Autori români

Ca să înțelegem cât de importantă este opera lui Lucian Boia, este suficient să ne imaginăm istoria post-decembristă în lipsa ei. Cărțile sale au însemnat un demers necesar de descifrare și explicare a evenimentelor, proceselor și conceptelor; fără ele, domeniul istoriei, moștenitor de fapt al propagandei comuniste și al instrumentarului ideologic naționalist, ar fi fost tributar și astăzi neadevărului. Lucian Boia are meritul de a fi scos de la naftalină așa-zisul „dat“ istoric, predat în manuale și vehiculat în scop propagandistic, pentru a-l pune sub semnul îndoielii și pentru a-l cerceta temeinic, pornind de la însuși fundamentul său.

De-a lungul timpului, Lucian Boia a deschis orizontul cititorilor din România și a educat prin cărțile sale și prin dialogul pe care l-au declanșat acestea în spațiul public. Cele 32 de interviuri selectate în acest volum fac radiografia ultimului sfert de veac, pe parcursul căruia un istoric incomod a reușit să-și pună amprenta asupra unei întregi generații, care a învățat astfel să gândească dincolo de șabloane.

Onorata Adunare Nationala! Istoria ne-a invatat sa credem in adevarul cuvintelor, ca n-ai sa astepti nimic de la imparatii straini, nici de la fiii altor neamuri. Bine poti sa astepti singur numai de la propriile tale puteri. Dovedindu-ni-se acest adevar peste orice indoiala, datoria noastra nu poate fi alta decat sa cercetam, cu cea mai mare grija, unde gasim intreaga forta proprie, care ne poate mentine in viitor si ne poate garanta marirea si gloria Neamului pentru totdeauna. - Iuliu Maniu

Cum să treci prin pierdere? E întrebarea care stă la baza oricărei cărți, mărturisiri, opere de artă ce are ca punct de plecare tocmai această experi­ență de neînțeles: pierderea unei persoane dragi. Nu poți fi pregătit pentru doliu, nu există cursuri, atelie­re, webinare care să îți dea vreo rețetă-minune la capătul căreia să găsești întoarcerea la starea de dinainte. Dar vindecarea, îm­păcarea cu imposibilul-de -împăcat sunt posibile.

„Cum de curând s-au împlinit 140 de ani de la naşterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declarație a admirației şi iubirii mele față de această desăvârşită româncă englezoaică, mare regină şi cuceritoare scriitoare. De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile şi înțelesurile ultimei ei dorințe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de față nu epuizează nici pe departe istoricul şi semnificațiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural şi religios căreia Maria îi aparține şi nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii şi lumea, cu încredere, curaj şi cu o poftă de viață inegalabile. Dacă epoca noastră mai are nevoie de modele – şi eu cred că are, acum mai mult ca oricând –, atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic şi mai pasionant decât cel al reginei Maria.“ — TATIANA NICULESCU

Penduland intre datorie si pasiune, ultimul suveran al Romaniei Mari ne sau jurnal resorturile intime si private. Insemnarile de tinerete 1929,1930 sunt marcate si de eroinele sufl etului sau si Elena Lupescu -, in timp 1937 ne dezvaluie un rege mai variate aspecte ale vietii societate, armata, administratie, prim volum este circumscrisa mari transformari in istoria instaureaza in Romania regimul de schimbare radicala a sistemului conceput-o alaturi de colaboratorii retine toate aspectele vietii familiei si a prietenilor, isi urmeaza l-au facut celebru in epoca. - Narcis Dorin Ion

Artista Emerita care are alura unei studente, silueta unui lujer - 49 kg la 1,66 inaltime, obrazul si zambetul proaspat, de adolescenta - a trait, poate intr-adevar, vietile zecilor de personaje interpretate - minus una singura - cea particulara a Ilenei Iliescu. Dar le-a contopit pe toate laolalta, intr-o singura si fierbinte rasuflare, intr-un unic si mare moment care este cel al artei adevarate.

