Autori români

Un tată îi scrie, înaintea unei operații dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operație, scrisorile continuă să se înlănțuie. Se agață mai întâi „ca iedera" de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex", ce căutăm într-o lume în care nu părem destinați fericirii? Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obișnuit, plin de griji, și chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi. O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărți: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 și fleacurile vieții de zi cu zi. Dar și gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof". Din cele șaisprezece scrisori se conturează o viață și un cod. Sub protecția distanței și-a convenției epistolare, Gabriel Liiceanu găsește prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-și amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat și să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul" din titlu.

Constantin Brancusi (19 februarie 1876, Hobita, Gorj - 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor cu contributii covarsitoare la innoirea limbajului si viziunii plastice in arta moderna si contemporana, ales membru postum al Academiei Romane, o palida reparatie morala pentru nedreptatile care ii fusesera facute in tara. Chiar daca statul roman comunist i-a refuzat, in prima faza, mostenirea artistica si a vrut chiar sa demoleze Coloana fara Sfarsit, el a ramas intotdeauna un roman autentic, care, in atelierul sau de la Paris (unde s-a iubit inclusiv cu Cella Delavrancea si Maria Tanase), a continuat sa invarta ritualic in ceaunul de mamaliga ancestral.

Multe dintre operele sale geniale - ca si diferite episoade biografice, inclusiv cele legate de relatiile sale amoroase - au starnit si continua sa starneasca si azi controverse, marele artist fiind pus adesea in ecuatie si cu comunitatea LGBT a avangardei pariziene, cu "Capitanul" Zelea‑Codreanu sau cu francmasoneria…

În prima poveste veți simți parfum de crini regali. În cea de-a doua un puternic miros de terebentină. A treia vă aduce în auz un nume care zgârie și unul care mângâie. A patra e cu adieri de aripi nevăzute. A cincea are miză și pariază pe nenoroc. Prima are inocență, umor, visare. A doua realism, râs, nerv. A treia, cu ironie, face poezie și economie (politică). A patra cade din fantastic în lumea noastră cea de toate zilele. Iar a cincea are trei capete de umbră.

Îmbinare de experiență personală și studiu de durată, povestirile Gretei Tartler reînvie fascinația față de Orient a europenilor care, căzând în capcana dihotomiilor și a istoriei recente, ignoră adeseori incomparabilul tezaur al acestui spațiu. Orientul Gretei Tartler își depășește granițele clasice și îi aflăm farmecul nu numai în nordul Africii sau în China, ci și sub ochii noștri, în Italia sau la Atena. Călătorind cu aceeași curiozitate în spațiu și timp, autoarea conturează o lume deopotrivă a rafinamentului și excesului, a mileniilor încrustate în monumente și a vitezei contemporane. Interacțiunile călătoarei cu negustori egipteni sau indieni sunt însoțite de descrieri ale moscheilor sau inscripțiilor antice, de versuri ale poeților persani, care își găsesc loc lângă Hagia Sophia sau clădirile futuriste din Qatar. Astfel, redescoperim un Orient mai apropiat decât ne-am fi închipuit, căruia îi datorăm atât o bogată moștenire culturală, cât și un izvor nesfârșit de povestiri.

Mihai Bendeac ne dăruiește o carte neconvențional de sinceră. Scrisă pentru oamenii cu minte, nu pentru cei cuminți. Dedicată unei cauze nobile.

TOATE fondurile rezultate din vânzarea acestei cărți vor fi direcționate către construirea noului corp de spital pentru copii și adolescenți de la Alexandru Obregia.

Maestrul lon Piso este unic in peisajul culturii romanesti din ultimul secol, aproape contemporan cu Romania Intregita de la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Unicitatea sa vine din mai multe caracteristici ale vietii si carierei sale. Este mai intai vocea de aur, talentul interpretativ, care l-au purtat pe marile scene ale lumii, obtinand o unanima recunoastere internationala, consemnata de marii critici muzicali si agreata de publicul cunoscator. Aceasta recunoastere a fost mai putina in plan intern, din varii motive, dar mai ales pentru ca a fost interzis in Romania comunista, considerat "transfug", incat numele sau era oprit de la rostire si tiparire, ca si vocea sa de la ascultare. lar dupa caderea comunismului, cand recunoasterile si onorurile meritate ar fi trebuit sa vina din partea celor mai inalte foruri, nu au venit asa cum s-ar fi cuvenit, ci cu parcimonie nejustificata si de neinteles.

