Autori români

Traian Grigorescu s‑a născut la 27 mai 1887 în Bucu­rești. Părinții săi au fost: generalul Eremia Grigores­cu și Elena, născută Arapu. Mama lui a fost prima fe­meie care a absolvit Universitatea din Iași, devenind pro­fe­soară de matematică. Traian a fost primul copil al fami­liei. Au urmat Lucreția (căsătorită cu prof. univ. Ioan Ursu), Aurelian, Romulus, Margareta.
Între 1911‑1913 a făcut un stagiu de instrucție la un regiment de artilerie din Salzburg – Austria. A fost avan­sat la gradul de căpitan în 1914.
În august 1916, era comandantul unei baterii de ar­tilerie (bateriei a 4‑a), din cadrul unui Divizion de obuzi­ere de 105 mm comandat de colonelul Anastasie Grigo­rescu. Unitatea se afla în componența Diviziei 15 In­fan­terie condusă de generalul Eremia Grigorescu.
Carnetul cu însemnări al căpitanului Traian E. Grigo­­rescu relatează acțiunea unității militare din care făcea parte – Divizia 15 și a unității militare pe care o co­man­da – bateria a 4‑a din Divizionul de Obuziere la în­ce­putul războiului de întregire.
Traian D. LAZĂR

Notele memorialistice ale Elenei Th. Emandi încep în iulie 1914 și se încheie la 16 aprilie 1918, la împlinirea a doi ani de la moartea lui Nicolae Gane. Ea ar fi dorit să publice „de îndată” lucrarea „Din anii de durere”, dar cenzura i-a interzis tipărirea, ce va fi amânată până în anul 1919.

Cu toate acestea, un capitol din volum – La Odessa – avea să fie publicat în revista Academiei Bârlădene, „Florile Dalbe” (ianuarie–decembrie1919), una dintre primele reviste literare de după război din România Mare.

Ne-au rămas tulburătoarele sale mărturii din vreme de război, document prețios pe care, după un secol, Academia Bârlădeană și prestigioasa Editură Junimea au decis să-l publice: necesar act de restituire culturală și omagiu adus Marii Uniri.

Elena MONU

Istoria definitivă a războiului mondial nu poate fi scrisă de contemporani. Pentru a vedea bine, e nevoie de o distanță în timp, pentru că distanța în spațiu nu e de conceput când vorbim despre o catastrofă care s-a abătut asupra întregului glob pământesc.

Dar orice contemporan care a avut privilegiul de a cunoaște personal o fărâmă, cât de mică, din ceea ce s-a petrecut în culise trebuie să-și depună mărturia în fața tribunalului conștiinței universale.

Sunt hotărât să-mi împlinesc această datorie. Deocamdată, am ales din miile de articole pe care le-am publicat după 1 august 1914 această serie de Amintiri.

Selecția textelor și introducere de Tatiana Niculescu

Traducere de Anca Bărbulescu

„Ce pot face altceva decât să lupt în continuare, aşa cum îmi dictează ceea ce eu consider a fi datoria mea, să încerc să-i conving şi pe alţii să muncească, să ajungă la o soluţie, să nu cedeze, să facă eforturi supraomeneşti, să facă imposibilul în împrejurări imposibile – dacă fiecare om şi-ar îndeplini partea lui cu devotament, deznădejdea de zi cu zi a situaţiei s-ar mai îndulci puţin, măcar puţin! Nu cer minuni! Cer doar efort şi dorinţa de a ajuta! Nu plecarea capetelor fără speranţă şi observarea dificultăţilor, inerţia criminală de care sunt înconjurată din toate părţile, lipsa de energie, de mijloace, de «credinţă care mută munţii din loc», pe care rar o văd.“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Îndrăznesc să sper că, deschizând această carte, cititorul își va recăpăta, graţie unei regine luminoase, încrederea în viaţă și bucuria de a trăi și poate va găsi forța de a face un exerciţiu de imaginaţie: să-și închipuie că, într-o bună zi, îl așteaptă în cutia de scrisori o carte poștală cu chipul reginei Maria și că, pe verso, mâna ei i-a dedicat gândurile cuprinse în aceste pagini.“ — TATIANA NICULESCU

Pe copertă: Carte poștală din colecția Virgil Ierunca

„Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere. Dacă aș accepta că această carte este o carte de călătorii, atunci itinerarul acestora leagă între ele punctele de sprijin ale înțelesului și nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbându-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele.

Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deși capitolele ei descriu întâmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simțeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum.

În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum este vorba despre lume.“ — ANA BLANDIANA

Pe copertă: autoarea pe turnul din Pisa, anii ’70, foto de Romulus Rusan

Memoriile profesorului Nicolae Dinculeanu trasează reperele unui secol teri­bil din istoria României – sfârșitul perioadei interbelice, Al Doilea Război Mondial și comunismul. În plus, matematicianul autoexilat în Occident pune față în față, prin peregrinările lui, două lumi care, până la un moment dat, păreau ireconciliabile – lumea tihnită și plină de minunății a Vestului și lumea (cândva idilică) a României, strivită sub bocancii comunismului. În profunzime, însă, dincolo de numeroasele întâmplări prin care a trecut povestitorul în viața lui, se simte întot­­deauna – uneori blândă, alteori austeră, dar mereu îmbucurătoare – prezența Reginei Științelor.

