Autori români

Anda Calugareanu a fost un personaj chinuit, distrus de boala, de problemele in casnicia cu Dan Tufaru (un mare seducator care a parasit-o pentru Vasilica Tastaman) si de handicapul copilului ei. Tatal ei ar fi vrut-o balerina, dar, respinsa de noua ori la IATC(!), devine o celebritate a muzicii si televiziunii, fara a avea studii de specialitate.

Un dialog spumos despre personalități ale istoriei noastre și cei mai influenți istorici români și francezi ai secolului trecut. Bine-cunoscut medievist, cu excelente contribuții în domeniul istoriei moderne și contemporane, Matei Cazacu se dovedește a fi și un povestitor cu mult umor. În dialogul cu Simona Preda, istoricul consacrat în Franța evocă slujitori importanți ai muzei Clio din România interbelică și comunistă (Petre P. Panaitescu, George D. Florescu, Constantin C. și Dinu Giurescu, Ion Nestor, Emil Condurachi, Dumitru Tudor, Mihai Berza, Andrei Oțetea, Dan Berindei, Ștefan Ștefănescu, Șerban Papacostea, Florin Constantiniu, Paul și Dan Cernovodeanu, Nicolae Stoicescu, Aurel Decei) și din străinătate (Marc Bloch, Alexandre Bennigsen, Jacques Le Goff, Pierre Chaunu, Albert Soboul).

Postfață de Vali Florescu

„Cine dintre domniile voastre nu-şi aduce umilitor aminte de lungile, terifiantele cozi la feluritele «alimentare» ale ceauşismului? Ore în şir de stat în zăpadă sau vipie pentru două sticle de lapte sau de bere, pentru raţia de zahăr şi ulei, pentru pipote, măruntaie, gheare, unt, săpun, vată, pastă de ras, chibrituri sau hârtie igienică, pentru kilogramul de carne sau brânză schimbat apoi pe făină şi orez, mălaiul dat pe o cutie de nes, ciorapii de damă oferiţi contra unui carton de ouă... Şi, desigur, pentru cafeaua noastră cea de toate zilele. Ei bine, nu vreţi să ştiţi cum ajungeau mărfurile acelea în depozite, în navete şi apoi în cămările privilegiaţilor, cum îşi rezolvau aprovizionarea mahării din Partid, Securitate, mafiile din toate zonele şi de toate calibrele? Cine şi ce dicta de sus, cine trăgea sforile din culise, cât era întâmplare, prostie sau calcul diabolic deliberat? Şi la ce bogăţii au ajuns după 1989 reţelele şi artizanii aprovizionării de atunci? Ameţitoare şi amuţitoare, revoltătoare pe cât de hipnotică, scrisă fără milă de ei şi cinic pentru noi, cartea lui Gheorghe Florescu, legendarul cafegiu de pe Hristo Botev 10, unde venea floarea lumii literare, actoriceşti şi medicale, este compusă dinlăuntrul şi dinspre vârful sistemului. Mafiotlâc etanş, puteri oculte, monopoluri etno-securistice, comploturi sulfuroase, prostituţie de lux, rivalităţi atroce între componentele Aparatului (Partid, Miliţie, Securitate, DIE ş.a.), cu sute de nume şi zeci de situaţii ori studii de caz din lumea «circuitului închis» – totul dă seamă de teribila arhitectură a ororii deghizate-n deriziune. Pentru mine nu încape îndoială: este cartea anului, marea surpriză a lui 2008.“ — DAN C. MIHĂILESCU la apariţia primei ediţii

„De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzație. O senzație mi se pare întotdeauna, atunci când o conștientizez, mai inexplicabilă decât un gând. Gândirea pare să funcționeze de la sine, ea e un sistem organizat de reacție la lume. Dar lumea e chiar senzația. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă. Ea se confundă cu ochii, auzul, limba, degetele mele. Drumul de la senzație la gândire îl înțeleg. Ceea ce nu pot înțelege, pentru că nu am nici o garanție în acest sens, e drumul de la senzație la lume.” (Gheorghe Crăciun)

Nu de puţine ori, părerile noastre sunt divergente; ne mai certăm, chiar avem sentimentul unei rupturi, al unei despărţiri dureroase. Când şi când ne amintim, şi atunci ni se face dor. Şi ne întrebăm de ce? De ce lăsăm distanţa, distanţa fizică sau pe cea conceptuală, să ne arunce atât de departe unul de celalalt, să ne despartă până la înstrăinare? Doar suntem o familie, o familie mare, frumoasă, furtunoasă uneori. Suntem noi, uniţi şi unici, în felul nostru. Şi iarăşi, din când în când, avem nevoie de sprijin, de susţinere, de-un sfat. De dialog, de învăţătură, de rememorare. Chiar şi de discuţii în contradictoriu, de comentarii înţelepte. De argumente. Avem nevoie de convingeri şi de cunoaştere, de cre dinţă, de tradiţii şi de înţelegere. De respect şi consolare. 

