Autori români

Volumul al III-lea al jurnalului regelui Carol al II-lea cuprinde insemnarile din perioada 1 ianuarie 1941 – 30 decembrie 1942. In 4 martie 1941, dupa o fuga rocambolesca, fostul suveran a ajuns in Portugalia, de unde va lua drumul unui lung exil in Lumea Noua. Refuzat de americani – „bineinteles ca sa nu spurcam imaculatul pamant al pelerinilor puritani cu prezenta noastra” – si de alte tari din America de Sud, regele s-a stabilit temporar in Cuba. Parasind Europa, monarhul facea urmatoarea marturisire de credinta: „Plecand asa, pe cai departate, nu insemneaza ca gandul si sufletul meu se indeparteaza de Tara mea si de scumpul meu Baiat. Am crescut ca roman, am invatat de mic copil ca ratiunea mea de a fi este de a-mi sluji Patria; pana in clipa cand voi inchide ochii nu voi inceta de a o face prin toate mijloacele ce-mi stau in putere”.

Această minunată carte de convorbiri realizate de Fabian Anton cu Gică Petrescu poartă cititorul într-o adevărată călătorie în jurul lumii artistice de altădată.

Intre violenta si compasiune. Amintirile unui psihiatru Format in Clinica universitara de psihiatrie de la Spitalul "Obregia" din Bucuresti, cadru didactic, Ion Vianu emigreaza in 1977, protestind impotriva utilizarii psihiatriei in scopuri politice. In Elvetia isi practica specialitatea in mediul privat. Pe de alta parte, este activ pe plan international in domeniul apararii drepturilor omului in psihiatrie. In acest text dens si pasionant, psihiatrul-scriitor Ion Vianu ne conduce, pe firul amintirilor, la o meditatie asupra suferintei, a demnitatii omului, accentuind modestia de care trebuie sa ne patrundem in fata infinitei complexitati a fiintei.

Cu fotografii din arhiva autorului

În Irak, Iran, Siria sau Libia, șantierele deschise de întreprinderile României socialiste aduceau sute de milioane de dolari la bugetul de stat. Era valuta cu care se plătea datoria externă contractată de Ceau­șescu pentru a construi în țară o industrie grea falimentară.

În pofida condițiilor de muncă și de trai dificile, în pofida supravegherii stricte a „organelor“, al căror braț lung ajungea la mii de kilometri, în pofida riscurilor dintr-o regiune zguduită de conflicte armate, era o șansă de mai bine pentru zeci de mii de muncitori și de specialiști români: pe lângă lipsurile de acasă, viața în țările Lumii a Treia părea de-a dreptul prosperă.

Este unul dintre aspectele Epocii de Aur prea puțin cunoscute și atunci, și astăzi. Dincolo de fascinația culturală a Orientului antic sau contemporan, relatarea profesorului Emil Sîrbulescu surprinde cu finețe și mentalitățile românilor sau ale arabilor, și jocurile de putere dintr-o mare întreprindere socialistă, și relațiile dintre autoritățile române și cele ale unui Irak aflat în plin război. Unică în peisajul memo­rialisticii de la noi, este o mărturie cu atât mai prețioasă.

Cucerirea regiunilor polare a fost realmente dramatică, mii de oameni jertfindu-și viața în pustiurile albe ale Terrei sau trecând prin încercări de neînchipuit. Dar toți cei întorși acasă, marii exploratori și cuceritori ai regiunilor polare - Nansen, Peary, Amundsen, Shackleton, Byrd -, au rămas fascinați de măreția acelei lumi, relatările lor creând legenda „mirajului alb". Pe lângă poveștile dramatice ale exploratorilor - controversa dintre Robert Peary și Frederick Cook legată de întâietatea cuceririi Polului Nord sau tulburătoarea „întrecere" spre Polul Sud dintre Robert Falcon Scott și Roald Amundsen -, Mirajul alb ne oferă harta științifică integrală a ținuturilor gheții. Aflăm cum supraviețuiesc în condiții neiertătoare atât plantele cât și animalele, cât și oamenii nordului extrem. Urși, pinguini, aurore polare, aisberguri, calote glaciare, dezastrul Titanicului, cercetători de ieri și de azi, între care și faimoșii noștri conaționali Emil Racoviță și Theodor Gh. Negoiță, stațiuni polare moderne - toți și toate își dezvăluie misterul în această carte.