O zi caldă, din anotimpul cireşelor. Lumina era frumoasă, deşi cerul era acoperit. Un pic.

În ziua în care am îmbătrânit, am adormit un pic pe bancă, la umbră. Şi am visat un vis nemaivisat.

În ziua în care am îmbătrânit, citeam o carte nemaicitită. Mi-a plăcut.

În ziua în care am îmbătrânit, am zâmbit şi m-am sprijinit de braţul oferit de un tânăr binevoitor:

– Vă pot ajuta, doamnă? m-a întrebat politicos şi zâmbitor.

A fost frumos.

În ziua în care am îmbătrânit, am plâns. Un pic. Ştiu eu de ce.

În ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic. Am respirat greu şi m-am rezemat de un copac. Am respirat şi am uitat unde am plecat. Şi-am râs, nu ştiu de ce. A fost frumos.

În ziua în care am îmbătrânit, mi-am amintit de mama şi de tata. De parcul Cişmigiu. Şi de vecinii din curtea alăturată. Şi de o fetiţă mică, slăbuţă şi miorlăită.

În ziua în care am îmbătrânit, am mâncat îngheţată pe săturate. Şi am cântat cântece franţuzeşti. În ziua în care am îmbătrânit, a fost frumos. Maia Morgenstern

MAIA MORGENSTERN se naşte la Bucureşti, pe 1 mai 1962. Încheie studiile de licenţă la IATC în 1985, la clasa lui Dem Rădulescu. Este repartizată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, apoi revine la Bucureşti, unde joacă la Teatrul Evreiesc de Stat şi la Teatrul Naţional. Realizează proiecte artistice de anvergură, atât în teatru, cât şi în film, alături de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Theo Angelopoulos, Marta Mészáros, Mel Gibson. Pe scena TNB se remarcă în spectacole precum O trilogie antică, după Euripide şi Seneca, Dama cu camelii după Al. Dumas fiul, Vizita bătrânei doamne de F. Dürrenmatt. La TES, unde este şi manager, din anul 2012, interpretează roluri remarcabile, în producţii ca Astă seară: Lola Blau de G. Kreisler sau Jocul regilor de P. Kohout. Colaborează cu teatre din ţară şi de peste hotare, iar printre filmele cele mai importante sunt Balanţa, Cel mai iubit dintre pământeni sau Patimile lui Hristos. A fost distinsă cu Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Premiul Felix al Academiei Europene de Film, Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă, Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, în Franţa, Ordinul Regal „Nihil Sine Deo”. Parlamentul European de la Strasbourg o desemnează, în anul 2003, Actriţa şi Femeia anului. În 2018 devine Cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti şi este decorată de către Preşedintele României cu Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Mare Ofiţer.

„Să ştii, măicuţa mea, că port icoana ta / Oriunde şi oricând, o port cu mine-n gând!”

Cântă Dan Spătaru la radio.

- Închide-l! strigă mama. Închide imediat radioul! Dusea, închide acum radioul!

- De ce?

- O să plângă! O să plângă iarăşi! O să facă febră!

- Nu! Nu mai plâng! Sunt mare de-acum. Am cinci ani. Nu închide radioul! Vreau să ascult cântecul!

Nu puteam să ascult cântecul fără să plâng. Radioul a fost stins. Degeaba! Prin ferestrele deschise către o primăvară promisă, încă neîmplinită, se revărsau acordurile cântecului transmis de la difuzorul (poate tranzistorul) vecinilor.

„Aş vrea să mă mai cerţi, aş vrea să mă mai ierţi / şi mângâierea ta...” Plâng. Acum.

„Şi să mai ştii că-ţi mulţumesc, măicuţa mea!”

Poate că nu vom deveni toate mame. Poate că nu o să fim totdeauna mamele acelea perfecte, aşa cum se aşteaptă de la noi. Dar, cu siguranţă, suntem şi vom rămâne fiicele mamelor noastre. Perfecte! Pentru mamele noastre!“

Iată, prin urmare, o poveste despre două prietenii. De fapt, despre trei prietenii, dacă e să facem numărătoarea corect. Sanda (Săndel) și Simona (Sim) fac parte și dintr-o carte viitoare a mea, de poezie, pe tema postumanului. Adică sunt, vor fi inclusiv personaje ficționalizate. Aici, ele sunt, însă, mai ales prietenele mele în carne și oase. (Ruxandra Cesereanu)

* * *

N‑aș vrea să se înțeleagă că prieteniile noastre sunt doar literare. Sigur, în miezul apropierilor noastre se află literatura, dar este și interesul (grija nu este exclusă) pentru viețile celorlalte. Între noi sunt multe cuvinte, dar și câteva, esențiale, straturi și ochiuri de viață. Există, clar, o complicitate ce vine din tinerețea noastră; e de ajuns să le văd sau să mă gândesc la ele pentru ca toată viața străbătută (și) împreună să se lumineze, ca și cum aș pune reflectorul pe o scenă întunecată. (Sanda Cordoș)