Maia Morgenstern

Nu implinisem inca sapte ani, atunci cand l-am cunoscut pe Valeriu Papahagi. Mai tarziu, cand doream sa materializez cumva ideea de "savant", ma gandeam la Papahagi si la biblioteca lui. Printr-un curios joc al destinului, am ajuns sa editez o carte a lui Valeriu Papahagi, care facea parte dintr-un manuscris "gigant" despre istoria aromanilor. Nascut la Crusova, Valeriu Papahagi si-a petrecut primii ani din viata la Constantinopol. A studiat la Bucuresti, Venetia si Paris. Nicolae Iorga l-a indrumat in scrierea tezei sale de doctorat (ce trata legaturile negustorilor moscopoleni cu Venetia).

„Toma Caragiu m-a privit în ochi. N-am sa uit niciodata privirea lui. Ochii lui pe care îi cunoșteam atât de bine, de obicei atât de sinceri și de calzi, erau acum înspaimântați. Cuprins de un fior launtric, cu o voce care parca nu era a lui, a rostit încet, sfios: Iarta-ma… Nu știu sa mor…“

Aceasta întâmplare, povestita de regizorul principalului film în care a jucat Toma Caragiu – Actorul și salbaticii –, s-a petrecut cu câțiva ani înaintea serii fatidice de 4 martie 1977, în care actorul și-a gasit tragicul sfârșit, în darâmaturile unui bloc din centrul Bucureștiului.

Cu o biografie unica, debutând cu odiseea unei familii de aromâni din Epirul grecesc, care s-a perindat prin Cadrilater și apoi prin diferite locuri din România pentru a se stabili în final la Ploiești, Toma Caragiu nu a fost scutit de marile încercari ale vieții, între care relațiile nefericite cu cele doua soții, de asemenea actrițe, și confruntarea cu cenzura draconica (cazul piesei Revizorul, în care deținea rolul principal, un scandal din cauza caruia a fost demis din funcția de secretar de partid al Teatrului Bulandra, colectiv de legenda în care se mutase la solicitarea lui Liviu Ciulei).

Surclasând anecdotica biografica, el a stralucit mai ales în rolurile jucate pe scena, dar și în filme (Actorul și salbaticii, Operațiunea Monstrul etc.) sau la televiziune, devenind „Omul cu șopârla”, cel care, cu voie sau nu de la stapânire, facea aluzii ironice cu incredibil subînțeles politic.

Dar, dincolo de orice altceva, genialul actor era „omul care nu știa sa moara“ și un poet neînțeles…

În mai 1986, Mircea Crișan spunea un banc la Europa Libera: „Cine a câștigat trofeele în fotbalul european în primavara asta? … Pai, echipele astea care au mai multa energie!!!“. Aluzia era evidenta. Dupa ce, pe 26 aprilie, explodase un reactor atomic la Cernobîl, provocând cel mai grav accident nuclear din istorie și o degajare imensa de energie, pe 2 mai, Dinamo Kiev surclasa Atletico Madrid în finala Cupei Cupelor, iar cinci zile mai târziu, pe 7 mai, la Sevilia, pe Estadio „Ramón Sánchez Pizjuán”, în tribunele caruia luase loc inclusiv regele Spaniei, Juan Carlos, Steaua București producea o imensa surpriza și triumfa în Cupa Campionilor Europeni în fața celebrei FC Barcelona. Între timp, norul atomic survolase deja România…

Dar cine este, de fapt, Steaua București? CSA sau, așa cum spune și UEFA, FCSB? Sau „Faci Ce Spune Becali“? Cui aparține palmaresul din 1947 (când un grup de ofițeri ai Armatei Regale înființa o echipa de fotbal militara) și pâna în 1998 (când începea privatizarea formației)? Cine este totuși clubul care deține alt palmares, cel din 2003 și pâna azi? Cum e posibil ca un al treilea palmares, cel din perioada 1998–2003, sa fie al nimanui?