Deşi istoriile literare nu-l menţionează (fiind prezentat numai în dicţionarele folcloriştilor şi ale etnologilor), Ion Pop Reteganul ocupă, între povestitorii ardeleni, un loc proeminent. Urmând modelul lui Slavici, al cărui epigon este, prin accentuatul caracter educativ al scrierilor sale, el prefigurează personaje, situaţii şi întâmplări pe care le vom întâlni, mai târziu, în proza lui Ion Agârbiceanu şi Ioan Slavici. La Ion Pop Reteganul este o admirabilă simbioză între „poveştile ardeleneşti” şi povestirile originale, prin arta povestirii şi prin excelenta cunoaştere a graiului ardelean.

În urmă cu 140 de ani, gândindu-se cu nostalgie la vremea copilăriei, patiserul Louis Lefèvre-Utile și-a propus să creeze un produs care să semene cu șervetul de masă cusut de bunica sa. Așa a apărut biscuitul petit beurre, care prelua simbolurile timpului de pe acel șervet: cele patru „urechiușe” reprezentau anotimpurile, cei 52 de „dinți” – săptămânile dintr-un an, iar cele 24 de găurele – orele unei zile. Astăzi biscuitul arată exact ca atunci, dar probabil că foarte puțini îi cunosc istoria. După cum puțini știu istoria cunoscutei cofetării Escribà din Barcelona sau a rahatului turcesc... Aurora Liiceanu ne spune poveștile unor dulciuri celebre și ale dinastiilor de cofetari și patiseri care și-au legat numele de ele. Alături de bărbați pasionați de meseria lor ca Jean-Romain Lefèvre și Antoni Escribà vom întâlni femei puternice precum Pauline Utile sau Jocelyne Tholoniat, care au contribuit la dezvoltarea afacerilor familiilor lor. Iar pentru că gustul e asociat cu mirosul, vom face o incursiune în lumea parfumurilor, după care vom reconstitui mirosurile de odinioară ale unor orașe ca Amsterdamul, Parisul sau Bucureștiul.

Un volum-omagiu lui Hans Bergel, la un an de la plecarea dintre noi La 26 februarie 2022 Hans Bergel, cunoscut prozator, eseist, poet, traducător, publicist și militant pentru drepturile etnicilor germani din Romania comunistă a plecat din această lume.

Acest volum este editia revazuta si adaugita a doua lucrari: ,,Petre Andrei. Jurnal. Memorialistica. Corespondeta" - aparuta in 1993 - si ,,Confesiuni. Petru P. Andrei"- aparuta in 1997. Anul 2022 fiind cel in care se implinesc o suta de ani de la nasterea lui Petru P. Andrei, am considerat ca este momentul pentru relansarea biografiilor celor doi intelectuali ai familiei Andrei, cu adaugirile necesare. Prezenta editie cuprinde documente ce vad pentru prima data lumina tiparului. Este suficient sa amintesc despre: intregul dosar al disputei dintre Petre Andrei si Garabet Aslan pentru titularizare (1920), procesul verbal de la sedinta Senatului universitar in care Petre Andrei a fost titularizat (1922), procesul verbal al sedintei Senatului universitar in care s-a discutat crima lui Corneliu Zelea Codreanu (1924), scrisoarea chestorului Ion Vlasie trimisa Alicei Andrei prin care aduce clarificari referitoare la momentul sinuciderii lui Petre Andrei (1967), dosarul politic al lui Petru P. Andrei (1950) si o intreaga corespondenta ce scoate la iveala momente din viata celor doi, precum si elemente definitorii ale caracterelor acestora (1916-2001).

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

Din lumea tinereţilor mele, care pentru mine a însemnat atât de mult, voi încerca să povestesc cu sfială şi pe scurt câteva amintiri, căci oricât de scăzute în interes ar putea fi pentru cititorii mei, vor contribui şi ele la cunoaşterea generaţiei din care fac parte şi de pe urma căreia tot a rămas ceva.

O carte de o frumusete dizolvanta. Nu doar pentru adancimea ei umana si nu numai pentru finetea ei literara (si culturala), ci pentru ca aceste doua se intalnesc natural. - Cosmin Ciotlos

Am citit Adulmecari de cateva ori cu aceeasi bucurie. Paradoxul lecturii: sa te bucure privelistea ranilor vii, deschise. Adica sangele, cu care ne platim trecerea prin toate vamile. Si ale hartiei. Bravo! Multumesc. - Marilena Rotaru

Imi pare rau, dar Jurnalul acesta este o carte splendida. - Alex. Stefanescu

Am citit trei sferturi pe nerasuflate. Ultimele 70-80 de pagini le-am dramuit ca un sinistrat resursele de apa. - Cristina Andrei