* * *

Sanda și Ruxandra îmi sunt ca niște prietene surori (surori adevărate n-am avut!). Îmi sunt dragi, îmi pasă de ele, vreau să le fie bine! Îmi pare rău că nu stăm în același bloc, pe aceeași stradă, în același cartier sau măcar în același oraș. Aș putea da câte o fugă la una dintre ele, ne-am putea întâlni toate trei la mine sau la ele. Câte nu am avea să ne spunem! Sigur, grație tehnologiei, ne putem bate la ușă (la poarta e-mail-ului!) oricând, cu câte un cadou în brațe: un mesaj, o fotografie, un link care dă spre nu știu ce muzică, spre nu știu ce text, spre nu știu ce segment al lumii noastre comune – pentru că, altfel, fiecare o are pe a sa. (Simona Popescu)

* * *

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Este poetă, prozatoare, eseistă. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj, pe care a absolvit-o în 1985. În timpul facultăţii a fost redactor şi s-a format la revista Echinox. Actualmente este profesor la Departamentul de Literatură Comparată al Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2019). De asemenea, este redactor-şef la revista de cultură Steaua. A publicat 9 cărți de poezie, între care Oceanul Schizoidian, 1998, 2006; Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane, 2002, 2017; Kore-Persefona, 2004; California (pe Someș), 2014; Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – 2018, 2019. A publicat 2 cărți experimentale de poezie împreună cu Andrei Codrescu (Submarinul iertat, 2007, 2017) și Marius Conkan (Ținutul Celălalt, 2011). A publicat 7 cărți de proză, între care Tricephalos, 2002, 2010, 2019; Angelus, 2010, Un singur cer deasupra lor, 2013, 2015. Multe din cărțile sale de poezie și proză au fost traduse în engleză, italiană, franceză, maghiară și bulgară. Cea mai recentă carte a sa este De la Golania la #rezist. Jurnal civic 2017-2019 (Polirom, 2020).

* * *

Sanda Cordoş (n. 1966) este conferenţiar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, unde predă cursuri de literatură română. Este autoarea cărţilor Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX (1999, ediţia a doua adăugită 2002); Alexandru Ivasiuc (2001); În lumea nouă (2003); Ce rost are să mai citim literatură? (2004); Lumi din cuvinte (2012); Ion Vinea: un scriitor între lumi şi istorii (2013, ediţia a doua adăugită 2017). A coordonat volumele Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu 2009); Spiritul criticla Liviu Petrescu (2011) şi Ion Pop – 70 (2011) şi a coeditat volumul Romanian writers on writing (ed. Norman Manea, San Antonio, 2011). Este prezentă cu studii în mai multe reviste şi volume colective, apărute în ţară şi în străinătate.

* * *

Simona Popescu, poetă, prozatoare, eseistă, este conferențiar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, unde, pe lîngă cursuri de istoria literaturii române (mai ales legate de avangardă și postmodernism), ține şi cursuri de creative writing. Face parte, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, din Grupul de la Brașov. A publicat cinci cărți de poezie (primul, Xilofonul şi alte poeme, 1990, a fost tradus în maghiară sub titlul Xilofon, Editura Pont Kiado, Budapesta, 1998; ultimul, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, 2006, a fost tradus, fragmentar, în franceză şi germană sub titlul Travaux en vert. Mon plaidoyer pour la poésie la Editura PHI din Luxembourg, 2008), un roman, Exuvii (1997), ajuns la ediția a şasea (2016), tradus în poloneză, maghiară şi franceză (Wylinka, 2002; Vedlések, 2008; Non Lieu, 2016), un volum de eseuri, Volubilis (1998) și două cărți de critificțiune legate de poetul suprarealist Gellu Naum (Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum, 2000; Clava. Critificțiune cu Gellu Naum, 2004). A coordonat scrierea romanului colectiv Rubik (2008). În 2015 și-a publicat teza de doctorat sub titlul Autorul, un personaj.

"Antologia e mai mult decat o colectie de povesti - fiecare poveste adreseaza probleme care trec de simpla homofobie si transfobie cu care ne confruntam - vorbeste despre rasismul din interiorul comunitatii, despre sanatate mentala, despre persoanele invizibile din comunitate, despre coming-out si relatiile, de multe ori complicate, cu parintii.
Antologia e si un mod prin care cei din afara comunitatii ne pot intelege mai bine. Pot intelege cat de asemanatoare pot fi relatiile quuer cu propriile lor povesti de dragoste: de la certuri din motive aparent nesemnificative si momente awkward cand nu stii cum sa flirtezi cu persoana de care iti place, la planuri de viitor si cereri in casatorie. Dar pot vedea si problemele de care un cuplu heterosexual nu se loveste: discriminarea si violenta, imposibilitatea de a ne oficializa relatiile, greutatile intampinate atunci cand vrem sa intemeiem o familie..."

