Autori români

IOAN ALEXANDRU TOFAN (n. 1979) este prof. dr. în cadrul Facultății de Filozofie și Științe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. A publicat Logica și filozofia religiei. O relectură a prelegerilor hegeliene (2010), City Lights. Despre experiență la Walter Benjamin (Humanitas, 2014), Cuvinte, lucruri, imagini. Teorie critică la Walter Benjamin și Theodor W. Adorno (2014), Mistică și lume cotidiană. Michel de Certeau (Humanitas, 2017 – ebook și 2018 – format tipărit), Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale (Humanitas, 2019), André Scrima, un „gentleman creștin“. Portret biografic (Humanitas, 2021), precum și numeroase studii în reviste și lucrări de specialitate pe teme privind filozofia clasică germană, filozofia religiei, teoria critică sau teoriile secularizării.

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă(2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020).

O Minune este suprema înălţime căreia i se adresează sufletul nostru atunci când Speranţa, care nu moare niciodată, osteneşte!

Căci ce altceva este viaţa noastră dacă nu o perpetuă punere de paie peste un foc aprins într-un sacru moment de elan încrezător şi tânăr?! Ce altceva e mai înţelept de făcut decât o continuă împrospătare a rezervei de speranţă pentru unul din multele momente de slăbiciune şi uitare?! Şi ce altceva este mai adevărat decât să speri mereu în poimâinele însorit al fiecărui mâine, neutru?

Am reprezentat cu bucurie şi dăruire Arta Românească pe mai multe meridiane. Am avut vocaţia de a fi Artist. Triumful existenţei mele este însă altul: prin intervenţie divină, am devenit la 33 de ani Credincioasă. Cu ajutorul lui Dumnezeu și al tuturor celor care m-au ajutat personal și profesional – cărora le mulțumesc fără încetare – am aflat că Scena Vieţii este mult mai încăpătoare decât pare la prima vedere. Și dacă tot ce am realizat va fi uitat într-o zi, sper că vor rămâne în urma mea Minunile Trăite pe Strada Speranţei! (Corina Chiriac)

* * *

Cartea Corinei Chiriac este povestea, scrisă cu un surprinzător talent, a vieții sale de artistă celebră, care a avut șansa de a se bucura de fiorii extazului oferit de gloria cucerită pe marile scene ale lumii.
Miracolele relatate sunt confirmări ale unor experiențe venite pe drumul parcurs de la strălucirea în luminile rampei la beatitudinea Luminii Sacre.

Actualul volum, în care Corina ne povesteşte epopeea vieţii sale, o situează la nivelul creaţiei literare valoroase prin talentul său scriitoricesc, presărat cu multe note umoristice şi scânteieri de spirit.
Cartea se citeşte ca un roman, cum se spune în popor, „cu sufletul la gură”, nedezminţind titlul său de „minuni trăite”, pe care le redă cu un farmec aparte, seducător şi cu mult umor. Este indiscutabil că valoarea cărţii este egală de la un capăt la celălalt. Când prezentul ne dezamăgeşte, refugiul în trecutul unei celebre artiste, păstrat într-o carte, poate fi un dar. (Dumitru Constantin-Dulcan)

"Neremarcat de o audiență mai largă, Radu Solcan a fost totuși o personalitate ieșită din comun în lumea noastră intelectuală tocmai prin imparțialitatea și deplina independență a gândirii sale. După cum nu aproba tot ce făcea el însuși, se putea raporta foarte critic și la persoane pe care le aprecia. Și atitudinea lui față de cei pe care îi critica fără reținere rămânea una nuanțată. Cât despre opiniile lui asupra actualității sau istoriei recente, ele nu se aliniază pozițiilor uneia sau alteia dintre taberele care se înfruntă în spațiul nostru cultural. O dovadă de netăgăduit, în această privință, o furnizează însemnările pe care le-a făcut și în ultima perioadă a vieții. Ele pot suscita interes deoarece dezvăluie o fascinantă întindere și varietate de interese și preocupări intelectuale. Citindu-le și recitindu-le, am fost conduși la concluzia că ar fi păcat ca ele să rămână necunoscute publicului. Am ales unele dintre acele pagini care, credem noi, îi dau posibilitatea cititorului să intre în contact cu o minte cu adevărat interesantă." Mircea Flonta, Constantin Vică

Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al unui master de filosofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural.
A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013, 2020), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, poloneză şi georgiană. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distinsă cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, 2010); Intelighenţia rusă azi (Cartier, 2012); Sînt un om de stînga (Cartier, 2013); Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii (Polirom, 2015, 2017, 2020; distinsă cu Premiul Matei Brâncoveanu pentru Literatură, 2015); Intelighenţia basarabeană azi. Interviuri, discuţii, polemici despre Basarabia de ieri şi de azi (Cartier, 2016); Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii (Polirom, 2016, 2017, 2021; distinsă cu Premiul pentru eseistică/publicistică al revistei Observator cultural, 2017); Jurnal la sfîrşitul lumii (Cartier, 2019); Războiul pisicilor (Cartier, 2019; cu ilustraţii de Veronica Neacşu); Mică trilogie a marginalilor. Izgoniţii (Polirom, 2019; distinsă cu Premiul AgenţiadeCarte.ro la secţiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică, ediţia 2020). A coordonat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, Cartier, 2008); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, Tact, 2014); Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanţ (împreună cu Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, Cartier, 2016). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.

De fiecare dată când am vizitat un loc străin, indiferent dacă am stat două săptămâni sau două zile, în cadrul celebrelor city-break-uri, am observat, am notat, am scris articole pe care le-am publicat în principal în paginile revistei pe care o îndrăgesc cel mai mult, alături de care mă regăsesc de un deceniu și jumătate (Revista 22), dar și pentru diverse alte site-uri, unele de turism, altele promovând lectura și filmele. De fiecare dată când plec în vacanță îmi iau un carnet în care mâzgălesc la cald observațiile, informațiile, traseele, obiectivele turistice pe care trebuie să le bifăm.

Codruț Constantinescu

STEJĂREL OLARU este istoric, politolog, lector universitar, expert în istoria serviciilor de informații. A fost consilier de stat pe probleme de securitate națională la Cancelaria prim-ministrului, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe. A publicat Securiștii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică (în colab., Polirom, 2002), Ziua care nu se uită. 15 noiem brie 1987, Brașov (în colab., Polirom, 2003; 2017), Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legației RPR de la Berna (februarie 1955) (Polirom, 2003), Vademekum Contemporary History Romania. A Guide through Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places (în colab., Commissioned by Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur, 2004), Stasi și Securitatea (în colab., Humanitas, 2005), Rîmaru – Butcher of Bucharest (în colab., Profusion Book Publishing House, 2012), Agentul nostru Victor (Polirom, 2018) și Maria Tănase. Artista, omul, legenda (Corint, 2019).

Cornel Jurju (n. 1974) este absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (promoţia 1997). În 1998, a absolvit masterul de Istorie orală la aceeaşi instituție.
Activitatea de cercetare priveşte o serie de teme de interes: rezistenţa şi opoziţia anticomunistă din România; istoria monarhiei românești; participarea românilor la campania militară împotriva Uniunii Sovietice. Realizările editoriale mai importante sunt reprezentate de publicarea câtorva cărţi: Suferinţa nu se dă la fraţi. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002 (coautor alături de istoricul Cosmin Budeancă); Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015; Doina Cornea – dincolo de zid. Individualitate, autenticitate, opoziţie în comunism, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017, ediția întâi; Clujul sub Coroana României. Rege – Cultură – Identitate, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2019.

