Autori români

Viața noastră cea de toate zilele nu ne‑o cunoaștem. Ne trezim, mâncăm, lucrăm, vorbim cu prieteni și cu necunoscuți, scriem, citim, ne plimbăm, cumpărăm – toate se învălmășesc într‑o mulțime amorfă de gesturi căreia nici măcar opoziția dintre timpul liber și timpul datorat slujbei nu ajunge să‑i dea contur. Trăim opac. Din când în când, cu trecerea anilor, un gest, un miros, un sunet, întâlnirea cu cineva, o fotografie ne aduc în minte câte un fragment din ce a fost. Ne oprim, revedem episodul, brodăm vag în jurul timpului pierdut și revenim apoi la viața fără memorie. Iată însă că, în cazul meu, o instituție de stat, Securitatea, a consemnat cu acribie mecanicistă fața exterioară a vieților noastre – mișcări, cumpărături, întâlniri, convorbiri telefonice, discuții la restaurant sau pe stradă. În cartea de față, notele de supraveghere și cele informative asigură reașezarea în timp a unor amintiri pe care nu le mai datam de multă vreme. Prin analogii obscure, firele care le leagă de alte fapte, pe care le‑am reținut fără s‑o știu, intră în mișcare, dispunând în jurul lor pulberea fină a mărunțișurilor cotidiene.

„Repet de mai multe ori textul în avion. Uneori murmur pe sub mustață și provoc mirarea vecinilor de scaun. Nu le ofer explicații, doar le zâmbesc îngerește și puțin misterios. Mă pregătesc pentru “interviul” de la ghișeul din aeroport. De câte ori am venit în Țara Sfântă, mi s-au pus mai multe întrebări punctuale: unde mă duc, de ce, la cine voi locui, când am biletul de întoarcere etc. Eu vorbesc bine germana și franceza, binișor maghiara și foarte bine… româna, limbi care nu mă ajută cu nimic în aeroportul Ben Gurion. Engleză pricep într-o cantitate onorabilă, dar mă exprim greu. Acum am învățat textul pe de rost, abia aștept să-l recit cu mândrie de actor. În buzunarul jachetei am dovada! Volumul Trei în dormitor − blitz-proze și comedia cu același titlu − tradus de Paul Farkaș și Moshe Itzhaki la editura Iton 77 din Tel Aviv. Deci: scriitor român proaspăt tradus în ebraică! Am și poză pe copertă, o dovadă infailibilă!” -Radu Țuculescu

Un dialog revelator cu un psihoterapeut care a trecut prin întunericul lumii și care acum te îndeamnă să înfrunți întunericul din tine. O întâlnire esențială care ne invită să avem curajul să descifrăm lecțiile pe care viața ni le oferă. Dr. psih. Menis Yousry este un adevărat supraviețuitor care înainte de a-și obține doctoratul în psihoterapie în Anglia, s-a format prin ani de suferință. El nu a învățat prima oară despre durere, pierdere sau abandon din tratatele de psihologie, ci de la un profesor mult mai dur, dar și mult mai elocvent: VIAȚA. De aceea, perspectiva sa este atât de diferită de cea a altor specialiști. Iar întrebările alese de Mihai Morar îi oferă lui Dr. Menis șansa să discute despre principiile sale terapeutice inovatoare, dar și să explice rănile profunde din care acestea s-au născut.

„Astăzi, când pe mulți nimic nu-i mai poate mira ori indigna, când atâția nu mai cred în nimic și nici nu pricep ce însemnătate au valorile și idealurile, cititorului acestei cărți i se propune exemplul Elsei Anca-Bărbuș. Memoria domniei-sale se dovedește a fi un repozitoriu fără egal prin prospețimea și acuratețea crâmpeielor de istorie personală și colectivă pe care le găzduiește. Cartea aceasta este o istorie trăită – un angajament față de libertatea spiritului și, totodată, un angajament față de propria responsabilitate. Prin viața sa, Elsa Anca-Bărbuș ne vorbește despre tăria credinței și despre faptul că adevărul, indiferent de context, înseamnă putere.“ — MIORIȚA BACIU GOT