Spre sfârșitul lui 2019, scriitoarea și antropologa Raluca Nagy ajunge în Vietnam, iar criza sanitară mondială și alegerile proprii o rețin acolo aproape doi ani. Aceasta este, aparent, premisa ori pretextul memoir-ului de față. Numai că, încet, încet, autoarea se imersează în acest spațiu complet necunoscut, într-o cultură și-un context noi, în timp și-n memorie, iar ceea ce descoperă despre sine și despre lume e inedit, dar relevant pentru fiecare dintre noi.

Cu un cuvânt înainte de George Kudla

Ediție, prefață și postfață de Gheorghe Nandriș

„…20 de ani în Siberia – o așez printre cele mai fantastice cărţi care s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori și mulţi eroi literari pălesc. După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va ridica această carte – a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială – şi le va aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai sufletului românesc.“ — ȘTEFAN J. FAY

„Cartea e o revelație și s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaților români în Gulagul sovietic povestirea Aniței Nandriș-Cudla aduce o mărturie esențială, dar și pentru reconstituirea staturii țăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or iată că, odată cu Anița Nandriș-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.“ — MONICA LOVINESCU

"Nu ştiu de care dintre toate cele pe care le-a făcut în viaţă – ziarist, jurist, avocat, om politic, soţ, tată – a fost mai legat Emil Boşca-Mălin sau care l-a definit cel mai bine, în raport cu lumea prin care a trecut. Ceea ce ştiu este că despre sine însuşi a scris doar două texte: un jurnal care l-a însoţit cea mai mare parte a vieţii şi un „roman al zilelor trăite“, care cuprinde povestea adevărată a devenirii lui ca ziarist.

Când am primit de la CNSAS cele şaptesprezece volume cuprinzând materiale referitoare la el sau compuse de el, ştiam deja că printre acestea se află şi manuscrisul unui „roman“.

Dintre cele şaptesprezece volume, opt sunt dosarele de urmărire, iar celelalte nouă cuprind manuscrise foarte diferite scrise, cu cea mai mare probabilitate, între 1946–1952.

Transcrierea manuscrisului s-a făcut respectând normele ortografice în vigoare la data actuală, inclusiv transcrierea titlului în forma actuală. S-au păstrat particularităţile de exprimare ale personajelor ale căror intervenţii au fost transcrise direct, în dialoguri, precum şi unele elemente de lexic şi morfologie care, în context, adaugă savoare stilistică sau se referă la realităţi locale."

Oana Boșca-Mălin

Volumul memorialistic prezintã toate aceste momente importante din viaþa auto-rului, completând astfel biblioteca dedicatã represiunii comuniste în România. Lucrarea este prefaþatã de Prof. Dr. Nicolae Constantinescu, preºedintele Fundaþiei Culturale Memoria ºi fost coleg de facultate cu autorul, iar editor al ediþiei în limba românã este Cosmin Budeancã. „Trecerea peste pragul închisorii având eticheta de fost deþinut politic nu a reprezen-tat finalul suferinþelor mele. Am fost mereu o þintã pentru aparatul represiv ºi am fost doar mutat dintr-o închisoare mai micã într-una mai mare numitã România, situatã în centrul Blocului Comunist ºi aflatã sub bocanc so-vietic. Singura diferenþã dintre cele douã în-chisori a fost cã în cea mare au dispãrut cor-doanele de supraveghere ºi contactul zilnic cu gardienii brutali ºi limbajul lor obscen. Cu toate cã mã aflam dincolo de zidurile închisorii, viitorul meu a fost unul incert ºi supus ameninþãrilor. Aceastã situaþie oribilã a declanºat în mine curajul de a-mi asuma riscurile majore de a trece ilegal Cortina de Fier spre a ajunge în lumea liberã. În final am reuºit.” (Victor Gordan)