Dincolo de toate aceste controverse ramân meciurile, antrenorii și fotbaliștii de legenda, cei 101 magnifici din aceasta carte, de la „Țop“ Voinescu la Helmuth Duckadam sau de la Emerich Jenei la Anghel Iordanescu, venind pâna la Florinel Coman, Darius Olaru & Co. Dar și lacrimile unui copil de patru ani, care a jurat, în fața unui televizor alb-negru din vecini, ca va iubi mereu culorile roș-albastre, pentru ca „Steaua sa nu mai piarda niciodata”!

„Ion Druţă este un scriitor din spiţa clasicilor români Creangă, Sadoveanu, Coşbuc, Caragiale, în chip anume un scriitor popular, în accepţia largă, povestitor înnăscut şi un mare savant cunoscător al limbii române, de la izvoarele ei cele mai pure. Printre contemporani de generaţie el poate sta alături de Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu sau Nicolae Velea.” (Ion Rotaru)

Conspirația cearșafurilor: Un jurnal la purtător, o carte de evocări şi călătorii prin lume, plină de fantezie şi paradoxuri, de un umor nebun, irezistibil, cu personaje decupate din realitate, familia scriitorului, scriitori prieteni, vecini.

„Cartea lui Jan Cornelius este o carte de leac, o carte efectiv terapeutică, pe care o recomand fără ezitare. Pur și simplu, face bine la sănătate.” (Ioana Pârvulescu)

„ADN-ul ne arată în primul rând limba cu care ne naștem, și așa cum îmi arată și mie ADN ul, eu m-am născut vorbind 43,5% româna (partea balcanică a tatei) și 25,9% germana (partea vestică a mamei), deși, ca să fiu sincer, mama nici n-a fost acasă când m-am născut. Partea scoțiană, irlandeză și galeză, în schimb, o am de la whiskeyul băut mulți ani la rând, iar cele 12,4 procente baltice le am precis din Letonia, unde n-am fost niciodată, dar am fost de două ori în Polonia, cu care Letonia rimează, deci vorbim în acest caz nu atât de o mutație genetică, cât de una fonetică. Dar ce vreau să spun: azi noapte a lătrat un câine, aici, jos în curte, ceva de groază! o treabă complet bizară dat fiind că aici, jos în curte, n-a fost tot timpul decât o pisică, deci înseamnă că ea a lătrat, și nu un câine, deci vorbim în acest caz de o mutație atât fonetică, cât și genetică.”

„Aş paria că oriunde veți deschide această carte, veți întâlni explozii, focuri de artificii umoristice, care te fac să râzi până la lacrimi. În carte apar multe personaje decupate din realitate, prezentul se întâlneşte uneori cu trecutul, căci nu este doar o carte de umor irezistibil, ci şi o carte de evocări şi călătorii prin lume. O carte absolut delicioasă, care pe mine m-a umplut de bucurie.” (Mircea Cărtărescu)

„Frica este supremul punct de contracție al fiinţei mele. Și ea este prima haltă a sufletului nostru în lume. Despre acest fel de a fi și de a porni la drum în viață – prin frică – este cartea lui Dan-Liviu Boeriu. Aici locuiește frica: aici, în eul meu, pe care-l descopăr odată ce frica mă adună în mine. Și numai pentru că ea este și mă structurează din adânc, libertatea mea se va construi în luptă cu frica și va deveni curaj ca frică învinsă. De-acum, eu voi fi cel-liber-de-frică. Liber cu adevărat, despovărat până și de frica de moarte.“ — GABRIEL LIICEANU

„Nu doar frica locuieşte în inima şi în cartea lui Dan-Liviu Boeriu. Oho, nici nu se pune problema spaţiului excedentar, câtă vreme aici, în spţiul ăsta – restrâns şi, paradoxal, fără limite – trăiesc împletiţi atâţia locatari: vulnerabilitatea, cearcănele îngrijorării, conştiinţa sfârşitului, pierderea, ruptura, spasmul mizantrop, succesul de o zi, singurătatea şi chiotul euforic al micilor sau marilor bucurii. Aici locuieşte frica este o rapsodie a fragilităţii, o ciaconă a pustiirii, un vals al lucidităţii împinse până în buza durerii. Dan-Liviu Boeriu scrie cuceritor şi grav, apăsat şi tandru, profund şi sincer până la denudarea de pe urmă, mărturisindu-şi fără ocolişuri dorinţa de-a prelua câteva persoane dragi în destinul lui şi de-a le purta prin viaţă cât timp va fi cu putinţă. Cartea lui ne aminteşte că, diafani sau pufoşi, plumburii sau lătăreţi, suntem cu toţii nori pe un cer care ne adăposteşte vremelnic.“ — RADU PARASCHIVESCU