„Din felul de-a fi al Elsei Anca-Bărbuș învățăm gustul politeții, nostalgia cuviinței și savoarea celor «șapte ani de-acasă», dar cel mai impresionant rămâne faptul că din vorbele ei nu răzbate nici o umbră de resentiment. Nu găsim nimic demodat în forța caracterului și lupta sinelui acestei eroine, în conștiința prețului de sânge pe care l-a plătit și a binelui moral căruia i s-a consacrat de-a lungul existenței sale zbuciumate. Cele două interlocutoare întrețes o carte solară, tihnită, scoțând la lumină un model de om, de partener de dialog împlinit, izbăvit prin lupta cu sinele, inconfundabil și de care, după ce l-ai cunoscut, nu poate decât să-ți fie veșnic dor.“ — MIHAI FRĂȚILĂ, episcop greco-catolic de București

Îmbinând gastronomia cu memorialistica, într-un stil spumos şi ludic, condimentat cu erudite excursuri etimologice, culturale şi istorice, Vlad Macri ne dezvăluie culisele artei culinare, pe care o cercetează şi o practică cu pasiune de-o viaţă întreagă. Literele alfabetului organizează o suită de istorii gastronomice savuroase, din perioada comunistă sau din zilele noastre, şi fiecare istorie se leagă de una sau mai multe reţete din bucătăria românească şi internaţională, optimizate într-un fel surprinzător.

„Suntem programaţi cultural să considerăm bune doar asocierile strămoşeşti, dar orice combinaţie este de încercat şi mai toate sunt delicioase. Să ne amintim de Rimbaud cu a sa idee de dereglare sistematică a simţurilor. Haideţi să ne dereglăm sistematic gusturile deprinse! De ce să nu facem un borş de pasăre cu mărar şi tarhon în locul leuşteanului, pe care îl putem toca şi pisa împreună cu nişte usturoi, pentru a-l adăuga peste o ceafă de porc la grătar? Sau de ce să nu luăm o legătură de hasmaţuchi şi, după ce îl tocăm, să-l amestecăm cu nişte miere? Îl lăsăm acolo, în miere, cam o lună, până aroma ierbii pătrunde dulceaţa albinelor. Apoi, la o salată de cartofi, luăm o lingură din această miere parfumată şi o dizolvăm în cinci linguri de oţet încălzit. Cu un strop de ulei, este un sos extraordinar (la cartofii fierţi, mai adăugaţi şi un pic de muştar).“ — VLAD MACRI

Premiul Magazin istoric 2000 pentru cea mai bună carte de istorie

„De-a lungul [precedentului deceniu] ne-au fost puse la dispoziţie mărturiile prin care vom putea reconstitui, când va sosi vremea aducerii-aminte, jumătatea de secol ce pare a ne fi desfigurat pe fiecare în parte și pe toți împreună. Rămăseseră însă zone de umbră stăruitoare. Una dintre ele este redată acum istoriei cu o mărturie de o valoare indiscutabilă… prin calitatea nu doar umană, ci și intelectuală [a autorului]… Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică… reprezintă, după știința noastră, primul document de o atare amploare asupra soldaților și ofițerilor români prizonieri de război în Uniunea Sovietică.

…Pe lângă talent (deoarece are și talent literar), ținută, demnitate, curaj… Radu Mărculescu are și o memorie stăpână pe timp. Grație ei, zeci și zeci de nume pierdute în anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice.“ — MONICA LOVINESCU (România literară, 11 aprilie 2001)

„O carte care m-a zguduit profund.“ — MIRCEA CARP (Memoria nr. 57, 2006)

