Autori români

„Odată ajuns aici, într-un paradis al vacanțelor, încerc să dublez divertismentul cu puțintică cunoaștere, atât cât e posibil pe moment. Provocat de primele imagini întâlnite, am citit zeci şi zeci de pagini despre vulcani, cicloni şi anticicloni, istoria Pământului, formarea norilor etc. Am răsfoit, desigur, şi câteva ghiduri turistice, dar acelea nu fac decât să îţi arate cu degetul «atracţiile», îndemnându-te să fugi îndată către un loc sau altul, fără alte detalii, fără să-ţi explice cum şi de ce arată un anume loc în felul în care arată şi, mai ales, care sunt coordonatele modului de viaţă la care colţul acela de pământ îi predispune pe oameni etc. Or, pe mine, recunosc, asta mă interesează…“ — CĂTĂLIN CIOABĂ

Perioada 1931–1936 din Jurnalul Simonei Lahovary coincide cu ultimii ani ai vieții sale, totodată și cu ultimii ani ca doamnă de onoare a reginei Maria, care avea să se stingă doi ani mai târziu. Loială până la capăt, plină de afecțiune pentru regina sa, Simky rămâne extrem de discretă în privința notațiilor de ordin personal. Nu la fel de rezervată este în privința personajelor publice, începând cu regele Carol al II-lea, Argetoianu, Averescu, Titulescu și atâția alți politicieni, până la verișoara sa, Martha Bibescu, ori Elena Văcărescu, pe care sarcasmul și ironia fină nu le ocolesc.

Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din București a izbucnit un incendiu, în timpul unui concert al trupei rock Goodbye to Gravity. 186 de persoane au fost rănite, iar numărul morților a ajuns la 65. A fost cel mai grav incident de acest fel din România postdecembristă. Alexandra Furnea avea 27 de ani când a fost rănită în Colectiv. Această carte este mărturia ei despre noaptea incendiului, despre experiența în Spitalul de Arși din București și despre consecințele corupției și nepăsării.

Ediţie şi note de Ioana Bentoiu Pascal Bentoiu este bine-cunoscut în calitate de compozitor, muzicolog şi expert internaţional în creaţia enesciană. Mai puţin cunoscută e vasta lui cultură în alte domenii decât cel muzical. Ştia, de pildă, ca nimeni altul istorie. Iar la istoria României din ultimul secol a fost în bună parte martor. Această preţioasă istorie trăită este redată în câteva scrisori trimise fiicei sale, Ioana, stabilită în Elveţia. Evocarea începe cu anii copilăriei, 1933−1937, de a căror atmosferă autorul îşi aduce atât de bine aminte, parcurge dramele şi victoriile celui de-al Doilea Război Mondial, se opreşte în detaliu asupra sovietizării ţării şi perioadei comuniste, ajunge în 1989 şi în anii 1990. E o istorie decantată, esenţializată, uşor de înţeles. Comentariile din marginea faptelor povestite respiră inteligenţă, luciditate, echilibru. Scrisorile pentru Ioana ar putea deveni un excelent manual pentru tinerii (şi mai puţin tinerii) din vremea noastră.

Biblia ne povesteşte despre Iacov şi Esau, fiii gemeni ai patriarhului Isaac. Esau, care, potrivit legii, trebuie să fie moştenitorul, pierde totul în faţa lui Iacov. Acesta, cu ajutorul mamei sale, fură binecuvântarea tatălui, iar cu un blid de mâncare îi „cumpără drepturile” flămândului Esau. Urmarea acestui „furt” este primul război civil din istorie. Izgoniţii repovesteşte acest mit fondator prin istoria unei familii de evrei din Chişinău de la începutul secolului XX. Este istoria a doi fraţi: Sara şi Aaron. Viaţa şi aventurile lor se desfăşoară în imperiul ţarist între 1903 – când la Chişinău are loc primul pogrom cu rezonanţă globală – şi 1917 – anul Revoluţiei ruse. Este şi istoria unui război civil modern, în condiţii total diferite, laice şi radicale. Este povestea frământărilor celor doi şi a felului în care reacţionează când au de-a face cu violenţa şi când li se fură drepturile sociale, politice sau economice. Aaron şi Sara dau răspunsuri diferite la aceleaşi probleme într-un debut de secol nebun.