O conversație despre sociologia românească și internațională, purtată între doi reputați specialiști în domeniu. „Activitatea lui Mihail Cernea trebuie analizată în două etape, una în țară și alta în străinătate. Activitatea în țară este deosebit de importantă din trei puncte de vedere: mai întâi, prin valoarea studiilor lui de sociologie rurală efectuate asupra realităților sociale românești contemporane; în al doilea rând, prin eficiența activității lui profesorale în același domeniu al sociologiei rurale; în sfârșit, prin contribuția lui la dezvoltarea metodologică a învățămintelor vechii Școli Românești de Sociologie.” HENRI H. STAHL

Cuvânt înainte de H.-R. Patapievici

Ediție îngrijită de Monica Pillat

Subiectul acestui volum este iubirea atotbiruitoare dintre un bărbat și o femeie greu încercați de vremuri. Bărbatul este Dinu Pillat (1921–1975), „cap de lot“, alături de Constantin Noica, în sinistrul proces înscenat de Securitate, la sfârșitul anilor ’50, unui grup de intelectuali socotiți vinovați de „uneltire contra ordinii sociale“; iar dincolo de acest dureros episod biografic, un remarcabil romancier, critic și istoric literar. Femeia este Nelli Filipescu (1921–2005), colegă de facultate la Litere și Filozofie cu Dinu Pillat și, din 1944, soția lui; împlinită profesional ca editoare, memorialistă și cercetătoare în istoria artei. După moartea lui Nelli, Monica Pillat-Săulescu, ea însăși scriitoare, a reconstituit tulburătorul dialog epistolar al părinților săi, completându-l cu pagini de corespondență adiacente, fotografii și facsimile.

„Misterul acestei iubiri nu se elucidează nici în moarte, precum iubirea dintre Romeo și Julieta; nici în violență, precum iubirea manipulată perfid dintre Othello și Desdemona; nici în asumarea unei sarcini istorice mărețe, precum iubirea dintre Enea și Didona; nici în insondabilul mister al eșecului, precum iubirea dintre Marie Arnoux și Frédéric Moreau. Iubirea dintre Nelli și Dinu se elucidează în misterul promisiunii «Eu voi fi cu tine» și «Iată, Eu vin curând»… Cartea iubirii lui Nelli și Dinu este, prin adâncimea ei neverosimilă, o carte despre Judecata de Apoi (cartea pierdută a lui Dinu Pillat se numea Așteptând ceasul de apoi), o carte despre ce rămâne din noi după ce moartea ori răutatea oamenilor ne-a smuls dintre vii.“ (H.-R. Patapievici)

Pe copertă: fotografia de nuntă a lui Dinu şi Nelli Pillat, 6 decembrie 1944; pana de păun – simbol al nemuririi – a fost fotografiată de Cătălin Cioabă.

„O mână de oameni cu fruntea sus pot face multe. Îi pot trezi pe ceilalți încă adormiți, care au impresia că alții trebuie să lupte, să se implice, să participe la ședințele Consiliului Local, care încă nu au înțeles că puterea este în mâinile lor. În ceea ce facem eu și echipa mea, suntem doar pionieri printre alți pionieri, pe un drum care va fi al nostru în mod cert, drumul spre o Românie liberă de corupție, pe care o vom construi cu răbdare și hotărâre, așa cum au visat-o eroii Revoluției din 1989 și așa cum o dorim pentru copiii noștri.“ — CLOTILDE ARMAND

Postfață de Raluca Bejenariu și Teodora Popescu

„Se crede că scrisul e cathartic, dar istoria literaturii, inclusiv cea românească, e plină de suferinzi și sinucigași. Cu toate acestea, nu am invitat să contribuie la acest volum scriitori: pe de o parte, pentru că ei au deja la îndemână instrumentele (și obișnuința) scrisului; pe de altă parte, pentru că mi s-au părut mai interesante imaginarul bolii și limbajul celor care îndeobște nu se exprimă pe sine, în artele lor, neapărat cu ajutorul cuvintelor.