„Aş putea spune că trăiesc două vieţi paralele, una diurnă, de libertate, şi una nocturnă, de robie. Astfel, după coborârea cortinei peste spectacolul zilei, îmi trag pe mine mantaua de prizonier sau zeghea vărgată de deţinut şi cobor pe scara interioară a visului în micul meu infern concentraţionar. Undeva, în opera lui Mircea Eliade, am citit despre un împărat care visase că era fluture. Deşteptându-se, n-a mai ştiut ce este el cu adevărat: un om care a visat că este fluture, sau un fluture care a visat că e om? Cam aceasta ar fi şi dilema mea: Sunt eu un om liber care a visat că este deţinut, sau un deţinut care a visat că este om liber?“ — RADU MĂRCULESCU, „Capitol pilot“

Cu fotografiile autorului

Constantin Brâncuși este una dintre puținele contribuții cu mare vizibilitate ale României la patrimoniul cultural mondial. În mod curios însă, viața artistului este plină de lacune din punctul de vedere al cercetătorilor și, în consecință, al posterității. În Drumul lui Constantin, Sorin Trâncă încearcă să răspundă la una dintre cele mai incitante întrebări cu privire la existența lui Brâncuși: de ce a plecat pe jos, de fapt, sculptorul, la Paris, în 1904, după neînțelegerea referitoare la bustul lui Carol Davila? Judecând după ceea ce știm astăzi, la această întrebare nu putem da decât un răspuns speculativ. Sorin Trâncă îl formulează pornind de la reconstituirea traseului străbătut de Brâncuși, precum și de la imaginarea unor fragmente de jurnal al artistului.

Autorul a parcurs și fotografiat, în această carte, traseul pe care l-a străbătut și Brâncuși în 1904: Hobița–Petroșani–Hațeg–Deva–Ilia–Săvârșin–Lipova–Arad–Nădlac–Mako–Maroslele–Szeged–Kecskemét–Dabas–Budapesta–Tatabánya–Győr–Mosonmagyaróvár–Hegyeshalom–Hei­dentor im Carnuntum– Bruck an der Leitha–Schwechat–Viena–St. Pölten–Linz–Salzburg–Prien am Chiemsee–Rosenheim– München–Landsberg am Lech–Memmingen–Ravensburg–Konstanz–Frauenfeld–Winterthur–Zürich– Basel– Belfort–Vesoul–Langres.

Viaţa de zi cu zi din comunism, reconstituită de 95 de autori: scriitori, medici, actori, profesori, ingineri, muncitori etc. Peste 360 de mici povestiri al căror fir roşu e absurdul, iar aici culoarea firului e chiar justificată. Fapte diverse de acasă, de la serviciu, din vacanţe, de la şcoală şi facultate, de la muncă patriotică, din călătorii. Probleme administrative, dragoste şi tot ce mai ţine de viaţa însăşi.

Cartea nu conţine ideologie şi nu porneşte de la premise politice. Dacă din ea rezultă o concluzie politică sau o voluptate estetică, aceasta e problema intimă a cititorului.

Se poate parcurge ca un roman (fragmentele ei se leagă într-o poveste dramatică), se poate urmări ca un film plin de situaţii nebuneşti, imposibile, tip „Good bye, Lenin!”, sau, pentru cei care suferă de nerăbdare, se poate zapa.

Te face să plângi, să râzi, să gândeşti. Întăreşte memoria şi se recomandă în special uitucilor.

- Crezi ca am gresit c-am plecat? Intrebarea asta ma despica, scoate sange din mine. De curand am vazut limpede ca n-o sa stim niciodata sigur pentru totdeauna.

„După prima noastră întâlnire, s-a întâmplat ceva neașteptat. Stând de vorbă, ne-am pomenit prinși în complicitatea pe care o crea însuși dialogul nostru. A început să ne placă jocul pe care-l jucam. Mircea Ivănescu s-a lăsat împins, pentru o ultimă oară, pe coridoarele vieții lui, dându-mi senzația că i-am prilejuit o mare și finală recapitulare a ei. Și că, într-un fel nerostit, îmi era recunoscător pentru asta. Iar eu, la rândul meu, urmându-l pe drumul pe care i-l deschideam prin întrebările mele, eram fascinat de ceea ce vedeam și, mai ales, de felul în care el se vedea pe sine.“ — GABRIEL LIICEANU

„Uitați-vă la mine. Pare că sunt un tip vesel, care râde foarte mult. Poate că toată viața a trebuit să îngrop ceva, ceva pe care acum, în mod impudic, ajung să-l scot – și nu știu de ce o fac –, într-o conversație, la lumină.“ — MIRCEA IVĂNESCU

„Există oameni care nu încap în cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu știu să exprim minunea care a fost și nici să disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simțit-o pentru ea. De aici și greutatea de a preciza locul pe care îl ocupă în viața mea.

Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să nu spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină.“ — GABRIEL LIICEANU

Ediţie îngrijită,studiu introductiv şi note de Ioana Bot

„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mintală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ — ANGELA TARANTINO, traducătoarea ediţiei italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007

„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.“ — IOANA BOT

Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Ioana Bot

„Evadarea imposibilă întregeşte memoriile carcerale ale Lenei Constante, într-un diptic unde cărţii despre anchetă, torturi şi singurătatea celor8 ani de recluziune totală (Evadarea tăcută) i se adaugă acum cartea despre viaţa în celulele comune ale închisorii de la Miercurea-Ciuc, în aşteptarea eliberării. Autoarea fusese condamnată la 12 ani de detenţie în procesul-mascaradă montat de autorităţile staliniste împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a apropiaţilor săi. Evadarea imposibilă se poate citi şi ca o mărturie despre puterea salvatoare a poveştii, a naraţiunii, în situaţii extreme. Lena Constante se aşază în rolul unei Şeherezade a infernului, care nu se salvează pe sine povestind, de la o zi la alta, ci le salvează pe cele ce o ascultă de la lâncezeala bolnavă a lipsei de ocupaţie, de la moartea spiritului. Se poate spune, de aceea, că volumul de faţă povesteşte efortul salvării aproapelui: la figurat, dintre zidurile închisorii, la propriu, de la uitarea istoriei de către un prezent tot mai depărtat de dânsa. De aceea, cartea Lenei Constante are puritatea şi tăişul unei angajări etice fundamentale. Ea rămâne necruţătoare cu aberaţiile umanităţii, dar iertătoare cu greşelile oamenilor.“ — IOANA BOT

„Înţelegând că nu obedienţa este soluţia, ci revolta, chiar dacă nu una de factură zgomotoasă, şi simţind nevoia să înfrunte presiunile exterioare şi izolarea, Lena Constante îşi construieşte compensatoriu o lume imaginară minuţioasă, apelând la o «gimnastică intelectuală neîntreruptă», după cum observă și Monica Lovinescu. Refugiul este interior şi estetic: uneori construieşte o casă utopică sub pleoape, alteori evadarea constă în alcătuirea unui dicţionar mintal de versuri disparate. Cealaltă lume, opusă anchetei şi detenţiei, este poezia, solitudinea fiind depăşită printr-un uriaş gest estetic recuperator; dar evadarea mentală este dificilă. Deţinuta inventează poveşti, confecţionează păpuşi, compune basme şi piese de teatru, desenează, reuşeşte, din devorarea vizuală a unui obiect oricât de mic, un adevărat peisaj, o lume nouă.“ — RUXANDRA CESEREANU

,,Deviza de pe blazon, Par toute voie chemine, care s‑ar traduce Pe orice drum înaintez, este de aproape o mie de ani, încă de la prima Cruciadă, Steaua Polară, busola sau călăuza familiei noastre, că am știut sau nu, că am vrut sau nu, dar nu a fost o povară pentru că ne‑a ușurat totdeauna drumul. Cartea pe care ați deschis‑o nu este un roman. Nu veți găsi regrete pentru ce ar fi putut să fie dacă ar fi fost altfel. Nu de o viață romanțată va fi vorba. Nu veți întâlni o pană de scriitor, ci mai degrabă o peniță de povestitor. Nici vorbă de vreo rigoare cronologică. În schimb, veți putea fi alături de mine, pagină cu pagină. La început, într‑o scurtă plimbare prin istorie și apoi prin lume: peste un milion de kilometri în optzeci de ani prin avioane, trenuri și automobile, desco­perind oameni, vieți și întâmplări deosebite, povestite așa cum vor veni ele, sărind dintr‑un loc într‑altul și peste timp…. Când și unde? Într‑o seară de iarnă, la gura sobei, la un pahar de vorbă, cu un ceai cu rom sau cu o idee de lapte, și câteva pricomigdale…, dar nici un vin fiert într‑o ulcică de lut n‑ar fi de lepădat.” Ștefan Grigore de Faÿ

