România», Grigore Lăcusteanu, ca ofiţer, e amestecat în revoluţie – pentru a o reprima –, e arestat, scapă şi e gata să se pună în slujba invadatorilor ruşi şi turci. Ceea ce şi face.
Până atunci însă urmăreşte cu acuitate evenimentele, restituindu-ni-le cu condeiul unui libretist de operetă.“ (Ion Filitti)

În anul 1847 se coaliza dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace, aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi. Pe de altă parte ex-domnul Alexandru Ghica, prin feciorii de boieri (care era clasa cea mai inteligentă în aparenţă) şi prin bani, având de instrumente pe fraţii Goleşti, Nicolae şi Ştefan, uneltea răsturnarea lui Vodă Bibescu, cu scop de a reveni pe tronul României. Ruşii iarăşi, nu numai că nu le displăcea, ba încă în anul 1848 în luna lui mai au trimis pe generalul Duhamel ca să-i dea mai multă impulsie, cu scop – ca vecină – să ia de pretext că la porţile ei s-au aprins un rezbel civil şi cu acest chip să poată intra în ţară să deschiză chestia Orientului… Vodă Bibescu, din parte-i, se adormea de iluziile care îi procurau golanii, că urzesc o revoluţie cu Moldova şi cu Transilvania şi să-l proclame de împărat al Daciei. Fie politica exterioară, fie slăbiciune sau inerţie, nu lua măsuri coercitive.

La începutul anului 2015, aflând că mai are puţin de trăit, Oliver Sacks a trimis cotidianului New York Times o declaraţie în care spunea: „Îmi revine acum să aleg în ce fel voi trăi lunile care-mi rămân de trăit. Ar trebui să fie în cel mai plin, mai profund şi mai productiv mod cu putinţă.“
Două luni mai târziu îi apărea ceea ce avea să fie ultima sa carte, un volum de memorii în care autorul Omului care îşi confunda soţia cu o pălărie priveşte în urmă cu seninătate şi nostalgie, cu un umor menit să spulbere orice urmă de autocomplezenţă, dar şi cu încredinţarea că viaţa nu i-a fost zadarnică. De la patima pentru motociclete şi haltere din tinereţe până la cea pentru înot şi scufundări nutrită până în ultimii ani, de la pasiunea pentru chimie şi medicină la frământările privind calea de urmat în practica medicală şi neastâmpărul cercetătorului dedicat fără rest neurologiei şi fiziologiei, întreaga viaţă a autorului pare să fi stat sub semnul unei mişcări necontenite şi al unei energii fără margini. Mai presus de toate însă, prin evocarea numeroasei sale familii şi a numeroşilor săi prieteni (printre care Thom Gunn, A.R. Luria, W.H. Auden, Francis Crick sau Robert De Niro şi Robin Williams), prin evocarea atâtor pacienţi cărora le-a purtat un interes şi o compasiune nesmintite, memoriile lui Oliver Sacks vorbesc despre marea lui dorinţă de a înţelege, despre căldura umană care i-a animat întreaga viaţă şi activitate şi, nu în ultimul rând, despre marea bucurie a scrisului.

„Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică.
Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit şi uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind.
Într-o viaţă de om, am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt şi la fel de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape şaptezeci de ani.“ (Oliver SACKS)

Un dureros recurs la memorie, scris fără urmă de patetism, căutând să reconstituie cotidianul închisorilor comuniste şi al lagărelor de muncă forțată prin care au trecut câțiva tineri care, la sfârşitul anilor '50, au îndrăznit să se revolte, cu idealismul specific vârstei de 17 ani, împotriva unui sistem corupt. Uranus, Jilava, Luciu-Giurgeni, Grădina sunt tot atâtea bolgii ale unui univers concentraționar dintr-o epocă peste care nu ar trebui să se aştearnă niciodată uitarea.