Cât despre dimensiunea terapeutică a scrisului, a rămas la latitudinea fiecăruia să evalueze în ce măsură aceasta este sau nu un mit. Cum a remarcat și Andrew Solomon, autorul faimoasei cărți despre depresie Demonul amiezii: să scrii despre depresie e un lucru dureros, trist, solitar și stresant.

Veți descoperi în carte, dincolo de satisfacția și surpriza (poate chiar revelația) de a citi texte extrem de emoționante, profunde și, mai ales, expresive literar, o mare varietate de înfățișări și manifestări ale suferinței, de cauze și efecte, de dificultăți de acceptare, diagnosticare și vindecare, de situații, escaladări și rezolvări ale tulburărilor. Există în această suită de exerciții de umilință, onestitate și îndârjire cel puțin câte o experiență pe măsura, înțelegerea și consolarea fiecărui cititor în parte. E greu de crezut că cititorii, acești «nos semblables, nos frères», nu vor găsi aici confesiuni cu care să nu (poată să) se identifice, cu care să nu rezoneze, pe care să nu le citească cu empatie, această abilitate care ne preocupă pe toți în acest moment.“ — MARIUS CHIVU

DAN BYRON  •  NICOLAE COMĂNESCU  •  SUZANA DAN  •  DANA DEAC  •  MIHAI DOBRE  •  AIDA ECONOMU  •  ALEXANDRA FURNEA  •  ANDREA GAVRILIU  •  OANA GIURGIU  •  IULIA LUMÂNARE  •  RAZVAN MAZILU  •  MELA MIHAI  •  COSMIN „MICUTZU“ NEDELCU  •  KATIA PASCARIU  •  LIA PERJOVSCHI  •  ANDREEA RAICU  •  IULIA RUGINĂ  •  ADA SOLOMON  •  ALEXANDRU N. STERMIN  •  CATALIN ȘTEFĂNESCU  •  ISTVÁN TÉGLÁS  •  ȘTEFAN TEȘANU  •  ROMAN TOLICI  •  LUIZA ZAN

„Agutoki este deopotrivă povestea unei deveniri şi a unei permanenţe. Devenirea cu aer de destin a unei fetiţe mirate şi curioase, prietenă cu melcii şi lăcustele, într-un etolog respectat şi preţuit şi, totodată, permanenţa unei minunări curioase şi biofile în faţa arhitecturii baroce a existenţei. Ceea ce nu dispare de-a lungul sinuosului şi fermecătorului drum de la melcul Nenumitu` la catedra universitară – via Papua Noua Guinee, desigur – este insaţiabila dorinţă de a şti şi de a fi parte din cutremurătoarea complexitate a existenţei. De aici vine hotărârea, puterea de a înfrunta prejudecăţile şi obstacolele de orice fel, de aici vin perseverenţa şi curajul. Cartea de faţă este o mică bijuterie prin caracterul ei genuin şi tandru, un manifest pentru a urma calea pasiunii într-o lume tot mai obtuză, mai nişată şi mai superficială şi, nu în ultimul rând, într-o lume chestionată în chiar temeiul ei ontologic de emergenţa mediilor virtuale. Din toate aceste motive, salut în cartea doamnei Carmen Strungaru o apariţie excepţională, prima contribuţie, din câte ştiu, a unui etolog român la sfera literaturii hibride care adună în acelaşi loc, cu talent, emoţie şi graţie, biografia, biofilia şi biologia. Un volum încântător care poate seduce deopotrivă copilul care descoperă primii melci şi bunicii care îi vor privi pesemne cu mai multă îngăduinţă." (Doru Căstăian)

Cartea de față îmbracă forma unui (aparent) jurnal, a unei suite de consemnări cu caracter personal, fapte, istorisiri auzite de la alții, impresii de lectură. Este un fel de O mie si una de nopți — varianta dezvrăjită, plasată într-un registru fluid care împletește tonul oniric cu relatarea cotidiană: ineditul survine din povești de o concretețe descriptivă. Istorisiri ale unor oameni obișnuiți se împletesc cu povești ale unor oameni mai puțin obișnuiți, pentru că, pe de-o parte, viața este ea însăși o narațiune — uneori banală, alteori extraordinară —, pe de altă parte, suntem ființe făcute să trăiască din vorbe, să se lupte pentru a se face ascultate. Suntem ceea ce vorbim, murim încet-încet din cauza a ceea ce nu putem rosti. Toate astea sunt (sur)prinse aici într-un fel în care excepționalul devine firesc, iar firescul apare drept ceea ce este: o excrescență pe care o putem „duce" doar pentru că avem capacitatea de a ignora. Cartea aceasta așază vorbele rebele în povești, adică exact acolo unde le este locul ca să capete sens.