Volumul conține două jurnale inedite, publicate pentru prima dată aici. Primul este intitulat Jurnalul de campanie și a fost scris în 1942 de medicul militar Petre Sava, pe Frontul de Est al celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul luptelor de la Cotul Donului. La 80 de ani de la sfârșitul bătăliei de la Stalingrad avem pentru prima dată sub ochi una dintre rarele mărturii scrise chiar în timpul acestei grele bătălii. Soția medicului militar Petre Sava, economista Luiza Sava, a scris ea însăși, începând din 1943, un jurnal dedicat celor doi copii ai lor. Cele două jurnale dovedesc ce comori de memorie ascund în continuare arhivele private și cât este de urgent ca istoricii români de azi, dincolo de cercetarea arhivelor publice și de scrierea unor studii ample, în care să sintetizeze mărturii istorice deja publicate, să continue să caute urmele trecutului și în arhivele private, în casele urmașilor celor care au făcut istoria despre care scriem. Nu numai că arhivele de familie pot completa informațiile din arhivele publice, dar de multe ori ele păstrează mărturii mai personale, mai calde, mai complexe, care palpită de viață. În exemplul de față, un jurnal scris la cald, chiar în timpul războiului, plin de reflecții personale și de detalii care nu mai pot fi găsite în nicio altă sursă. Nici în rapoarte militare, nici în memorii scrise la mulți ani după desfășurarea evenimentelor. Completat în oglindă de însemnările casnice ale soției, versiunea acelei părți a familiei rămase acasă pe timp de război. Suntem martorii unei povești deopotrivă despre dragoste și război, despre curaj și tandrețe, despre cum să-ți păstrezi umanitatea în cele mai inumane împrejurări.

„Manuscrisele lui Silvan trebuie parcurse cu mare atenție, pentru că la fiecare paragraf pot fi descoperite informații interesante care, altfel, ar putea fi omise. Notele disparate, scrise pe foi volante, dar cu referire la texte preexistente, trebuiau căutate cu migală, spre a fi plasate la locul cuvenit. Acest volum a fost compus ca un puzzle, din fragmente minuscule, găsite – uneori, din întâmplare sau din noroc – într-o arhivă vastă. Artistul nu a redactat niște amintiri sistematice, convenționale, în conformitate cu genul consacrat, respectând riguros cronologia și firul firesc al vieții sale. El s-a referit mai mult la întâlnirile sale iconice, la locurile vizitate, la ambianța satului oltenesc unde s-a născut și a copilărit, a Ploieștiului, unde și-a efectuat studiile liceale și a Berlinului, unde le-a făcut pe cele universitare, apoi la atmosfera cafenelei bucureștene antebelice și la starea de spirit din redacțiile cu care a colaborat. A lăsat câteva rânduri remarcabile despre cei în preajma cărora s-a aflat, fragmente ce ar putea constitui nucleul unei istorii neoficiale, subiective, a literaturii și culturii naționale dintr-un interval destul de lung, de circa șaptezeci de ani.” Adrian-Silvan Ionescu

Jurnalul (bine strunit în frâiele frumoasei scrieri şi-ale adâncimii sau „nebuniei” de sens) este un fel de nuntă continuă. Veşnic început al maturităţii şi veşnic sfârșit al tinereții: viaţă cu moarte şi tinereţe cu bătrânețe. *** Mi-e atât de frică de moarte și atât de tare vreau s-o iubesc și atât de tare mă bucur de ea cu cutremur, încât am început, când văd prima oară – după o noapte de nesomn ca o rană, ca o lamă zgâriind pe nervi – lumina în ferestre, să mulțumesc lui Dumnezeu (mulțumesc Ție, Doamne) că a mai dat o dată lumii lumina, că mi-a mai dat să ajung să văd o dată dimineața venind peste București sau peste unde oi mai fi eu acum. Mi-e frică c-am să mor, mă bucur c-am să mor, iubesc faptul c-am să mor.

Așa cum o țară are un imn și un om poate avea un imn. Unul sau mai multe. Eu am câteva de la Nicu Alifantis. Le am din fabuloasa mea adolescență. Când mi-e dor de mine dau drumul cântecelor așa cum unii dau drumul ogarilor după vânat. Și pentru că Domnul mi-a dăruit întâlnirea cu el și, apoi, prietenia lui, nu puteam să scap șansa acestei cărți. Și pentru mine și pentru alții. Cartea s-a scris în aproape cinci ani, față către față și prin epistole virtuale. Săpând în memoria de alifant (pardon, elefant!) a lui Nicu, ea a devenit o colecție de taifasuri, care conțin amintiri, păreri, convingeri, anecdote, despre o droaie de lucruri. Un fel de puzzle, o imagine, un portret făcut din bucăți de viață. Am încercat să surprind lumea interioară a unui artist adevărat, un om care face, anul acesta, 50 de ani de carieră. Acesta este darul meu și, prin ricoșeu, darul vostru. Pentru că, sunt sigur, la finalul încercării mele, îl veți aplauda și vă veți întoarce la muzica lui, mai atenți. Și asta e tot ce contează. Dar din dar din dar…pentru o mai bună întrebuințare a darului vieții. – Laurențiu-Ciprian Tudor