„Cu toate că nu regret cei cinci ani de umilințe şi de sclavie, nu voi socoti niciodată închisoarea un loc care permite spiritului uman să atingă culmi nebănuite; dar întâlnirile cu oameni de excepţie, suferinţa cea de toate zilele, situaţiile-limită prin care am trecut şi nerenunţarea la lumea noastră, la idealuri, au transformat acele locuri de coşmar în Universitatea vieţii şi au făcut din noi studenţi pe viaţă. Acolo am învăţat ce înseamnă adevărata prietenie, sacrificiul, solidaritatea.“ (Alexandru TEODORESCU)

„Aceasta a fost tinereţea colegilor noştri de liceu… Ei au dispãrut la un moment dat, pe neaşteptate, în ultimul an, din mijlocul vieţii noastre şcolare. Nu aveam sã-i revãd decât mult mai târziu. Aş putea sã evoc, pentru caracterul ei oarecum simbolic, reîntâlnirea de peste câţiva ani, când, tânãr asistent universitar fiind, la un seminar de literaturã, l-am descoperit cu uimire printre studenţi pe colegul meu de liceu Alexandru Teodorescu.
Amenda pentru idealismul lor din tinereţe, pentru credinţa cã pot schimba acea lume într-una mai dreaptã a fost nemiloasã. Sistemul a reacţionat cu brutalitate şi i-a lovit fãrã milã; e lucru de mirare cã au reuşit sã scape întregi, trupeşte şi sufleteşte. Dacã asta poate fi o consolare, şi o satisfacţie, putem zice azi cã mersul istoriei le-a dat dreptate. Socialismul s-a prãbuşit ca sistem, ruinat de propria lui stupizenie şi falsitate. Ei au fost printre pionierii acestei schimbãri dramatice, care a marcat profund sfârşitul mileniului al doilea în toatã lumea. Cât a învãţat România din suferinţa acestei lecţii de viaţã şi de istorie rãmâne de vãzut. Dar ei au anunţat schimbarea şi au fost gata sã plãteascã un preţ mare pentru ea. Şi asta nu e puţin lucru.“ (Al. TUDORICĂ)

Cotul Donului, în faţa Stalingradului: puţine locuri au în memoria noastră un ecou atât de sinistru. Între 19 şi 25 noiembrie 1942 aici au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri peste 150 000 de soldaţi români, în contraofensiva prin care rușii au spart încercuirea şi au întors soarta războiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit în marşurile de exterminare spre lagărele din adâncul Rusiei. Cei care s-au întors într-un târziu în ţară, unii după mai bine de zece ani, şi-au povestit calvarul doar în şoaptă. Mărturiile scrise, cele câteva, nu au fost publicate decât după căderea regimului impus de sovietici.
Dumitru Păsat, ofiţer de carieră, s-a numărat printre cei care au luptat în linia întâi, acolo unde între eroism şi laşitate, între omenie şi nebunie nu a fost, cel mai adesea, decât un pas. S-a întors din lagărul de la Oranki în toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de „voluntari“ organizată de sovietici. A început să scrie la puţină vreme şi a continuat până la anii bătrâneţii – cu convingerea că în cele din urmă noi, copiii şi nepoţii celor despre care povestea, vom ajunge să-i citim mărturia.

„Aflat tot timpul în postura ofiţerului care, ca să folosim un termen militar, «raportează», semnatarul acestor amintiri ne scuteşte de descripţii patetice, de alunecări pilduitoare, de comparaţii fastuoase, de panseuri disproporţionate, care debilitează vigoarea faptelor. Dar tocmai această indiferenţă faţă de «frumos» conferă expresivitate şi măreţie întâmplărilor, oferindu-ne una dintre cele mai frisonante reprezentări ale războiului din câte ne-a fost dat să întâlnim.“ (Eugen NEGRICI)

Când ne-am mai liniştit sufleteşte, coloana a pornit prin viscol şi zăpadă spre necunoscut. Am mers fără a ne opri, fără mâncare, trecând prin locurile pe unde luptasem. În drumul nostru, morţii încă nu fuseseră strânşi, zăceau în toate poziţiile, aşa cum îi apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fără plânsete, fără jale din partea nimănui.

Carte inclusă pe lista celor mai bune apariții ale anului 2004 de publicațiile: The New York Times, The Washington Post, The Economist, Newsday, People, Rolling Stone, Entertainment Weekly, The Village Voice, The Onion, The Austin Chronicle, The Kansas City Star, The Guardian, The Daily Telegraph, Publishers Weekly. Finalistă, în același an, la National Book Critics Circle Award.