Cu fotografiile autorului

„Călătorii care au cunoscut îndeaproape Africa s-au întors schimbați pentru totdeauna din această lume efervescentă și acaparantă. Andrei Mihalca reușește cu măiestrie să calce pe urmele exploratorilor pentru care acest continent, cel mai bătrân și cel mai tânăr deopotrivă, a fost teren de cercetare, tărâm de seducție și spațiu al provocărilor – locul unde fiecare bucată a corpului, a minții și a sufletului este chemată să se întrebe care este sensul vieții, cu umilitate, spaimă și admirație. Dar și cu o poftă nesfârșită de a regăsi din nou și din nou pământul tuturor marilor întrebări.  Autorul a petrecut suficient de mult timp pe continent ca să nu mai cadă pradă șabloanelor exotismului și generalizărilor facile. Africa te invită să o gândești în nesfârșita ei diversitate și să meditezi, așa cum face Andrei Mihalca, la destinul unei lumi a cărei bogăție naturală îi este deopotrivă speranță de viitor și amenințare fatală.“ — CIPRIAN MIHALI

„Invidie! Asta simți după periplul african prin care te poartă medicul-visător-scriitor Andrei Mihalca. Și nu neapărat pentru cei 20 de ani în care alții au mers la birou 9–18, iar el a explorat deșertul, a vaccinat câinii triburilor, a strâns căpușe și muște tse-tse, a călătorit pe plafonul jeepurilor și a mâncat pateu cu mango, totul stropit cu țuică de prune. Ci, mai degrabă, o invidie nostalgică și admirativă pentru un om care și-a urmat visurile copilăriei și le-a transformat în realitatea vieții de adult. Câți dintre noi, cei din generația X, ne mai aducem aminte de pachetul de cărți de joc denumit «Animale din continente“? Ei bine, acolo erau și gorila, și servalul, și elefantul pe care visam să le vedem o dată în viață, în mediul lor, nu în spatele unor gratii de la zoo. Antilopa dik-dik nu era, dar am aflat de pronunția corectă din această carte.

Fascinantă cascadă de informații, geografice, botanice și zoologice, toate altoite pe ceva ce e pe cale de dispariție azi. Pe pasiune.“ — MIHAI GĂINUȘĂ

Autorul de jurnal nu poate să comită greșeală mai gravă decât aceea de a se arăta așa cum ar vrea să fie văzut. Greșeala nu e ușor de evitat, fiindcă dacă își dezvăluie slăbiciunile, autorul de jurnal este crezut pe cuvânt. Ce spun, în parte nu este adevărat. Adevărul poate fi și o tehnică de mascare. Mi se tot repetă: „Nu ești chiar așa!”.

În științele omului nu există adevăr obiectiv și cu atât mai puțin în gândirea unui literat. Nu pot să sper decât în interferența dintre ce gândesc și adevăr. Îmi notez această banalitate și dau s-o șterg. Îmi spun: stai puțin! Chiar asta-i legătura dintre ce se scrie despre oameni într-un jurnal și adevărul lor adevărat.

Livius Ciocârlie

Cu Despărţirea de Bucureşti, cunoscutul istoric de artă Victor Ieronim Stoichiţă îşi face debutul strălucit în proza literară, evocând, într-o „povestire“ scrisă la persoana întâi, viaţa din România deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut, lumea în care generaţia naratorului anonim şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Este o lume alcătuită din amintirile celor mari şi din descoperirile celor mici, o lume bântuită de spaime şi vorbind în şoaptă, care şi-a pierdut rosturile dinainte şi încearcă să supravieţuiască pustiului „vremurilor noi“ de după război. O galerie de personaje memorabile, puse în situaţii care mai de care mai grăitoare, trimite totuşi cu gândul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate însă, ritmate de evenimentele epocii, crâmpeie din viaţa cotidiană a unei familii prinse sub tăvălugul istoriei sau din frământările tinerilor ce-şi caută un drum în viaţă în acele vremi se perindă prin faţa cititorului de azi, amintindu-i felul în care un timp necruţător a ştiut să frângă atâtea şi atâtea destine.

Cartea a primit în 2015 Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze decernat de Academia Franceză.