Iată jurnalul unui Don Quijote care-și folosește lancea nu ca să lupte cu cineva (nici măcar cu o eoliană), ci ca să vâslească, pur și simplu, cu ea, în timp ce barca i se scufundă, încet, încet, de la o zi la alta. De la o noapte la alta. Când își mai trage sufletul, Gabriel scrijelește cu vârful lăncii pe pereții amărâtei lui de bărci propria poveste, și o face crud, autentic, resemnat, cu un umor și o autoironie care ba îți încleștează fălcile și îți scrâșnesc dinții, ba te fac să râzi cu lacrimi. Foarte puțini avem curajul să gândim despre noi așa cum scrie Timoceanu aici despre sine.

Robert Șerban

Forța cărții Irinei Szász vine din mai multe părți: din contactul cu o mare personalitate spirituală a lumii noastre, din depășirea barierelor dintre universuri religioase atît de diferite, din setea de înțelepciune care răzbate din fiecare rînd al autoarei, din relația între maestrul spiritual și discipola lui, din bucuria redescoperirii simplității și din autenticitatea trăirii unei experiențe formatoare fundamentale… Excelentă prin bogăția propunerilor ei, cartea de față vine către cititor ca un fruct pîrguit, minunat, desprins din miracolul unei grădini paradisiace. (Ovidiu Pecican)

Irina Szász s-a născut în 1965, în Transilvania, România. Licenţiată în jurnalism, este un remarcabil și respectat „creator de povești pentru oameni mari”, cum declară în interviurile sale. Irina a intrat în dicționarele de personalități din România, fiind considerată o voce în publicistica de calitate și o specialistă în reportajele de atmosferă. Reportajele și filmele ei documentare sînt totdeauna abordări nonconformiste și extrem de apreciate de publicul cunoscător. Cu o experiență de 20 de ani în televiziune, cu peste 200 de producții TV realizate, a fost răsplătită cu numeroase și valoroase premii ale comunității profesionale din care face parte. Ca free-lancer, realizează proiecte tulburătoare, cum este și proiectul multimedia „CuMinte la Dalai Lama”, devenind singura jurnalistă din România primită de SS Dalai Lama. Filmul întîlnirii cu o legendă în viață, unică în destinul unui jurnalist, a fost considerat o reușită profesională, iar cartea „CuMinte la Dalai Lama” a fost reeditată în cursul cîtorva luni de două ori. Irina Szász este considerată un profesionist care nu abdică de la valorile și principiile unui jurnalism autentic și onest. Așadar o voce CuMinte și echilibrată în mass-media românească.

Ce document valoros pentru sociologi, pentru antropologi, pentru cercetătorii istoriei recente această carte! Ce lecție de istorie pentru tineri! Momente de cumpănă ale societății românești, călcate în picioare și împinse cu brutalitate de comuniști în râpa istoriei, sunt surprinse și comentate nu doar din perspectiva unui observator implicat, cunoscător al naturii umane, dar și din cea a românului abuzat din tinerețe până la bătrânețe de un regim preocupat să instituie și să perfecționeze răul social. Sunt aduse rând pe rând sub reflector colectivizarea forțată, medicina rudimentară, dogmatismul individual și instituțional, relațiile interumane viciate, pacienții și concetățenii, corupția ștabilor, obiceiurile rurale și urbane, alterarea caracterelor, schimbarea mentalităților, cinismul activistic și prostia, ridicolul și derizoriul, navetismul, denaturarea limbii, dictatura sloganurilor și propaganda. Toate sunt înregistrate cu metodă de Mircea Pavel, în stilul unei anamneze care îl conduce negreșit la un diagnostic. Iar el este – și știe că este – un bun diagnostician. Înzestrat, trebuie să spunem, cu talent literar.

Angela Martin

O carte de dialoguri în genul deja consacrat al scriitoarei Victoria Dragu Dimitriu. De data aceasta, autoare stă de vorbă cu Rodica Filip von Becker, nepoata lui Emil Wilhelm von Becker, sculptorul Casei Regale a României. Discuțiile ne poartă în timpuri îndepărtate, pe firul istoriei familiei von Becker, reînvie atmosfera nobilă din jurul artiștilor români și vine cu informații inedite despre cele mai frumoase edificii ale Bucureștiului.

O minunată carte de dialoguri realizate de Marilena Rotaru cu cinci nemți care se consideră, în ciuda a toate și a tot, români exilați: Friedrich von Bömches, Ingo Glass, Ion Sigismund Ipser, Walter Biemel și Wilfried H. Lang.

Povestea noastră începe la numărul 10 al Bulevardului Geniului, într-o casă galben pai cu două etaje, în al cărei demisol aveau să locuiască familiile Herzan (din 1945) și Ignat (din 1950).

Este povestea părinților și bunicilor noștri dintr-un vechi cartier bucureștean, dintr-o perioadă când viața în România se schimba radical, după alungarea Regelui Mihai și instaurarea comunismului. Într-o vreme când cineva intra în casa ta cu forța și îți spunea că din ziua aceea vei avea alt mod de a trăi. […] Pentru cei de azi pare o ficțiune sau, în cel mai bun caz, o distopie. Pentru cei de ieri a fost o realitate cruntă.