Nicolae Stroescu ar fi putut avea o traiectorie academică strălucită și lipsită de griji, dacă asupra țării nu s-ar fi abătut comunismul care i-a schimbat întreg cursul vieții. Legătura sa cu satul părintesc idilic Alunu constituie izvorul dragostei sale perene pentru tradiția rurală. De aici provenea și atașamentul politic firesc față de PNȚ-ul lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache.

Editie ingrijita de Anca Sirghie si Marin Diaconu Despre memorandistii care au luptat in Imperiul Austro-Ungar pentru drepturile romanilor din Transilvania si care au fost atrasi intr-un proces desfasurat in Reduta de la Cluj in 1894 s-au scris destul de multe pagini. Totdeauna ei au fost prezentati ca o pleiada, dar mereu in grup si nu individual, cum s-ar fi cuvenit, spre a se putea diferentia si desprinde contributia fiecaruia dintre ei.

Om bun, vreau să-ți ofer în dar povestea pe care nu ți-am spus-o niciodată. Povestea vieții mele.

„În ziua de 14 octombrie 1928 am primit din Buștenari prima scrisoare de la Geo Bogza. A fost începutul unei întinse corespondențe cu grafica luminoasă, clară, aerată (din litere independente). George Bogza (abia din aprilie 1929 a devenit Geo) îmi trimitea scrisori de 10, 20 și — prin 1931, 1932 — chiar de 60 și 80 de pagini (un pachet, un caiet). În toate mă copleșea cu dragostea, cu prețuirea ce-mi mărturisea pentru tot ce scriu, pentru munca de la unu, pentru puritatea și fuga mea de cel mai mărunt compromis... Bogza, pe cît de calm, placid, abia scoțînd și înnodînd vorbă lîngă vorbă, folosea în scrisorile sale ca și în literatura sa un vocabular, o frază care orbea prin incandescență." Sașa Pană, Născut în ’02 „Dar am în mine sevă, dureri, turmentări, conflicte cât să scriu zece reviste și le vom face, scumpule. Pământul sub mine arde.arde." Geo Bogza

Schimburile epistolare din acest volum datează de la jumătatea anilor 1930, perioadă în care autorul sau destinatarul lor se afla la studii doctorale de științe sociale în Germania. Anton Golopenția este o figură aparte în peisajul intelectual interbelic. Cu o operă imensă și aproape neverosimil de variată, de o bogăție și de o profunzime greu egalabile, această personalitate discretă de-abia în ultimele două decenii a început să fie cunoscută, iar scrierile sale au fost publicate și incluse în circuitul cultural românesc. Cercetătoarea Sanda Golopenția, fiica sociologului, a descoperit și a păstrat, timp de zeci de ani, lăzile cu scrierile tatălui său, apoi a organizat, a editat și a tradus mii de pagini de studii și de teorie din domeniile sociologiei, filosofiei, statisticii, demografiei, geopoliticii, cercetării sociale empirice și, nu în ultimul rând, cinci volume masive de corespondență, care alcătuiesc o unică și fascinantă „rapsodie epistolară” a vieții sociale, culturale, dar și private din România anilor 1930–1940. Corespondența germană a lui Anton Golopenția, ultimul din seria acestor volume, deschide lumea interioară și viața de student a tânărului cărturar, animat de o profundă dorință de modernizare a țării sale, către publicul românesc și internațional – atât către cel academic și de cercetare, cât și către acela interesat de istoria confuză a Europei interbelice.