Nu trebuie să fii fan Bob Dylan și nici măcar pasionat de folk, blues sau rock ca să ai ce afla din această Cronică… Este de ajuns să te intereseze lucruri precum muzica și poezia, condiția de creator și de star sau transformarea Americii și a lumii în a doua jumătate a secolului XX. Cronica vieții mele vorbește, pertinent și pilduitor, despre artă, despre succes și despre istorie, despre obstinație în urmărirea unei vocații, despre căutare și despre supraviețuire. Fără să urmeze strict, după tipicul autobiografic, succesiunea cronologică a faptelor relatate, cartea marelui muzician-poet este și un exemplu de proză memorabilă. Personajele și întâmplările sale, de zi cu zi sau insolite, ți se întipăresc în minte la fel de durabil ca vocea autorului și acordurile lui de chitară din cântece precum „Blowin’ in the Wind“, „Like a Rolling Stone“ sau „Ballad of a Thin Man“.

„Știam cu toții că Dylan este priceput la cuvinte. Dar putem spune, fără teama de a greși, că nimeni nu se aștepta ca autobiografia sa să fie într-atât de intensă. Colindă de la o secvență a vieții lui la alta și fiecare capitol cuprinde personaje ieșite din comun și scene nebunești… O realizare remarcabilă – asemenea celor mai bune scrieri extrase din experiența personală ale lui Henry Miller, este o poveste care pune în lumină timpurile pe care le descrie și dezvăluie posibilitățile spiritului omenesc.“ (Rolling Stone)

„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“

Aceasta este ultima însemnare din impresionantul jurnal pe care fostul deputat Vasile Th. Cancicov îl ţine, cu conştiinciozitate şi perseverenţă, timp de 870 de zile. Este perioada în care şi el trece, alături de concetăţenii săi, prin toate stările provocate de intrarea ţării în prima conflagraţie mondială: entuziasm, agonie şi extaz. Idealuri spulberate, privarea de libertate, nesiguranţa zilei de mâine, ravagiile politicianismului, povara ocupaţiei străine, regăsirea neaşteptată a speranţei. Sunt stări pe care avocatul Cancicov le sintetizează într-o însemnare aşternută pe hârtie la doar câteva zile după Adunarea de la Alba Iulia:

„Ce film de cinematograf am trăit în aceşti doi ani de zile! Cu câte lacrimi amare am asistat la desfăşurarea lui, cu ce frecături de nervi, cu ce deznădejde uneori, cu ce nădejde înspre sfârşit!
Numai doi ani, zicem azi; o eternitate, credeam atunci.
Doi ani, din ruină şi cenuşă – România Mare!
Şi ce mărire nevisată şi nebănuită!“

Deseori citate, însă niciodată reeditate, Impresiunile şi părerile personale ale lui Vasile Th. Cancicov au reprezentat, până astăzi, mai degrabă o raritate bibliografică. Spre deosebire de alte însemnări asemănătoare, acestea au reuşit să treacă testul timpului. Nu doar prin dimensiunile sale impresionante, ci mai ales prin calitatea informaţiilor conţinute, jurnalul lui Cancicov ne dezvăluie felul în care a luat naştere România Mare. Totul este relatat cu francheţe, fără cosmetizări, cu adevăruri dureroase şi rostite până la capăt. (Daniel Cain)

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul al doilea va cuprinde însemnările din august 1917 până în decembrie 1918.

Jurnalul unei fete greu de mulţumit, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu în¬semnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric.
Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.