„Începând din 1987, ostilitatea față de români era deja fățișă, manifestându-se nu doar față de ambasadă, confruntată cu demonstrații, unele de magnitudinea unor marșuri cu zeci de mii de participanți, ci și față de turiștii aflați în trecere prin Ungaria, molestați de poliție, înjurați de trecători, admonestați cu antipatie în magazine. Autoturismele misiunii țării noastre, ușor de identificat (Dacii negre, ponosite, cu numere de corp diplomatic), erau frecvent zgâriate cu lozinci iredentiste, telefoanele cu mesaje obscene și amenințări curgeau lanț la ambasadă, ziua și noaptea. Ofensiva anticeaușistă, pe care era grefată cu măiestrie propaganda antiromânească, era întreținută de mass-media.” George Albuț

Prin colecția Biografii, editura își propune să aducă în atenția cititorilor personalități ale culturii române. Scrise cu intenția de a contura un context istoric, politic și cultural, pe care cititorii să-l înțeleagă ușor, cărțile dezvăluie fapte, mentalități și idei în jurul cărora s-a construit o personalitate și fixează repere pentru înțelegerea operei, deschid un demers reflexiv, conturează valori și atitudini.

Prezenta scriitură a fost începută la data de 14 septembrie 2021 – ziua de naștere a unui mare dirijor român, anume IOSIF CONTA, și „uitată” până în preajma Crăciunului, respectiv a Anului Nou, când i s-au mai adăugat câteva rânduri și încă un an din viața mea. CEVA sau CINEVA nevăzut, parcă, m-a îndemnat să continui cartea. N-am primit premii mondiale pentru literatură (BOOKER sau PULITZER). Departe de a fi o Nina Berberova, scriitoare, critic și profesor de literatură. Nu văd viața în „R major”, cum spun muzicienii. Pe Facebook au apărut diferite GRUPURI, cum ar fi: „Bucureștiul din alte vremuri” sau „Anii ’60–’70–’80 – anii de aur ai seniorilor noștri”. Ce te faci, însă, cu SENIORII trăitori din anii ’30–’40 –’50 ai secolului XX? Tatiana Mărgescu

În 1980, fiicele lui Mircea Vulcănescu – Sandra de Hillerin și Măriuca Vulcănescu – l‑au rugat pe Ștefan J. Faÿ să pună pe hârtie amintirile sale despre tatăl lor. Cartea de față pornește de la rândurile așternute în acest sens, dezvăluind cititorului de azi, de la o pagină la alta, personalitatea celui care a murit cerând: „Să nu ne răzbunați!” „Iar eu vă voi spune acum povestea așa cum o știu. Uneori, rândurile mele vi se vor părea exaltate. Nu‑mi pun frână. Exaltarea relevă, deasupra rezervei critice, ceea ce este mai adevărat în noi. Ajung la Mircea prin elan. Trecând prin intuiție ajung să‑l citesc – cum spune prietenul său Noica – întru Adevăr.” – Ștefan J. Faÿ