A fost și este, la peste 80 de ani, același doctor de inimi cald, aspru când te dojenește și meriți dojana, prețuit în lumea numeroasă a suferinzilor cardiaci, dar și în cea rezumată a cardiologilor, care au văzut în portretul său profesional și moral un model. Știu câțiva doctori care, atunci când își prezintă statura profesională, spun cu fală că i-au fost studenți, rezidenți sau doctoranzi profesorului Apetrei. E un fel de titlu de noblețe. Profesorul, la rându-i, nu uită să-și pomenească marii dascăli. Îi veți găsi în paginile acestei cărți care, din bucăți de dialog, intervievat pe îndelete sau iscodit de ziariști de pagină de ziar sau de televiziune, scot – unii abil, prin maieutica grecilor antici – adevărurile fabuloase ale unei vieți dedicate, până la arderea de sine, aproapelui.

Cartea, zidită mai ales din interviuri, este un formi¬dabil mod de a vorbi despre tine, despre meseria ta, despre oameni și chiar despre neoameni. Aici vei găsi, dragă cititorule, o viață ca un roman. Iar romanul va avea o lungă continuare.

LUCIAN AVRAMESCU

„M-am trezit gâfâind, transpirat. Era 19 noiembrie, ziua mea, majoratul meu. Nu știam ce-mi rezervă soarta.

Acasă, aș fi băut o cafea cu mama. Abia aștepta să termin și să întorc ceașca. Îmi ghicea viitorul. Nu vedea în ceașca mea decât succese la școală și în dragoste. O plăcea pe Florentina, o tot vedea în rochie de mireasă și pe mine alături. Chiar și în ziua când am fost arestat, îmi citise în ceașcă: un drum scurt, la capătul lui o încercare, să nu-mi fac griji, o trec cu succes, ia uite aici, carieră universitară. Drumul până la mașina Securității a fost într-adevăr scurt.“

„N-avea rost să-i spun ce mi s-a întâmplat. Oricine știa putea fi acuzat de complicitate. Eram condamnat să păstrez totul pentru mine, să-mi storc creierii cu reacția mea, cu lașitatea. Să ai ocazia să evadezi, și tu să fugi ca să reintri în cordonul escortei! Doi tineri din lagăr au evadat și nu s-au mai întors. Sergenții înarmați au plecat pe cai după ei. Vânătoare de oameni! Comandantul a folosit fuga lor ca să bage groaza în noi: ne-a anunțat că au fost împușcați! M-am gândit la Achim. Da, dar el era sportiv de performanță. Cum era să mă aventurez, când nu aveam nici cea mai mică idee unde mă aflu? Achim plănuise fuga până în cel mai mic detaliu și tot a fost prins. Unde să fugi? Toată țara era o închisoare!“

„Lupta pentru supraviețuire continua. Spre deosebire de închisoare, unde singurul avantaj era doar o strachină de mâncare în plus și cu așa ceva nu-i corupi pe mulți, în libertate existau privilegii la care puțini rezistau: butelie de aragaz, mărire de salariu, avansare, apartament, pașaport. Își vindeau sufletul, se luptau între ei și te călcau în picioare. Până la Dumnezeu, te mâncau sfinții.“

„Se împlinea în curând un an de la grațierea noastră. Ce reușiserăm să realizăm? Eram toți încadrați în câmpul muncii, toți elevi în clasa a XI-a la seral sau la fără frecvență. Ne reintegraserăm în societate? Aveam aceleași drepturi ca ceilalți? Eram încă în stare să visăm? Ne bucuram de viață? Zăpada se topise, ziua creștea, dăduseră primii muguri, copacii se încărcau de frunze, și noi? Ne regăsiserăm ritmul, țineam pasul cu vremea? Auzeam iarba crescând?“