Corespondenta dintre Regina Maria a Romaniei si Cella Delavrancea acopera una dintre cele mai framantate perioade din istoria Romaniei - Marele Razboi si anii interbelici. Reunite spiritual pe taramul patriotismului si al spiritului creator, Regina si sensibila artista isi impartaseau durerile, indoielile, neimplinirile, dar si credinta nestramutata in izbanda la care sperau si pentru care luptasera. Ni se ofera astfel o marturie de exceptie privind societatea romaneasca a vremii, precum si amanunte din viata politica si culturala dinainte de al Doilea Razboi Mondial. Pline de farmec sunt relatarile Cellei Delavrancea despre efervescenta spirituala a saloanelor franceze in care tronau cu autoritate compatrioatele noastre Elena Vacarescu, Martha Bibescu si Elena Sutu-Morand, dar si dezvaluirea proiectelor literare si sociale ale Reginei Maria.

Cartea aceasta nu e un jurnal, nu e un epistolar, nu e un testament, nu e o confesiune, nu e o cronica, nu e un monolog. Este cate ceva din toate, intr-un ecou premeditat. Si jurnal si epistolar si testament si confesiune si cronica si monolog. Un pod de dor catre voi, peste timp. Spre a va incredinta ca nu exista sfarsit.

Ediție cartonată, cu autograf digital. O carte scrisă în întregime de către marele actor Florin Piersic, o emblemă a teatrului și a filmului românesc, în care surprinde momente marcante din viața sa, momente desprinse parcă din cele mai complexe opere de artă.

Viața este o poveste – o carte scrisă în întregime de către marele actor Florin Piersic, o emblemă a teatrului și a filmului românesc, în care surprinde momente marcante din viața sa, momente desprinse parcă din cele mai complexe opere de artă.

Cuvântul cheie care definește acest volum, extrem de valoros de altfel, este emoția. Acesta și-a dorit foarte mult ca fiecare gând, amintire sau lecție pe care o întipărește pe hârtie să provoace emoții. Să facă cititorul să simtă, să-l doară, să-și plângă sufletul, dar să-l și amuze, să râdă de intemperiile vieții. În altă ordine de idei, cartea este scrisă într-un balans continuu între plânsete și râsete, pentru că așa-i și-n viața de actor, cât și de spectator.

O noutate ca formulă narativă, „Cartea curajului şi a candorii” este un studiu de microistorie, o lucrare de nonficţiune pe care autorii au scris-o cu gândul la bunici. E o aventură a descoperirii istoriilor de familie, o călătorie palpitantă prin arhive, uneori grea și împovărătoare, dar de cele mai multe ori lină, entuziasmantă și în final eliberatoare. Povestea Anei și a lui Radu Mihail ne spune multe din istoria ultimului secol, veți călători prin școlile interbelice, prin lumea plină de însemnătate a educației militare, prin experiența-limită a războiului, prin străduința zilnică din viața de familie, prin încordarea sufletească a oamenilor în fața absurdului, prin alegerile hotărâtoare care te prăbușesc social, dar îți salvează sufletul.

Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga au documentat povestea bunicilor Anei timp de peste 10 ani. Cartea conţine peste 300 de fotografii inedite, date din documentele păstrate în familie, din corespondenţă, din interviuri cu membrii familiei, din presa interbelică, din lucrări publicate, jurnale de război, arhivele publice și dosarele Securităţii. Tabloul unei epoci se rafinează prin destinele individuale și prin istoriile personale. Iar căutarea lor este o călătorie care nu se sfârșește niciodată. Cine o începe știe că efortul merită din plin.

