Biografii - Memorii & Jurnale

„În primele pagini ale Arhipelagului Gulag, Aleksandr Soljeniţîn scria: «Un vechi deţinut de la Solovki, Dmitri Petrovici Vitkovski, unul dintre oamenii care au avut cea mai vastă experienţă în lagăr, ar fi trebuit să fie corectorul cărţii mele. (...) Deja paralizat, a putut totuşi să citească doar câteva capitole din Arhipelag care l-au convins şi l-au asigurat că se va spune totul». Nicolas Werth

„Prin ochelarii luminaţi de o privire strălucitoare, iscodeşte dinlăuntrul negreţii mărunte a pupilei un gând preocupat de a pune pe toate lucrurile pricina unui accent de fină ilaritate. Ochelarii domnului Valjean râd în hohote şi atunci când autorul este serios.“ (Tudor Arghezi, Scriitorul Valjean – Un prinţ al umorului)

”Proze-liţele Anamariei Smigelschi m-au luat prin surprindere. O ştiam ca pe un plastician foarte talentat şi ca pe o femeie iradiind vitalitate şi farmec. O descopăr acum ca pe un scriitor înzestrat, ca pe un histrion hâtru, ale cărui simţuri sunt inteligente şi a cărui tristeţe e plină de umor.” (Andrei Pleșu)

Paginile de amintiri ale lui Valentin Uritescu miros a prospeţime şi candoare. Uritescu nu e cochet sau complezent cu sine şi nu-şi fardează trecutul. El nu vrea să se „vândă“ altfel decât e în realitate. Şi tocmai aici se află o bună parte din farmecul cărţii lui. Sa ai grijă de cel bun din tine nu e doar o întoarcere în timp, ci şi o declaraţie de francheţe.

„Tocmai am terminat de recitit, la miez de noapte, cartea. Ei bine, de unde nu o dată m-am declarat nemulţumit , pe parcursul scrierii, observ acum că întregul se susţine. Şi poate captiva, incita, intriga, agasa. Ştiu că las o impresie contradictorie. Din cât sunt mai convins înlăuntrul meu că nu mai am ce să aştept, că toate mizele după care fugi în tinereţe – iubire, carieră, chiverniseală, succes – şi-au consumat forţa de atracţie, dintr-atât lucrez mai efervescent, mă zbengui în arlechinade livreşti şi fac în public figură de impetuozitate impenitentă.“ (Dan C. Mihăilescu)

Portretele din paginile acestei cărţi se bucură de peniţa unui observator pe cât de atent, pe atât de blajin. Gabriel Dimisianu trimite o rază bună asupra tuturor celor despre care scrie, fiindcă miza volumului de faţă nu e revanşa, ci evocarea. Chiar şi cei care au (au avut) destule a-şi reproşa pe drumul vieţii îl găsesc pe autor pregătit să le acorde circumstanţe atenuante.

Bestseller New York Times publicat în 22 de ţări

Autorul a fost a fost distins în Franţa cu Marele premiu al biografiei politice (Le Grand Prix de la biographie politique) pentru acestă carte

Filmul Lagărul 14: Zonă de control total regizat de Mark Wisse a fost desemnat Cel mai bun film politic în cadrul Festivalului Internaţional de Film – Cinepolitica (Bucureşti, 2-7 aprilie 2013)

Cine este Amos? În spatele protagonistului acestui roman adevărat, al acestui jurnal intim scris la persoana a treia, transpare profilul biografic al autorului său. Andrea Bocelli este unul dintre marile mituri pozitive ale celui de-al treilea mileniu, este cel mai iubit tenor din lume.

Aici, în spaţiul neaşteptat al unei cărţi, artistul toscan ne dăruieşte însă o altă muzică, la fel de atrăgătoare: este „muzica tăcerii“, este vocea lumii lăuntrice a unui personaj a cărui sensibilitate face ca orice reflecţie să fie captivantă, orice confidenţă să fie preţioasă.