„Colea Şmatoc rămâne o legendă voit uitată a copilăriei grimăncăuţene, căci puţini ar mai crede că Miklds Szegedi, campion al Ungariei cu Clubul Atletic Oradea, era tânărul pe care cândva un mare antrenor anonim, ce staţionase cu maşina în drum spre Hotin, îl descoperise într-un joc de copii pe maidanul de lângă pârâu… În anii de la urma carierei, care i-au adus celebritatea cu FC Barcelona în rang de campion al Spaniei şi cu toate celelalte mari titluri adiacente, îl găsim ca Nicolâs Simatoc-Szegedi. Va încerca să-i pierdem definitiv urmele în Australia, unde va emigra şi se va stinge sub numele de Nicholas Sims…” (Efim JOSANU)

VREAU SĂ JOC spune povestea unei pasiuni pentru fotbal iscată în inima unui puști care abia intra la școală, pasiune care îl va purta, din colbul uliței bunicilor, pe la cluburile mari din România, apoi la unele din afară, de fiecare dată cu o energie și un entuziasm recunoscute de-a lungul anilor, atât de prieteni, cât și de adversari. Bucuria jocului este de fapt „înțelepciunea” pe care Ionuț Rada o împărtășește cititorilor săi în această carte dedicată mai ales celor care abia „intră pe teren”.

Palatul Kretzulescu de langa Cismigiu a trecut prin multiple transformari, etape, functiuni. Cei care l-au locuit, l-au construit, au lucrat in spatiile lui sunt legati de istoria orasului Bucuresti. Reconstituirea genealogiei Kretzulestilor, cu multiple increngaturi, este palpitanta si lamuritoare pentru mentalitati si conceptii dintr-un veac sau altul. - Cezara Mucenic

În cele două părți, „Investigații mateine” și „Amintiri”, volumul reunește două dintre temele predilecte ale scriitorului: literatura și memorialistica. Prima parte cuprinde două eseuri dedicate lui Mateiu I. Caragiale și romanului Craii de Curtea-Veche, în care Ion Vianu analizează în profunzime atât autorul, cât și opera, valorificându-și cunoștințele psihanalitice. A doua parte conține texte autobiografice, în care scriitorul revine în trecut, rememorând anii premergători exilului său și atmosfera acelor vremuri în „Exercițiu de sinceritate”, punctând principalele etape din viața Regelui Mihai în „Elegie pentru Mihai” sau povestind despre o reprezentație remarcabilă a lui George Enescu în „Oedip la Cumpătu”.

„Ion Vianu valorifică, în ceea ce scrie, nu doar o densă experiență de viață, ci și o enormă experiență de lectură. Preferă să lucreze în adâncime: un răbdător cumul de reflecție și reverie, o rafinată emotivitate, un gust superior al retrospectivei și introspecției sunt calitățile lui definitorii. Scrisul său, de o calmă melancolie, e exercițiul zilnic al unui nefericit euforic, al unui spirit împăcat cu propria lui neîmpăcare. Avem de a face cu o inteligență cultivată fără uscăciuni livrești, voluptuoasă fără desfrâu, civilizată fără iluzii. În plus, Ion Vianu este un neprețuit martor al vremii sale, al profesiei sale de psihiatru, al totalitarismului comunist, în formele lui cele mai amare. Fiecare pagină e un dozaj insolit de clasicitate și vertij.” (Andrei Pleșu)

„Se mai poate spune ceva nou și pertinent despre Mateiu Caragiale? Da, se mai poate. O dovedesc, între altele, Investigațiile mateine ale lui Ion Vianu, în dialog cu cele – mai vechi – ale lui Matei Călinescu. Într-un eseu de dimensiunile Crailor…, fostul psihiatru convertit la literatură își valorifică din plin experiența profesională, dar și pe cea de scriitor și cititor avizat, cu alonjă hermeneutică redutabilă.” (Paul Cernat)

„Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu «buni» și «răi», ci una despre rău, despre stăpânirea generalizată și implacabilă a răului istoric. Rău care e totuna cu socialismul românesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusă toată populația țării. Și prin care a fost deformată fibra morală a întregii colectivități. Rău de care se putea apăra numai cine reușea să se extragă și să plece. Fiindcă lupta unui ins singular cu sistemul întreg nu avea, practic, nici o șansă. Bine scrisă și tulburătoare, Exercițiu de sinceritate este o mărturie cât se poate de importantă despre trecutul nostru apropiat și despre căile alchimice de forjare a individualității.” (Ioana Crăiuțu)

„O carte mică, dar ce mare e plăcerea nu doar s-o citești, ci să întâlnești înțelegerea celui ce-ți vorbește din aceste pagini cernite, o elegie pentru propria ta viață îngropată în povestea lui Mihai.” (Vasile Popovici)

Un fel de jurnal despre cotidianul din imediata noastră apropiere, combinat cu un ficţional jucăuș, absurd-comic, ce se iţește asemenea unei minuni de buzunar în banalitatea realului.

Marcel Tolcea

Umorul lui Jan Cornelius este unic: nici negru, nici miştocar, ci mai degrabă hiperrealist-absurd, combinând umorul eugenionescian, urmuzian, harmsian cu o (auto)ironie hâtră și hiper inteligentă.

Mihail Vakulovski

Nu e doar umorul mare în ce scrie Jan Cornelius, ci și o tristeţe ușor amăruie cum e ciocolata. Și o planare peste rosturile existenţei noastre însoţită de hohote de râs.

Dan Perşa

Noi vedem zilnic o grămadă de întâmplări, fără să ne dam seama că ele mustesc de umor, dar umoriștii adevăraţi precum Jan Cornelius le văd. Umorul este în ochiul celui care privește.

Mircea Cărtărescu

Tot ce mi-aș fi dorit să spun atunci când nu aveam pe nimeni lângă mine să mă asculte.

„Aceasta este povestea mea.

Nu numai despre fotbal, ci despre viață, despre cum succesul te prinde nepregătit, pentru că nimeni nu ți-a vorbit despre aceasta în tinerețe, despre cum oamenii uită că ai făcut bine pentru a-ți aduce aminte doar că ai produs rău, despre puterea de a recunoaște că ai greșit, că poate, uneori, ai pierdut totul, dar ai luat-o de la capăt, despre depresie, despre rușine, dar și despre muntele de voință de care ai nevoie pentru a urca din nou, acolo sus, unde aerul e tare, tare de tot și unde doar vulturii se avântă.”

Ce vei găsi în această carte:

1. Dezvăluiri despre cele mai dificile și cele mai fericite momente din viața lui Adrian Mutu.
2. Episoade memorabile care te ajută să înțelegi viața unui om care a ajuns cu adevărat în vârf, a căzut și a luat-o de la capăt. trăind fiecare emoție la intensitate maximă.
3. Lecții de viață importante învățate pe propria piele. Prin dezvăluirile din viața privată, Adrian Mutu ne arată cât de ușor te poți pierde pe tine și cât de important este să fii pregătit pentru viață.
4. O poveste despre cădere și revenire cum nu vei găsi în manuale sau în cărți de self-help, scrisă cu sinceritate și asumare pentru a-i inspira și pe alții să se ridice indiferent cât de dureroasă a fost căderea.

Recenzii

„Adi a trecut prin multe momente dificile de-a lungul carierei sale, dar de fiecare dată a revenit mai puternic, demonstrând că este printre cei mai buni atacanți din lume.” – Cristian Chivu

„Nu există o poveste mai spectaculoasă decât cea a lui Adrian Mutu, cel puțin în fotbal. Cu urcușuri și coborâșuri, lacrimi și hohote de râs, disperare și speranță. Adi este rockstarul fotbalului mondial. Bad boy cu suflet.” – Codin Maticiuc

„A fost o onoare să-l pot antrena și să-i rămân prieten pentru totdeauna. Cu mine, s-a exprimat pe stadion. Cu această autobiografie, o face alergând printre rânduri. Citiți-o!” – Cesare Prandelli