Iubite cititorule, întâmplările și oamenii pe care i-am cuprins în aceste mărturii mi-au pătruns în suflet și au rămas în memoria afectivă a celor cincisprezece ani petrecuți deja în misiune pe tărâmurile vikingilor. Din marile terminale ale aeroporturilor, de-a lungul numeroaselor călătorii prin aer, pe apă sau pe uscat și al întâlnirilor providențiale cu frații și surorile de credință cu care am împărtășit bucurii și dureri, am simțit întotdeauna prezența Atotmilostivului Dumnezeu. În lucruri care aparent sunt mici și smerite: surâsul unui copil după Cuminecare, sufletul străluminat de pocăință al unui muribund, bucuria regăsirii celuilalt în ipostaza de „aproape”, deși acasă ne era străin, și altele. Am experiat în toate acestea pronia lui Dumnezeu, care ne răscolește uneori sufletele spre a ne reaminti de cerul din noi. În cei doi ani haotici ai crizei pandemice am avut nedoritul răgaz de a cugeta și de a readuce la lumină multe asemenea amintiri de suflet provenite din trăirile, împlinirile, greutățile și încercările mele de episcop pelerin în diaspora românească din Europa de Nord și din alte locuri. Și m-am gândit că ar fi de folos să le aștern în scris, spre a le împărtăși cu tine, ca într-o convorbire de taină la ceasul de acum. Să așez toate aceste înscrisuri ale „degetului” lui Dumnezeu și înaintea inimii tale, spre pildă, pentru a-ți reaminti la rându-ți, în propria ta existență, multiplele prilejuri în care L-ai trăit pe Cel ce este în împrejurările concrete ale vieții. Iar prin acest volum de mărturii nădăjduiesc să deschid o modestă cale spre înțelegerea generală a spiritualității creștine în contextul modernității, în special a Ortodoxiei boreale, pe care am cunoscut-o dinlăuntru.

Al tău părinte, frate și prieten în Hristos, † Episcopul Macarie

Texte semnate de: Iulian Tănase, Alex Călin, Aygul Cheosep, Agnes Conrad, Mela Mihai, Lila Rallo, Delia Rotaru, Carmen Boerescu, Raluca Vasiliu Botez

„Ce știm despre părinții noștri“ este una dintre cele mai sincere și mai autointerogative cărți. O carte care analizează relația dintre părinți și copii, cei nouă coautori ai cărții răspunzând sincer la un set de întrebări despre părinți, ca într-un joc. Un chestionar la capătul căruia, pagină după pagină, cartea devine o radiografie a relației dintre copii și părinți în zilele noastre. Un carusel de emoții care va obliga cititorul să intre și el în joc, răspunzând, în același timp cu autorii la întrebările pe care cartea le pune.

Conversația cu Ana Aslan este structurată în trei interviuri realizate de profesorul și diplomatul Valentin Lipatti.

Întrevederile cu faimoasa profesoară au avut loc în prima jumătate a anilor ’80 și s-au desfășurat la Institutul de Geriatrie și Gerontologie din București și la locuința Anei Aslan, din Capitală.

Veți descoperi un om care s-a dedicat îmbunătățirii calității vieții celor pe care îi numim îndeobște „bătrâni“, o femeie cu un rafinament aristocratic, pe care notorietatea internațională a adus-o mai aproape de cei care aveau nevoie de ajutorul și de grija ei.

Am trăit intens şi am scris puţin. Am celebrat viaţa ca pe o sărbătoare continuă. Oamenii pe care i-am cunoscut m-au făcut să respir sub cerul unei fascinaţii permanente. Prietenii evocaţi poartă câte un coş cu daruri: sunt întâmplările care mă leagă de fiecare. Prin aceste memorii am încercat să ies pentru o clipă de sub cascada timpului şi să-mi întorc privirea spre izvoare. Scoase la lumină, acestea mi s-au arătat limpezi şi calde, dătătoare de viaţă. Ficţiunea ia o pauză şi realitatea iese din ape, ca o zeitate impudică şi surâzătoare. Trecutul devine prezent şi povestea se îngână cu legenda. E un popas odihnitor: imaginaţia se va aprinde din nou. Şerban Tomşa

„În perioada 1974–1978, în Comitetul Național Român (CNR), condus de Constantin Vișoianu, neîncrederea și dezacordurile au predominat între aproape toți membrii și nemembrii săi. Se criticau pe rând unii pe alții, uneori deschis, dar, în general, pe la spate. Nu exista unitate între exilații români nici măcar în țările unde se refugiaseră, cu atât mai puțin la nivel global. Același joc de-a șoarecele și pisica s-a desfășurat neabătut și cu Ion Rațiu. Cu toate acestea, el și-a continuat cu încăpățânare misiunea, hotărât să încerce din răsputeri să genereze unitate, vorbind despre obiectivul său oricui voia să îl asculte, chiar și celor care nu voiau.” NICOLAE C. RAȚIU