Adevăruri dureroase așază în oglindă două realități ce par a fi discontinue: realitatea politică – vizibilă în celebrele discursuri care au fost rostite în preajma înfăptuirii Unirii de către Mihail Kogălniceanu, în perioada imediat următoare acesteia de însuși Alexandru Ioan Cuza și în urma detronării domnitorului (aici, de către Barbu Ștefănescu Delavrancea) – și realitatea sufletească, intimistă a singurei martore (și mărturisitoare) la faptele din noaptea de 10/11 februarie 1866, a cărei viziune asupra întâmplărilor nu poate fi pusă la îndoială. A celei care i-a rămas alături domnitorului și i-a purtat, dincolo de dragoste, o devoțiune aproape de idolatrie, a doamnei Elena Cuza.
Propunem, în acest sens, un document inedit, o „convorbire” (cum modest o denumește autorul ei, distinsul Vespasian Pella) cu Elena Cuza, reprezentând o reeditare a ediției princeps (și singura, după știința noastră) apărute în anul 1909 la Editura Soc. Anonime pe acțiuni „Adeverul” din București, (…) ce redă istoriei un document interior.
O inscripție sufletească în fond la fel de autentică și zdrobitoare prin trăinicia argumentației proprii și prin puterea retrăirii, în prezentul dialogului, a unui trecut cu mâhnire reînviat.
Din acest dialog se vor naște întrebări. Și tot din acest dialog se vor ivi răspunsuri. Rămâne la latitudinea publicului iubitor de carte, dar și de adevăr să continue să îndeplinească o asemenea misiune și în anii ce vor veni. Pentru a nu uita meșteșugitele, profeticele vocabule eminesciene din Fragmentarium: „Aci ne aflăm noi românii – limbă cumpenei universului”.
Livia IACOB

Anca Stuparu s-a născut la 31 martie 1974 la Lugoj, în județul Timiș. În prezent își finalizează doctoratul în Sănătatea Femeilor la Universitatea de Stat din Minneapolis, Minnesota. Din 1998, Anca locuiește în New York, unde practică Medicină de Urgență Obstetrică și Ginecologie la Jamaica Hospital Medical Center și Elena-Maria Buruiana Physicians. Debutul său literar a fost în 1998, în Revista de Literatură și Spiritualitate RomânoAmericană Lumină Lină. A publicat în revistele Scrisul Românesc, Matricea Românească și Orizont.

În Statele Unite, Anca a publicat poezii în revista Humanities, iar în Canada în Observatorul Cultural. În Noiembrie 2018 a publicat la Timișoara volumul bilingv de poezie De pe alt mal/From Another Shore. Poeziile ei fac parte din Antologia bilingvă a lui Daniel Ioniță Poezia Românească de la Origini până în Prezent. În 2001 s-a căsătorit cu Ion Cassablanca și în 2005 s-a născut băiatul lor, Justin Cleopa, pasionat de tenis, limbi străine, artă culinară, autor al volumului pentru copii Gătiți cu mine!

Ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu

Transcrierea după manuscrisul în limba germană, stabilirea textului, studiu introductiv şi indice de Silvia Irina Zimmermann

„Ediţia de faţă, critică şi comentată, ne oferă, pentru prima dată în traducere din limba germană, schimbul de scrisori dintre regele independenţei României, Carol I, şi regina-poetă Elisabeta (Carmen Sylva). Cele două volume de dialog epistolar oferă o privire amănunţită asupra căsniciei regale pe aproape întreaga perioadă a vieţii celor doi pe tronul României.

Volumul al doilea acoperă perioada 1889–1913: anii de adaptare a tânărului principe moştenitor Ferdinand în România, căutarea unei soții care să asigure continuitatea dinastiei, mai ales pe fondul scandalului legat de Elena Văcărescu; exilul reginei (1891–1894), marcat de grave probleme de sănătate; drama sa personală, dar şi o vie activitate literară, artistică și caritabilă. Pe lângă acestea, ca și în primul volum, numeroase informații despre familiile influente ale vremii din Europa și România și despre caracterul unor oameni politici.“ — SILVIA IRINA ZIMMERMANN, ROMANIŢA CONSTANTINESCU