„Memoriile lui Ştefan Zeletin sunt un rechizitoriu dur la adresa pregătirii precare a armatei în toamna anului 1916, odată cu intrarea României în război. Prea puține au fost vocile care să treacă peste tendința eroizantă și să aibă curajul, la fel ca Zeletin, de a descrie incompetența autorităților civile și militare, debandada în care s-a făcut retragerea trupelor, după entuziasmul intrării în Transilvania. Cu atât mai sfâșietoare sunt paginile în care autorul descrie prăbușirea moralului soldaților, disperarea lor care-i împingea să se predea inamicului, precum și tragedia populației pornite în refugiu înspre Moldova. Cartea aceasta rămâne una dintre cele mai zguduitoare și autentice mărturii – povestea unui filozof-ofițer captiv într-un dezastru de altfel previzibil.“ — SORIN CRISTESCU

„O indignare sfântă respiră din fiece cuvânt al amintirilor de război pe care le-a consemnat în dureroasa scriere Retragerea… În scrisul său, autorul nu cunoaşte cruţare, convenţie, perifrază… Mai puţin ca oriunde şi mai puţin ca orice, veţi găsi în preocuparea lui Zeletin minciuna şi farsa; cu deosebire lipseşte convenţionala minciună a puţin închegatei noastre societăţi. Zeletin are în schimb – şi o are fără s-o caute – o naturală cutezanţă, izvorâtă din autoritatea ce-i însoţeşte pretutindeni cuvântul lui scris.“ — CEZAR PAPACOSTEA (1935)

Ediție îngrijită și prefațată de Marius Vasileanu

„Care este, așadar, testamentul, moștenirea lui Alexandru Mironescu, lăsată prin acest Jurnal?

Este bucuria pură, bucuria celui dedicat cunoașterii sub toate formele: umană, divină și mai ales a propriei sale ființe.

Este o anume atitudine de viață, provenită din bogata sa experiență, a unei puternice personalități, care se regăsește cu prisosință în Jurnal. Cercetătorul chimist, validat prin viața sa științifică, care se apropie treptat de filozofia științei și de filozofia religiei, ulterior de mistica creștin-ortodoxă în forma sa cea mai vie, prin practica isihastă, la Rugul Aprins, pledează în acest Jurnal în favoarea științei, dar totodată pentru non-idolatrizarea științei.

Este o formă de generozitate deschisă spre toate orizonturile căutării spirituale. Este o deschidere realistă către realitatea prezentă și viitoare, mai ales cea politică – comunismul va cădea, intuia Mironescu, tocmai în 1968 când nimeni nu credea aceasta, ba chiar o seamă de intelectuali români aderau la Partidul Comunist.

Este o formă superioară de luciditate (trezvie) care nu se lasă amăgită de cântecele de sirenă, din ce în ce mai abil deghizate, ale acestei lumi. Iar Al. Mironescu întreprinde în Jurnal ample incursiuni pe mările și oceanele cunoașterii umane pentru devoalarea cântecelor de sirenă: fie acestea geopolitice, fie culturale, fie spirituale.

Este o specie de creștinism ortodox în care primează căutarea Dumnezeului celui Viu. De aceea, creștinismul mărturisit de Jurnalul lui Al. Mironescu nu este nicicând încruntat, este optimist și încrezător în generozitatea Duhului.“ — MARIUS VASILEANU

„A fost unul din cei mai curați oameni din câți am cunoscut. și un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor.“ — N. STEINHARDT

Al patrulea volum de dialoguri între Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Fabian Anton cuprinde detalii inedite despre familia acestei personalități culturale, despre prigoana securistă, cuprinde amintiri despre George Enescu și anii de Conservator, plus o discuție sinceră despre compromisurile intelectualilor în perioada comunistă.

"Vremea devoră și ceea ce am fost, și ceea ce am fi putut fi." Dana Dumitriu, Prințul Ghica

„Dana Dumitriu era o fire funciar lirică. Nu povestirea, epicul o pasionau, ci vibrația aerului moral și psihologic din jurul întâmplărilor, aura de pe creștetul personajelor. Moralmente, era înclinată spre sfințenie. Vitalitatea din ea o determina să nu ocolească (și să judece!) murdăriile din om. Avea o enormă capacitate de a înțelege: chiar și ce e josnic. Dacă ar fi scris ca Mariana Alcoforado, ar fi arătat aceeași îngăduință pentru călugăriță și pentru prostituată, pentru puritatea vieții din mănăstire și pentru nevoia de a evada din ea, în aventură și sexualitate.“ Nicolae Manolescu