Intr-un stil antrenant, vizual, Adelin Petrisor isi recapituleaza „razboaiele” – deplasarile in importante zone de conflict, ca fosta Iugoslavie, Irak, Liban sau Afganistan, dar si vizita la inchisoarea Guantanamo. Descrierile evenimentelor sint completate de relatari ale intilnirilor cu personaje importante care au influentat cursul istoriei acestor regiuni: Yasser Arafat, ayatollahul Mohammad Fadlallah, Mu’ammar al Gaddafi si teroristul sirb Arkan. Dincolo de linia frontului, reporterul a trebuit sa duca propria lupta cu autoritatile pentru permisul de acces in teatrele de operatiuni, in timp ce familia si prietenii ramasi acasa treceau la rindul lor prin momente tensionate.

"Bucureștenii au nevoie de mitologie. Trecutul, pur și simplu, nu este suficient de puternic ca să apară cetatea de prezentul ei. Îi mai trebuie duhul vieților trăite în veac, lumina şi conștiința lor de sine.” (Adriana Bittel)

Emigrată în 1993, foarte tânără, Irina Pavlovici trăieşte la Paris. Absolventă a Facultăţii de Matematică din Bucureşti, este posesoarea unui master în finanţe internaţionale la HEC (École de Hautes Études Commerciales) din Paris. Ce a putut-o îndemna pe această matematiciană de formaţie, înzestrată cu un spirit ascuţit şi precis, să se lanseze în aventura literară concretizată în paginile acestui mic roman de debut? Răspunsul poate fi simplu: însuşi universul plin de viaţă şi de haz, multicolor, pitoresc al comunităţii române din Paris. Editura Vremea

La urma urmei, de ce nu aş deveni şi eu un martor onest, corect al atrocităţilor comuniste? Doar pentru faptul că inadmisibil de mulţi securişti conduc azi economia României. Ba mai mult, decid şi conţinutul legilor ţării. Esenţa religiei noastre este iertarea. Nu vrem moartea păcătoşilor, ci îndreptarea lor. Expiaţia. Dar ce ispăşire au făcut ei? (Dionisie Dărău)

"Nimic nu poate schimba faptul ca am trait, am fost eu, chiar daca pentru atat de scurt timp" isi spune Barbellion "intr-unul dintre cele mai emotionante jurnale scrise vreodata". H.G. Wells, Raymond Queneau sau Emil Cioran erau fascinati de "Jurnalul unui om dezamagit". Autorul a fost comparat cu Joyce si Kafka. Cartea facea furori printre intelectualii romani din interbelic.

Amândoi sunt severineni, amândoi trăiesc în Timişoara, amândoi sunt poeţi. Însă acum, ca la un semn, cadrul şi convenţia se schimbă. Unul aranjează platoul, verifică luminile, se uită în cameră şi se asigură că totul merge bine. Celălalt îşi râde în barbă şi aşteaptă semnalul de începere a spectacolului. Un regizor şi un artist. Robert Şerban şi Şerban Foarţă.

Cartea oferă, prin intermediul unei poveşti personale, o analiză percutantă şi lipsită de încrâncenare a uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria noastră.

Radu Mărculescu (1915‒2011) şi-a povestit perioadele de detenţie (1942–1951 şi 1959–1964) în două volume ale căror titluri vorbesc de la sine: Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică şi Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc (Humanitas, 2010 şi 2012).

„Incisivă… acaparatoare şi originală… Junger surprinde multe lucruri pe care alt scriitor le-ar rata”. New York Times

ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor". A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă.

ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dâmboviţa – 1912, Berlin) a încetat de mult să fie doar „cel mai mare dramaturg român" sau „Molière al românilor". A devenit emblemă naţională, categorie etnopsihologică, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Aşa stând lucrurile, a fost adulat, contestat şi discreditat deopotrivă.

Între Oklahoma și București distanța e mare doar dacă te limitezi la coordonatele geografice. Nadia are însă harta ei, pe care drumul între cele două se parcurge cu iuțeala gândului.