„Îmi zâmbeam adineauri în oglindă, gândindu-mă că praful şi pulberea se va alege din toată complicaţia asta care sunt şi care se cheamă om. Eu, ăsta, cu obsesia neantului şi a morţii, eu, ăsta, sentimental şi aiurit, eu, ăsta, care-mi izbesc fruntea de întrebări, care sunt în stare să-mi pierd zile întregi enervându-mă în jurul unui Sănduc sau privind-o pe Loi cum îmi dă în cărţi; eu, ăsta, care fac prăjituri şi citesc Leibniz, mă zbengui o zi întreagă cu bicicleta şi-mi număr melancoliile. Eu, ăsta, amestec de superficialitate şi adâncime, egal de pasionată şi de blazată în superficialitate, ca şi în adâncime. Eu… privesc (tot pasionat şi blazat) cum se cască Neantul, şi praful şi pulberea se va alege de mine. Şi singura întrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atâta importanţă acestui lucru. E şi asta o limită.“

Suntem Ana şi Ionuţ, un cuplu de arhitecţi. Din iunie 2011 până în august 2012 am făcut turul Africii cu motocicleta. În această călătorie de 14 luni şi 55 000 de kilometri am lucrat ca voluntari în pădurea ecuatorială în Nigeria, am traversat Sahara în călduri de peste 54 de grade, am urcat muntele Camerun, am explorat delta Okavango şi bazinul Congo, am locuit într-un cătun camerunez fără bani şi fără telefon, am tractat motorul defect 350 de kilometri, am făcut malarie, am parcurs 3 000 de kilometri de off-road extrem în R.D. Congo, am trecut de sute de controale armate şi hăţişuri birocratice şi am cumpărat un pahar de ceai în Egipt. Acesta este jurnalul aventurilor noastre.

„Din doi «oameni albi» și o «Africă neagră» a ieșit o combinație foarte colorată.“ (SEGA, autorul romanelor Namaste)

„Ana și Ionuț sunt dream team-ul alături de care aș merge până la capătul lumii și înapoi. Oyibo e un imbold pentru a-ți urma visul. Care are toate șansele să se împlinească dacă îți iei inima-n dinți, te deconectezi de la «virtual» și faci pasul către «real». O poveste pe care mi-ar plăcea s-o fi trăit eu.“ (Alex GĂVAN, alpinist)

„Oyibo nu te va lăsa indiferent, să știi. S-ar putea să-ți vină să-ți dai demisia, să pleci în lume, s-ar putea chiar să vrei să faci asta cu o motocicletă. S-ar putea să vrei să fii viu.“ (Mihai Barbu, fotograf, autorul cărții Vând kilometri)

„De ce oare ne gândim automat la copilărie când vine vorba de prieteni imaginari? Pentru că ne despărţim inevitabil, ca adulţi, de naivitate, de puritate, de frecventarea liberă a închipuirii? Chiar toţi? Până şi scriitorii?
Textele adunate aici de Nadine Vlădescu dau un răspuns mozaicat, semnat de treisprezece autori. Plus unul pe care însă n-o să-l găsiţi în sumar: întâmplarea. Doar geniul ei jucăuş, inventiv şi reparator poate face un întreg, parcă preexistent, dintr-un simplu Cuprins.
Ce veţi afla din această nouă carte scrisă la mai multe mâini? Că poţi să te întrebi şi la 91 de ani dacă nu cumva eşti cealaltă, «imaginara»; că un copil poate trăi câteva zile în lumea proprie, dar poate şi rămâne acolo pentru totdeauna; că unii părinţi chiar îi văd pe prietenii închipuiţi ai copilului lor; că poţi fi certat de dublul tău ideal şi multe altele.
Dacă citiţi, o să recăpătaţi pentru o vreme încântătoarea oglindă fermecată în care lucrurile se vedeau nu aşa cum sunt, ci cum ar trebui să fie. Şi o să vă gândiţi, vrând-nevrând, că gustul acesta al ireparabilului, pe care ni-l dă viaţa, e totuşi înţelept şi subtil. (Tania RADU)

„De-a prietenii imaginari e o joacă foarte serioasă, ca literatura, ca scrisul. Și pentru că prietenii imaginari ai prietenilor mei imaginari sunt prietenii mei reali, vă urez bun venit în lumea acestei cărţi, vouă și tuturor prietenilor voștri, reali sau imaginari.“ (Nadine VLĂDESCU)

Ana Dragu, Dan C. Mihăilescu, Iulian Tănase, Ioana Bot, Șerban Foarță, Robert Șerban, Elena Vlădăreanu, Emil Brumaru, Marin Mălaicu-Hondrari, Antoaneta Ralian, Nadine Vlădescu, Florin Bican, Monica Pillat