Vorbim despre filme, evident. Și ne trezim bârfind cu… indulgență staruri de la Hollywood în casa doldora de filme și cărți, învăluite în aroma ispititoare a celui mai tare espresso. Numărăm casetele video, celebrele protagoniste din „Operațiunea VHS“, și nopțile nedormite. Le pierdem șirul, dar nu și pe cel al filmelor nemuritor dublate de ea, în maraton, în anii ’80 și puțin dincolo de ei. Parcurgem anii de liceu, când chiulea de la ore ca să vadă, bineînțeles, filme; apoi anii studenției, cu profesori-reper. Îl pomenim pe Maestrul Suchianu și parcă o văd pe ea în cabina de traduceri de la Cinemateca. Reînnodăm anii ’50 și cosmopolitele ei rădăcini. Constatăm că semnul ei zodiacal este același cu al lui Van Gogh, pictorul cu cele mai multe biografii din lume. Culmea!

El a intrat în dimineața aceea în cameră, când venise de la Aiud. Era o dimineață de iarnă foarte însorită. Era foarte frumos, soarele bătea foarte frumos acolo, în dormitorul din Calea Moșilor, și ne-am împrietenit imediat. Aveam vreo patru ani. Și mi-a spus: „Bună dimineața, Dumitraș, ce faci? Eu sunt tata mare”. Zic: „Nu, tata mare este aici în fotografiile acestea!”. Erau numai fotografii cu el tânăr, dar acum el arăta mult mai bătrân... Și mi s-a explicat că e, într-adevăr, tata mare, care acum s-a întors din „delegație” - fiindcă asta era, știam că el era în delegație și era o delegație care ținea ceva timp. Cum am mai spus, m-a ajutat mult prietenia cu el, dar cred că pentru el legătura lui cu mine a fost încă și mai importantă și l-a ajutat să se refacă după detenție. Evident, nu am fost niciodată la nivelul lui, și nu am nicio problemă din acest motiv, dar știu că am un mare merit, indirect și involuntar: l-am ajutat mult să-și revină după închisoare. Am fost un fel de terapie. Și îmi pare foarte bine că a fost așa. Între noi a fost o legătură foarte frumoasă, legată și de faptul că mie îmi lipsea un tată, fiindcă ai mei se despărțiseră. Chiar dacă mă vedeam des cu tatăl meu, bunicul mi-a fost și tată, și bunic. Dumitru Horia Ionescu

„Emil Ghițulescu a trăit o experiență unică în viața unui diplomat, aceea a mandatului de reprezentant al României în – la ora respectivă – cea mai fierbinte zonă geopolitică de pe glob: Pakistan și Afganistan. A fost această misiune o șansă sau o corvoadă? […] Noi, profanii, am fi mai degrabă tentați să răspundem că destinul i-a jucat o fentă ambasadorului Emil Ghițulescu, trimițându-l, în locul unei destinații exotice și liniștite, în miezul problemei, într-o zonă în care moartea este o prezență cotidiană și în care reprezentarea unei țări ca România are exigențe necunoscute în altă parte.” Răzvan Voncu

,,Această carte fascinează pentru că e prismatică: asemenea unui cristal, actrița de geniu reflectă și în aceeaşi măsură e reflectată. Ludmila Patlanjoglu a refuzat și unitatea falsă a memoriilor, și continuitatea complezentă a monologului critic. Această carte ne cucerește pentru că e făcută din bucăți de viață și de teatru, de pasiuni private. Imaginea lui Clody Bertola continuă să rămână, pentru cei de azi, ca și pentru cei de mâine, angelică și enigmatică.” George Banu