„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă.

În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mentală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie, totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ (Angela Tarantino, traducătoarea ediţiei italiene, L'Evasione silenziosa, Ed. Nutrimenti, 2007)

Noua ediţie a volumului Anul Regelui reia, într-o versiune bilingvă (franceză şi engleză), cu un nou design şi cu câteva adăugiri, ediţia publicată de Curtea Veche Publishing în 2011, cu prilejul sărbătoririi vârstei de nouăzeci de ani a Regelui Mihai.

Memorii în bocanci este o relatare pasionantă și dezinhibată despre intimitățile organismului militar românesc, mai puțin accesibile și cunoscute publicului larg.

Pentru mulţi români, Mircea Carp este glasul pe care l-au auzit ani la rând la „Europa Libera” sau „Vocea Americii”. Plecat în 1948 din România comunistă, a ajuns mai întâi în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite, unde a lucrat pentru postul de radio „Vocea Americii”. Dupa 22 de ani a revenit în Europa, la München, şi a continuat să transmită un timp pentru „Vocea Americii”, apoi s-a transferat la „Europa Libera”, unde a rămas pâna la încheierea activităţii, în 1995.

File de jurnal, însemnări răzleţe, pagini de corespondenţă – secvenţe memorialistice legate, ca într-un film, prin comentariul naratorului. În centru, o figură bine cunoscută celor care au citit Jocul cu moartea (Humanitas, 1999): Mihai Rădulescu, promiţătorul muzicolog condamnat într-un proces de moravuri şi afiliat apoi procesului Noica-Pillat, care s-a sinucis în arest.

Ediţia a III-a
 
„Cum recunoaşte, direct, Norman Manea, «cărţile mele mi-au adus necazurile, aşa că a trebuit să port o bătălie cu ei». Să mă lupt «cu ei», nu să «lupt contra lor» – nici urmă de dorinţa de a apărea eroic, nici un fel de sfidătoare îmbătare de sine. În schimb, modestia firească, pe care o arata mereu... Nu bătălia unui erou, ci a celui vulnerabil, lupta celui slab şi neeroic pentru a se susţine, îndârjit, împotriva tuturor handicapurilor, pentru a rezista degradării, pentru a rezista contra a ceea ce Norman Manea numeşte «deraierea omenescului însuşi» – nici o strădanie morală nu este în acest sens mai uimitoare.” (Philip Roth, în The New York Times Book Review)
 
„Că nimeni altul, autorul susţine o necruţătoare confruntare cu sine însuşi şi cu România, cu miturile «socialismului real», căruia îi aparţin şi mitul disidentei, şi mitul poporului îngenuncheat, stăpânit şi supravegheat de o subţire pătura de birocraţi – relaţia, adică, dintre scriitor, Putere şi «nu cu totul inocentele mase», cum spune.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)
 
„Spiritul creator face, până la urmă, din această carte o lectură optimistă.” (Sunday Times)

Miley Cyrus a devenit un fenomen în industria televiziunii şi a muzicii. Dintr-o fetiţă obişnuită, de la o fermă din Tennessee, s-a transformat într-o adolescentă care îşi petrece zilele prinsă între concerte, şedinţe foto şi filmări.

În ciuda celebrităţii, Miley a rămas fidelă crezurilor care au ajutat-o să devină un om puternic. Călătoria unei stele prezintă o perspectivă înduioşătoare, plină de sentimente şi amuzantă asupra maturizării. Miley vorbeşte fără reţineri despre momentele frumoase şi mai puţin frumoase şi îi invită pe cititori în lumea ei.

Autorul îşi trăieşte copilăria, adolescenţa şi viaţa de om matur, „aşezat la casa lui” în „Colonia” fabricii, pe care le descrie, cu deosebită savoare şi într-un grai ardelenesc inconfundabil, colorat şi presărat cu picanterii, ce va satisface plăcerea de lectură a cititorului şi va da culoarea pastelată a cărţii.