AUTORII

Sectanţii a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură în 2015.

Din Mica trilogie a marginalilor mai fac parte volumele Bandiţii (Premiul Observator cultural pentru Eseistică/Publicistică, 2017) şi Izgoniții (Premiul AgențiadeCarte.ro, ediția 2020, la secțiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică).

În Bugeac există o comunitate religioasă care reuşeşte să supravieţuiască de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Comunitatea a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar şi o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Vasile Ernu spune povestea fascinantă a acestei comunităţi – o poveste care continuă şi azi.

„Nici eu nu sunt altfel decât semenii mei. Am trăit lucruri extraordinare, ciudate sau interesante, cred eu. Am cunoscut oameni cu povești minunate, pe care le-am luat în păstrare. Am făcut parte dintr-o generație care a avut șansa ca la 20 de ani să treacă printr-un cataclism social și o rearanjare a rosturilor lucrurilor într-o manieră pe care doar puține generații au avut șansa să le trăiască în istoria recentă a acestor meleaguri. Am avut întâlnirile mele astrale din care am luat în arendă povești demne de dus mai departe. Cu ce folos vor hotărî cei care vor veni după mine. În măsura în care acestea vor fi demne de atenția cititorului, ele își vor continua drumul sau nu. Până la urmă, rostul marinarului este să ducă încărcătura în port, și nu să-și dea cu părerea referitor la utilitatea mărfii. Depun o parte dintre ele acum în fața cititorului pentru ca acesta să își ia în serios rolul de vameș al poveștilor mele.” (Adrian Christescu)

Dacă vrei să iei înapoi Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, trebuie să te faci frate, soră, prieten(ă) sau iubit(ă) cu Felicia Doleanu! Cred că s-ar băga să perturbe puțin și statu-quo-ul Insulei Șerpilor.
Plină de amintiri nu este un model de viață, ci pur și simplu o mărturisire a oltencei plecate la muncă în Germania, de unde observă lumea de pe ambele maluri ale Europei – cel vestic, cel estic –, unde suferă, se bucură (mai ales!), și empatizează cu toți „răniții soartei”, fie ei, mai ales, români. (Flori Bălănescu)

„Sărbătorile printre străini sînt triste, în special în primii ani. Trecutul năvălește peste tine dureros de real, cu imagini, cu întîmplări legate de tradiții, de familie și de prieteni, de locuri, de gusturi și de mirosuri. Cu timpul, amintirile se estompează, familia se micșorează, prietenii vin și pleacă, unii chiar rămîn, gusturile și mirosurile se schimbă, devin mai fine, mai delicate… Te adaptezi. Într-o zi de Florii mă aflam, ca de obicei, la muncă. Restaurantul la care lucram era în vogă. Fiecare zi? Un nou spectacol! Crème de la crème se perinda pe-acolo, etalîndu-și limuzinele, Rolex-urile, soțiile sau amantele exotice, excentrice, snoabe, parașute ieftine, dar neapărat elegante și pline de bijuterii… Musai să te faci văzut și să vezi, să demonstrezi că afacerile îți merg strună și că ești pe val… Era foarte greu să rezervi o masă, aproape imposibil, de aceea mulți veneau și așteptau, pur și simplu, să se elibereze una la întîmplare, oricît de tîrziu. În seara aceea, pe la ora 21, năvălesc doi compatrioți. Pe unul îl chema Florin și semăna teribil cu marele Anthony Quinn. Mare era și Florin! Mare spărgător de case și ciorditor din magazine. Mare și la stat: cam un metru nouăzeci, atletic. Mare și la suflet: s-a întîmplat să-i găsească pe nemți dezbrăcați în propriile dormitoare și i-a acoperit (ca să nu răcească), în timp ce-i jefuia. Toți colegii mei, italienii, îl cunoșteau, pentru că le vindea tot felul de aparatură, videocamere, bijuterii, haine, la prețuri acceptabile. Celălalt era mic și slab, extrem de elegant și pedant, infractor periculos, recidivist, cu mulți ani de pușcărie prin diverse țări europene. De o inteligență sclipitoare, specializat în foarte multe „domenii”, vorbind șapte limbi străine foarte bine. De-a lungul anilor, ne întîlniserăm de mai multe ori și, de fiecare dată, mă rugase să nu spun că-i român. Nu mare mi-a fost surprinderea să aflu ba că-i grec, ba că-i ceh, ba că-i ungur, ba că-i italian, ba că-i francez, ba că-i neamț. Se metamorfoza în cîteva minute, vorbea fără accent în toate aceste limbi și poate chiar în altele… Era teribil! Șeful meu, un italian mic și gras, văzînd cum cei doi s-au și aruncat la o masă care tocmai se eliberase, m-a rugat să-i servesc eu. — Săru’ mîna, doamna Felicia! — Bună seara! — Ce ne recomandați? — Avem creveți proaspeți, stridii, homari, vreo zece feluri de pește, cotlete de vițel, mușchi de vită, paste făcute în casă… Ce doriți? — Păi… dați-ne Loup de Mer, da’ cu cartofi natur și salată. Auziți? Un vin franțuzesc, mișto, aveți? — Franțuzesc nu am, dar vă recomand un vin de Toscana — Villa Antinori sau un Corvo sicilian, un pic mai sec. — Aha! E bun și ăla, zice pedantul, mai plimbat prin lume, deh! Le-am dus cîteva gustări pînă să pregătească băieții peștele.
— Doamna Felicia, zice pedantul, țuguindu-și buzele subțiri și aruncîndu-și o șuviță de păr rebel pe spate, doar dintr-o zvîcnitură scurtă a capului. Se poate, așa o doamna faină și să nu aveți un pix ca lumea? Tacticos, își desface sacoul elegant și extrage cu degete subțiri de pianist un pix din buzunarul interior. — Vă rog să primiți acest cadou din partea noastră, doamnă! Azi sînt Floriile! — Nu, mulțumesc! răspund un pic cam prea apăsat (nu-mi place să primesc cadouri de la bărbați, în general; am senzația că le dau speranțe deșarte). Cu un ton de reproș și o față de om jignit profund: — Vă rog, doamna Felicia, e un mic cadou, ce naiba! Și mi-l înmînează ca pe un trofeu. Micul cadou era un Mont Blanc. Zîmbesc încurcată, mă scuz din nou, încerc să-i explic că, dacă aș lucra cu asemenea pix, aș risca să nu mai primesc niciun pfening ciubuc de la clienți, plus că nu-mi plac cadourile și las pixul ușor pe masă. Între timp, apare șeful. Aflînd despre ce e vorba, ia brusc obiectul și mi-l agață de buzunarul vestei, exclamînd: — Cadoul e cadou, basta!” (din volum)

Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub egida Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj

Traian Vedinaș iluminează toate laturile unei vieți de epopee, revelându-ne un Onisifor Ghibu jurnalist, dascăl, pedagog, om politic, educator al tinerilor și al națiunii, memorialist, organizator de instituții și de țară. După îndelungi studii și după profunde meditații asupra acestui destin ieșit din comun, autorul îi pune protagonistului cărții sale cel mai potrivit sigiliu: „dascăl de pedagogie națională”. Este de prisos să spun că, mai ales în aceste vremuri de pierdere a echilibrului moral, lectura cărții de față înseamnă aproprierea unui ghid de bună conduită civică românească și universală. (Ioan-Aurel Pop)

* * *

Luată în întregul ei, opera lui Onisifor Ghibu – cărți despre istoria educației și învățământului, cărțile-proiect pentru educația în societatea românească, paginile de jurnalism, memoriile Pe baricadele vieții, precum și cele trei tomuri ale jurnalului (acoperind perioada anilor ’40-’70) – ne‑a lăsat moștenire un buchet de idealuri: omul să se manifeste ca om în lumina adevărului, să promoveze binefacerile dreptății, să cultive bucuriile creației culturale, politice, economice și organizaționale, să iradieze celorlalți pace și seninătate sufletească, să‑și activeze mereu credința și iubirea pentru neam, ca parte specifică a umanității, ocrotită pretutindeni în lume de interfețele sacrului. (Traian Vedinaș)

* * *

TRAIAN VEDINAȘ (n. 15 septembrie 1947, Lazuri/Sălaj). Critic și istoric literar. Facultatea de Filologie (1972) și Istorie-Filosofie (1981) a UBB Cluj-Napoca. Debut absolut în Tribuna, 1971. Doctor în filosofie cu teza Structuri arhaice în cultura populară românească din Transilvania, 1996. Volume: Onisifor Ghibu, educator și memorialist, 1983; Coresi, 1985; Timotei Cipariu. Arhetipuri ale permanenței românești (în colab. cu Valeriu Nițu), 1988; Sistemul culturii țărănești, 2000; Introducere în sociologia rurală, 2001; Proiecte și paradigme în gândirea socială românească, 2004; Echinoxismul, 2005; Revista Echinox în texte, 2006; Dominația televiziunii, 2006; Antropologie și asincronism, 2007; Bătăliile mistagogului. Mircea Eliade și politicile anilor ’30, 2008; Principiul asincroniei și seducția culturii, 2010; Podul interzis, roman, 2010; Proiecte rurale românești, 2015; Cununeaua Soarelui. Mireasa Grâului. Mitologie țărănească și filosofie emblematică, 2016; Simion Bărnuțiu: pașoptist și filosof modern, 2016; Sălajul la Centenar (coord.), 2018; Măiestrele, versuri, 2018; Cărticica animăluțelor dragi, 2019. Colaborează la revistele Tribuna, Steaua, Familia, Telegraful român, Cercetări de lingvistică, Studia Universitatis „Babeș-Bolyai” (secretar de redacție, din 2000), Cercetări sociale, Sociologie românească, Caiete Silvane, România literară, Făclia, Sălajul, Piața literară, Datina ș.a.