„…La mine vine multă lume. Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum – și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcător de minuni.“ — ARSENIE BOCA, declarație din dosarul său de Securitate

„Arsenie Boca. Cine este acest om care dă sens şi speranţă atâtor vieți deznădăjduite? Este cultul lui o vastă operaţiune de marketing religios, şi-atât? Are viaţa lui datele recognoscibile ale vieţilor de sfinţi ai creştinătăţii? Cum se face că un om preocupat de profunde căutări intelectuale şi care s-a declarat în repetate rânduri împotriva «minunismului» a ajuns să fie asociat atât de insistent cu miracolul, cu fantasticul, cu paranormalul? Am încercat să dau câteva răspunsuri scriindu-i povestea. Sunt încredințată că, dincolo de procesul de canonizare a lui Arsenie Boca și de controversele pe care acesta le stârnește, dincolo de turismul religios și de politicile bisericești, biografia lui este cel puțin la fel de pasionantă ca un pelerinaj la locurile secrete din noi înșine, unde se nasc deopotrivă spaimele și speranțele.“ — TATIANA NICULESCU

Fotografia de pe copertă: Arsenie Boca în 1946 (sursă: Arhiva CNSAS)

O confesiune emoționantă și curajoasă despre ce înseamnă să descoperi că ai cancer și să-i supraviețuiești. De la reacțiile prietenilor, ale membrilor familiei și ale partenerei de viață până la gândurile, frământările și speranțele proprii, cartea lui Kónya Zoltán este o mărturie cât se poate de palpabilă despre ce înseamnă boala și despre cum ne poate ea uni, ba chiar întări. Înfruntarea ei nu este o luptă oarecare, însă aliații sunt mulți, cu atât mai mulți cu cât dușmanul e mai puternic. Iar dincolo de sprijinul apropiaților și al medicilor, ajutorul cel mai mare vine tocmai din interior, prin propria credință.

Musab danseaza fericit intr-un grup de argentinieni, infasurat in steagul lor. Cand ma zareste, fuge spre mine si isi urla bucuria: "Ce ti-am zis eu, Messi e Dumnezeul fotbalului! Ar-gen-ti-na! Ar-gen-ti-na! V-am oferit cel mai grozav turneu final, degeaba ne-ati criticat si ne-ati provocat cu ineptiile voastre! Ne-ati insultat valorile morale si religioase, ne-ati jignit inventand scandaluri peste scandaluri, dar Cel de Sus ne iubeste, semn ca noi avem dreptate, nu voi! Civilizatia noastra nu se va clatina niciodata, spre deosebire de a voastra, una pe cale de disparitie, priviti imprejur si o sa-mi dati dreptate! Allah e mare ! Aleikum Salaam !" S-a imbujorat de-a binelea, ochii ii scapara si parca si-ar continua tirada. Se opreste insa si imi arata pe telefonul lui mobil fotografia nationalei lui si izbucneste ca un posedat: "Qatar! Qatar!" Il las sa-si savureze clipa, in definitiv nu s-a inselat deloc - acest campionat mondial a fost fara cusur si n-are rival in sirul celorlalte douazeci si unul de pana acum.

„Cum recunoaşte, direct, Norman Manea, «cărţile mele mi-au adus necazurile, aşa că a trebuit să port o bătălie cu ei». Să mă lupt «cu ei», nu să «lupt contra lor» – nici urmă de dorinţa de a apărea eroic, nici un fel de sfidătoare îmbătare de sine. În schimb, modestia firească, pe care o arată mereu... Nu bătălia unui erou, ci a celui vulnerabil, lupta celui slab şi neeroic pentru a se susţine, îndârjit, împotriva tuturor handicapurilor, pentru a rezista degradării, pentru a rezista contra a ceea ce Norman Manea numeşte «deraierea omenescului însuşi» – nici o strădanie morală nu este în acest sens mai uimitoare.” (Philip Roth, în The New York Times Book Review)

De la fereastra biroului său, Marian Tudor vede mulțimea de reporteri care așteaptă ore întregi să prindă cadre cu cei încătușați, filmați în direct din dreptul Porților Rușinii. La 17 ani, Marian Tudor era un adolescent care voia să plece din Oltenița și să studieze în București. Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Poliție i se părea cea mai atractivă: costurile erau minime și avea asigurat un loc de muncă în Poliția Română. Profesorii și părinții au încercat să îl facă să se răzgândească, dar n‑a fost chip să îl întoarcă din drum.