„Mutu e genial, exuberant și nu se teme de nicio confruntare. Nu îi e frică de nimic.” - Gianluigi Buffon

„Am petrecut mult timp cu Mutu la Juve. Stăteam în aceeași cameră și nu m-am plictisit deloc alături de el. Știa italiana, m-a ajutat mult.” - Zlatan Ibrahimović

„Mutu a fost peste toți, un jucător mare, care a demonstrat că poate face diferența, adaptându-se la jocul tuturor echipelor.” - Francesco Totti

Olga Lengyel, născută la Cluj în 1908, este o supraviețuitoare a crimelor de la Auschwitz-Birkenau. Ea scrie despre atrocitățile prin care familia ei și multe alte sute de mii de victime au trecut. Experiența ei a fost descrisă în volumul de față, care prezintă cititorilor detaliile șocante ale infamei Soluții finale. Apărută inițial în limba franceză, în 1946, Cuptoarele morții. Mărturia unei supraviețuitoare de la Auschwitz este considerată o carte clasică a istoriei Holocaustului.

De profesie asistentă medicală, doamna Lengyel lucra într-un spital alături de soțul ei, reputatul doctor Miklós Lengyel. În 1944, împreună cu părinții, soțul și cei doi fii ai ei au fost urcați cu forța într-un vagon de vite și deportați la Auschwitz-Birkenau. A fost singura membră a familiei care a supraviețuit.

Olga Lengyel și-a asumat misiunea de a face cunoscute lumii zilele cumplite de la Auschwitz, în speranța că astfel de orori nu vor mai apărea în decursul istoriei. A înființat Memorial Library and Art Collection of Second World War, cu sediul la New York.

 Astăzi, Institutul Olga Lengyel pentru Studiul Holocaustului și Drepturile Omului (TOLI) face parte din moștenirea pe care ea ne-a lăsat-o, continuând misiunea de a educa generațiile viitoare cu privire la Holocaust, la alte genocide și la importanța drepturilor omului, în Statele Unite ale Americii și în celelalte țări, inclusiv în România.

Coordonat de Iuliana Alexa, fost redactor-șef al unei bine-cunoscute publicații internaționale, Psychologies, volumul reunește douăzeci și șapte de mărturii ale unor persoane emigrate din România în țări dintre cele mai diverse (Austria, Belgia, Canada, Elveția, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Republica Cehă, Statele Unite ale Americii, Suedia, Țările de Jos), fie la începutul anilor 1990, fie mai recent, în ultimul deceniu. Fiecare dintre cei intervievați și-a spus povestea de viață, când și unde a emigrat, dacă a plecat la ceva sigur sau nu, care îi era situația profesională și familială, la ce se gândea când a decis să facă pasul, dacă ar mai repeta gestul, ce a primit din partea țării de adopție și nu a primit de la țara de baștină, cum s-a adaptat, ce abilități sunt necesare, dacă se simte vinovat pentru că a părăsit România și ce reprezintă pentru el România astăzi.

De ce am plecat din România este o carte plină de emoție, de furie, de speranță, scrisă printr-un efort cathartic al unor oameni bucuroși că își pot comunica experiența. Volumul coordonat de Iuliana Alexa descrie cealaltă Românie, din afara granițelor, formată din români curajoși și muncitori, capabili să o ia oricând și oriunde „de la zero”.

Cartea are forma unui interviu cu 30 de întrebări pe care i Nelu Stratone i le adresează lui Costin Petrescu. Iar în răspunsurile sale, Costin Petrescu își povestește, de fapt, viața – atât pe cea muzicală, alături de trupele în care a activat, cât și pe cea profesională ca arhitect. De aici și titlul: între Pheonix – trupa cea mai cunoscută în care a cântat, și Le Corbusier – pseudonimul arhitectului francez devenit sinonim cu arhitectura și urbanismul.