Cuvânt înainte de: George Banu, Vasile Sebastian Dâncu, Ovidiu Şimonca
Postfață de Bogdan Comaroni

Îl admir pe Octavian Hoandră pentru că s-a întors la scris, la un scris nonficţional despre izolare, singurătate şi prietenie, după ani lungi de navetă Cluj-Bucureşti, pentru a realiza emisiuni de televiziune. Întoarcerea la scris s-a petrecut exact într-o perioadă tulbure, ciudată, când am stat izolaţi în case şi peste noi au curs stări de urgenţă şi de alertă. Nu-i simplu să fii lucid timp de două luni, să încerci să nu fii copleşit de panică, de groază sau de resemnare. (Ovidiu Șimonca)

* * *

(…) am crezut că prietenul meu Tavi este un sceptic. Dar îmi dau seama că m-am înșelat. Uneori mi s-a părut că scepticismul din poezia și eseurile sale nu este o formă de depresie artistică sau rezultatul unei experiențe de letargie sufletească, ci este mai ales o modalitate de a căuta echilibrul între trecut și prezent, între suflet și minte, că face mereu un fel de radiografie, în sens blagian, a unei memorii culturale care crede el că se reflectă în matricea individuală, cel puțin în personalitatea marilor spirite. (Vasile Sebastian Dâncu)

* * *

Cât de sensibile și vii pot fi asemenea observații unde generalul și particularul se confundă, se înmănunchează și totodată conservă seducția distanței!… Tavi scria, la rândul său, un mic tratat fragmentar Despre România, de care, astfel, mă regăseam apropiat, informat și, implicit, mai puțin străin. Aceste scrisori mi-au permis să rămân în intimitatea țării pe care o frecventam asiduu în ultimii ani și de care, grație lor, nu mă îndepărtam! (George Banu)

* * *

Octavian Hoandră nu a dat online-ului numai un jurnal de suflet, când mai vesel, când mai trist, ci un document cu valoare jurnalistică, literară și, foarte important, istorică. Citindu-l, în această carte cât o viață, ieșită de sub fizicul tipar de altădată, o să înțelegeți exact ce vreau să spun. (Bogdan Comaroni)

* * *

Ne trăim viața plini de speranță, fără să ne gândim la ce ne spune Aristotel, adică să nu ne dorim doar plăcere, ci mai ales absența suferinței… Deodată, cutremurul pande­miei ne face să constatăm că așa-zisa fericire și plăcerea nu sunt decât himere, iar realitatea „căzută” dintr-o dată peste noi nu este altceva decât frică, durere și moarte. Ce ne rămâne de făcut? Să ne ascundem în case, să ne ferim unii de ceilalți, să ne urâțim viețile. Noroc că suntem o generație care și-a trăit viața. Ne-am trăit copilăria și tinerețea, așa că avem ce să ne amintim. Ne reluăm și ne frunzărim amintirile, recitim, descoperind și subliniind alte și alte pasaje din cărțile care ne-au făcut ceea ce suntem azi. Literatura își capătă locul ei datorită sensului pe care îl dă vieții noastre. Iar între timp viețuim și scriem gândind. Atâta cât ne este îngăduit. (Octavian Hoandră)

* * *

OCTAVIAN HOANDRĂ este jurnalist editorialist la Evenimentul zilei și realizator al emisiunii de politică și cultură „Realitatea românească” – Realitatea TV.
Cărți publicate: Dreptul la frică (roman), Editura Exe, Cluj-Napoca, 1992; Praful roșu (proză scurtă), Editura Arhipelag, Târgu-Mureș, 1995; Eclipsa de la capătul tunelului (publicistică), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996; Vremea hienelor (publicistică), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007; Cum a murit România, cum am murit eu (publicistică), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010; Jurnal la Klausenburg (poeme), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011; Journal à Klausenburg (poeme), Éditions Edilivre, Paris, 2013; Opiniile unui străin absolut (eseuri), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014; Ianuarie și alte amărăciuni (poeme), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014; Fiecare pustiu cu vorbele lui (poeme), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014; Les Opinions d'un étranger absolu (essays), Éditions Edilivre, Paris, 2014.

Pentru prima dată în istoria lumii o ierarhie răsturnată se instituţionalizează, devine un regim politic în mai multe ţări de pe glob. Vai de oamenii de valoare din aceste ţări! Sunt închiși, schingiuiţi, omorâţi. Sau obligaţi să facă munci înjositoare, cu mult sub competenţa lor.

Persoane structural cinstite, care, conduse de bun-simț, sperau ca prin muncă și printr-o participare corectă la competiţie să ajungă să facă parte din elită, încep să creadă – sub influenţa propagandei comuniste – că pot obţine totul dintr-odată, fără efort, prin deposedarea violentă de bunuri materiale și de titluri a celor superiori lor. Și trec repede la acțiune, susținând criminala „luptă de clasă“. Jefuitorii și în cele din urmă exterminatorii elitei sunt gata-gata să-și închipuie că și talentul, și inteligenţa, și farmecul pot fi furate, că prestigiul poate fi luat ca o pălărie de pe capul unui om de valoare și mutat pe alt cap.

Pentru prima dată în istoria lumii o ierarhie răsturnată se instituţionalizează, devine un regim politic în mai multe ţări de pe glob. Vai de oamenii de valoare din aceste ţări! Sunt închiși, schingiuiţi, omorâţi. Sau obligaţi să facă munci înjositoare, cu mult sub competenţa lor.