O experiență de-o viață împărtășită pe parcursul a două decenii de interviuri atent culese – aceasta este promisiunea volumului „Aripi și rădăcini”. Partea întâi, preponderent autobiografică, nu oferă doar o cheie în înțelegerea autoarei ca intelectuală feministă și femeie, ci, prin aceasta și istoria ei, pune într-o lumină nouă ideile care au consacrat-o și motivațiile din spatele lor, dezvăluindu-le rădăcinile într-o manieră părintească, dezarmându-te, provocându-te să empatizezi și să pui problema altfel. Partea a doua, axată pe teme de etică politică, pe „traiul cotidian în cetate”, dezvăluie viciile și neajunsurile sistemului, cauzele inegalităților și nedreptățile cu care ne confruntăm zi de zi, oferind totodată soluții alternative și exemple personale de bune practici.

„Dragă Oana, m-a uimit să găsesc în notaţiile tale lucrul pe care numai scriitorii adevăraţi îl au: amprenta stilistică. Jurnalul tău are un ton inconfundabil şi, pentru că nu rezultă din el că ai experienţa scrisului, nu pot decât să constat că ai talent. Cuvintele tale au mimică, au gestică, au tot ce le trebuie. Şi inteligenţă. E la un moment dat, spusă în treacăt, o frază care m-a făcut să tresar, despre o musculiţă care se afla pe clape şi despre nevoia ta de a găsi acele litere, acele cuvinte care să nu strivească gâza. Un balet salvator al degetelor pe clapele computerului. Mi se pare o frumoasă metaforă a miezului ascuns al jurnalului tău: găseşti cuvintele în stare să nu ucidă viaţa din lumea efemeridelor care suntem. Jurnalul îţi va aduce, îndrăznesc să cred, o mulţime de prieteni. E un jurnal care face bine.“ (Ioana Pârvulescu)

București, un oraș care, cu o vastă experiență a mutilărilor de tot felul, a trăit încercând neobosit să iasă din agonie.

„Crescut în mijlocul câmpiei Bărăganului, vara potopit de arșiță și iarna bătut de crivăț, lovit pe neașteptate de cutremure dintre cele mai rele, înecat periodic de apele Dâmboviței, mistuit de incendii și, pe deasupra, atacat din toate părțile de cuceritori lacomi, Bucureștiul a fost o așezare greu de gospodărit, care a propășit încet, dând adesea înapoi ori înaintând ca melcul. Scurtele mărturii despre locurile prin care se plimbă povestea din aceste pagini dau seamă despre victorii și înfrângeri, despre frumuseți și urâciuni, despre lucruri bune și lucruri rele care au însemnat viața de sat mare, apoi de oraș, a târgului lui Bucur, ajuns pe jumătate milenar. Dacă cititorul le va privi ca pe un mic mozaic de istorie din care e de aflat câte ceva nou și poate că util despre acest loc păzit de un înger capricios, ele își vor împlini rostul.“ — GABRIELA TABACU

Cu fotografiile autorului

„Un celebru «autor de călătorii» din Antichitate, Platon, vizitează o peșteră ai cărei locuitori sunt legați în lanțuri, cu spatele la un foc. Aceștia nu pot vedea, deci, decât umbrele de pe perete, despre care își închipuie că sunt realitatea. Atunci când sunt eliberați, își dau seama de sărăcia și distorsiunea umbrelor pe care le luau drept realitate. Dincolo de sensurile filozofice ale alegoriei, fiecare dintre noi avem peștera și lanțurile noastre, fie că se numesc apartament, țară, rutină zilnică sau carantină. Ieșirea din ea e pe alocuri dureroasă, fiindcă avem, precum «turiștii» lui Platon, ochii plini de întuneric. E important însă să scăpăm de lanțuri, să ne dezlănțuim, și să ne uităm puțin în jur. A cunoaște lumea la întâmplare e neprețuit, fiindcă nu presupune căutarea unor confirmări. Și tocmai lipsa unui vis director ne face mai expuși la lucruri și, în cele din urmă, mai bogați.“ — IULIAN COMĂNESCU