Cu ilustraţii de Dan Perjovschi

În vacanțele petrecute de-a lungul anilor în Europa, singur, în timpul studenției, sau împreună cu cei doi copii și Corina, soția pasionată de fotografie, istoricul Codruț Constantinescu a văzut locuri și a întâlnit oameni care l-au marcat profund. Din Zakynthos în muzeele Salonicului și pe străzile Budapestei, de la Crăciunul vienez până în vara siciliană și din Orașul Etern pe Muntele Salève și în Delta Dunării, el adună impresii, experiențe inedite și întâmplări hazlii pe care le transformă în imagini ce rămân întipărite în memoria cititorului. Grupate în două secțiuni – una dedicată țărilor străine (Grecia, Italia, Austria, Elveția, Ungaria, Franța), cealaltă României –, textele incluse în volum combină descrierea locurilor vizitate cu informații despre istoria și cultura acestora, cu anecdote și impresii personale. Un travelogue mai aparte, „Pasager prin amintiri” este încercarea călătorului incurabil de a înțelege lumea prin care a trecut.

Ediție, prefață și postfață de Gheorghe Nandriș

„...20 de ani în Siberia – o aşez printre cele mai fantastice cărţi care s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori şi mulţi eroi literari pălesc. După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va ridica această carte – a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială – şi le va aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai sufletului românesc.“ (Ştefan J. FAY)

„Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaţilor români în Gulagul sovietic povestirea Aniţei Nandriş-Cudla aduce o mărturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Aniţa Nandriş-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.“ (Monica LOVINESCU)

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

La sfârșitul anilor ’90, pornind de la jurnalul său ținut încă din adolescență, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulțimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate – Bucureștii copilăriei și tinereții, instaurarea comunismului în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește deopotrivă din portrete și din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conștiință morală, aceeași care a ținut trează, în sufletele ascultătorilor săi „pe unde scurte“, deopotrivă speranța că normalitatea este cu putință și ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este și legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă, celor de azi.

Ediţie de Cristina Cioabă • Prefaţă de Ioana Pârvulescu

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu reprezintă o selecție făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o „deformație“ profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU

Am uitat totul. Am plecat de mult de pe acele meleaguri si am murit... Pe un perete am o icoana veche cu Hristos, simbolul credintei care m-a ajutat sa traversez toate greutatile si m-a adus in New England, avand taria de a incepe sa traiesc din nou. Da, sa traiesc din nou, caci, dupa ce am parasit casa care a fost pentru mine mereu Romania, m-am simtit ca un mort. Grele nu erau imprejurarile in care ma aflam, ci simplul fapt ca trebuia sa traiesc. (...) Nu stiu daca va puteti inchipui cum este sa te rupi de tot ce ai cunoscut si ai iubit si sa o iei de la capat fara sa reusesti sa le impartasesti amintirile din trecut celor care fac parte din viata ta in prezent. Exista oameni carora le pot impartasi un moment sau altul din trecut, insa intregul ramane sa-l port singura.

Pe multi dintre ei i-a comentat pe viu! Pe altii i-a vazut jucand, iar despre ceilalti a aflat citindu-i pe marii cronicari ai acelor vremuri... Avand in spate o experienta de peste 2000 de meciuri comentate la cel mai inalt nivel, Bogdan Socol a incercat sa prezinte, asa cum a fost, viata si cariera a 100 de fotbalisti legendari. Dupa o munca minutioasa, migaloasa, dar si foarte frumoasa, comentatorul Digi Sport a reusit sa adune 100 de povesti speciale ale unor oameni care au marcat nu doar istoria fotbalului, dar si a omenirii prin impactul lor.

O autobiografie dureros de sinceră, despre lupta pentru cel mai mare vis, dar și pentru supraviețuire. Povestea ADDEI. Artista care transformă durerea în artă și arta în pansament pentru suflete.

Este timpul sa intram in cetatea alba a Efesului, sa patrundem din lumea vie, dar trecatoare in lumea moarta, dar vesnica. Inainte de asta sa ne mai indreptam o clipa privirea spre Marea interioara, la tarmul careia am ajuns. Cu mii de aripi albe, de apa, ea vine spre noi, rabdatoare, din necuprinsul mileniilor. Si fiecare val pe care ni-l rostogoleste la picioare pare un regret si o promisiune.