Oricât de „antioccidentali” s-ar declara, românii interbelici rămân profund ancorați în peisajul Europei. Un asemenea „personagiu venit din interbelic” este și Theodor Cazaban. I-am stat în preajmă aproape cinci ani de zile, l-am ascultat povestind cu har o mulțime de scene și anecdote din vremea „juneții” și a exilului, l-am ascultat recitând, cum numai el știe s-o facă, sute și sute de versuri, l-am surprins tunând și fulgerând împotriva zodiei minciunii, perorând inspirat despre maeștrii săi mizantropi, Nietzsche, Guénon, Lavastine. Pentru prima dată l-am întâlnit la Casa Românească din Paris. Aveam, trebuie să recunosc, o anumită reticență față de exilați. O reticență dublată și de un soi de sfială, sentiment care nu m-a părăsit, de fapt, nici până astăzi. Cert este că în fața lui Theodor Cazaban nu m-am simțit nicio clipă „excedat”, dornic să pun capăt unei discuții inutile sau jenante. Există un criteriu după care se pot identifica exilații „de rasă”: se abțin să te dădăcească. Nu se avântă să te învețe cu orice preț cum trebuie să se comporte un „necivilizat” căzut din Est într-o țară precum Franța, într-un oraș precum Parisul, într-o universitate precum Sorbona, ori să te lămurească în privința bătăliilor seculare din ultimii… cincizeci de ani. Theodor Cazaban, dimpotrivă, ținea să mă descoasă, el, cu bucuria și curiozitatea unui veșnic student la fără frecvență, în legătură cu tot felul de chestiuni, în primul rând teologice, apoi de literatură clasică, nu în ultimul rând, politice. De fapt, arunca întrebările ca pretext de conversație, pentru că întrebările creau imediat efectul bumerang scontat. Eu deveneam întrebătorul, iscoditorul adevărat, iar el, cum era și firesc, instanța menită să-mi răspundă. Foarte repede ne-am transformat într-un cuplu de „teroriști culturali”, avizi de tot și de toate. Împreună am asistat la zeci de conferințe și colocvii; împreună am urmărit și comentat zeci de emisiuni; împreună am citit, anatemizat și admirat zeci de cărți. Binecuvântat fie, așadar, exilul care mi-a dăruit un asemenea învățător-prieten! Cristian Bădiliță

Prima mea întâlnire cu Gaby Michailescu a avut loc într-o zi de sfârșit de vară a anului 1998. Am întocmit atunci rapid o listă de personalități despre care era musai să povestim – printre care și Sergiu Celibidache – și astfel a luat naștere un proiect ce prinde abia acum formă, la editura Vremea. Așadar, este pentru prima dată când, în Româ­nia, apare o astfel de biografie dedicată lui Sergiu Celibidache, un volum ce într-adevăr ne oferă par­tea nevăzută a vieții marelui dirijor, așa cum a fost ea cunoscută și povestită de cel mai mare impresar al scenei românești, unicul Gaby Michailescu. Fabian Anton

Volumul adună peste 80 de mărtu­rii ale unor personalități care surprind frânturi emoționante din cariera și viața artistului. S-au păstrat texte în care mari regizori, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Stere Gulea, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija și Yuriy Kordonskiy, vorbesc despre spec­tacolele pe care le-au realizat împreună cu actorul. Paginile despre fami­lia actorului, cu declarații semnate de soția Mariana Mihuț și fiul Tudor Rebengiuc, constituie unul dintre cele mai consistente capitole ale cărții.

„Întoarcerea Principelui Carol și proclamarea lui ca Regele Carol al II-lea a însemnat retragerea, în mare măsură, a Reginei Maria din viața publică. E o «îmburghezire dureroasă», cum singur avea să se caracterizeze. Cultivarea florilor, călătoriile în Italia, Franța, Iugoslavia, Germania – riguros controlate de «Marele Tâlhar», adică de regalul ei fiu, și organizarea nunții Ilenei, iată preocupările celei care se implicase plenar în conducerea din umbră a destinului României între 1914-1927. Paginile Jurnalului Regina Maria a României Însemnări zilnice 1931 –, de cuceritoare expresivitate rămân o cronică plină de savoare a României interbelice. ” Georgeta Filitii

Editura For You îți oferă o carte de excepție, o frescă subiectivă a epocii în care s-a realizat Marea Unire: Povestea vieții mele. Autobiografia Reginei Maria a României prilejuiește o privire asupra vieții din culisele unor vremuri frământate. Perspectiva autoarei este una privilegiată, a unei prințese străine care, căsătorită prea devreme prin jocul marilor familii regale, se trezește captivă într-un rol și într-o țară pentru care nu fusese pregătită.

„S-ar părea că destinul lui curge în cadrul vieții firești a unui preot bine văzut, dar în 1916 el face un pas îndrăzneț și fondează Asociaţia «În numele lui Hristos», pe care a condus-o până în 1944, când a fost nevoit să se refugieze în România. Această Asociație îl captivează plenar și-l face să cumuleze talentul de preot distins, de misionar, cu cel de filantrop și să descopere una dintre fațetele sacre ale creștinismului – facerea de bine și dragostea de aproapele tău. Asociaţia «În numele lui Hristos» devine acea preocupare căreia el îi consacră tot timpul și toate forțele, ajungând la rezultate fenomenale, încât într-o notă a Vaticanului este descrisă activitatea de binefacere a preotului basarabean.” (Iurie Colesnic)