Născut la Oradea în 1909, decedat la Haifa, Israel, în 1981, Adalbert Rosinger s-a bucurat de viață, dar, în egală măsură, a și suferit. A studiat la Politehnica din Budapesta, și-a întemeiat o familie, a făcut parte din mişcarea revoluţionară muncitorească, fapt pentru care a fost arestat de cîteva ori de către Siguranţă, fie la Oradea, fie la Bucureşti. Pe 22 iunie 1941, a fost arestat şi internat în lagărul de deţinuţi politici de la Tîrgu-Jiu. Au fost momente grele, cărora le-a făcut față cu stoicism. Apoi, pe 8 septembrie 1942, a fost evacuat de la Tîrgu-Jiu şi transferat direct în lagărul de la Vapniarka, Transnistria, un loc în care a trăit greu și fără a avea siguranța că va apuca următoarea zi. Aflăm, din cele scrise în acest volum, că „pericolul deportării la Auschwitz în 1944 a fost aproape iminent şi în România şi rabinul Alexandru Șafran a depus eforturi supraomeneşti, directe şi indirecte, pe lîngă mareşalul Antonescu, de a preveni deportările proiectate.“ Dacă despre încercările reușite ale Rabinului Șafran se știu destul de multe, din alte surse istorice, mărturiile despre Vapniarka sînt rare și, astfel, extrem de importante. Astfel, mărturia lui Adalbert Rosinger despre Vapniarka este un veritabil document istoric. De la Vapniarka a fost eliberat abia pe 23 august 1944, în urma ieşirii României din blocul antisovietic.

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți. Există aici o geografie personală, căreia forța evocării îi conferă relieful fragil, de filigran al memoriei și farmecul arcadic-paseist al unei imposibile întoarceri. Moldova, Focșaniul cu casa bunicilor prins într-o ramă teodoreaniană, Marea cu mișcătoarele-i cărări, o parte din Bucureștiul unei copilării și adolescențe insolitate sunt tot atâtea locuri în suflet, «madlene ale dorului», locuri de reîntoarcere și de pelerinaj unde chipul mamei dobândește strălucirea crepusculară a amintirii.

Acest «jurnal al despărțirii», cum îl numește autorul, este și un jurnal al regăsirii, dintr-o dorință de a reface toate drumurile cu mama, alături de ea, de a restitui sunetul unei vieți care s-a desfășurat în regimul discreției și modestiei, nu mai puțin cel al unui devotament tăcut. În cele din urmă, această carte reprezintă și un poem dedicat Mamei, nu atât printr-un lirism îndoliat și îndrăgostit deopotrivă, care traversează toate celulele firii, cât prin faptul că i se adresează cu adevărat ei, cu tot nespusul care vine după o despărțire. Ce rămâne când ți se ia totul? Cartea lui Ioan Stanomir răspunde indirect la această interogație destinală cu un singur cuvânt care se dilată în substanța emoționantă, vie, de o intensitate aproape insuportabilă uneori a textului: dorul.“ — ANGELO MITCHIEVICI

„Am devenit magistrat în anul 1990, astfel că, profesional vorbind, sunt de o vârstă cu sistemul de justiție postdecembrist, în care m-am format și pe care l-am influențat într-o anumită măsură. În anii mei de procuror mi-ar fi plăcut să citesc o istorie a justiției din regimul comunist din perspectiva amintirilor și carierei unui magistrat, însă așa ceva nu s-a scris. Nu am lucrat, deci, ca magistrat înainte de 1989, însă am făcut-o din plin după 1990 și, vrând să las o imagine a justiției vremurilor mele, a apărut ideea acestei cărți.