Woody Allen pe care l-am cunoscut în timpul acestei cărţi nu prea seamănă cu personajul de film pe care îl ştim de pe ecran, lupul singuratic şi nevroticul incurabil, cu toată suferinţa şi, nu în ultimul rând, auto-compătimirea ca fundament binevenit pentru toate neajunsurile pe care pare să vrea să le dezvăluie cu o plăcere aproape masochistă: ipohondria, prăbuşirea în sine, nehotărârea şi alte fobii mai uşor sau mai greu de definit. În loc de acesta, l-am văzut pe muncitorul disciplinat şi pe omul care ia decizii, un artist serios şi conştient, cu pretenţii ridicate de la sine însuşi şi care refuză compromisul în privinţa artei şi a viziunii sale. Stig Björkman

„Pe Ucu Dron îl ştiu de-o viaţă! Aveam 12 ani când am apărut la clubul «Dinamo», iar Sever era deja campion la seniori. Noi, toţi copiii, îl admiram şi voiam să ajungem ca el. A fost un dârz coechipier în Cupa Davis alături de Ion Ţiriac, Ilie Năstase şi Petre Mărmureanu. Mai târziu ne-am reîntâlnit în Franţa, iar soarta a hotărât să-mi fie antrenor o perioadă. S-a dovedit un coach dedicat şi un excelent psiholog. Sever Dron este un mare povestitor, care deţine arta de a transforma faptul semnificativ al vieţii în epică fascinantă. Din toate aceste motive, memoriile sale reprezintă saga unui personaj care s-a luat la trântă cu viaţa şi a câştigat." -- Virginia Ruzici, campioană de simplu la Roland Garros

„L-am cunoscut pe Sever Dron când eram junior şi mă găseam în competiţie cu puştii antrenaţi de el. Orice aş face, nu mi-l pot imagina altfel decât pe un teren de tenis. Mi-l amintesc mai întâi ca jucător, unul foarte tehnic, apoi ca antrenor, mai ales lângă Henri Leconte sau Julie Halard, luând note, dând sfaturi, permanent cu un surâs atrăgător şi plin de optimism. Sever este un om care s-a născut pentru tenis şi care trăieşte pentru acest sport." -- Guy Forget, fost număr patru mondial.

„Cu Mărmureanu şi cu Dron am lucrat sute de ore, mai ales în preajma meciurilor. Și e tare chinuitor pentru un sparring-partner să servească de o sută de ori într-un singur colţ, pentru a «lucra» returul în forţă al lui Năstase sau Ţiriac. Și e la fel de chinuitor să execuţi o sută de cross-uri sau o sută de long-line-uri, pentru a provoca un atac neaşteptat sau un stop eficace. Dron şi Mărmureanu au fost întotdeauna coechipieri devotaţi şi nu rezerve care privesc meciul din tribună." -- Ion Ţiriac, de trei ori finalist în Cupa Davis

Sever Dron a fost component al „echipei de aur" a tenisului românesc, alături de Ilie Năstase, Ion Ţiriac şi Petre Mărmureanu, în perioada 1968–1972. A fost prezent în Challenge Round-ul Cupei Davis din 1969, pierdut la Cleveland contra echipei americane. În 1972 a cerut azil politic în Franţa. A devenit un antrenor renumit în Hexagon, lucrând cu mari campioni precum Guillermo Vilas, Henri Leconte, Virginia Ruzici şi Julie Halard. A inventat şi omologat metoda de antrenament şi formare în tenis care-i poartă numele, iar una dintre ideile de bază ale acesteia este „sendvişul pozitiv", element preluat de mari antrenori din întreaga lume. În prezent, Sever Dron locuieşte la Paris, Bucureşti şi Sao Paolo, este director tehnic al Federaţiei Române de Tenis şi director de program în cadrul Academiei „Sever Dron-Tenis 2000" din Bucureşti.