„Dupa accident, unii semeni mi‑au spus: Ce fel de pacate ascunse ai de a venit mania lui Dumnezeu peste tine? Daca nu ai venit la Dumnezeu cu maini si cu picioare, Dumnezeu te aduce asa. Deseori mi se invoca parabola unei oi care avea obiceiul de a parasi turma. Pentru a nu mai fi nevoit sa o caute ca sa nu o manance fiarele salbatice, pastorul i‑a frant piciorul. Cum o sa te descurci? Cum o sa mergi? Cum va fi viitorul tau? În urma cu cativa ani am escaladat Machu Picchu, am mers pe faimosul drum al matasii, am sarit cu parasuta in Chicago. Montez gresie si faianta, fara picioare ma catar pe schela. Toate lucrurile ii sunt cu putinta celui care crede.“ Costel Pirnau

,,Apoi văd copilăria mea, mizeria și lupta mea pentru biruință, văd totul: lelea Anica, bătrâna cu degetele încârligate, bătrânul badea Ioan cu fața lui arsă de soare, casa noastră în vârful dealului, aud freamătul salcâmului din colț, respir aerul curat din cimitir, văd casa noastră, câmpul, satul învăluit între pomi ca într-o pădure verde – văd toată copilăria mea îmbrăcată în haina trandafirie a visului din Primăvara vieții – văd totul – trăiesc înlănțuirea micilor intrigi ale babelor din sat, aud sunetul clopotului ascuțit, al cingătauălor de la boi, cântecul cocoșilor, pocnetele bicelor și strigătele oamenilor. Și pădurea verde, Simeria, nopțile senine, lucirea stelelor și farmecul lunii care m-a îmbătat și m-a adormit de atâtea ori. Văd pe Ludovica primarului, Victoria lui Cozma, fata înaltă și curajoasă care m-a bătut și m-a scăpat de bătaie de atâtea ori. Și-mi vine să le scriu. Să prind toată lumea, tot aerul, toate firele de iarbă de pe țintirim într-o operă care să miroase a primăvară, a flori, a fum de băligar, a vis și a fericire.” PAVEL DAN

„Iuliana Tudor, cea care a adus atâta bucurie în casele oamenilor prin emisiunile ei de folclor, ne deschide o perspectivă asupra unei femei care a știut să-și găsească sensul în munca ei de fiecare zi, în mica ei familie și, în cele din urmă, în înțelegerea profundă că fericirea stă în lucrurile simple.“ – PR. Constantin Necula

,,Gianina Sabău Popovici ne oferă o carte a suferinței, a victoriei împotriva morții, scrisă cu har, cu înțelepciune si cu o vie inteligență, încercând, totodată, să răspundă la marile întrebări pe care ni le punem cu toții, în efemera noastră existență, pe o planetă supusă atâtor și atâtor incertitudini. Cartea aceasta este un exemplu de victorie a vieții născută din suferință.” DUMITRU CONSTANTIN‑DULCAN

Autorul intitulează acest volum „O biografie culturală” fiindcă a dorit să ilustreze profilul intelectual și orizontul cultural larg al marelui ierarh. Pornind de la această intenționalitate asumată și recunoscută încă în debutul volumului, materialele incluse ni-l relevă pe Andrei Șaguna drept un ctitor de instituții culturale care au asigurat românilor din Transilvania nu doar supraviețuirea identitară, ci și progresul cultural și chiar material al națiunii. Cartea acoperă o paletă mult mai largă de aspecte care învederează relațiile personale ale lui Andrei Șaguna cu împăratul Franz Joseph, cu alți politicieni de prim rang de la Viena, legături care i-au și asigurat ierahului sibian succesul în inițiativele culturale, ecleziastice și politico-naționale vizând propășirea poporului român. Toate studiile evidențiază o documentare solidă care include surse inedite, dar și edite, precum şi o bibliografie națională și internațională adusă la zi. Remarcăm talentul narativ al autorului, care trădează un spirit elevat, un intelectual cu reale aptitudini literare, atent la tot ce îl înconjură și-i marchează existența cotidiană, dar și preocupat să îmbrace realitatea istorică într-o formă atractivă și captivantă deopotrivă pentru istorici și publicul larg. Îi asigur pe toți că vor găsi suficiente pagini valoroase care să le completeze informațiile despre o epocă și o personalitate cu totul aparte în istoria secolului al XIX-lea.