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Scriitoarea a avut o fiica, pe nume Paula, care a murit in 1992 de porfirie, dupa un an petrecut in coma pe patul de spital. Veghindu-si fiica, Allende a pus pe hartie tot ceea ce ar fi vrut sa-i spuna Paulei cand aceasta nu o mai putea asculta. Aceasta este povestea romanului cutremurator scris de Allende-mama la capataiul fiicei sale. Cartea devine astfel portretul emotionant al unei femei sensibile si puternice, care isi sublimeaza suferinta si iubirea prin forta magica a fictiunii.

„Cea mai emotionanta, cea mai personala si mai intima dintre cartile pe care le-a publicat Allende pana in prezent." (La Tarde)

"Numai o scriitoare cu talentul lui Isabel Allende putea sa transforme aceasta tragedie intr-o explorare a tuturor trairilor omenesti.“ (Publishers Weekly)

Timp de cinci ani, o serie de intalniri organizate in spatii neconventionale la Bucuresti (si, de cateva ori, in afara Romaniei) a incercat sa adune scriitori de toate varstele pentru a-i pune fata in fata cu publicul lor. Initiat ca un proiect de promovare a literaturii contemporane pentru un public larg, "Poeticile cotidianului" s-a transformat, dupa ani de intalniri saptamanale, intr-un eveniment literar cu propria sa conceptie despre literatura: poetica relationala.

„Hadfield a facut mai mult decat oricare alt astronaut dupa Misiunea Appolo pentru a schimba imaginea explorarii spatiului. Rar se intampla ca spatiul sa ne apara asa de aproape, iar lumea, atat de uimitoare.“ (The Telegraph)

Camera de povestit tine in egala masura de suspans si de memorialistica, de jurnalele de calatorie si de scrierea istorica. Este o opera uimitoare de non-fictiune literara, scrisa de unul din cei mai talentati povestitori americani.

Pe teren, Monica era un munte de tenacitate si tarie. Aceste insusiri, dar mai ales dramele sale interioare sunt cele care insuflețesc povestea ei, transpusa in carte. Oricine are de invațat din determinarea cu care si-a cautat echilibrul in incercarea de a gasi o viața plina de sens si dincolo de tenis. (Serena Williams)

Iata o sportiva cu un profund simț al realitații, constienta, pana la cele mai mici detalii, de necesitatea unei vieți dincolo de liniile de tusa.  (Sports Illustrated)

Aceasta poveste motivaționala nu este doar a uneia dintre cele mai mari jucatoare de tenis din istorie, ci si a celui mai generos suflet pe care l-am intalnit vreodata. (Billy Jean, emblema a tenisului si activista social)

Cannes-ul este, pe de-o parte, un mic port la Mediterana. Pe de alta parte, este o urbe care rivalizeaza cu New York-ul. Zgarie-norii acestui tarm de Riviera se numesc filmele, care pot, uneori, nu numai sa zgarie norii, dar si sa-i strapunga.

 Marina Almasan este un cunoscut om de televiziune, insa cariera ei ascunde si numeroase antecedente in ale scrisului. In studentie a fost, timp de trei ani, redactor-sef la revista Academiei de Studii Economice, iar in perioada pre-decembrista a avut multiple colaborari in presa vremii, la revistele Viata studenteasca, Scanteia tineretului, Contemporanul, Urzica, si a obtinut numeroase premii literare. Dupa decembrie '89, desi a fost aproape in totalitate absorbita de televiziune, a continuat sa cocheteze cu scrisul. Dincolo de numeroase scenarii pentru filme documentare si show-uri de televiziune, in 2004 publica, la Editura Niculescu, un volum pentru copii - Cele sapte patanii ale lui Victoras. In perioada 2008-2010, detine o rubrica permanenta in ziarul Adevarul de duminica, intitulata "Destainuiri". Din toamna anului 2011, accepta propunerea omului de afaceri timisorean Georgica Cornu de a sustine o rubrica permanenta in saptamanalul acestuia, Mehedinteanul. Incepand din 2012 are o rubrica permanenta in ziarul Ring.