Volumul Leacuri pentru neuitare întrunește memoriile lui Gheorghe Popescu-Burdea, întrerupte timpuriu de stingerea din viață a scriitorului, cu sonetele sale. Pentru autor, „cel de‑al doisprezecelea copil al unei fa­milii de învățători‑ctitori de școală de acum mai bine de un secol, pentru care Cartea și Învățătura erau iz­vorul suprem la care își adăpau și spiritul, și inima, destinul poetului era legat de viața Cetății.” (Beatrice Săndescu, „În loc de prefață”)

A ajunge la vârsta de 100 de ani este unul dintre puținele miracole pe care le pot atinge, mirându-se, oamenii și care le sunt rezervate puținora dintre ei. În cazul lui Mircea Carp miracolul este cu atât mai complex (și complet) cu cât longevitatea nu se limitează la viață, ci capătă semnificațiile pe care numai istoria își permite să le aibă. Elev al liceului de la Mănăstirea Dealu (detaliu biografic de care este atât de mândru) Mircea Carp este unul dintre ultimii reprezentanți pentru noi ai perioadei interbelice, unul dintre cei mai avizați și profesioniști reprezentanți și comentatori ai perioadei Războiului Rece, a complicatei perioade a coexistenței pașnice a celor două sisteme, a surprinzătoarei căderi a comunismului, a lungului post-comunism. - Ana Blandiana

În cursul celor aproape 45 de ani la «Vocea Americii» și la «Europa Liberă» nu m-am prezentat niciodată la microfon fără să fiu conștient că mă adresez fraților mei de acasă. Toate editorialele, toate articolele scrise, toate informațiile pe care le transmiteam, toate momentele pe care le descriam erau destinate ascultătorilor din țară, pentru că dorința mea era ca ei să afle adevărul, incomod uneori, adevărul care poate mâhnea, dar de cele mai multe ori trebuia transmis și sunt sigur că a fost pentru mulți o sursă de inspirație pentru rezistența internă, nu cu arma în mână, cu manifestări sau acte de bravură, ci pur și simplu rezistența internă de a trăi sub un regim inuman. De aceea, poate veți înțelege de ce fiecare program politic pe care-l terminam se încheia cu cuvintele pe care le moștenisem din țară, de la români (nu le inventasem eu), erau cuvinte pe care le rosteau de ani și ani mulți oameni, pe care însă mi le-am însușit pentru că prin ele voiam să dau speranțe celor care mă ascultau, celor care ne ascultau, acele cuvinte de care mulți își amintesc, desigur, fiind folosite de mulți în perioada «de aur» a țării noastre și pe care le păstrez și astăzi în sufletul și în mintea mea: Să auzim numai de bine! Mircea Carp

Cine sunt eu? Sunt un om al petrolului, purificat de trecerea Oltului prin mine.

"Sunt convins că proiectul final al lui Geo Bogza a fost acela de a traversa ultima încercare a destinului în deplină demnitate și, dacă se poate - în mod incredibil, Bogza a putut! -, regăsind mari insule de seninătate în singurătatea sa.

Cei care au stat în preajma lui pot da mărturie că proiectul a fost efectiv împlinit, că ultimele rezerve de energie spirituală au fost aruncate în luptă. Mărturie stă și această carte surprinzătoare, care e mai mult decât o realitate textuală.

Este o parte grăitoare pentru întreg, grăitoare pentru luciditatea cu care Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană; grăitoare pentru demnitatea, pentru seninătatea, pentru veghea neobosită a paznicului de far." Sorin Vieru

Cartea este o scurtă poveste a vieții de calvar a doamnei Feodosia împreună cu mama și sora sa, care au fost deportate forțat opt ani de autoritățile bolșevice într-un lagăr de muncă din extremul orient al Uniunii Sovietice, alături de alte aproape 100.000 de români moldoveni basarabeni. Coautoarea prezintă și împrejurările în care au fost deportate.

„Ileana și Marcel Mateescu, mamă și fiu, au mare evlavie față de victimele regimului comunist. Dovadă sunt mărturiile strânse cu multă râvnă vreme de peste două decenii de la supraviețuitorii carcerelor și lagărelor de muncă forțată comuniste, cărțile publicate, premiile câștigate, materialele prezentate la congrese, conferințe, simpozioane naționale și internaționale, expozițiile și comemorările organizate. Faptele relatate în cuprinsul cărții de față aduc la lumină mărturii dureroase despre cele ce s-au întâmplat în România anilor ’50 în țara noastră. Aceste mărturii-document vor fi în timp dovezi deosebite pentru românii de azi, care n-au trăit acele vremuri, dar și pentru cei care nu sunt astăzi născuţi, care vor avea prilejul să audă prin vocea sau povestirile mărturisitorilor, ce s-a întâmplat nu demult în țara aceasta, într-un regim totalitar.”