Pe copertă: Regina Elisabeta și regele Carol I

Fenomenul receptarii lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atat in timpul vietii scriitorului, cat si in posteritate. Scandalul generat de prefata lui Nae lonescu la De doua mii de ani (1934) a facut ca autorul, discret plasat pana atunci pe scena literara, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, sa ajunga brusc in centrul atentiei. Capriciile istoriei nu l-au putut impiedica pe Sebastian sa obtina succes si ca dramaturg, inca din timpul vietii. Dupa moartea sa prematura intr-un accident, in 1945, la nici 38 de ani, ramane in atentia publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se mai joaca din cand in cand, dar tinerii il ignora. Atat criticul, cat si romancierul intra in umbra pentru o jumatate de secol, pana cand, in 1996 (anul publicarii Jurnalului sau din perioada 1935-1944), se redesteapta interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. In acest context reluarea primelor romane ale lui Sebastian, ignorate de publicul de azi, este bine venita. In colectia „Cartea de pe noptiera“ a aparut deja romanul Femei. Fragmente dintr-un carnet gasit se reediteaza pentru prima data. Este, asadar, o carte rara si o recuperare de istorie literara, insotita de cateva fotografii ale autorului obtinute prin bunavointa doamnei Cornelia Stefanescu. Cu minime adaptari ale recuzitei si ale limbajului cu aroma interbelica, ambele micro-romane ar fi putut fi opera unui tanar prozator de astazi. Mihail Sebastian avea 25 de ani cand le-a scris. Opera Romane: Fragmente dintr-un carnet gasit (1932), Femei(1933), De doua mii de ani (1934), urmat de „dosarul“ scandalului de presa: Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni (1935), Orasul cu salcami (1935), Accidentul (1940). Critica: Corespondenta lui Marcel Proust (1939). Criticul foiletonist a fost recuperat postum. Teatru: Jocul de-a vacanta (1939), Steaua fara nume (1942), sub camuflajul numelui de Victor Mincu. Restul operei dramatice postum.

Călătoria în timp există. Muşcă din biscuitul ăsta şi ai ajuns în 1987, intră în labirintul de sub calea ferată suspendată şi eşti în 1956, vorbeşte cu bătrâna asta şi eşti în 1945, ascultă melodia astălaltă şi anul este 1998.
Călătoria în timp în Asia este mai bogată decât cea din Europa sau America de Sud pentru că poţi ajunge şi în viitor. În 2072 sau în 2272 au trenuri de mare viteză pe culoarele cărora umblă roboţi surdomuţi care îţi vând calendare vintage din 1988 şi calculatoare chinezeşti din 1966.
Mongolia, deşi în Asia, este mai degrabă o ţară bal­canică, un Mordor amuzant de unde au plecat în lume hunii, turcii şi hoardele lui Ginghis. În Mongolia, secolul XXI nu a ajuns, te plimbi într‑un spaţiu la fel de nomad ca locuitorii lui, o țară întreagă alergând haotic între 1300 şi 1980. Cum ţi‑o fi norocul.
Deşi filmele, cultura pop şi avangardismul tehno­logic dau sentimentul că Japonia şi Coreea sunt plasate mult în viitor, realitatea de pe teren e diferită. Ambele ţări s‑au refăcut galopant după traume incredibile şi pro­gresul lor a luat o formă de evantai. În cutele acestuia găseşti intacte decade complet pierdute într‑o Europă care a evoluat mult mai uniform. Ai secolul XV la patru metri de secolul XXII, calculatoare 286 lângă calculatoare cu boxe care emană mirosurile mâncăricii gătite pe ecran.

Cartea aceasta este, la rândul ei, o călătorie cusută din patru petice: Mongolia în 2009, Coreea de Sud în 2013 şi Japonia în 2007 şi apoi în 2015. Poveştile sunt strânse din trei agende şi două calculatoare, unele în­semnări fiind atât de criptice pentru mine, azi, încât am chemat un specialist să‑mi spună ce am vrut să zic atunci.
Aşezaţi‑vă în vagoane, fixaţi‑vă centurile, sper că nu aţi mâncat nimic prea greu care să vă producă greaţă şiiiiii… Roller‑coaster, baby!!!