Exista destinații „la modă” și locuri despre care n-ați auzit niciodată. Există orașe ale lumii în care poate ajunge oricine, dar și unele care-ți vor rămâne ancorate doar în dorințe și vise. Există locuri „ca acasă”, dar și unele care nu seamănă cu nimic din ce-ai văzut până acum. Există colțuri de lume accesibile, dar și unele atât de „piperate”, încât ești nevoit să le scoți din meniu.

Suedia e un amestec din toate: nu-i nici aproape, nici departe. Nu-i o destinație „în vogă”, dar devine „cool” să spui: „Am călătorit în Suedia!” Nu-i nici ieftină, dar nici nu mori de foame într-însa. Ne și seamănă, ca țară, dar în esență este atât de diferită. De veți avea ocazia, nu-i spuneți NU! Porniți spre ea cu inima deschisă, căci v-o va umple cu o căldura pe care n-ați fi bănuit-o pentru nordul Planetei.

Din țara de poveste în care încerc să vă ademenesc prin această carte, veți avea de învățat destule. Și vă veți întoarce „altfel”. Nu numai mult mai bogați spiritual, ci și contaminați de microbul civilizației. Veți găsi țara în care, fără să știm, tuturor ne-ar fi plăcut să trăim.

Noul volum al Repertoarului, pregătit de Stelian Tănase, vine cu alte 69 de povești de dragoste care au schimbat destine și uneori chiar lumea din jur. De la regi, țari sau dictatori, președinți de stat, directori de servicii secrete, staruri de Hollywood sau pictori și scriitori faimoși, criminali sau abuzatori sexuali. Baudelaire, Camus, Castro, Tito, Chaplin, cuplurile Ceaușescu sau Pauker, Victor Hugo, Picasso, Elvis, John Lennon, Tolstoi, Marx, Kennedy, Clinton, scandalul #metoo și Harvey Weinstein sau drama lui Amy Winehouse sunt numai câteva dintre subiectele celei de-a doua părți.

O antologie gândită de Irina Petraș

Semnează:
Elena Abrudan, Simona Antonescu, Alexa Gavril Bâle, Ştefan Borbély, Hanna Bota, Florica Bud, Constantina Raveca Buleu, Mircea Gelu Buta, Dan Căilean, Dumitru Cerna, Ruxandra Cesereanu, Doina Cetea, Sandra Cibicenco, Eugen Cojocaru, Cornel Cotuțiu, Icu Crăciun, Constantin Cubleșan, Iulian Dămăcuș, Vasile Dâncu, Vasile George Dâncu, Vasile Sebastian Dâncu, Ioan Derșidan, Tatiana Dragomir, Vasile V. Filip, Mariana Gorczyca, Leon-Iosif Grapini, Claudiu Groza, Gențiana Groza, Andrea H. Hedeș, Nicolae Iuga, Alexandru Jurcan, Vasile Lechințan, Gabriela Leoveanu, Gabriela Lungu, Menuţ Maximinian, Alexandra Medrea, Alice Valeria Micu, Andrei Moldovan, Mircea Moț, Mihaela Mudure, Ion Mureșan, Marcel Mureşeanu, Ioan Nistor, Ion Noja, Olimpiu Nușfelean, Gheorghe Pârja, Ioan Pavel Petraș, Irina Petraș, Laura Poantă, Emilia Poenaru Moldovan, Ioan-Aurel Pop, Mircea Popa, Adrian Popescu, Doina Rad, Ilie Rad, Ioana Sasu-Bolba, Gheorghe Săsărman, Miron Scorobete, Alexandru Sfârlea, Ion Taloș, Viorel Tăutan, Flavia Teoc, Ileana Urcan, Maria Vaida.

* * *

Anul acesta (2020), de Ziua Poeziei, fiind noi deja obligați la izolare, i-am invitat pe membrii Filialei clujene la o șezătoare „emailată”. Cu ce-i poți ispiti mai lesne pe scriitori decât cu cuvinte?!
Am numit-o povestea cuvintelor copilăriei, a cuvintelor-madlenă. Sau a cuvintelor memoriei. Pe scurt, argumentul suna așa: o dată cu înaintarea în vârstă, răsar pe neașteptate în memorie cuvinte pe care le știai și le foloseai în vremea copilăriei. Uitate de atunci, ele s-au prefăcut în cuvinte-madlenă. Simpla lor rostire îți aduce în minte o poveste, o atmosferă, o lume.
Răspunsurile primite sunt fie mici întâmplări stârnite de invitația mea, fie eseuri, fie fragmente de proză. Am reprodus, în loc de prefață, eseul meu despre madlenitate și am ales ca deschidere eseul lui Ioan-Aurel Pop despre latinitate (ambele apărute în avanpremieră în România literară).
Poveștile-madlenă retrăiesc copilăria, dar sunt totodată elogii aduse bogăției limbii române de ieri și de azi.
Am cerut autorilor fotografii „tinere” care să slujească la recompunerea atmosferei de epocă. (Irina Petraș)