Costin Petrescu a luat de mic lecții de pian, a fost încurajat să meargă spre percuție de către celebrul toboșar Sergiu Malagamba, a urmat cursurile școlii de pe strada Mântuleasa, apoi a activat în formația The Pioneers, nume schimbat în Olympic ’64, în anul 1964, anul Olimpiadei de la Tokyo. Formația a participat la diverse evenimente, a apărut la TVR și a făcut înregistrări radio. Autorul înfățișează aceste începuturi ale activității sale muzicale, povestea trupei The Pioneers, abilitățile sale tehnice și în ceea ce privește tehnica, istoria unora dintre spectacole, cu tot cu picanterii de după spectacol, unele dintre colaborări, istorii de pe litoralul estival românesc și multe alte activități și întâmplări.

Costin Petrescu a urmat, de asemenea, cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, fiind unul dintre membrii fondatori ai Club A, lucru pe care de asemenea îl narează în paginile cărții. După destrămarea formației Olympic ’64, el a fost cooptat în formația Phoenix – și povestește în ce conjunctură a ales Pheonix și cum a decurs colaborarea cu Nicu Covaci. La Pheonix, a participat la înregistrarea albumelor „Cei ce ne‑au dat nume” și „Mugur de fluier”, precum și a EP‑ului „Meșterul Manole”. Aflăm și care era atmosfera în cadrul Cenaclului Flacăra, unde au fost invitați o dată.

După ce a participat la pregătirea albumului „Cantafabule”, Petrescu s-a retras din Phoenix și a avut apoi o serie de colaborări independente, cu Mircea Florian, Nicu Alifantis, Sergiu Cioiu și alții. Și-a finalizat studiile la facultatea de arhitectură „Ion Mincu”, fiind angajat ca arhitect‑scenograf la Studiourile Cinematografice Buftea, iar din 1977, la Institutul de Proiectări București. Cu ocazia unui turneu în Portugalia, a rămas la Paris, unde s-a dedicat activității de arhitect, devenind șef de proiect la una dintre cele mai cotate agenții de arhitectură din Franța, cabinetul „Jean‑Jacques Ory”. Petrescu relatează adaptarea și viața în Franța – dar și revenirea în țară și reacomodarea la stilul de viață din România.

„Proiectul lui Mircea Eliade nu se definește doar în termeni de istorie a religiilor. Pornind de la hermeneutica materialului istorico-religios, Eliade vrea să ofere jaloanele pentru constituirea unei «antropologii filozofice». Este inutil să-i apreciem strădania după un alt etalon, și e la fel de inutil să-i prețuim rezultatele în lumina unor discipline sectoriale. Autorul acestei cărți a fost adesea expus riscului unor astfel de erori, reușind parțial să se corijeze cu timpul, întrucât este departe de a găsi în opera lui Eliade o summa definitivă, abstrasă de orice contingență și de aceea de neatins. Deși o consideră importantă pentru lumea modernă – și fără îndoială mai importantă decât alte opere de istoria religiilor, tocmai pentru că transcende limitele culturale ale acestui tip de opere –, el este convins și de necesitatea unei abordări noi și mult mai exigente, științific vorbind, decât cea eliadiană. Cartea de față este rodul unei îndelungi familiarități cu lucrările lui Eliade, însoțită de o meditație uneori extrem de critică. Înainte de a fi purces la lucrări autonome suficient de solide, am voit să ne lămurim noi înșine cât din perspectiva deschisă de Eliade rămâne valid și cât este menit să fie depășit. În fond, cel mai mare elogiu i l-au adus lui Eliade, în mod paradoxal, criticii lui…” (Ioan Petru Culianu)

Cu fotografiile autoarei

„Foarte puțini autori au reușit să creeze un gen nou într-o cultură. Cu trei cărți de călătorii, izvorâte din același proiect și alcătuind deja o operă.