„Corespondența lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomako reunită sub titlul Post-restant însumează peste două sute cincizeci de scrisori, telegrame, cărți poștale, scrise (aproape în totalitate în limba rusă) în intervalul 17 octombrie 1974 – 2 februarie 1985. Ediția de față mai include un șir de scrisori adresate mamei, tatălui și fiului Mariannei, și răspunsurile lor. (…) Scrisorile reflectă o poveste de iubire târzie, mistuitoare, și totodată ne îngăduie să observăm dezvoltarea continuă a personalității scriitorului, nevoia sa profundă de afecțiune și dragoste, de comuniune spirituală, de dezbateri intelectuale. Bun povestitor, scriitorul vorbește despre sine, despre viața, sentimen­tele, grijile și neliniștile lui – adesea necruțător, în spiritul unui «proiect de sinceritate totală» à la Diderot – despre actul creației, despre munca de zi cu zi.” Victor Vasilache

„Cum se poate constata la o primă lectură, farmecul ineditului editorial, pe care şi-l revendică pe drept cea mai mare parte a corespondenţei incluse în volumul de faţă, este dublat de savoarea descoperirii în paginile ei a unor dialoguri de suflet, în esenţă intelectualizate, purtate de personalităţi notorii (Ovidiu Bârlea, George Meniuc, Nicolae Romanenco ş.a.), care, confruntate cu istoria, exprimă adevăruri psihologice, uneori cutremurătoare, vizavi de creaţie, destin literar şi timp. Protagonistul acestor dialoguri este în principal George Meniuc, scriitor talentat şi intelectual rafinat cu lecturi vaste, pentru care comunicarea epistolară reprezintă fundamental o convorbire, un schimb de păreri, eventual cu finalitate spirituală.” (Elena Țau)

Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfârșitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generații strălucite de gânditori și scriitori a căror faimă va depăși granițele țării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariția lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic și teritorial are efectul unei mutații de destin.

Îi place să i se spună Nae. Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelepciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase.

Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă.

Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale.

Horodiste. Proza memorialistica Romanul autobiografic Horodiste ofera, netagaduit, elemente pretioase in documentarea acelora care se angajeaza la realizarea unei priviri monografice asupra scriitorului Ion Druta, dar romanul se impune, dincolo de acestea, ca o constructie literara in sine, ca un roman al copilariei, in rand cu oricare alta asemenea creatie din patrimoniul universal, ilustrand tocmai particularitatile de manifestare umana specifice locului evocat si propunand un personaj, un erou inedit in felul sau de a-si trai viata, capabil sa trezeasca astfel interesul oricarui cititor de oriunde si… de orice varsta. - Constantin Cublesan

Se spune ca nu iti ajunge o viata sa cunosti pe cineva, dar am avut nevoie de 35 de ani si 365. - Silvia (sora) O poteca plina de soare si de amintiri. O banca pe care poposesc sa imi trag sufletul. O calatorie in timp povestita cu sinceritate si umor. Este o recenzie a copilariei atat de aproape de suflet, cum mi-a fost de o viata autoarea ei. - Tatiana (sora de suflet si colega de banca)

Viața noastră cea de toate zilele nu ne‑o cunoaștem. Ne trezim, mâncăm, lucrăm, vorbim cu prieteni și cu necunoscuți, scriem, citim, ne plimbăm, cumpărăm – toate se învălmășesc într‑o mulțime amorfă de gesturi căreia nici măcar opoziția dintre timpul liber și timpul datorat slujbei nu ajunge să‑i dea contur. Trăim opac. Din când în când, cu trecerea anilor, un gest, un miros, un sunet, întâlnirea cu cineva, o fotografie ne aduc în minte câte un fragment din ce a fost. Ne oprim, revedem episodul, brodăm vag în jurul timpului pierdut și revenim apoi la viața fără memorie. Iată însă că, în cazul meu, o instituție de stat, Securitatea, a consemnat cu acribie mecanicistă fața exterioară a vieților noastre – mișcări, cumpărături, întâlniri, convorbiri telefonice, discuții la restaurant sau pe stradă. În cartea de față, notele de supraveghere și cele informative asigură reașezarea în timp a unor amintiri pe care nu le mai datam de multă vreme. Prin analogii obscure, firele care le leagă de alte fapte, pe care le‑am reținut fără s‑o știu, intră în mișcare, dispunând în jurul lor pulberea fină a mărunțișurilor cotidiene.