ORE FRANCEZE I (1973‒1977) Emblematice mărturii ale unei lumi de o remarcabilă creativitate, dialogurile purtate de Ion Pop cu o suită de personalități ale culturii franceze impresionează prin sonoritatea marilor teme ce răzbat dincolo de filele cărților ori de cartografia vieții pariziene. Cel dintâi volum de Ore franceze captează un timp interstițial, unic și privilegiat, între ale cărui repere intuim o galerie de biografii exemplare, cu itinerare creatoare distincte. Pentru Ion Pop, a descoperi omul din umbra unei mari opere înseamnă, de fiecare dată, a descinde în arhitectura lăuntrică a interlocutorului său, pentru a căuta impulsul ideilor, zonele de interes ori afinitățile intelectuale ce conferă spațiului cultural francez o efervescență cu totul aparte. Parisul și, uneori, Geneva devin reperele unei geografii deopotrivă reale și spirituale, în care lumea de azi se întâlnește cu cea de ieri, iar noile explorări în lingvistică, psihanaliză și hermeneutică se întrepătrund adesea cu ecourile suprarealismului și avangardei literar‑artistice din primele decenii ale veacului trecut. ORE FRANCEZE II (1981‒2001) Reluată între anii 1981 și 2001, seria de convorbiri cu iluștri reprezentanți ai culturii franceze din ultimele decenii ale secolului al XX-lea stă sub semnul privirii retrospective și al unei stăruitoare explorări a relației dintre circumstanțele istorice și actul creator. În acest univers polifonic, în imediata apropiere a unor voci deja cunoscute, ajunse la vârsta deplinei afirmări, descoperim numeroși scriitori de o frapantă originalitate, dar și reprezentanți de seamă ai unor importante curente de gândire. Cu finețea și minuțiozitatea intelectualului pasionat de geneza și receptarea operei artistice, Ion Pop își afirmă deschiderea spre noi teme de dialog, precum spectacolul lumii literare franceze, jocurile de semnificații și autonomia limbajului, construind totodată temeinice punți culturale între Franța și România. Pe fundalul de lumini și umbre al memoriei, întrebările sale se îndreaptă, și de data aceasta, spre plasma biografică din care se cristalizează o conștiință critică sau artistică, întemeiată pe principiul libertății spiritului.

In Cluj e destul de placut: un fel de toamna-iarna cetoasa cu geamuri aburite in circiumi si lume multa inlauntrul acelorasi. - Marian Papahagi Nu cred ca exista un sediu de redactie mai frumos decit acela al Echinox-ului. Chiar daca e vorba numai de aceasta camera a noastra, boltita si cu iz manastiresc... - Ion Vartic

Ediție îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de S. Skultéty

„Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.

Această ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite, restituie publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele 28 de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiectoria unui destin meteoric.

Eseuri despre cautarile si bagajele unei mileniale. "Povestile personale pot fi o cheie catre sufletele oamenilor, asa intelegem lucruri despre lume, povestindu-ne vietile si experientele", spune Ioana Burtea spre finalul cartii, iar in fraza aceasta e asezat (o parte din) adevarul pe care-l contine intre copertele sale. Caci, scriind despre sine, autoarea scrie (si) despre umanitatea din si dintre noi, despre drumul pe care il parcurgem in cautarile noastre, despre provocarile, obstacolele, alegerile si relatiile care ne dau sens, despre imperfectiunea vietilor noastre, pe care le primim Fara instructiuni de folosire, fara garantii, fara perioade de valabilitate. Cum ne impacam cu toate acestea, cum ne vindecam si cum mergem inainte?

Jurnalul de bord al primului roman care a ajuns in Antarctica

Calatoriti, duceti-va sa explorati regiuni de pe globul nostru inca necunoscute sau insuficient studiate, iesiti din mediul obligatoriu stramt in care traiti. Vedeti bine ca ne putem intoarce oricand, chiar daca plecam pe un mic vas ca sa infruntam furtunile, pamanturile neprimitoare si banchizele inghetate.

lar castigul pe care il dobanditi din orice calatorie va fi enorm. Vointa voastra va fi intarita si veti avea o viziune mai corecta asupra lucrurilor. Va veti obisnui sa nu mai contati doar pe voi insiva, ceea ce va va da o incredere mai mare in propriile voastre forte. - Emil Racovita

Ilustratii alb-negru de Eugen Berlo.