Este o istorie subiectivă a justiției din România de după căderea comunismului pentru că redă, în special, momentele cărora le-am fost protagonist sau martor, însă și pentru că nu încerc să obiectivez post factum lucrurile trăite. Evenimentele sunt prezentate așa cum le-am perceput eu în acele momente, cu emoțiile, temerile și deciziile proprii, dar și prin prisma modului cum au fost ele consemnate de presa vremii.

Cartea poate fi văzută și ca o istorie a maturizării corpului magistraților, dar și a deformării acestuia, pe alocuri. Oamenii politici nu au cum să lipsească din poveste, iar unii dintre ei s-ar putea să apară chiar mai bine conturați decât am intenționat.“ — DANIEL MORAR

Namaste.Un roman de aventuri spirituale în Nepal continuă povestea călătoriei lui Sega începută în Namaste. Un roman de aventuri spirituale în India.

Dragul meu CV, iarta-ma ca te-am trimis in toate cele patru vanturi si te-am pus sa concurezi cu CV-uri groase, de la case mai mari, cu magnifice realizari in ele. Probabilte fac sa rosesti. Trebuie sa te prefaci ca nu ma cunosti... - Tamara Caraus

 „Printre temele de discuție se regăsesc formarea și rolul elitelor intelectuale românești în cursul unor proiecte succesive de modernizare a societății, dar și recuperarea lor – sau a ceea ce a mai rămas din ele – după «tăvălugul» comunist. Dialogul se construiește în jurul personalităților – bărbați și femei – care fac parte din aristocrația românească sau care descind din vechi familii de domnitori. Sunt atinse tangențial și teme referitoare la procesele modernizatoare prin care a trecut România pe parcursul secolelor trecute – perioada fanariotă, Unirea de la 1859, crearea statului național, monarhia, liberalismul, dictatura carlistă, stalinismul, democrația imperfectă postcomunistă –, precum și detalii legate de cochetăria personajelor care au populat epocile trecute, de capriciile și pasiunile lor.” SIMONA PREDA

Horaţiu Mălăele este un artist-spectacol, care are la-ndemână toate mijloacele artei. Fenomenul e explicat de unii prin sintagma geniu comic. Iubim la acest mare actor fiinţa aleasă, saltimbancul de geniu născut dintr-o mirabilă sămânţă de creativitate care poate rodi în multe direcţii spre care e chemat talentul său dăruit celor din jur. Şi asta datorită unei nevoi irepresibile de a comunica, pentru că atunci când nu joacă, Horaţiu se gândeşte la o pagină de desen, iar când a terminat o caricatură precis se pregăteşte să intre într-un nou rol sau trasează imaginar liniile unui nou spectacol. În teatru sau în film. Acelaşi şi mereu altul, Mălăele e într-o perpetuă căutare, de aceea între rolurile create la premieră şi succesivele reeditări nu e niciodată asemănarea unei copii la indigo.

O poveste cu Horaţiu încearcă să surprindă freamătul acestui artist complex, începând cu primele sale roluri, continuând incursiunea pe scenele teatrelor care l-au consacrat şi ajungând până astăzi, când a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor şi este atât actor cât şi regizor.

Cartea aceasta este un instrument de valoare pentru toți cei interesați de fenomenul liric în România. Întrucât nu mai este aicisă mă contrazică, eu spun că, dincolo de acești cântăreți de operă, este o carte despre ea, despre Luminița Constantinescu, cea care rămâne ambasadoarea genului peste generații, indiferent de granițele vieții terestre.“
Marius Constantinescu

„Cititorului, care va simți nu o dată tentația întrerupe­rii lecturii, pentru a-și acorda un respiro, îi mărturisim un lucru: nu se pot cuprinde într-un singur volum, și nici în zece, șaispre­zece ani de trăiri intense în care se împletesc suprana­turalul cu decăderea și bestializarea spiritului omenesc, teroarea cu certitudinea prezenței Providenței, mojicia crasă cu tandrețea, brutalitatea insolentă cu rugăciunea și iertarea purificate prin foc și suferință.