CONSTANTIN IONESCU s-a născut la 24 august 1878, într-o familie de proprietari funciari din Dolj. A avut două surori și a beneficiat de studii alese. A terminat liceul în 1896 și s-a înscris peste doi ani la Facultatea de Drept a Universității București. Practica juridică îi este întreruptă de efectuarea stagiului militar, la artilerie, fapt care l-a salvat probabil de la moarte în Primul Război Mondial. Avocat din 1903, procuror din 1905, se căsătorește în 1912 și are două fetițe. Avansat căpitan încă din 1915, este reactivat în armată în 1916, dar cade prizonier după doar trei luni. Revine din prizonieratul german în 1917 și practică avocatura până la pensie. Suferă din cauza instaurării regimului comunist, care-i confiscă parte din casă și colecția de arme, și moare în 1963.

Mihai Bendeac este actor. De teatru și de film. Și nu doar unul de rând, ci unul extraordinar. Ca să-l cunoști cu adevărat, este musai să-l vezi jucând într-o piesă de teatru.

Mihai Bendeac este comedian. A făcut să râdă o țară întreagă.

Mihai Bendeac este scenarist. A scris toate cele 6 sezoane „În puii mei”.

Mihai Bendeac este regizor. Da, a și regizat piese de teatru.

Mihai Bendeac este jurat. Probabil l-ai văzut la televizor.

Mihai Benedeac este poet, cântăreț și compozitor.

Omul multiplelor talente, Mihai Bendeac este astăzi, înainte de orice, scriitor. Un scriitor care te va uimi cu deschiderea sa și cu subiectele abordate. Și care îți va arăta, prin volumul biografic de față, cine este cu adevărat Mihai Bendeac, dincolo de ocupații, dincolo de măști, dincolo de râsul său molipsitor.

TATIANA NICULESCU este scriitoare, autoare a biografiilor istorice Regina Maria. Ultima dorință (Humanitas, 2015, 2016, 2018), Mihai I, ultimul rege al românilor (Humanitas, 2016), Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas, 2017), Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca (Humanitas, 2018), Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (bestseller Bookfest 2019, Humanitas, 2019). Sub semnătura Tatiana Niculescu Bran a debutat cu romanul Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), care a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei și în regia lui Andrei Șerban. Același roman a stat la baza filmului După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, care a obținut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Alte romane: Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut, Tăierea Fecioarelor. A coordonat volumele colective Iubirea din oglindă. Despre sex şi identitate (Humanitas, 2017), Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudăţenii, uimiri (Humanitas, 2019)  și a îngrijit volumul Regina Maria. Gânduri pentru vremuri grele (Humanitas, 2020).

În cele câteva pagini care urmează am încercat să ofer un portret al lui Nae Ionescu și al soției sale, Elena-Margareta, priviți dintr-un alt unghi, nu acela al cercetătorului științific bazat pe probitatea și temeinicia studiului academic, ci al nepoatei care vorbește despre bunicii ei și despre copiii acestora, despre o altă „corabie a lui Nae“, cea intimă ‒ misiune pe care nu o putea îndeplini nimeni altcineva decât un membru al familiei.

Anca Irina Ionescu

Întrebarea Unde e Aromânia?  sună mai degrabă ca o provocare. Totuşi, pentru autorul acestei cărţi, răspunsul e oarecum firesc : Aromânia e acolo unde au trăit, trăiesc  şi vor trăi aromâni în carne şi oase, care doresc să-şi cultive diferenţele şi limba, să-şi împărtăşească experienţele comune şi să le transmită mai departe, să facă planuri pentru viitor. Lumea aromână, armânamea, nu are un sens şi un viitor credibil decât concepută, proiectată, imaginată, în configuraţia ei completă : aromânii care au rămas în regiunile unde sunt atestaţi de-a lungul istoriei, cei care le-au părăsit de voie, de nevoie, dând naştere unor circuite diasporice de o rară complexitate, cei care s-au stabilit grupaţi în România în perioada interbelică…