Cum poate fi definit în câteva cuvinte proiectul Sabinei Fati? Călătoria ca jurnalistă – neapărat de una singură – în lumi nebătute de alții. Călătorii cu risc, cât mai departe spre Est, acolo unde lumea nu se duce niciodată în vacanță și unde mentalitățile «lor» sunt în răspăr cu ale «noastre». Și unde geografia, istoria și politica s-au împletit în așa fel încât au pus pe lume chipuri nebănuite ale umanului.

Cu ce anume se pleacă în astfel de călătorii? Niciodată cu mai mult decât un rucsac, cântărind cam cât jumătate din greutatea celei care-l cară. Totdeauna cu multă nebunie, cu patima de a împărtăși, cu foarte multe cărți citite, cu priceperea de a împleti reportajul cu analiza și evocarea cu scrisul de mare clasă, cu teribile incursiuni în trecut, cu aventuri de tot soiul, mai cu seamă la granițe! Iar, la întoarcere, pe Sabina Fati o întâmpinăm uimiți și bucuroși că, după ce a traversat Kurdistanul, Irakul (federal!), Anatolia și Armenia, a reușit, și de data asta, să revină acasă.“ — GABRIEL LIICEANU

„În anul 2021, în mijlocul verii, am pornit pe drumul făcut de cei zece mii de mercenari greci în 401 î.Hr. și descris de Xenofon în Anabasis, pentru a înțelege mai bine cauzele conflictelor de lângă noi, cât de utile au fost intervențiile Vestului în Est și până unde își poate extinde Europa frontierele.

Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice și economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini ca și cele din zilele noastre, pericolele, fricile și năzuințele oamenilor de azi sunt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate.

În toată această regiune, tragediile nu se termină niciodată, lupta pentru putere pare perpetuă, pentru fiecare bucată de pământ s-a vărsat sânge, totul a fost disputat la infinit. Când armele tac, liniștea devine la fel de dureroasă sub pulpanele autocraților…“ — SABINA FATI

Pe copertă: autoarea la Babilon, în 2021(fotografie din arhiva personală)

„Până către sfârșitul anilor ’90, memoria și reprezentarea culturală a persoanelor LGBT țineau de o istorie a imposibilului. Aceste persoane nu existau pentru autorități altfel decât pentru a fi supuse incriminării legale. Cei menționați în acest volum sunt martori, actori, naratori ai unor istorii queer care nu sunt considerate încă a fi parte din istoria României. În fața negării prin lege a propriei existențe, au inventat coduri, ritualuri, limbaje ale supraviețuirii într-o societate ce le era ostilă. Au practicat deopotrivă tăcerea, camuflajul, acomodarea, protestul, vizibilitatea personală și de grup. Ei sunt strămoșii unei comunități ce nu mai poate fi astăzi evacuată din spațiul public.

Aceste istorii sunt cu atât mai importante astăzi cu cât revine în dezbaterea publică obsesia protecției împotriva celor care suntem asimilați Occidentului decadent, imoral, agresiv. Democrația e în pericol atunci când demonizarea «Celuilalt» duce la restrângerea ori negarea drepturilor, când populiștii se erijează în apărători ai patriei aflate sub atacurile minorităților și elitei birocratice europene. Aflând fragmente din istoria acestei comunități, vom putea, cred, să ne cunoaștem mai bine unii pe ceilalți pentru a conviețui în aceeași societate.“ —FLORIN BUHUCEANU

Prefață de Tania Radu

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

Prin Colectia Biografii, editura isi propune sa aduca in atentia cititorilor viata si opera marilor scriitori ai literaturii romane. Scrise cu intentia de a contura un context istoric, politic si cultural, pe care elevii si adultii sa-l inteleaga usor, cartile dezvaluie fapte, mentalitati si idei in jurul carora s-a construit o personalitate si fixeaza repere pentru intelegerea operei, deschid un demers reflexiv, contureaza valori si atitudini.