Am ales să alcătuim această carte cu interviuri și memorii, un fel de autobiografie indirectă, pentru a da iluzia unei prezențe, acum, la zece ani de absență. IRINA PETRAȘ, LAURA POANTĂ

Autor şi regizor de teatru, distins cu diferite premii şi titluri, Virgil Tănase trăieşte din 1977 la Paris, unde s-a stabilit când, după ce publicase acolo un roman interzis în România, i s-a cerut să părăsească ţara. Devenit scriitor francez, a publicat peste treizeci de volume, traduse pe mai multe continente. Rescrise în română, cărţile sale au apărut şi în România după 1989. A adaptat pentru scenă câteva din textele lui Dostoievski, punând el însuși în scenă Crimă și pedeapsă.

Prin ochii hubloului de avion, orașele Americii de Sud se zăresc în anatomia lor reală. Ele se întind cuminte și previzibil, precum notele succesive ale unei muzici tihnite. Străzile perfect perpendiculare, de o rigoare liniștitoare, alcătuiesc cvartale numite manzanas. Buenos Aires, gloria Americii de Sud, portul care își deschide brațele către Europa care l-a creat și către lumea care îl descoperă neîncetat, este, la fel ca și surorile sale, locul unde spațiul, iar nu timpul, determină pașii pe străzile cu nume elegante. Turistului european, lipsit de întâlnirea cu New York ori cu alte orașe nord- sau sud-americane, i se înfățișează o ciudată așezare de străzi care îl poartă pe distanțe enorme și obositoare, deopotrivă prin cartiere luxoase și zone imunde, cu o naturalețe surprinzătoare.

La Arhivele Naționale ale României se păstrează scrisorile pe care omul politic și eminența cenușie Barbu Știrbey i le-a trimis reginei Maria între 1909 și 1937. Redactate în franceză, cu tonul care se cuvine a fi folosit când un supus i se adresează reginei, aceste scrisori alcătuiesc un minunat documentar despre aristocrația românească și europeană, despre cercurile înalte ale puterii și despre viața cotidiană a oamenilor bogați și influenți din prima jumătate a secolului XX...

,,Între Schengen și Levant" este, în primul rând, o culegere de povești despre România de azi și de ieri, precum și una despre Europa contemporană și vecinătățile ei orientale complicate. De formație jurnalist și pasionat de istorie, autorul a călătorit de la Newgrange la Petra sau din Ierusalim la Santiago de Compostela; dar și în toată România, de la Palatul Cotroceni și casele regelui Charles al III-lea până la pădurile virgine de la Strâmbu Băiuț ori la schiturile săpate în stâncă din munții Buzăului. În volumul de față, a strâns o serie de reportaje și însemnări de călătorie, care merg dincolo de simplul jurnal turistic, prin contextualizarea istorică a locurilor vizitate și observarea lucidă a realităților cotidiene.

Cartea de fata e rezultatul unui pariu. E pariul unor intrebari si raspunsuri care te deschid spre celalalt, care te deschid spre lume. Am oprit intre copertele ei 16 interviuri: 16 moduri de a fi, 16 ferestre spre peisaje cu totul diferite, 16 calatorii pentru care nu aveti nevoie nici de bagaj, nici de bilet. Sunt 16 scriitori, muzicieni, regizori, plasticieni, alaturi de care am petrecut ore si care mi-au oferit fiecare o cheie spre parti mai putin cunoscute din vietile lor. - Dia Radu

Povestea controversata a unui club de fotbal: mituri urbane despre fotbalistii din Groapa de pe Stefan cel Mare si episoade incredibile in care apar Cainii Rosii/Spartanii de ieri si de azi.