Am pornit la drum primăvara trecută deciși să refacem – geografic și simbolic – drumul prin veac al lui Grigore Leșe. Drumul vieții lui așa cum a fost – drum împletit, drum hohotit de plâns, zguduit de râs, drum abandonat și reluat, drum pichetat de primejdii fără număr, cu bifurcații anapoda, cu admiratori și prieteni calpi, cu îngeri și draci, cu iubiri și abandonuri, cu harisme și riscuri, cu foame și sete, cu vicii și vindecări. Pe tot fundalul acestui drum însă, ca un halou luminos, întrezărit dincolo de culmea dealului pe care îl tot urci, a stat Cineva. Acel Cineva… Și Grigore știe asta, recunoaște cu franchețe că a fost însoțit haric în momentele de strălucire dar și în grelele clipe de ridicare după pulberea și risipirea vieții. Iar acum, după ce am refăcut drumul invers, spre obârșiile lui, la capăt ne-am ales cu această carte: ofrandă, povară, manifest, testament. 

Dorința de a cânta, de a hori, a fost mai presus de orice în viața lui. Și acestui dor neostoit i-a dedicat toată energia, toată substanța existenței sale. Așa a și putut ieși din labirint, horind, iar Dumnezeu îl știa după cânt: știa tot timpul pe unde se află melosul Lui ambulant, pe două picioare… De aceea spun că Grigore Leșe este un evadat din propria viață, din propria condiție. Este un Monte Cristo al evului artistic românesc, este un deschizător de pârtii ale sensibilității melodice, este definiția unui ethos autentic, singular. Și DA, a ajuns măsura acelei vibrații artistice atât de inconfundabile și atât de necunoscute, spunând lumii câte ceva din taina încifrată a ADN-ului doinitor al românilor.

Răzvan Bucuroiu, din Prefața volumului

Un om cu o poveste fantastică în spate, reușind prin forțele proprii în tot ceea ce și-a propus, soprana Virginia Zeani a muncit sisific pentru a ajunge ceea ce italienii numesc "prima donna assoluta". Acest parcurs e redat cu măiestrie în volumul autobiografic "Canta che ti passa - Cântă, că-ți trece" , oferit zilele acestea cititorilor în ediție aniversară, pentru a celebra cu bucurie cei 95 de ani tocmai împliniți de soprana care a cântat alături de Pavarotti și Domingo pe marile scene ale lumii.

Sper ca românii mei dragi, atât tinerii la început de drum, cât şi cei din generaţia mea, care m-au însoţit tot timpul cu spijinul şi admiraţia lor şi pe care nu-i voi uita niciodată, să înţeleagă(din acest volum) lupta pe care trebuie să o dai toată viaţa când ai un talent şi ai toată voinţa de a-l dezvolta şi exprima. Un talent este o mare responsabilitate -  trebuie să munceşti, să fii gata să te sacrifici şi să-l slujeşti cu credinţă.

Virginia Zeani

Am scris această carte despre evenimente pe care le-am trăit ca jurnalistă est-europeană, româncă, în ultimul deceniu al secolului trecut, lucrând pentru cea mai mare și mai veche agenție de presă din lume. Au fost cei mai frumoși și mai cumpliți zece ani din viața mea.

La Reuters, am întâlnit și am lucrat cu oameni din ceea ce era pentru noi „Minunata Lume Nouă”, a Occidentului care ne fusese interzis timp de aproape jumătate de secol cât am trăit, noi și părinții noștri, în spatele Cortinei de Fier.

Este o poveste despre oameni din Est, despre schimbările dramatice din viața lor și despre felul în care sunt priviți în Vest, cu multe prejudecăți încă, cei veniți, ca și mine, de la Est de Edenul Europei..

Am scris despre toate aceste evenimente, la care am fost martoră, la mare distanță în timp și de la mii de kilometri depărtare de țara mea natală. Pe vreme de pandemie cu noul coronavirus. Cu întreruperi și apoi în cascadă. Cu dragoste și abjecție.

Roxana Dascălu

"Aveam o datorie morală față de fosta mea prietenă din copilărie, «Vanda». Inițial, trebuia să fie o carte, dar a ajuns o povestire mai lungă. Mi-am dat seama că am atâtea foi scrise de mână (aproape ilizibil), adnotări ale Vandei care nu se legau, foi scrise la mașină, pătate, din vechi «oracole» școlărești… M-a cuprins teama justificată de vârstă, de pandemie, că nu vor vedea niciodată tiparul.

Vanda: „Am așternut pe hârtie, în ultimii ani, amintirile din copilăria mea, cea fără de griji. Ele se termină în anul morții tatălui meu adoptiv. Cam răzlețe, scrise de mână, de mașină, poate îți vor fi de folos. Dacă o să scrii despre mine, te rog, schimbă-mi numele și fosta adresă a părinților. Nu vreau să fiu recunoscută”. De la această scurtă vizită, n-am mai avut vești de la V."

Tatiana Mărgescu

Şi dacă Torouţiu este azi aproape un necunoscut, este interesul pentru Bucovina unul major?
În ce mă priveşte, nu-mi fac nici un fel de iluzii, pentru că valul de schimbări din anii comunismului, când cuvântul Bucovina devenise, oricum, tabu, a şters nu numai memoria faptelor, ci şi amintirea oricărei responsa­bilităţi. A mai rămas, eventual, adierea unor nostalgii.
Şi, totuşi, în legătură cu Torouţiu, nu putem să nu ne punem întrebarea: dincolo de activităţile sale filan­tropice şi antreprenoriale, dincolo de documen­tele intrate cumva în istorie şi anonimizate, dincolo de traduceri, scrieri de istorie literară etc., etc., ce rămâne? Ce rămâne din I.E. Torouţiu? Îl va salva volumul de-acum?
Mircea A. DIACONU

Memorii la vârsta sintezelor vieții, de Ioan Pop de Popa

Este vorba de jurnalul unui cărturar ce se ia în serios, valorificând anume datele personale şi deopotrivă şansele pe care i le oferea so­cietatea românească în ultima decadă a seco­lului XIX şi în primii ani din secolul XX.
Istoric al antichităţii, cu preocupări de arheologie, epigrafie, antropologie, lingvis­tică, Teohari Antonescu era deprins a-şi observa, adesea cu ochi critic, propriile fapte, a căror proiecţie în Jurnal va suscita, neîndoielnic, interesul cititorului.
Scris mai cu seamă în mo­mente de tensiune, discontinuu, secvenţial, Jurnalul în cauză are un aspect de însemnări intime, făcute cu menirea de a-şi fixa căutările, trăirile, reflecţiile ocazionale.
Alexandru ZUB

Traian Grigorescu s‑a născut la 27 mai 1887 în Bucu­rești. Părinții săi au fost: generalul Eremia Grigores­cu și Elena, născută Arapu. Mama lui a fost prima fe­meie care a absolvit Universitatea din Iași, devenind pro­fe­soară de matematică. Traian a fost primul copil al fami­liei. Au urmat Lucreția (căsătorită cu prof. univ. Ioan Ursu), Aurelian, Romulus, Margareta.
Între 1911‑1913 a făcut un stagiu de instrucție la un regiment de artilerie din Salzburg – Austria. A fost avan­sat la gradul de căpitan în 1914.
În august 1916, era comandantul unei baterii de ar­tilerie (bateriei a 4‑a), din cadrul unui Divizion de obuzi­ere de 105 mm comandat de colonelul Anastasie Grigo­rescu. Unitatea se afla în componența Diviziei 15 In­fan­terie condusă de generalul Eremia Grigorescu.
Carnetul cu însemnări al căpitanului Traian E. Grigo­­rescu relatează acțiunea unității militare din care făcea parte – Divizia 15 și a unității militare pe care o co­man­da – bateria a 4‑a din Divizionul de Obuziere la în­ce­putul războiului de întregire.
Traian D. LAZĂR